Sursa imagine: Cotidianul.ro

Apărută în anul 2017, biografia „Corneliu Zelea Codreanu – Ascensiunea şi căderea Căpitanului” scrisă de istoricul Oliver Jens Schmitt a ratat o dezbatere necesară în categoria intelectualilor de condiţie mijlocie, în parte şi din vina autorului care, într-un interviu ulterior, a expus păreri şi acuze vădit exagerate la adresa Bisericii Ortodoxe Române, trădând anumite prejudecăţi care, în ochii multora, au aruncat în derizoriu importanţa muncii sale de arhivă şi exclusivitatea unor puncte de vedere dovedite fără rest în cuprinsul cărţii sale. Scandalul public iscat de acele declaraţii a ocazionat un răspuns oportun emis de domnul Dan Dungaciu, cel care este una dintre minţile cele mai sclipitoare ale societăţii noastre (de ale cărui convingeri geopolitice, exprimate public, însă ne delimităm).

În urma acelei controverse, compromis fiind publicului larg prin atitudinea sa vădit părtinitoare, istoricul Oliver Jens Schmitt a rămas izolat în poziţia de client al unor cercuri intelectuale fără mare credibilitate în rândul nostru. Ceea ce este un mare păcat întrucât biografia Căpitanului rămâne una dintre importantele cărţi de istorie apărute la noi, aspect sesizat şi de domnul profesor Andrei Marga, cel care a publicat în urmă cu două săptămâni în Cotidianul.ro un articol recenzie pe care îl preluăm în extras. În final vom adăuga consideraţiile noastre referitor la cele expuse în pagina de Năzuinţe despre ordinea în care considerăm că ar trebui iniţiate procedurile de canonizare a sfinţilor secolului trecut.


Oliver J. Schmitt: „statul profund“ al anilor treizeci

(…) Avem acum pe standuri, în traducere, o nouă monografie istorică de mare pondere: cartea lui Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” (2016, Humanitas, București, 2019). Profesorul vienez abordează un moment de convulsii adânci din istoria României și produce o cotitură istoriografică.

Nu este nevoie de multe cuvinte pentru a evidenția importanța temei. Vrem-nu vrem, Corneliu Zelea-Codreanu a ajuns la un moment dat vârful de raliere al politicii și vieții intelectuale din România. Între altele, liderul legionar a împușcat cu mâna sa concetățeni, nu s-a distanțat vreodată de asasinii din rândul mișcării pe care o conducea și “a oscilat între violență și resemnare” (p.225). Inspiratorul său, A. C. Cuza, a fost cel care relansat aberația “opoziției” dintre Iisus Hristos și Vechiul Testament și a fost socotit “mentorul antisemitismului european”(p.281). Această aberație, pe care nimeni cu oarecare greutate nu o mai frecventase de secole în Europa, a fost și platforma de gândire a lui Corneliu Zelea-Codreanu.

Oliver J. Schmitt împărtășește opinia că doar Corneliu Zelea-Codreanu l-a egalat pe Hitler în „gândirea lui monomană a catastrofei” și că Legiunea „a fost probabil cea mai interesantă și cu cele mai multe fețe dintre toate mișcările fasciste” (Ernst Nolte, Die faschistische Bewegungen, DTV, München, 1969, p. 225-226). El adaugă evaluarea sa: “Cu o carieră axată pe propria țară, Codreanu face parte dintre politicienii de opoziție cu cel mai mare succes în istoria recentă a Europei. …. El a fost singurul conducător european al studenților care a reușit să mobilizeze, grație mișcării sale, o țară întreagă, și anume nu dintr-o poziție de extremă stângă, ci de extremă dreaptă” (p.336). Efectele acțiunii lui nu au fost oarecari, în context și mai târziu.

