Ca orice faptă binecuvântată, întreruperea pomenirii trebuie să aibă un rost precis și folositor, altfel se poate transforma într-o acțiune haotică sau schismatică, fără roade plăcute lui Dumnezeu. În situația de după Sinodul din Creta, mai toți care au întrerupt pomenirea ierarhului au invocat drept temei canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) ca dovadă că nu au acționat incorect. Pe bună dreptate au făcut aceasta, însă faptele unora dovedesc că ei depășesc limitele acestui canon și, bineînțeles, normele bisericești. Chiar dacă situația este destul de complicată și greu de descâlcit, este nevoie de atenție și discernământ pentru a avea o poziție corectă față de această modalitate de reacție. Cercetarea Scripturilor și a scrierilor patristice este absolut necesară pentru a nu ne rătăci pe calea credinței.

Textul canonului 15 tradus din nou din grecește:

„Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.”

În primul rând, de ce este utilizat canonul acesta? Răspunsul este simplu: pentru că situația în care ne găsim se circumscrie doar la acest canon, eventual și la 31 apostolic, care este asemănător. Celelalte canoane, cum ar fi 65 apostolic, care interzice a ne ruga în bisericile ereticilor, sau 46 apostolic, care condamnă pe cei care se roagă împreună cu ereticii, sau altele asemănătoare nu se referă la ierarhii sau preoții ecumeniști de astăzi. Din simplul motiv că acelea se aplică pentru eretici condamnați, pe când ecumenismul și propovăduitorii lui nu au fost osândiți.

Greșeala de a intra în comuniune cu ereticii excomunicați constă în aceea că ar reprezenta o contestare a condamnării lor, după comentariul Sf. Nicodim Aghioritul la canonul 10 apostolic: „…această împreună împărtășire de rugăciune pe care o face cu cel afurisit, cunoscându-l și știindu-l acest fel, privește spre necinstea și defăimarea celui ce l-a despărțit și îl clevetește pe el ca și cum cu nedreptate l-a despărțit” (Pidalion). Cu alte cuvinte, comuniunea cu ereticul condamnat echivalează cu negarea faptului că este eretic și că a fost condamnat pe drept; practic este vorba de o recunoaștere a credinței aceluia. Așadar nu putem vorbi de situația aceasta după Sinodul din Creta pentru că nu există o condamnare.

Dimpotrivă, în mod paradoxal, semnatarii de la Sinod și cei neparticipanți au rămas în comuniune. În mod normal, după orice Sinod la care sunt luate hotărâri dogmatice, cum a fost cazul în Colimbari, se impune ruperea comuniunii dintre cei ce susțin credința aprobată și cei care se împotrivesc acesteia. Totuși nu s-a întâmplat lucrul acesta. Poate va spune cineva că din vicleșug s-a făcut aceasta, pentru ca să fie trasă toată Biserica în ecumenism. Nu pot contrazice o astfel de afirmație, dimpotrivă, o cred foarte adevărată. În schimb, nu schimbă prea mult datele problemei pentru că au mai fost situații de genul acesta, cum ar fi cea de pe timpul Sf. Maxim Mărturisitorul și Sofronie al Ierusalimului, care s-au confruntat cu monotelismul. În acea vreme, Roma era ortodoxă, dar avea comuniune cu Constantinopol, Alexandria și Antiohia, care erau în erezie necondamnată. Doar Sf. Papă Mucenic Martin a condamnat monotelismul sinodal, dar apoi, după exilarea sa, urmașii Romei au continuat aceeași politică de a păstra dreapta credință, dar având comuniune cu restul Patriarhiilor. Deci atât Sf. Sofronie a fost în comuniune cu Patriarhii eretici, deși el lupta fățiș împotriva monotelismului, cât și după condamnarea de la Sinodul de la Lateran (649) din vremea Sf. Martin a existat comuniune între Patriarhii, unele fiind ortodoxe, iar altele eretice.

