Sf. Fotie cel Mare

Starea în care a ajuns catolicismul astăzi este bine cunoscută. Diferențele sunt vizibile de la veșmintele folosite, arhitectura bisericilor și până la cele de esență, de cult, mentalitate și credință. Din perspectivă ortodoxă, catolicismul greu poate fi definit ca religie după ce în 1965 Conciliul Vatican II a ajuns chiar și la eliminarea noțiunii de păcat (!). Totuși drumul până la acest stadiu nu a fost chiar atât de abrupt, ci dimpotrivă, cugetul eretic a pătruns încet și insinuant. Acțiunile Sfântului Fotie (810-893) sunt relevante asupra modului cum a apărut scindarea Apus-Răsărit, de aceea este instructivă o incursiune în evenimentele acelei vremi. Diferențele principale scoase atunci în față au fost dogma eretică Filioque și primatul papal, dar și unele practici necanonice, cum ar fi postirea de sâmbăta, slujirea cu azime și celibatul preoților.

Mai întâi trebuie precizat de ce insistă Biserica atât de mult pe nocivitatea ereziilor față de alte greșeli ce țin de morală sau organizare. Sfințenia cu care a înzestrat Hristos Biserica Sa operează în cadrul acestei lumi căzute, ceea ce presupune interferența diferitor păcate, de care nimeni nu este scutit de tot. Dar limita tolerării păcatelor este pocăința; adică părerea de rău pentru faptele rele ne face vindecabili. În momentul când cineva nu mai recunoaște că păcatele sale sunt rele, ci le afirmăm ca fapte bune, atunci Biserica poate și chiar este datoare să-l renege pe unul ca acesta, să-l trateze ca pe un păgân și vameș (cf. Mt. 18, 17). Mai grav decât aceasta este erezia, adică a strâmba adevărul de credință. Ereticul nu doar că nu se îndreaptă, ci se îndreptățește, adaptând legea lui Hristos după răutatea sa. Aceasta înseamnă desconsiderare față de Dumnezeu Însuși, lepădare de credință. Erezii erau și în vremea Mântuitorului, cum ar fi al fariseilor și saducheilor. Și apostolii au tratat ereziile cu cea mai mare atenție pentru că „oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu” (2Ioan 9). Adică primul semn al credinței în Iisus este păzirea cuvântului Lui fără distorsionări.

Erezii au fost multe de-a lungul timpului, cele mai cunoscute fiind cele condamnate la cele șapte Sinoade Ecumenice, adică după libertatea creștinismului. Dar au existat foarte multe și pe vremea imediat de după Apostoli și până la primul Sinod Ecumenic din 325, toate acelea condamnate sinodal. Față de ereziile timpurii și cele condamnate la Sinoadele Ecumenice, catolicismul a avut alt parcurs. Scindarea a fost una în timp, bizantinii căutând să aibă mereu pace cu Roma. De aceea nu a existat o despărțire radicală, ci una care s-a cimentat în timp și este mult mai greu de reparat pentru că nu există momente precise care să fie surmontate. Anul 1054 nu a adus o schismă oficializată, ci este doar un reper pentru contemporani, nu și pentru cei de atunci. Mai degrabă încercările de reunificare, cum ar fi Sinoadele de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1439), au evidențiat ruptura care se crease.

Însă toate premizele rupturii erau create deja de pe vremea Sfântului Patriarh Fotie al Constantinopolului, în sec. al IX-lea. Modul cum tratează catolicii Sinodul organizat pe vremea lui și chiar ortodocșii la nivel oficial poate fi un indiciu de ce s-a adâncit separația și de ce nici astăzi nu se ajunge la vindecare.

Înainte de toate, trebuie să fie prezentată situația din Constantinopolul acelei vremi, dar și din Occident.