Monografierea realizată de Oliver J. Schmitt stă pe o documentare practic exhaustivă în arhive românești și străine, pe buna cunoaștere a istoriei Europei și pe stăpânirea procedeelor istoriografiei actuale. În vreme ce istoriografia de la noi – dominată mai nou de scrierea propagandistică a istoriei, de cea liricoidă, și chiar de cea comercială – nimerește greu istoria istorie, în volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” se află cu totul altceva, Anume, o reconstituire istorică fără resturi, care lasă să se exprime unghiuri de vedere diferite spre a capta ceea ce s-a petrecut efectiv și încadrează competent faptele în epocă, după ce aceasta este bine cunoscută.

În tema Corneliu Zelea-Codreanu, Oliver J. Schmitt are incontestabil întâietatea în a da o scriere bazată pe parcurgerea arhivelor. El observă că, până în zilele noastre, “afirmațiile științifice privind Legiunea pornesc de la surse documentare extrem de limitate. Cercetarea internațională face apel mai ales la lucrarea lui Armin Heinen, fără a recurge la materialele de arhivă. Dar și cercetătorii români, care nu sunt nevoiți să depășescă bariera lingvistică, au tendința de a lucra cu materiale tipărite, evitând mai curând arhivele” (p.366). Evantaiul surselor și explorării sale este larg, încât Oliver J. Schmitt poate să remarce: “Codreanu apare astăzi atât de retras și premodern tocmai pentru că este cunoscut doar din imagini statice – fotografii și representări idolatre realizate de adepții săi” (p.226). Alte surse au fost distruse, dar trebuie încercată recompunerea datelor pe cât posibil din materialele păstrate. Oliver J. Schmitt își ia pe umeri această aspirație și o convertește într-o reușită ce se cuvine salutată din capul locului.

Rămâne istoricilor de profesie să examineze volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” în optica lor specifică. Doar că, pe cursul temei, Oliver J. Schmitt ajunge să descrie statul român al anilor treizeci, iar ceea ce el observă, cercetând in extenso ceea ce s-a petrecut, este argumentat solid. De aceea, mă refer în comentariul de față doar la tabloul statului român al anilor treizeci, plecând de la observația, pe care am făcut-o și altădată, că istoria secolului al douăzecilea ar trebui scrisă, în sfârșit, și în România. Anii treizeci, cu deosebire, ar trebui priviți mai atent, inclusiv pentru a înțelege istoria ulterioară. Nu este vorba de a face din trecut explicația, căci, în definitiv, formele mai complexe explică cele simple, nu invers. Dar, din precisa reconstituire a istoriei acelor ani de distrugere a constituționalismului democratic și încărcați de abuzuri și eșecuri este de învățat.

Volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” aduce numeroase argumente pentru ideea că statul democratic prevăzut în Constituția României din 1923 a fost dublat în fapt, tot mai mult pe măsura înaintării în timp, de un “stat profund”. Prima și hotărâtoarea caracteristică a României timpului era, de altfel, “slăbiciunea instituțiilor statului, care nu puteau rezista presiunilor regelui” (p.127). Labil civic și moral și gata să instrumenteze orice în interes personal, acesta nu a putut fi păstrat în limitele Constituției. Iar de aici nu avea ce să urmeze decât desfigurarea democrației, manipularea organizată a cetățenilor, conflictualizarea societății. S-a putut astfel ajunge la ceea ce Constantin Argetoianu semnala în epocă: “singurul lucru organizat în România e jaful și șperțul” (p.128). Restul s-a transferat arbitrarului și abuzului.

Oliver J. Schmitt constată grava răsturnare din organizarea și funcționarea țării în anii treizeci. El observă că “România era guvernată … de un stat profund a cărui expresie (desigur nu exclusivă) era camarila. Serviciile secrete, armata, oamenii de afaceri importanți, lojile masonice, intelectuali ambițioși, aveau mai multă influență decât Parlamentul și instituțiile prevăzute de Constituție…. Statul profund era, din punct de vedere mental, în mare măsură ancorat în epoca de dinainte de 1914; era elitist și se limita la un cerc de bărbați aflați în competiție, care se cunoșteau bine personal…. În acest fel, puterea esthablishment-ului nationalist-conservator trebuie să dobândească o nouă bază de masă, fără a se schimba în mod substantial” (p.338-339). Înainte de orice, acest “stat profund” a slăbit România.

