Deși este foarte puțin cunoscut motivul pentru care a scris Sf. Andrei Criteanul Canonul cel Mare, care a ajuns să fie la loc de cinste în cadrul slujbelor din Postul Mare, totuși el nu este de puțină însemnătate. Ba chiar este de mare interes și folos pentru vremurile bisericești pe care le trăim astăzi.
Păcatul Sf. Andrei Criteanul
După cum se poate intui, scrierea Canonului Mare a venit ca pocăință publică pentru un păcat major pe care l-a săvârșit Sf. Andrei Criteanul. Acesta a constat în semnarea unei hotărâri sinodale de reînviere a ereziei monotelite la anul 712, sub presiunea armelor, la comanda împăratului bizantin Filipikos din vremea aceea. Faptul este menționat în mai multe surse, dintre care una este Triodul explicat al ierom. atonit Makarios Simonopetritul.
Interesant este că plânsul pentru această greșeală, așa cum se regăsește exprimat în strofele canonului, a fost ca pentru o întinare a sufletului și a trupului, nu ca pentru o simplă greșeală rațională ce trebuie îndreptată. El ia o formă teologică tocmai pentru că trădarea credinței are implicații grave și afectează în primul rând mintea și raportarea corectă la Dumnezeu. Nu e vorba doar de o cădere din ispită, care să necesite o îndreptare a unei patimi, ci o dezechilibrare totală a minții, chiar dacă nu s-a manifestat în fapte de rușine morale concrete. În plus, a existat la mijloc și lașitatea în fața persecuției și compromiterea prin apostazie din frica față de oameni și trădarea lui Dumnezeu.
Renegarea credinței sănătoase pentru una eretică echivalează cu decăderea din raportarea duhovnicească la Dumnezeu la una intelectualistă, adaptată cerințelor și neputințelor omenești. Altfel spus, lepădarea de dreapta cinstire echivalează tocmai cu abandonarea de la lupta cu patimile și trecerea la o viețuire intelectuală, formală.
Pentru a înțelege mai bine mesajul transmis de Sf. Andrei, trebuie să detaliem puțin legătura dintre credință și nevoința duhovnicească, după care vor veni de la sine concluziile.
Dogmele trebuie prinse prin curățirea minții
Cândva, pe la începutul vieții mele călugărești, am primit îndemnul să înțeleg pentru început dogmele cu puterea minții pentru a nu ispiti pe Dumnezeu și a căuta lucruri înalte, ceea ce ar fi un semn de mândrie. Pe atunci am simțit că ceea ce mi se sugera era o poziționare greșită, că, odată intrat pe făgașul înțelegerii omenești, greu aș mai apuca pe cel autentic duhovnicesc. M-aș fi pus pe o cale deviată. Am adus la vremea aceea ca argument împotrivă sfatul Sf. Paisie Aghioritul: „Cel ce trece cu vederea iluminarea dumnezeiască și dă întâietate minții, (alcătuind numai o predică frumoasă cu cuvinte frumoase), unul ca acesta se înrudește cu arienii, care credeau că Hristos este zidire a lui Dumnezeu” (mai multe citate asemănătoare se găsesc în cartea Epistole. Cale către cer). Și el continuă: „Duhul Sfânt nu se coboară cu aparatele, de aceea teologia nu are nici o treabă cu duhul științific. Duhul Sfânt pogoară Singur când află condițiile duhovnicești în om”. Pe lângă toate acestea trebuie adăugat, desigur, și avertismentul de a nu căuta lumini și descoperiri, ci smerenie și vederea propriilor păcate.
Așadar avem o situație paradoxală: pentru cunoașterea lui Dumnezeu este nevoie neapărată de luminarea Duhului Sfânt, însă nu o putem căuta pe aceasta pentru a dobândi cultură și informații teologice, ci doar pentru pocăință. Deci cum și cine va dobândi această cunoaștere?
Răspunsul este că doar cei înaintați în smerenie câștigă înțelegerea curată a tainelor lui Dumnezeu, nu numai a celor înalte, ci și a celor mărunte. De aceea în Biserică trăim prin credință și pornim de la păzirea lucrurilor simple și de bază, descoperite în Sfânta Scriptură și în tradiția ortodoxă. Mai departe, ne punem încrederea în cei sporiți și în scrierile patristice, dar cu și pentru pocăință. Avem suficiente mărturii care să ne pună pe calea cea bună și condiții care să ne ducă la luminarea Duhului Sfânt. Important este a nu ne încrede în propria gândire limitată, ci a primi în inima noastră cu convingere învățăturile mântuitoare ale Bisericii. Apoi suntem chemați să ajungem astfel și la terenul solod al curățirii inimii.
