Conform unei relatări corecte făcută de Ortodoxinfo.ro a modului cum a decurs pomenirea „autocefalilor” ucraineni în eparhia Pireului cu ocazia slujbei la care a participat Arhiepiscopul Ieronim al Atenei, nu putem încă ști culisele acestui fapt.
Cert este, după cum se poate vedea în filmarea momentului de la Liturghie (Vohodul mare) când sunt pomeniți și toți Întâistătătorii din diptice, Mitropolitul Serafim de Pireu a făcut un gest neprevăzut de tipicul bisericesc, care comportă diverse interpretări.
Este vorba de pomenirea nominală a Arhiepiscopului, deși doar acela avea rolul de a rosti dipticele. Astfel, Mitropolitul de Pireu, prin această pomenire, recunoaște drept superior al său doar pe Ieronim. Trebuie specificat că în Grecia nu este pomenit la slujbe Arhiepiscopul, ci întregul Sinod. Așadar gestul Mitropolitului Serafim este unul ieșit din ordinea firească a lucrurilor nu doar ca tipic, ci și ca formulă folosită.
Părintele Ciprian Staicu l-a văzut ca o adeziune la pomenirea lui Epifanie în dipticeca Întâistătător al Ucrainei. Totuși alții, anume Κατάνιξη.gr, adică Pr. Manolis și Pr. Teodor Zisis, îl califică drept o reacție de împotrivire, deși una mică. Chiar în titlul articolului afirmă aceasta: „A reacționat cumva Mitr. de Pireu împotriva pomenirii schismaticului Epifanie de către Ieronim? Da, puțin…”. În cuprinsul articolului, care a fost scris inițial doar pe baza unei știri scrise, fără imagini filmate, nu se fac alte afirmații în acest sens.
Din punctul nostru de vedere, reacția Mitropolitului Serafim este una de dezicere față de pomenirea lui Epifanie în diptice, rămânând astfel fidel poziției pe care a avut-o în Sinodul grec pe această problemă. Depinde ce se cere de la el în aceste momente. Dacă pomenirea Sinodului grec nu presupune o recunoaștere a deciziei cu privire la autocefalia ucraineană, atunci nici conslujirea cu Arhiepiscopul nu înseamnă acceptarea gestului lui personal. Cu atât mai mult reacția pe care a avut-o în timpul slujbea arată dezicerea de dipticele rostite de Arhiepiscop.
În orice caz, discuția cu privire la părtășia la schisma ucraineană este una delicată pentru că este la mijloc un hățiș mare de încurcături. În primul rând, ea nu poate fi considerată drept recunoscută sinodal în Grecia, de vreme ce nu a existat votare, ci doar ca o declarație de presă fără acoperire în realitate. În al doilea rând, „autocefalii” ucraineni nu sunt o structură schismatică anterioară, pe care să o fi recunoscut Patriarhia Ecumenică, ci una formată chiar în sânul Bisericii de către Fanar din episcopi caterisiți. Dacă ar fi fost pur și simplu recunoscute formațiunile bisericești ucrainene schismatice, atunci am fi avut de-a face cu o schismă de facto în Ortodoxie și oricine ar fi intrat în comuniune cu ucrainenii ar fi ieșit automat din Biserica Ortodoxă, fără să fie necesară o condamnare nominală a lor pentru că se încadrau într-o structură exterioară Ortodoxiei. Dar, pentru că așa-zisa Biserică din Ucraina, condusă de Epifanie, a fost creată de către Patriarhia Ecumenică, nu importată din afară, ea constituie o grupare și o acțiune schismatică din interiorul Bisericii, care trebuie vindecată totuși. Deci oricine intră în comuniune cu aceia nu se plasează automat în afară, cum ar fi fost cazul într-o unire cu o grupare eretică sau schismatică deja formată (catolici, protestanți, stiliști…).