Pe acest fundal, al unei “boli politice și morale”, pe care “boala economică” a acelor ani a intensificat-o, și al unui stat paralel, s-au produs ascensiunea și declinul lui Corneliu Zelea-Codreanu. Fapt este că “în România interbelică, serviciile de informații, care supravegheau întreaga viață socială importantă din punct de vedere politic, reprezentau, probabil, cea mai eficientă componentă a administrației. Statul era autoritar, un stat al poliției și informatorilor, orice politician trebuia să ia în calcul acest domeniu din umbră” (p.252). Oliver J. Schmitt avansează la fiecare pas probe ale acestei descrieri. Cartea sa este, într-un fel, romanul impecabil, dar care rămâne mereu sub controlul factual, al statului dublat.

Și atunci și mai târziu, mulți s-au drapat cu meritul de a se fi opus alunecării spre dreapta extremă. Destui mimau democrația, dar efectiv făceau invers. Faptele lor spun cu totul altceva decât sprijinirea democrației. Bunăoară, “când Armand Călinescu combătea Legiunea fascistă, el nu apăra democrația, ci dictatura regelui. Ideologia lui nu aducea nimic nou, ci prelua elemente de recuzită ale acelui legionarism care pătrunsese adânc în porii societății românești – atât de adânc, încât gândirea și limbajul legionar impregnau chiar și concepția despre lume a adeversarilor politici” (p.306). Câți nu s-au dat democrați, dar nu erau în stare să gândească decât în termenii zilei, adică ai sprijinirii dictaturii? Eventual, al unei noi dictaturi!

Camarila a avut cu deosebire un rol distrugător. Oliver J. Schmitt o spune răspicat: “camarila nu poate fi obiect de bârfă pentru cercetare, ci, ca fenomen politic, trebuie privită împreună cu efectul ei destabilizator asupra statului și societății”. Ea a fost servită de “serviciile secrete care pătrundeau până în vasele capilare ale elitelor” (p.128). Aici, în aceste organizări, erau “cei care ani de zile au subminat instituțiile și statul constituțional, au deturnat finanțele statului, mai ales bugetul militar, au dezbinat partidele, sprijinindu-i la un moment dat pe sub mână, pe radicalii de drepta” (p.129). Aici se aflau aceia care “au lăsat țara fără apărare și prin faptul că n-au susținut nici un fel de valori politice, au ignorat starea jalnică a maselor largi ale populației și au creat, prin oportunism, cinism și corupție, o atmosferă care nu putea decât să-i îndârjească pe cei care credeau în reguli” (p.129).

Neavând vreo analiză economică și politică și cultivând un moralism străin de considerente de drept, Legiunea s-a aruncat în pretenții tăioase și zgomotoase, dar goale. În interior, Legiunea se proclamase “ <școală a omului drept>, nu doar o organizație de luptă” (p.258) – o școală având ca temă formarea “Omului Nou”. “Legionarii erau convinși că trebuie să intre în lupta credinței împotriva puterilor infernului”(p.270) spre “mântuirea” neamului. În exterior, “Codreanu își definea poziția având ca idee de bază respingerea explicită a Uniunii Sovietice“(p.268). În optica sa, “doar asocierea cu Italia și Germania ar fi putut proteja țara de amenințarea Uniunii Sovietice staliniste” (p.233). Locul examinării lucide și al soluțiilor mature l-a luat, în interior și în exterior, obsesia.