Dorul și necesitatea cunoașterii prin luminare
Deci limitarea la credința față de învățăturile evanghelice nu este o încătușare și o autosuficiență, ci este o expresie a smereniei, a recunoașterii orbirii sufletești și urmărește păzirea de a nu cădea în amăgiri. În plus, ea trebuie să ducă la curățirea „cablurilor duhovnicești” prin care să curgă înțelegerea cea autentică, smerită și plină de pocăință. Cunoașterea lui Dumnezeu este absolut necesară pentru a trăi îndreptarea vieții și a lucra mântuirea, ea nu este nicidecum o dobândire de informații și teologii abstracte, ci o deschidere a minții spre adevăr și dreptate, are o valență morală. Există o legătură strânsă între lupta cu patimile și cunoașterea duhovnicească. Doar cea din urmă poate da puterea de a birui păcatele.
Mai precis, este trebuincioasă statornicirea în universul credinței pentru că doar aceasta aduce în suflet tărie atât de la Dumnezeu prin har, cât și întărire a conștiinței prin adevărurile revelate pentru a face cele plăcute Domnului și a scăpa de cursele diavolului. Poruncile lui Dumnezeu au nevoie de o cunoaștere clară și aceasta vine, la rândul ei, prin străduința de a le împlini.
În Ortodoxie, această creștere prin susținerea reciprocă armonioasă între viețuirea curată și cunoaștere este păstrată cel puțin la nivel teoretic, nu este pierdută ca în celelalte religii și erezii. Ea se regăsește în oamenii simpli la inimă, după cum o descrie același Sfânt Paisie: „Când în om merge înainte curăția și vine simplitatea cu credința ei fierbinte și cu evlavia sa, atunci se sălășluiește în noi Sfânta Treime și prin acea iluminare dumnezeiască ușor află cineva cheia noimelor dumnezeiești, așa fel ca să explice Duhul lui Dumnezeu într-un mod foarte simplu și firesc, fără durere de cap intelectuală”.
Folosul științei exterioare în cunoașterea duhovnicească
Chiar dacă noimele duhovnicești pot fi prinse numai cu mintea luminată de Dumnezeu, trebuie precizat despre cultura exterioară că ea poate fi de real folos pentru explicarea în cuvinte clare altora și zidirea tuturor. Astfel, cei „care au știința de carte exterioară, precum și pe cea lăuntrică, a sufletului, pot descrie tainele dumnezeiești și le pot explica în mod corect, precum au făcut mulți dintre Sfinții Părinți”.
În general, formulările dogmatice, deși pot părea greoaie, ele sunt simple și la obiect. Sunt de neînțeles pentru cei nefamiliarizați, dar sunt clare și borne importante pentru cei interesați de mântuirea lor, fiecare după puterea proprie intelectuală.
Măsura Ortodoxiei
Din tabloul acesta reiese limpede că măsura cunoașterii lui Dumnezeu nu este una la îndemâna tuturor, chiar dacă este cerută fiecăruia în parte. Este cerească, dar trebuie împlinită pe pământ. Este o cetățenie din altă lume, a Duhului Sfânt, dar ușor furată și deraiată la un nivel formal lumesc. De aceea este nevoie de luminători și mărturisitori care să înfrunte amăgirile mici și persecuțiile mari, dar și de poporul credincios care să urmeze adevărul descoperit de sus cu multă sudoare și chiar sânge.
Măsura omenească nu încape cele ale Duhului. Poate avea înălțări spirituale, poate iubi și duce nevoințe mari, dar se lovește de o limită, a lipsei de curățire a minții prin har. De aceea intervin înșelări cumplite, poticniri în păcate mari sau mărunte, orgolii grosolane și căderi fine, erezii strâmbe și amăgiri subtile.
Zăgazul care ține sufletul pe calea cea dreaptă este format din dogmele ortodoxe și toate învățăturile sfinte. Dar această ghidare nu este una strict intelectuală, exterioară, ci are un profund caracter moral și lăuntric. Atunci când mintea noastră nu se încadrează în limitele dreptei credințe, nu înseamnă că îi lipsesc musai unele informații, ci că ceva tulbură ochiul sufletului și nu poate privi curat, nu se poate ridica de la nivelul pământului la cel al inimii smerite. Nu doar prin studiu teologic se înțeleg noimele duhovnicești, ci prin dublarea sau chiar premergerea pocăinței și a luptei cu păcatele, care curăță mintea să poată ieși din modul de gândire rațional și material spre cel în Duhul Sfânt și ceresc, al inimii înfrânte. Ajută foarte mult explicațiile Sfinților despre cele sfinte, dar este absolut necesară înmuierea și buna transformare a minții.