Revenind, astăzi suntem într-o situație la fel de atipică, ereticii ecumeniști fiind în comuniune cu ortodocșii. Deci nu există o separare. Ce înseamnă aceasta? Că ecumeniștii își afirmă convingerile, dar nu până la capăt, până acolo încât să se rupă de ceilalți. Pe de altă parte, nu se unesc cu eretici condamnați, catolici sau protestanți. Este exact situația descrisă în partea a doua a canonului 15, când un episcop propovăduiește deschis o erezie în Biserică. Așadar cel care întrerupe pomenirea unui astfel de episcop nu greșește, ci o face pentru a izbăvi Biserica de dezbinarea produsă de deciziile controversate semnate în Creta.

Însă apar alte probleme în interpretarea canonului. Poate sau trebuie să fie întreruptă comuniunea cu toți cei aflați în comuniune cu episcopul semnatar? Pare destul de evident că trebuie făcut lucrul acesta cu toți cei care au semnat deciziile din Creta și cu cei care le susțin „public și cu capul descoperit”. Dar intră în această categorie și cei care pur și simplu sunt în comuniune cu ei, Biserici Locale, ierarhi sau cler inferior sau chiar mireni, după cum insinuează IPS Ierotheos Vlachos?

Există unii care afirmă că ecumeniștii nu mai sunt în Biserică prin simplul fapt că susțin o erezie. Aceasta este o extremă evidentă, care nu merită multă atenție, teoria căderii automate din har fiind fără bază canonică și patristică și contestată de practica Sinoadelor Ecumenice care au considerat depuși din treaptă pe eretici abia după decizia sinodală.

Însă mai există teoria că participarea la Liturghia săvârșită de ecumeniști sau de cei care îi pomenesc pe ecumeniști este spre osândă. Este de înțeles să fie spre osânda celor ce susțin o erezie, fiind un păcat opritor, dar de ce ar fi spre paguba celor drept credincioși care au comuniune cu ei? Unii susțin că se fac prin aceasta părtași la credința personală a slujitorului sau chiar a arhiereului pomenit. În această afirmație nu are nici un temei patristic.

Mărturia lui Teodor al Andidelor (în comentarea Sfintei Liturghii) că prin pomenirea episcopului „slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit” a fost interpretată în sensul că prin pomenirea ierarhului ne facem părtași la credința lui personală. Totuși textul nu afirmă acest lucru, ci că slujitorul este părtaș „și el”, adică împreună cu altcineva, la credința arhiereului. Cu cine poate să mai fie părtaș la acea credință? Este evident că e vorba de episcopul pomenit. Așadar, dacă și episcopul este părtaș la propria lui credință, despre ce credință poate fi vorba? Nu a lui personală, ci una străină, primită, pe care și-a însușit-o. Deci este vorba de credința pe care o reprezintă ierarhul pomenit, a Bisericii din care face parte. Dacă prin pomenire ne-am împropria credința aparte a slujitorului sau conslujitorilor, atunci s-ar impune o cercetare amănunțită cu cine slujim împreună, ceea ce ar fi absurd. Lucrurile nu stau astfel, ci slujbele se săvârșesc pe baza credinței Bisericii. Avem comuniune în credința comună primită de la apostoli, fiecare dând răspuns pe cont propriu și având folos din Liturghie (sau nu) în funcție de cât de corect o ține sau se abate de la ea. De altfel, în tâlcuirea Sfintei Liturghii a lui Teodor al Andidelor este explicată și motivul pentru care este pomenit episcopul, anume că slujitorul nu este „un învățător nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”. Deci pomenirea arată succesiunea apostolică, faptul că Tainele sunt săvârșite potrivit credinței și tradiției primite din episcop în episcop până la ultimul și nu este o invenție a cuiva.

Având în vedere acestea, se pune întrebarea: Care este credința Bisericii la momentul acesta? Este cea semnată în Creta sau cea ortodoxă? Absența și chiar respingerea Sinodului de către unele Biserici Locale, care reprezintă peste 65% din masa credincioșilor, pe deasupra, ne conduc la concluzia simplă că deciziile din Colimbari nu au fost înglobate în Crezul Bisericii Ortodoxe. Mai degrabă adepții Sinodului sunt nevoiți să accepte netemeinicia deciziilor lor. Faptul că deciziile nu au fost receptate pan-ortodox și ei păstrează comuniunea cu ierarhii absenți este o dovadă că ei se recunosc înfrânți (pe moment). Evident că fac eforturi mari de a impune hotărârile, dar încă nu au reușit.