Anul 800 a marcat o schimbare majoră în Biserica Romei. Încoronarea regelui Carol cel Mare al francilor de către Papa Pius al III-lea ca împărat al romanilor a schimbat perspectiva bisericească pentru că, trebuie să recunoaștem, climatul social și cultural a avut mereu un impact major în dezvoltarea sau stagnarea centrelor creștine. Dacă din 476 Roma a fost mereu sub stăpânire păgână, cu o jurisdicție ce o putea cu greu controla, de acum se deschide perspectiva unei libertăți mai mari. Ambițiile de supremație au primit un suport important. Când vorbim de supremație, nu trebuie avut în vedere cezaro-papismul de astăzi, ci mai degrabă o slăbiciune umană, dorința de dominare. Roma a fost mereu prima în diptice, adică a avut un primat onorific. Nu este greu de înțeles că a dorit să fie apreciată ca atare. Astfel de tendințe s-au înregistrat și pe vremea Sf. Ciprian de Cartagina (†159).

Pe de altă parte, nu trebuie neglijate ambițiile francilor de a crea un imperiu care să concureze cu cel bizantin. Religia era o componentă importantă, mai ales că ea a fost la mare cinste în Constantinopol. Dar, cum francii nu aveau o cultură bogată la vremea aceea, au putut și nici nu au dorit să preia toată dezvoltarea creștinismului de până atunci, ci au dorit să-l facă după chipul lor, la concurență cu bizantinii. Astfel se face că s-au întors curând la filozofii antici dinainte de Hristos și la o cercetare rațională, numită scolastică. Rivalitatea cu civilizația romeilor (romanilor) s-a manifestat și prin înlocuirea demografică, ceva ce s-a înregistrat și în Transilvania cu dominarea românilor de către unguri, fiind lipsiți de accesul la pozițiile de decizie și putere. Acest aspect îl punctează bine P. Ioannis Romanidis, care dă papismului (catolicismul) numele adevărat de franco-catolicism, nu pe cel impropriu de romano-catolicism. În orice caz, important este că decizia cuceririi romeilor (romanilor) din Apus a avut loc în 794-800, la puțin timp înainte de păstorirea Sf. Fotie, cu implicații directe.

Erezia Filioque nu era nouă, ci mult mai veche. Contextul apariției ei a fost dat de încercările aducerii la dreapta credință a populațiilor barbare din Occident (goți), majoritatea arieni. Pentru a-i convinge că Hristos este egal cu Tatăl, a fost folosit greșit argumentul că și Fiul purcede pe Duhul Sfânt, ca și Tatăl. Această învățătură este veche, încă din sec. VI. Cel târziu în sec. VII, ea era larg răspândită în Apus, dar înțeleasă în mod corect, fapt ce l-a determinat Sf. Maxim Mărturisitorul să ia apărarea celor din Roma ca fiind ortodocși. Abia începând cu teologii franci din vremea regelui Carol cel Mare această concepție a început să prezinte probleme. Deși au fost sfătuiți și învățați și de papii din acea vreme, francii au rămas încăpățânați.

Cât privește mediul bizantin, el trebuie contextualizat corect pentru a înțelege just personalitatea Patriarhului Fotie. Până de curând acesta era privit de teologii catolici ca un om arogant, care și-a urmărit obstinat propriile ambiții. De curând Francis Dvornik, chiar un teolog catolic, dovedește în cartea sa, The Photian Schism. History and Legend (2008), că polarizarea dintre moderați și radicali din capitala bizantină schimbă total datele problemei. Acesta oferă foarte multe informații istorice documentate despre tensiunile existente în Constantinopol în acea perioadă. Pe scurt, partida rigoristă era reprezentată îndeosebi de monahii din Mănăstirea Studion, care aveau ca înaintaș pe Sf. Teodor Studitul. Pentru că erau foarte înclinați spre intransigență, s-a format o contra-partidă, a moderaților, mai liberali. Disputele dintre ei se concretizau mai ales la alegerea Patriarhilor. Patriarhul Metodie (843-847), care a jucat un rol important în restabilirea cultului icoanelor, a fost din tabăra moderaților, fiind și în divergențe cu opozanții în privința primirii în cler a foștilor iconoclaști. Pentru a fi evitată o tensiune nedorită, urmașul său a fost ales un om neutru, Ignatie, dar care avea înclinații spre rigoriști. Atunci când Patriarhul Ignatie a căzut în dizgrația conducătorilor politici printr-un concurs de împrejurări, a fost forțat să-și dea demisia. În locul său a fost ales Fotie, care era și el neutru, nu dintre rigoriști sau moderați, dar înclinat spre cei din urmă. Pentru că radicalii erau implicați în acțiuni politice și îl contestau, pentru a aplana scandalul și a pune lucrurile pe un făgaș stabil, el a convocat un Sinod care să cerceteze lucrurile. Acesta nu a putut să se încheie din cauza unei încăierări, astfel că împăratul a întrunit un altul, la care a chemat și delegați ai Papei pentru a discuta din nou problema iconoclasmului. Deși poate părea surprinzător, chiar și la 20 de ani după confirmarea din nou a icoanelor, încă era nevoie de o hotărâre în acest sens, care să le restabilească definitiv. Probabil și pentru că existau discuții punctuale între franci și bizantini, generate de unele traduceri incorecte. Așa că a fost întrunit un Sinod în anul 861 în Constantinopol la care au sosit și delegați ai Papei.

