Dreapta credință în viețile Sfinților (8). Sf. Sofronie al Ierusalimului

Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe.
Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.

Sf. Sofronie al Ierusalimului (†638), Despre mărturisirea păcatelor (PG 87c, 3369-3371):

„Dacă nu este cu putință să aduci (Liturghie) în biserică, să faci adunare în casă, episcope, ca să nu intre vreun bine-credincios în biserica celor necredincioși; căci nu locul sfințește pe om, ci omul sfințește locul. Să-ți fie ție de ocolit pentru că a fost pângărit de ei; căci, precum preoții cuvioși sfințesc, tot astfel cei aflați sub blestem (ἐναγεῖς de la ἐναγής=vinovați, supuși unei osânde sau blestem) întinează. Iar dacă nici în casă, nici în biserică nu este posibil să vă adunați, fiecare să cânte (psalmodieze), să citească, să se roage pentru sine sau doi sau trei laolaltă, căci «unde sunt doi sau trei, zice Domnul, adunați în numele Meu, acolo sunt, în mijlocul lor» (Mt. 18: 20).” […]

„Dacă vreun prezbiter sau diacon s-ar depărta de comuniunea cu propriul Episcop și nu ar pomeni numele lui, sancționându-l chipurile pentru vreo vinovăție, să fie caterisit! Și, dacă ar cuteza același lucru un Episcop față de propriul Mitropolit, să se caterisit! De asemenea, și dacă ar cuteza acestea un Episcop sau Mitropolit față de Patriarh, să fie opriți de la preoție! Iar dacă unii s-ar depărta de cineva nu sub pretext de vinovăție, ci pentru o erezie sancționată de Sinod sau de Sfinții Părinți, sunt vrednici de cinste și acceptare ca niște ortodocși.”

Aceste două fragmente se regăsesc și în alte texte patristice. Al doilea a fost preluat aproape integral în formularea canonului 15 al Sinodului I-II (861), iar primul pare a fi fost preluat, puțin diferit, din Constituțiile Apostolilor (cartea VIII, 34). Este mai de încredere varianta redată de Sf. Sofronie, care are în plus girul discernământului său sfințit, decât cea pe care o avem la ora actuală a scrierii apostolice pentru că aceasta nu s-a păstrat decât cu interpolări eretice și, deși este autentică, nu se cunoaște precis forma ei corectă. Totuși redăm, spre comparație și pentru a putea fi refăcut tabloul întreg, textul din Constituții (în traducerea Părintelui Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, p. 762):

„Dacă nu e cu putință să veniți la biserică din pricina necredincioșilor, să faci adunări în case, episcope, ca sa nu intre un drept-credincios într-o adunare de necredincioși [Ps. 25, 2]; căci nu locul sfințește pe om, ci omul sfințește locul. Iar dacă necredincioșii ocupă locul acela, trebuie să fugi din el, pentru că a fost profanat de ei; căci așa cum preoții cuvioși sfințesc, tot așa cei spurcați întinează. Iar dacă nu e cu putință să vă adunați nici în casă, nici în biserică, fiecare să spună psalmii, să citească și să se roage la sine, ori împreună cu doi sau trei; căci zice Domnul: „Unde vor fi doi sau trei adunați în numele Meu, acolo voi fi și Eu în mijlocul lor” [Mt 18, 20].”