Pentru unii este frapantă această afirmație, drept pentru care reacționează întrebându-se la ce mai este de folos întreruperea pomenirii dacă nu s-a schimbat nimic? Răspuns: tocmai ca să nu se schimbe. Dar este de remarcat că în această nedumerire se ascunde o gândire schismatică. Dacă cineva a întrerupt pomenirea pentru că s-a schimbat ceva în Biserică, atunci s-a desprins de ea ca de o erezie, s-a îngrădit pe sine de restul credincioșilor. Aceasta înseamnă că nu au aplicat canonul 15, ci alte dispoziții canonice, ceea ce ar fi greșit. Canonul 15 nu vorbește despre îngrădirea de erezie, ci de îngrădirea față de comuniunea cu episcopul eretic. Prin oprirea pomenirii nu ne delimităm de erezie, ci sancționăm, vădim greșeala episcopului. Oricum nu suntem părtași la ea, dar atragem atenția ca să nu se răspândească. Ce altceva pot să însemne cuvintele „s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări” decât un efort? Este vorba de o strădanie de a scăpa Biserica, nu pe sine. Deci se urmărește a scoate din Biserică greșelile, ceea ce înseamnă că și ecumeniștii sunt în ea, dar provoacă pagubă. Așadar întrerupem pomenirea pentru a semnala că episcopul nu-și împlinește datoria, nu păzește credința pe care o reprezintă și duce în rătăcire pe credincioși. Ținta este să fie convocat un Sinod autentic care să rezolve această situație sau să se găsească o soluție pe măsură.

Chiar și acțiunile unor episcopi de a-i caterisi pe cei care au întrerupt pomenirea arată gravitatea situației și ruptura pe care o provoacă. Ei acționează împotriva acestui canon 15, care subliniază că întreruperea pomenirii nu este supusă certării canonice.

Însă cel mai important aspect ce trebuie precizat este acela că oprirea pomenirii se poate face înainte de o condamnare sinodală a ierarhului, după cum menționează expres textul canonului. Este evident că nu e vorba de un episcop condamnat sinodal, cum greșit interpretează broșura Patriarhiei (Întrebarea 48). Pe de altă parte, întreruperea pomenirii unui ierarh eretic necondamnat nu este obligatorie, dar este o faptă mărturisitoare, onorată cu cinstea cuvenită celor ortodocși. Dacă ar fi fost obligatorie, nu ar fi fost una de cinste, ci o îndatorire.

Menționez că străduința de a scoate din Biserică ecumenismul prin întreruperea pomenirii este o faptă lăudabilă, pe care a săvârșit-o și Sf. Paisie Aghioritul între anii 1970-72, când a reacționat față de acțiunile rătăcite ale Patriarhului Atenagora al Constantinopolului. În cartea Epistole și alte texte, editorul menționează cum gândea Sfântul pe această temă (nota 9, p. 24): „PUTEM să încetăm pomenirea episcopului locului și mai înainte de condamnarea sa în Sinod fără a ne despărți de Trupul Bisericii, ci ca semn al protestului nostru profund și îndrituit atunci când … episcopul dă o pricină canonică, adică propovăduirea unei erezii, și suntem conduși la acest act nu de înverșunare, ci de durere și dragoste curată față de Ortodoxie”, ca atitudine de ultimă instanță.

Nu putem privi cu indiferență cum sunt luate cărămizile din edificiul Bisericii una câte una și să rămânem pasivi până se va dărâma de tot. Această nepăsare este una trădătoare. Poate nu e necesară chiar întreruperea pomenirii, dar cu siguranță este bine-venită orice acțiune de înfierare a ecumenismului și a Sinodului din Creta, care l-a legiferat. Măcar trebuie evitată trădarea credinței care se face prin acceptarea acțiunilor episcopilor și chiar prin aderarea la ele de frică sau din convingere.

Există multe detalii în privința aplicării corecte a întreruperii pomenirii, dar ar trebui depășite pentru a putea exista o luptă sfântă pentru dreapta credință care să aducă roadele cuvenite.