„Au venit la mine unii și mi-au spus: „Toți cei care credem în Hristos, să facem o religie”. „Asta este ca și cum am lua aur și aramă, aur de atâtea carate și toate cele ce au fost separate de el, și să le amestecăm din nou ca să facem una. Este corect să le amestecăm iarăși? Întrebați un aurar: E bine să amestecăm zgura cu aurul? S-a dus atâta luptă ca să strălucească dogma”. Sfinții Părinți au știut ceva atunci când au interzis legăturile cu cel eretic. Dar astăzi spun: „Nu numai cu cel eretic, dar și cu budistul și cu închinătorul la foc și cu închinătorul la diavol să ne rugăm. Trebuie ca și ortodocșii să se afle la rugăciunile și conferințele lor. Este o prezență”. Ce prezență? Le rezolvă pe toate cu rațiunea și justifică cele ce nu se pot justifica. Duhul european crede că și problemele duhovnicești pot intra în Piața Comună.
Unii dintre ortodocși, ușori la minte și care vor să facă proiecte, „misiune”, convoacă conferințe cu eterodocșii, ca să facă zgomot și cred că astfel vor scoate în față Ortodoxia, prin a deveni adică o salată împreună cu cei rău slăvitori. După aceea super zelotiștii încep și apucă cealaltă extremă. Spun și hule despre Tainele celor de pe stil nou etc. și smintesc greu sufletele care au evlavie și sensibilitate ortodoxă. Eterodocșii, pe de altă parte, vin la conferințe, fac pe dascălul, iau tot materialul duhovnicesc bun ce-l află la ortodocși, îl trec prin atelierul lor, pun vopseaua și firma lor și-l prezintă ca prototip. Și lumea ciudată de azi este mișcată de astfel de lucruri ciudate, după care se distruge duhovnicește. Dar Domnul, atunci când va trebui, va ridica pe Marcii Evghenicii și Grigorii Palama, care vor aduna pe toți frrații noștri cei smintiți, ca să mărturisească credința ortodoxă și să întărească tradiția și să dea bucurie mare Maicii noastre Biserica. Dacă am fi trăit după Sfinții Părinți, toți am fi avut deplina sănătate duhovnicească, pe care ar fi invidiat-o și eterodocșii și astfel și-ar fi lăsat înșelăciunile lor bolnăvicioase și s-ar fi mântuit fără piedică. Aceasta deoarece ei acum nu se mai mișcă de tradiția noastră patristică sfântă, ci vor să vadă și continuitatea noastră patristică, înrudirea noastră adevărată cu Sfinții noștri. […] Ceea ce am înțeles este că toate acestea, pe care le avem astăzi, fie cărți patristice, fie tipice, sunt ceva de foarte mică însemnătate, adică asemenea unor rămășițe ce rămân după culesul strugurilor. De aceea trebuie să luăm aminte ca să se păstreze puțin aluat. Ca și creștini, avem mare datorie și nu avem dreptul să lăsăm o tradiție rea în urma noastră.
Cu câțiva ani înainte (de 1992) s-au adunat niște teologi la Geneva, profesori universitari etc. și au făcut pre-Sinodul. Au spus să desființeze Postul Nașterii Macii Domnului și al Sfinților Apostoli și din Postul Mare să taie vreo două săptămâni deoarece și așa lumea nu postește. Au mers profesori și de aici. Atât de mult m-am supărat atunci când au venit și mi-au spus acestea, încât am strigat la ei: „Vă dați seama ce faceți? Dacă unul e bolnav, e îndreptățit să mănânce; nu este sub canon. Dacă unul nu e bolnav, dar a mâncat din slăbiciune, să spună: „Dumnezeule, iartă-mă!”, să se smerească, să spună: „am greșit”. Nu-l va spânzura Hristos. Dar, dacă nu e bolnav, atunci să țină postul. Cel indiferent mănâncă orice și nu-l interesează. Așadar lucrul merge normal. Dacă cei mai mulți nu țin posturile, și mai ales fără un motiv serios, și mergem să-i odihnim pe aceștia și să desființăm posturile, de unde vom ști cum va fi generația următoare? Se poate să fie mai bună și va putea ține o astfel de scumpătate. Cu ce drept să le desființăm pe toate acestea dacă un lucru e simplu?” Apusenii au o oră de post înainte de Sfânta Împărtășanie. Vom merge și noi cu duhul acesta? Să ne binecuvântăm slăbiciunile și căderile noastre? Nu avem dreptul ca, din pricina slăbiciunilor noastre, să facem un creștinism după măsura noastră. Și puțini dacă ar fi cei ce pot, trebuie să se țină rânduiala.