Surpriza a fost când aceștia au cerut să fie discutată și problema canonicității înscăunării Sf. Fotie și a depunerii Sf. Ignatie. Bizantinii au fost de acord pentru a elimina orice suspiciune și sursă de nemulțumire, dar decizia să fie luată în Sinod, nu dusă Papei și supusă aprobării lui. Din păcate, actele sinodale au fost arse mai târziu, la un Sinod din 869-870, asupra căruia vom stărui puțin mai jos, și se păstrează doar canoanele formulate și o descriere în latină a legaților papali, care poate fi bănuită de subiectivitate. Totuși se remarcă deja o diferență majoră: Papa dorește să intervină în jurisdicția Constantinopolului și se consideră îndreptățit, dar a primit o replică ortodoxă în termeni protocolari, care să evite orice conflict deschis. Altfel spus, a fost primită cererea de a fi judecată cauza înscăunării unui nou Patriarh, dar nu ca un apel la autoritatea Papei Nicolae I din acea vreme. Acest fapt a dus la mânierea lui și nerecunoașterea Sinodului. Delegații săi au trebuit să-i dea socoteală de ce i-au încălcat ordinul și nu au referit soluționarea către el personal, fapt ce face discutabilă descrierea oferită de ei asupra evenimentelor din Sinod pentru a ieși basma curată.

În privința acestui Sinod din 861 mai trebuie punctat că a fost și o victorie a Patriarhului Fotie asupra radicalilor, care aveau obiceiul de a întrerupe comuniunea foarte ușor cu Episcopii și cu Patriarhul însuși pe motive discutabile. Canonul 15 a stabilit că singurul motiv îndreptățit este propovăduirea unei erezii, dar și aceasta în mod răspicat și indiscutabil.

În acest punct trebuie adus în atenție un fapt important în iconomia evenimentelor: încreștinarea bulgarilor pe vremea lui Boris I, botezat Mihail, ca pe împăratul bizantin din acea perioadă (866), care l-a ajutat să stabilească structuri bisericești stabile. Problema a intervenit când Papa a trimis misionarii săi în aceste ținuturi pentru a-i atrage în jurisdicția sa. Nu doar atât, ci aceștia au venit cu obiceiuri și învățături diferite, ceea ce a creat și mai multă confuzie. Patriarhul Fotie a reacționat și a depus eforturi pentru a-i ține sub tutela sa și în învățătura sănătoasă, dar a creat un conflict între Constantinopol și Roma nu doar administrativ, ci și dogmatic.

Interesele Papei de a lărgi dominația sa asupra bulgarilor, dar și asupra bizantinilor l-au făcut să fie ostil față de Patriarhul Fotie, care era un opozant foarte puternic. Așa se face că Papa Nicolae nu a recunoscut drept canonică hirotonia lui și a încercat să forțeze o negociere în acest sens.

Însă în anul 867 împăratul Mihail II și unchiul său, Bardas, au fost detronați și uciși de Vasile Macedoneanul. Patriarhul Fotie nu i-a îngăduit noului împărat să se împărtășească din cauza crimei comise, fapt ce a dus la destituirea lui și reînscăunarea lui Ignatie.