Legiunea a mobilizat un sprijin masiv din societatea românească a vremii și resurse considerabile, inclusiv financiare. Numai distrugerea de către Căpitan a arhivei, spre a nu cădea în mâna adversarilor săi, privează posteritatea sa de cunoașterea exactă a listei donatorilor. Lui i s-au alăturat mulți și dintre cei mai reprezentativi intelectuali ai timpului. Oliver J. Schmitt lasă să se sesizeze cât de ramificată era susținerea Legiunii și care au fost oscilațiile actorilor politici și culturali principali de atunci. Tabloul pe care îl oferă volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului”, pe baza arhivelor, este în multe privințe nou și obligă la reconsiderări.

Prin Căpitan, avem, iarăși, în istoria României ascensiunea politică a unora care nu sunt fruntașii profesionali și culturali ai generațiilor lor. Din nivelul absolvirii liceului și al studiilor sale, ne dăm seama că și Corneliu Zelea Codreanu intră în categoria inșilor cu pregătire lacunară, despre care vorbeau, în alte împrejurări, Stendhal și Thomas Mann, care au acuzat punerea destinelor țărilor în mâinile pripășiților. Precum Mussolini și Hitler, “Codreanu se distanța explicit de orice program concret” (p.240) – în ce-l privește din motive religioase: el voia să pună în lucru un plan împotriva Satanei” (p.113). “Codreanu nu era un teoretician: îi ataca pe Lenin și pe Troțki fără să fi citit vreodată un rând scris de aceștia. Nici nu considera că e necesar așa ceva” (p.88). El își prelua universul de idei din tezaurul mai curând folcloric. Altceva nu intra în sfera lui de interes.

Anii treizeci au fost dominați de scăzuta prețuire a vieții omului în Europa, iar actorii României acelei vremi nu s-au lăsat deloc mai prejos. Nu competiția ci lovitura forma miezul politicii. Folosirea instituțiilor statului pentru înlăturarea rivalilor și recursul la asasinat ca mijloc politic păreau în firea lucrurilor. Și Legiunea și statul nu ezitau să caute anihilarea fizică a preopinentului. Legiunea amenința cu moartea și omora, iar statul avea să-i țină isonul.

Închisoarea era concepută tot mai mult ca exterminare a deținutului, după procese neduse până la capăt. De pildă, “acțiunile ministrului de interne erau bine ticluite. Codreanu trebuie istovit în izolare, nu numai psihic, ci și fizic. Într-adevăr, vechea tuberculoză i-a reapărut” (p.300). Pe lângă atrocitățile comise de membrii ai Legiunii, aruncarea de vie într-un crematoriu a șefei femeilor legionare, omorârea prin sugrumare a Căpitanului ilustrează și ele mentalitatea orientată spre lichidarea fizică.

Mereu bazată pe fapte, argumentativă și cu imaginea vie a întregului, analiza din volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului ” ajunge să tematizeze orientarea culturală a celor care ajung la decizii. Cu o documentare lărgită, Oliver Jens Schmitt aduce în relief un fapt prea puțin examinat: “elitele României Mari erau marcate de fobii, se vedeau amenințate din toate părțile și cunoșteau un sigur limbaj, cel al forței statului, și un singur model de organizare statală, cel al centralismului francez, care trebuiau să aducă și țină laolaltă o țară eterogenă, cu sau fără voia ei. De aceea, în perioada interbelică, aproape fiecare guvern a făcut apel la legea marțială: la granița cu Uniunea Sovietică, în Basarabia, ea era aproape permanentă, dar și în alte părți ale țării era instituită pentru manipularea alegerilor” (p.20). În țară se instalase, în orice caz, o “atmosferă de violență structurală din partea statului și a sistemului social și de violență fizică fățișă” (p.21) din partea unor grupuri. Iar această orientare a avut efectele ei nefaste, căci desfigurarea democrației se plătește mai scump decât orice. (…)