Problemele de culise din Grecia sunt mai încurcate și nu ne putem pronunța asupra lor pentru că nu le cunoaștem în detaliu. Nu știm de ce Mitr. Serafim l-a alungat pe Pr. Anghelos Anghelakopoulos în realitate și care este politica pe care o urmărește. În orice caz, dacă este să fim consecvenți cu principiile canonice ale Bisericii, nu putem cere Mitropolitului de Pireu mai mult decât să se împotrivească recunoașterii schismaticilor ucraineni. I s-a reproșat deja că a slujit de hramul din 12 decembrie împreună cu un ierarh ce s-a pronunțat în favoarea „autocefalilor”. Desigur că nu este un gest corect, ci s-ar fi cerut mai multă consecvență și un protest mai energic față de ierarhii pro-schismatici din Grecia, dar nu putem cataloga această conslujire drept o trădare a credinței.
Totul se învârte în jurul problemei spinoase a semnificației pomenirii ierarhului la slujbă, pe care unii o interpretează ca fiind acceptare a tuturor credințelor lui personale exprimate public, când ea este, de fapt, doar o recunoaștere a autorității cu care l-a investit Biserica și a credinței și Tainelor pe care i le-a încredințat. Dacă Biserica din care face parte episcopul pomenit este ortodoxă, pomenirea lui nu implică nici o abatere de la credința dreaptă. Mai multe detalii pe acest subiect au fost dezbătute în legătură cu Sinodul din Creta.
Precizări importante: Nu se justifică atitudinea Mitropolitului Serafim, de la care așteptam o reacție mai dârză și o opoziție mai răspicată față de pomenirea în diptice a schismaticului Epifanie. Șirul logic al împotrivirilor lui cerea să nu accepte o conslujire cu Arhiepiscopul, cu toate riscurile care ar fi intervenit. Însă doar această faptă singură, luată în sine, greu poate fi considerată drept o adeziune la schismă. Conslujirea este echivalentă cu pomenirea, ceea ce i-ar face la fel de vinovați pe toți ceilalți ierarhi din Sinodul grec.
Titlul de pe Κατάνιξη.gr este, de fapt, o zeflemea la adresa Mitropolitului, că nu ar fi reacționat, de fapt.
Însă opinia din afara evenimentelor este că Mitropolitul Serafim reprezintă o dezamăgire, dă motive de neîncredere și distanțare, dar nu văd justificări suficiente să fie catalogat drept schismatic deocamdată. Sau cel puțin nu doar el singur dintre toți episcopii din Grecia.
Partea aceasta ar trebui explicată ceva mai bine pentru că e pentru prima dată când e pusă în discuţie. Cel puţin eu nu am mai întâlnit-o până acum scrisă în altă parte şi, cel puţin pentru mine, nu prea pare să fie mare diferenţă între schismaticii noi şi cei vechi. Dpdv al resursei umane, ca să zic aşa, discutăm despre aceeaşi oameni care au fost permutaţi pe funcţii administrativ bisericeşti. Partea aceasta cu „formatul în cadrul Bisericii” nu aduşi din afară este, după mine, foarte sensibilă şi pare mai degrabă o justificare a Constantinopolului pe care o folosesc pentru a presa pentru recunoaşterea celor „noi”. Din punctul meu de vedere, cei noi sunt cei vechi, bisericile în care slujesc sunt aceleaşi, iniţiativele, intenţiile şi acţiunile lor au continuitate, există o succesiune clară între cei noi şi cei vechi. Acum rămâne de văzut dacă diferenţele pe care le sesizaţi sfinţia voastră sunt suficiente ca să fie consideraţi cei noi într-adevăr ca fiind noi. Eu unul nu cred că o să reuşesc să-i văd altfel, chiar dacă Filaret a rămas pe dinafara noii structuri, chiar dacă formal au declarat că se desfiinţează cei vechi. Pare-mi-se că nici cu desfiinţarea asta nu e clară treaba până la capăt, dar să zicem că o fi o chestie tranzitorie.
Cred că ar fi util să dezvoltaţi partea aceasta când aveţi timp, ca să nu rămână în aer. Doamne, ajută!