De aceea măsura Ortodoxiei constă în păzirea învățăturilor dumnezeiești cu duh smerit, cu credință sinceră. Există pericolul de a încerca să fie prinse acestea cu fantezii filozofice omenești elaborate sau banale, după cum scrie Apostolul Pavel: „Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie […], încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească”(Col. 2: 18). Din aceasta rezultă cele două extreme, laxismul dogmatic și moral, adică o Ortodoxie modernizată și adaptată mai mult sau mai puțin neputințelor omenești, și rigorismul fanatic, care prinde cu dinții câteva reguli canonice sau dogmatice, dar cu ură față de alții în loc de dragoste cu discernământ față de Dumnezeu și față de toți oamenii.
Pentru a răzbate prin tot acest hățiș al ispitelor și a dobândi credința și cunoștința adevărate și mântuitoare, e nevoie de o mare trudă. Iar cel care duce această nevoință nu poate renunța ușor sau fără să resimtă dureros căderea din buna cinstire a lui Dumnezeu. Ori mărturisește până la capăt, ori se pocăiește penrru abateri, ori apostaziază și-și pierde sufletul jalnic.
Concluzii și actualitate
Pentru a ajunge Dumnezeu la inimile oamenilor și ei la cunoașterea Lui, este necesar un depozitar al cuvintelor Lui, care este Biserica. În plus, ea trebuie să lucreze conform cu menirea ei, adică să furnizeze cuvânt adevărat și mediul prielnic pentru pocăință. Paznicii care veghează la aceasta sunt cei ce au primit luminarea de la Dumnezeu, iar cei care se folosesc sunt cei care au nevoie de cuvântul Evangheliei, care încă nu au ajuns la treapta dobândirii harului. Oricum, chiar și cei care au experiență duhovnicească au nevoie de ajutorul tradiției ortodoxe și de un mediu potrivit al vieții liturgice și morale.
Revenind la Sf. Andrei Criteanul, acesta și-a plâns amarnic păcatul lepădării de dreapta credință. Ca episcop, el practic a contribuit la distrugerea rânduielii din Biserică pentru că se presupune că ierarhii sunt cei aflați pe treapta luminării dumnezeiești și sunt nu doar credincioși și păzitori ai Evangheliei lui Hristos, ci și trăitori ai ei. Căderea lui a însemnat smintirea multora.
Acest exemplu al său ne este pus în față tuturor pentru a ne trăi deplin credința, a o apăra și a o înțelege cum se cuvine în viața de pocăință și lucrare a mântuirii noastre. Cei trăitori trebuie să nu se rușineze de Evanghelie; cei care încă nu au gustat cuvântul lui Dumnezeu, dar îl păzesc cu credință trebuie să se țină de învățătorii și cuvintele autentice, să se teamă să urmeze păstori falși și eretici și să conștientizeze pericolul unei asemenea abateri. Bineînțeles că, în multe cazuri, chiar și inacțiunea poate fi mai eficientă decât activismul exterior, dacă este legată de rugăciune, smerenie și recunoașterea propriei măsuri, cum a fost cazul Sf. Grigorie Teologul, care considera că mai mult ajută dacă se ține deoparte de la diferite certuri inutile. În orice caz, totul trebuie să urmărească păstrarea ortodoxiei curate după putere.
Și din învățătura Sf Simeon Noul Teolog (vezi, de pildă, “24 de cuvinte despre viața duhovnicească”) rezultă cu claritate că dobândirea (i)luminării dumnezeiești este fundamentul care va precede cunoașterea teologică adevărată, iar pentru a o agonisi este de neapărată trebuință pocăința sinceră a omului, lupta sa asumată în forul interior, intim, în inima sa (căci cine va păcăli pe Domnul?..) cu păcatele și patimile proprii.
Ori, din ce am observat în istoria Bisericii și mai ales din timpurile când a fost instituționalizat învățământul teologic, s-a pus pus un prea mare accent pe cunoașterea teoretică a Bibliei prin predici, a dogmelor, canoanelor, a scrierilor Părinților Bisericii în detrimentul luptei creștinului pentru eliberarea de păcatele și patimile omului vechi. Au ajuns astfel în fruntea turmelor un soi de arhierei, preoți și “profesori de teologie” care sunt ei înșiși niște oameni pătimași cu vederea scurtă, nenăscuți de Sus, dintre care unii au fost, inevitabil, izvor de eresuri și alte rătăciri.