Vă îndemnăm la o lectură integrală a articolului publicat pe situl Cotidianul.ro


Nota utzu: Domnul profesor emite în două rânduri consideraţii despre care cred că îi reprezintă convingerile dar care au şi natură defensivă, pentru a se pune la adăpost de eventuale acuzaţii precum sunt cele care se vântură de regulă prin spaţiul public de la noi. Aşadar, domnul profesor reţine în formulări brutale şi neînsoţite de precizări totuşi necesare, chiar de la începutul articolului, faptul că „liderul legionar a împușcat cu mâna sa concetățeni, nu s-a distanțat vreodată de asasinii din rândul mișcării pe care o conducea” şi, mai departe, că „Legiunea amenința cu moartea și omora, iar statul avea să-i țină isonul.” Însă, atât articolul său dar mai ales cuprinsul cărţii recenzate, lămuresc destul de limpede, iar acolo unde nu o face expres cartea o evidenţiază prin contrast, împrejurările concrete şi complete în care s-au produs aceste evenimente, care au devenit un loc comun în propaganda anti-legionară, dar care schimbă datele morale în mod esenţial.

În afara acestor rezerve însă, ceea ce găsesc că este foarte valoros în această carte este demonstraţia amplă a două chestiuni esenţiale, care în termeni actuali s-ar rezuma la caracterul ofensiv-terorist al statului şi al elitelor acelor vremuri şi, în al doilea rând, la decuplarea imaginii Căpitanului de imaginea Mişcării Legionare ca organizaţie socială, culturală şi politică. Dacă despre caracterul terorist al statului profund/paralel se face discuţie şi în articolul recenzie de mai sus, cu privire la chestiunea diferenţierii între persoana Căpitanului şi Mişcare, avem practic un început de drum, în răspăr cu poza istorică anterioară, care insista să-l confunde în mod obligatoriu şi sub ameninţarea unor sancţiuni exprese pe Corneliu Zelea Codreanu cu mişcarea pe care a fondat-o. În susţinerea acestei opinii, amintesc scandalul public iscat de aprecierile ziaristului Ion Cristoiu în emisiunea Eugeniei Vodă cu privire la moralitatea Căpitanului şi acuzele atunci formulate. Odată cu publicarea acestei cărţi, această confuzie obligatorie devine caducă, autorul fiind nevoit să constate că Mişcarea Legionară a avut un parcurs propriu care nu poate fi suprapus peste evoluţia personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu.

Iar în legătură cu această evoluţie, cartea oferă o imagine suficient de bine documentată şi de interes pentru noi mai ales din punct de vedere al vieţii sale duhovniceşti, evoluţie strâns legată de prigoana la care a fost supus de “statul profund” pe care îl denunţă profesorul Andrei Marga. Descoperim aşadar un Corneliu Zelea Codreanu retras, care se izolează în rugăciune, care se retrage repetat singur în munţi pentru perioade îndelungate care ar ruşina pe mulţi dintre monahii zilelor noastre, conştient de răspunderea imensă pe care o avea faţă de membrii mişcării sale, cutremurat de limitările capacităţilor organizaţionale din acele vremuri dar mai ales de neputinţele omeneşti ale celor din preajma sa.

Faptul că Oliver Jens Schmitt este complet lipsit de sensibilitate duhovnicească îl face să descrie în termeni dispreţuitori sau, în orice caz, depreciativi elemente de mare importanţă religioasă pe care le caracterizează ca fiind accese mistice, regim alimentar drastic, resemnare şi auto-recluziune, abandon şi decuplare, fără să înţeleagă că împreună cu celelalte date pe care le furnizează, lasă să se întrevadă o trăire a credinţei la o profunzime care este absolut incompatibilă cu suma descrierilor acuzatoare, mult prezumţioase, care totuşi nu lipsesc din cartea sa.

De pildă, este invocată şi în recenzia de mai sus dar şi în carte, „obsesia” Căpitanului pentru anumite opţiuni geopolitice, cumva ca sugestie pentru prezumtiva trăsătură fanatică a personalităţii sale, dar respectiva obsesie este absurdă şi de neînţeles dacă o privim prin lentila trăirii mistice pe care istoricul o documentează atent, dorind să ne arate că prestigiul personal este efectul unor simple idolatrizări postume şi a contagiunii psihologice de masă. Iar absurditatea se justifică fără a mai cerceta scrierile care ne-au rămas de la el despre aceste subiecte geopolitice, care oricum infirmă prin luciditate cu care au fost cercetate astfel de caracterizări. Dacă ar fi să primim concluziile autorului am fi conduşi către ideea unor personalităţi duble/multiple ale Căpitanului, către ideea unor tulburări de personalitate sau instabilităţi psihice, opinie care se elimină de la sine.