Nu m-am referit la persoane. Chestiunea recunoașterii lor rămâne la fel de controversată și schismatică. Ci am avut în vedere aspectele canonice.
Primirea prin iconomie a unor clerici de orice rang schismatici s-a mai petrecut de nenumărate ori, adesea cu nereguli formale. Dar asta nu a întinat sau afectat sau contaminat cu ceva Biserica. Așa și în Ucraina, e vorba de primirea unor clerici, nu a unei structuri bisericești sau de unirea cu ea, ceea ce ar fi fost și mai grav.
Abia unirea în vreun fel sau altul sau cu o structură ruptă de Biserică reprezintă cădere automată din har pt că, practic, cel ce face asta intră în acea grupare și ajunge automat sub condamnarea pronunțată asupra ei.
Bine a observat și Andrei similitudinea cu Mitropolitul Atanasie de Limassol.
Sarut mana Parinte! Ati facut afirmatia „cadere automata din har”. Eu stiam ca nu exista asa ceva.
Sunt 3 cauze ale căderii automate, după arhim. Epifanie Theodoropulos:
1. Când episcopul(ii) /preotul își face biserica sa(separata/sinod paralel)
2. Când aceștia merg la ale biseric8(catolici, protestanți, stiliști) și
3. Potir comun, adică atunci când se împărtășesc (pe față) la (cu) alte erezii/schisme condamnate (dinafara Bisericii)
Așadar căderea aia din har era cazul punctului 3. Însă cel condamnat este Filaret, nu Epifanie direct.
În cazul în care ar fi fost primită în comuniune una sau amândouă structurile schismatice ucrainene (+2 ierarhi dintre cei canonici, care fuseseră sub Onufrie), nu doar membrii lor, ar fi fost pct. 2 sau 3. Dar așa, e doar problema modului incorect în care au fost primiți. Și nu trebuie să se împărtășească cineva din „Tainele” lor pt că nu au hirotonie.
Cred că e și răspunsul pt căderea automată din har, care nu există, într-adevăr, prin greșelile cuiva, ci prin ieșirea din hotarele Bisericii fie prin aderarea la o grupare condamnată, fie prin abandonarea în alt fel a trupului și comuniunii cu Biserica.
Cer iertare parinte, am o nedumerire, poate ma ajutati.
Se tot vorbeste de caderea din har sau de pastrarea harului. Oare nu Dumnezeu da harul si il ia? Oare o face dupa regulile noastre?
Dau un exemplu la limita dar real : cazul unui episcop homosexual necaterisit. Stim ca sodomia este uraciune inaintea Domnului.
Dupa canoane episcopul are har, dar eu nu pot crede aceasta; ca mai coboara Sfantul Duh la Liturghia facuta de acesta; ca hirotoniile, botezurile, cununiile facute de acesta sunt valide.
Mi se pare ca regulile acestea cu caderea din har sunt facute din considerente omenesti.
Doamne, ajută!
Nu cred că sunt din considerente omenești, ci pe baza experiențelor duhovnicești în care oameni sfinți s-au convins să nu mai judece pe preoții slujitori. Amintesc aici de un părinte din Pateric căruia îi aducea Împărtășania un preot. Când cineva i-a spus unele păcate ale preotului, acest părinte a avut o vedenie cu un bubos care-i dădea apă dintr-un izvor curat și el nu voia să primească. Atunci o voce i-a spus: De ce te scârbești de apă curată din cauza bubosului?
Nu știu acum trimiterea precisă. Dar cu siguranță această atitudine se bazează pe o tradiție cu adevărat duhovnicească.
Cu iertare!
Sau scrisoarea Sf. Marcu al Efesului către ieromonahul Arsenie poate fi un alt exemplu de smerenie și iconomie a lui Dumnezeu fata de slăbiciunile slujitorilor(necaterisiti). Printre altele, în acea scrisoare Sfântul îndeamnă la rugaciune, căci am uitat sa ne rugam cu lacrimi fierbinți pentru indreptarea preoților, știm doar sa arătăm cu degetul și sa judecam sluga altcuiva.