Momentul a fost prielnic pentru ca Papa Adrian II (succesorul lui Nicolae) să forțeze convocarea unui alt Sinod care să cerceteze problema înscăunării lui Fotie. Cu acest prilej, latinii au căutat să impună suveranitatea lor asupra restului Patriarhiilor, cerând tuturor participanților să semneze de la început un act (Libellus) prin care era recunoscută în avans depunerea lui Fotie și recunoașterea primatului papal. Din acest motiv puțini episcopi au participat și au semnat actele finale. În fața Sinodului, Sf. Fotie, adus ca inculpat, a denunțat dreptul de a fi judecat de către delegații Papei, cum făcuse și Sf. Ignatie în 861. Acest Sinod este catalogat drept Ecumenic de catolici, al VIII-lea, dar abia din a doua jumătate a sec. al XI-lea, pentru că aveau nevoie să apeleze la canoanele sale în disputele apărute atunci în Occident, asupra cărora vom reveni.

Surpriza a fost că Sf. Ignatie, Patriarh de Constantinopol, nu s-a arătat mai prejos decât Sf. Fotie în privința bulgarilor, ci a denunțat intervenția latinilor.

După moartea Sf. Ignatie, Sf. Fotie a revenit pe tronul patriarhal în 877. În această a doua perioadă de pastorație, a fost convocat un alt Sinod (879-880), la care au participat și delegați ai Romei din partea Papei Ioan VIII, pentru a elucida problemele care interveniseră pe parcurs. Au fost emise doar trei canoane, dar cel mai importante este cel prin care se stabilesc limitele clare ale jurisdicției, Constantinopolul recunoscând deciziile Romei asupra celor din teritoriul ei și reciproc. O altă hotărâre, chiar mai importantă, a fost denunțarea adaosului Filioque din Crez. Cum bulgarii nu acceptau prezența misionarilor franci, ei au rămas sub patronajul Constantinopolului. În plus, au fost anulate hotărârile din 870. Acestea practic au constituit victorii definitive în problemele discutate, Sinodul fiind considerat al VIII-lea Ecumenic în Ortodoxie, după cum îl menționează și Sf. Marcu Eugenicul la discuțiile de la Ferrara-Florența. Pentru faptul că nu a fost condamnat nici un eretic și, evident, nici o erezie, el nu a fost numărat împreună cu celelalte șapte. Doar a fost stabilită credința corectă, cu acordul Papei Adrian VIII. Este discutabil, după diferite surse, dacă Papa însuși a scris o scrisoare în care condamnă Filioque sau a fost adăugată mai târziu de bizantini.

În orice caz, Sinodul din 880 a fost recunoscut de toată Biserica, inclusiv de Roma. Abia spre sfârșitul sec. al XI-lea a fost recunoscut drept Ecumenic Sinodul anterior, din 870, de către papalitate și, evident, renegat cel din urmă. Motivul a fost că papii aveau nevoie de norme canonice care să le justifice dreptul de a numi episcopi fără interferența autorităților regale sau civile. Aceasta pentru că, până atunci, regii și conducătorii de provincii erau cei care desemnau pe episcopi.

Revenind, din evenimentele descrise se vede că papii, care erau romani , nu franci, au ținut credința curată. Aceasta a durat până în jurul anului 1009 sau 1014, când primul papă franc a legiferat adaosul Filioque în Crez, fapt ce a dus la o întrerupere a comuniunii între Constantinopol și Roma. Discuțiile de împăcare erau în interesul ambelor părți, mai ales că bizantinii aveau nevoie de sprijinul politic al Apusului. Dar ele s-au soldat cu o rupere și mai mare în 1054, când cardinalul Humbert, un om impulsiv, trimis pentru negocieri la Constantinopol, a părăsit capitala lăsând o anatemă asupra Patriarhului Mihail Cerularie. Faptul acesta a dus la convocarea unui Sinod ce a condamnat, ca răspuns, Roma. La acesta au participat toți ceilalți patru Patriarhi. Ruptura aceasta a fost una dogmatică, dar nu a fost resimțită atât de evident la acea vreme. Ea s-a adâncit cu timpul.