Pe cât poate cineva, să se facă un creștin corect. Atunci va avea pricepere duhovnicească. Mult-puțin, îl va durea și de Ortodoxie și de patria sa și va simți și datoria ce o are ca grec. Așadar de acolo vine și experiența; dacă a aflat ceva, se întristează, se neliniștește, se roagă. Dar, dacă trebuie să i se spună: „Acum să te interesezi de asta, apoi să te interesezi de cealaltă”, va fi ca o roată pătrată care trebuie mereu împinsă ca să meargă înainte. Scopul e ca omul să se împingă dinlăuntru. Și, dacă cineva devine un creștin adevărat, este împins dinlăuntru, după care îl va înălța Dumnezeu mai mult decât pe cel ce citește despre foarte multe lucruri. Unul ca acesta știe nu numai pe cele scrise, dar și pe cele ce se gândesc să le scrie. Ai înțeles? Vine iluminarea dumnezeiască și toate inițiativele lui sunt luminoase.
Moștenirea pe care ne-a lăsat-o Hristos nu avem dreptul să o facem să dispară în zilele noastre. Vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu. Noi, acest neam mic, am crezut în Mesia, ni s-a dat binecuvântarea să luminăm toată lumea. Vechiul Testament s-a tradus în limba elină cu mai bine de 100 de ani înainte de venirea lui Hristos. Câte au tras primii creștini! Viața lor li se primejduia mereu. Ce nepăsare există astăzi!… Cum lăsăm ca astăzi, fiind fără durere, fără să ni se primejduiască viața noastră, putând lumina neamurile, să devenim mai nepăsători?
Astăzi (Părintele a murit în 1994, n.n.) avem puțină pace, dar știi câte au tras cei de demult? Știi câți s-au jertfit? Astăzi n-am fi avut nimic dacă nu s-ar fi jertfit aceia. Și fac comparație: cum atunci, deși li se primejduia viața, au ținut credința și cum acum, fără nici o silire, pe toate le nivelează. Toți cei care nu și-au pierdut libertatea lor națională nu înțeleg. Eu le spun: „Dumnezeu să vă păzească să nu vină barbarii și să ne necinstească!”, iar ei îmi spun: „Și ce vom păți?”. Auzi vorbă?… oameni pierduți! dă-le bani, mașini și nu-i interesează nici de credință, nici de cinste, nici de libertate.
Din cartea: Cuviosul Paisie Aghioriul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Chilia Bunei-Vestiri, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p. 321-334.
Recomandăm să fie citită și vedenia pe care a avut-o Cuviosul Paisie cu Sfânta Eufimia cu o introducere bună, care este foarte de actualitate astăzi, deși se pare că nu are aproape deloc ecou, din care redăm doar un fragment:
„Durerea inimii și neliniștea cea bună, pe care Cuviosul Paisie le-a avut față de Biserică în general, au fost motivul pentru care acesta s-a învrednicit de o convorbire detaliată cu o Sfântă Mare Muceniță ca Eufimia. De aici înțelegem cât de grabnic vin Sfinții în ajutor atunci când realmente ne doare pentru Biserică, atunci când chiar ne neliniștim pentru mântuirea de obște. Mulți ar zice în vremurile noastre că preocuparea pentru lucrurile ce privesc „Biserica în general” sunt inutile sau chiar dovada unei mândrii și a unei ignorări a “vieții duhovnicești”. Viețile Sfinților ne arată că, dimpotrivă, acest gen de înfruntare – mai bine zis, de eludare – a realității este de la bun început unul profund eronat și vădește tocmai o ocolire a vieții duhovnicești reale.
Ce ne facem însă noi, ceilalți, care am socoti că ne neliniștim pentru Biserică? Oare o facem noi din toată inima? Până la capăt? Oare vom avea putere să păstrăm neliniștea în ciuda acestui război de uzură la care suntem supuși zi de zi? Sau nu cumva ne-am blazat deja sau ne-am refugiat pe pozițiile unei „rezistențe” pur ideologice, în care reacționăm mai mult automat, defensiv, și nu dintr-o autentică frământare a duhului?”
Având în vedere că arătarea Sfintei Eufimia a avut loc în anul 1974, la puțin timp după moartea Patriarhului Atenagora, este de bănuit că problema bisericească ce a fost discutată era aceea a reluării pomenirii Patriarhului Ecumenic următor, Dimitrie. După cum se știe, Cuviosul Paisie a fost unul dintre cei care au susținut întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora pentru ereziile sale. Deci neliniștea sa a fost una binecuvântată și echilibrată, încuviințată de Dumnezeu prin arătarea Sfintei. Nu a fost nici nepăsător, încât să rămână apatic față de ereziile ecumeniste promovate atunci, nici nu a căzut în extrema fanatismului de a lungi inutil oprirea pomenirii asupra noului Patriarh, care nu era vinovat direct pentru hulele celui dinainte.
Scopul oricărui creștin ar trebui să fie cultivarea neliniștii bune atât pentru sine, cât și pentru aproapele. Cine are în el sarea care dă gust adevărat credinței, acela are sensibilitate bună, echilibru, rugăciune și implicare sănătoasă, fără microbi duhovnicești dăunători. Însă lucrul pe care am dori să-l promovăm cel mai mult este persistența în bine, fără comoditate, stăruința și dăruirea de a trăi după legile de sus și a le apăra în fața lumii.