Ar fi super dacă am posta-o. 🙂
Chiar acum am redactat-o.
„Abia unirea în vreun fel sau altul sau cu o structură ruptă de Biserică reprezintă cădere automată din har pt că, practic, cel ce face asta intră în acea grupare și ajunge automat sub condamnarea pronunțată asupra ei.”
Așadar, dacă am ințeles bine, Tomosul girează (protejeaza cumva pe cei slabi și care au recunoscut schismaticii) sa nu se contamineze Sfintele Taine. Adevărat, căderea automata era dacă chiar nu aveau nimic la mana, ma refer la Tomos. Cum a zis și PF Onufrie, schismaticilor le a adus defapt nu libertatea adevărată a unei biserici autocefale, ci asa a pus fanarul șeaua pe ei sa ii folosească pe post de cobai în unirea cu Roma. Carne de tun.
Nu aș zice că Tomosul e paravan. Dacă ar fi fost acordat structurilor schismatice, ar fi fost cădere a Fanarului din Biserică, unire cu o formațiune externă. Dar Tomosul a fost dat unei structuri nou create de către Constantinopol după ce au fost desființate celelalte două anterioare.
Iar unirea cu Roma este un țel mai îndepărtat. Deocamdată lovitura a fost dată Rusiei. Restul probabil că urmează.
O precizare pt cei care ar căuta nod în papură. În expresia: „în Ucraina, e vorba de primirea unor clerici”, nu m-am referit la clerici reali, ci schismatici, mireni în fapt sau pseudo-clerici.
A ajuns aproximativ în situația Mitropolitului Atanasie de Limassol, în care IPS Serafim e constrâns cumva de colegii sinodali, însă unii îl acuza alții se dezic și cine îi ia apararea? Cum situația e încurcată rău de tot acolo, a procedat la limita. Subtil și fără deziceri de episcopii și arhiereii mai slabi din fire, iar de schismatici s a dezis demult. După cum relatează și minunea cu parintele Efrem din Arizona „nu e momentul despărțirii”, și în nici un caz Sf. Împărtășanie nu se molipseste. Părerea mea. Iertare.
Precizări importante: Nu se justifică atitudinea Mitropolitului Serafim, de la care așteptam o reacție mai dârză și o opoziție mai răspicată față de pomenirea în diptice a schismaticului Epifanie. Șirul logic al împotrivirilor lui cerea să nu accepte o conslujire cu Arhiepiscopul, cu toate riscurile care ar fi intervenit. Însă doar această faptă singură, luată în sine, greu poate fi considerată drept o adeziune la schismă. Conslujirea este echivalentă cu pomenirea, ceea ce i-ar face la fel de vinovați pe toți ceilalți ierarhi din Sinodul grec.
Titlul de pe Κατάνιξη.gr este, de fapt, o zeflemea la adresa Mitropolitului; „da, puțin…” echivalează că nu ar fi reacționat, de fapt.
Însă opinia din afara evenimentelor este că Mitropolitul Serafim reprezintă o dezamăgire, dă motive de neîncredere și distanțare, dar nu văd justificări suficiente să fie catalogat drept schismatic deocamdată. Sau cel puțin nu doar el singur dintre toți episcopii din Grecia.
Este adevarat ca Rocor a fost mai mulți ani in comuniune cu stilistii? Parca intre 1992-2005, nu mai stiu exact. Cum sa o interpretam?
Eu personal nu am cunoștință de așa ceva. Poate cunosc alții mai bine astfel de detalii.
Dar nu cred să fie adevărat pt că încă de când era în viață P. Serafim Rose au fost contacte și dezamăgiri. Deci ar fi cam ciudat să fi fost reluate legăturile.
Ciudat „gestul” Mitropolitului Serafim, tinand cont de faptul ca i-a „taiat” spatiul de emisie radio Mitropolitului Ieremia de Gortina din cauza atitudinii pro schismatici ucrainieni…
Bine punctat. Este destul de evidentă schimbarea de macaz, mai ales prin comunicatul pe care l-a emis.