Așadar toate punctele sensibile au fost discutate și lămurite încă de pe vremea Sf. Fotie. Acesta pusese în discuție și folosirea azimelor la Liturghie, celibatul preoților și obiceiul de a posti sâmbăta. Toate abaterile din Occident au fost semnalate sporadic cu mult înainte, dar nu erau ridicate acceptate oficial, ci doar ca situații punctuale. Abia odată cu înflorirea puterii france ele au devenit tot mai dominante și recunoscute oficial. Diferența între ambițiile papilor romani și cei franci a fost una importantă. Primii au avut interese omenești, pe când cei de-al doilea le-au ridicat la nivel de credință, de normă.

Chiar dacă articolul acesta se rezumă la perioada din vremea Sf. Fotie, merită să menționăm că evoluția ulterioară a fost una spre o scindare lentă, dar foarte puternică. De aceea este și foarte greu de revenit, pentru că a generat mentalități diferite. În timp ce Ortodoxia a rămas (până spre modernitatea ecumenistă) axată pe o credință trezvitoare, interiorizată și bazată pe păzirea conștiinței, catolicismul a mers pe o dezvoltare a ordinii exterioare, cu derogări tot mai multe de la învățătura Evangheliei. De aceea avem astăzi culturi diferite între Occident și Europa de Răsărit, chiar dacă ele sunt nivelate în zilele noastre de politica mondialistă.

Diferențele dintre papism s-au accentuat ulterior prin schisma de la 1054, cruciadele începute în 1095, care au creat un resentiment puternic al bizantinilor față de latinii care au devastat Constantinopolul și alte teritorii. Încercarea de unire de la Lyon (1074) a adus mai mulți mucenici în rândul ortodocșilor și o imagine de tirani a papilor, pecetluită definitiv odată cu Sinodul unionist de la Ferrara-Florența. Un loc important îl ocupă și disputele isihaste, în care un rol important l-a avut Sf. Grigorie Palama. Pornite de la discuțiile pe marginea dogmei Filioque, ele au ajuns la divergențe cu privite la energiile necreate ale lui Dumnezeu, diferență care marchează discrepanța principală între Ortodoxie și catolicism: Dumnezeu este viu prin har și prezent pe pământ prin lucrările Sale în sufletele oamenilor pentru unii și izgonit în cer și lucrător doar sub formă de iluzii create pentru ceilalți. Negarea posibilității de îndumnezeire i-a dus pe catolici la situații complicate, în care nu puteau să împace cunoașterea scolastică cu mistica. O vreme au negat posibilitatea vedeniilor, apoi au găsit niște explicații de fațadă. Astfel se explică și vulnerabilitatea la vedenii mincinoase.

În orice caz, nici istoria despărțirii nu este cunoscută bine, nici situația în care se află catolicismul astăzi, fiind tot mai departe de a se considera religie, de a lua în calcul un Dumnezeu viu. Rămâne un fel de morală orizontală care, ce-i drept, prinde mai bine la oamenii lipsiți de profunzime.

Un dialog onest între ortodocși și catolici ar fi benefic, dar unul apologetuc, nu iubirist, în spiritul ecumenismului. Un fapt interesant este că până și catolicii au recunoscut în textul acordului care a fost semnat la Chieti în 2016 că “în Biserică, primatul aparține capului ei – Iisus Hristos” și “episcopul Romei nu exercita vreo autoritate canonică asupra Bisericilor din Răsărit”. Totuși textul acela sugerează o diferență dintre Apus și Răsărit încă din sec. IV, lucru dovedit ca neadevărat chiar de Sf. Fotie. Dialogul catolici-ortodocși ar fi util cu diferența esențială că ar trebui pornit de la separarea dintre cele două Biserici de la 1054, nu de la unitatea dezirabilă falsă promovată astăzi. Ar fi bine să facem față provocărilor ecumeniste chiar și din partea catolicilor aducând mărturia noastră de apărare sinceră a ortodoxiei față de celelalte erezii, nu pe ideea filo-unionistă, cum se procedează acum la nivel oficial. [Notă 04.06.2019: Acest ultim paragraf a fost modificat ulterior pentru a nu lăsa impresia că dialogurile ecumeniste ar fi purtate de pe poziții corecte sau că textele semnate ar reprezenta cugetul Bisericii.]

Translate page >>
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x