Acrivia cu care istoricul documentează elemente despre care crede că ştirbesc imaginea de conducător mitologic a Căpitanului, pe care îşi propune să o combată, încercând să arate că acesta a fost un simplu om (slab), un lider fără consistenţă, care finalmente a scăpat din mână evoluţia organizaţiei sale, de fapt confirmă, în opinia mea, existenţa unei vieţi de sfinţenie care se reclamă a fi cercetată de Biserică cu instrumentele şi pentru folos proprii, făcând abstracţie de mizele politice, de împrăştieri în analize politice, evoluţii şi consecinţe culturale şi alte astfel de lucruri fără importanţă.

În acest context, insist că este oportun ca, atunci când vom primi de la Domnul vigoarea necesară acestui demers, analiza dosarelor de canonizare a sfinţilor secolului trecut să înceapă de la Corneliu Zelea Codreanu. Nu doar prioritatea cronologică recomandă această ordine, cât mai ales existenţa unei linii de filiaţie morală şi spirituală de netăgăduit între Căpitan şi mucenicii care s-au format în contact cu năzuinţele sale.

În susţinere, fac trimitere la o comparaţie fără putere de convingere dar care ar putea fi utilă pentru a înţelege de ce insist cu privire la această ordine de prioritate la canonizare: mă refer la filiaţia spirituală indirectă existentă între Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfântul Voievod Neagoe Basarab, pe de o parte, iar în oglindă, între Corneliu Zelea Codreanu şi Valeriu Gafencu (cel recunoscut fără rezerve drept Sfântul Închisorilor).

Nu am în vedere doar circumstanţele personale pentru fiecare dintre aceşti sfinţi, cât mai ales înrâurirea vieţii unora asupra celorlalţi. Este rezonabil să presupunem că în lipsa sfinţeniei ascendenţilor (Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi cel pe care eu îl consider Sfântul Mare Mucenic Corneliu) cei care le-au urmat ar fi avut un alt parcurs duhovnicesc. Şi Sfântul Neagoe Basarab şi Valeriu Gafencu sunt sfinţi isihaşti, foarte apropiaţi în datele lor personale, dar consider că aceeaşi apropiere poate fi regăsită şi în trăsăturile ascendenţilor, ale căror similitudini de personalitate şi caracter sunt pe alocuri surprinzătoare.

Aşa cum lipsă de înţelepciune este să desconsiderăm Vieţile Sfinţilor în evoluţia noastră duhovnicească, îmi pare rezonabil să cred că exemplul vieţilor celor doi înaintaşi a fost determinant pentru sfinţenia celor ce le-au urmat, cu atât mai mult cu cât întreaga lor personalitate s-a format în halo-ul primilor. Or, sfinţenia se atinge prin sforţarea tuturor puterilor sufleteşti, la a căror dezvoltare niciun element nu este de prisos. Cum oare ar fi putut ignora cel ce a urcat pe tron în anul 1512 domnia de jumătate de veac a domnitorului plecat la ceruri în anul 1504? Cum am putea ignora influenţa Căpitanului asupra evoluţiei spirituale a celui ce s-a maturizat în Frăţiile de Cruce?

Deşi nu există stipulat un criteriu cronologic la stabilirea ordinii în care se deschid şi se primesc în analiză dosarele de canonizare, consider că la aceasta îndeamnă simpla cuviinţă şi evlavie a credinciosului de rând. Însă dincolo de toate cele scrise mai sus, nădăjduim ca Domnul să le rânduiască pe toate după înţelepciunea Sa, la vreme potrivită.