Încă nu a apărut o decizie oficială a Patriarhiei pe tema renunțării la împărtășire după deschiderea de pe 15 mai a bisericilor. Deocamdată există doar niște declarații ale purtătorului de cuvânt, Vasile Bănescu. Ce-i drept, cam de o vreme mai toate comunicările vin prin interpuși, prin Birouri de presă, dar nu prin sinodali, nici măcar din gura Patriarhului. Este destul de frustrantă această neasumare dusă la extrem; dar e un semn și acesta.
Ieri a fost lansată și în public vestea că se deschid slujbele afară, dar împărtășirea va fi amânată. Mesajul este acesta:
„A avut loc o consultare firească a membrilor Sfântului Sinod în legătură cu o scurtă amânare a împărtăşirii comune, până la finalizarea unei consultări inter-ortodoxe cu celelalte Biserici, confruntate şi ele în acelaşi registru liturgic cu provocarea ridicată de pandemie. În acest moment sunt clare câteva lucruri foarte importante, deşi cu un caracter temporar: slujbele cu credincioşi vor fi oficiate exclusiv afară; bisericile vor fi redeschise doar accesului pentru rugăciune individuală a credincioşilor, cu respectarea unor reguli de igienă şi protecţie; împărtăşirea comună (în timpul Liturghiei) este amânată o scurtă perioadă, până la finalizarea consultării cu celelalte Biserici Ortodoxe. A mai existat un astfel de moment dramatic al amânării împărtăşirii, timp de două luni, chiar, în 1829, şi tot din motive legate de epidemie. Nu este nimic total nou şi nimic contrar teologiei liturgice a Bisericii, care are menirea să îl ghideze pe omul credincios printr-o lume reală, confruntată uneori cu crize grave, inclusiv medicale. În anumite contexte trebuie să trecem proba realismului creştin, care ne protejează de orice formă de abordare magică a ‘celor sfinte’ şi de punerea în conflict a credinţei profunde cu raţiunea practică. Creştinismul autentic, hrănit din fidelitatea faţă de Tradiţia genuină a Evangheliei şi faţă de cea filocalică, patristică, nu pune în conflict artificial credinţa şi raţiunea, ci le cultivă cu discernământul izvorât din credinţa în Hristos, nu din aceea în propria credinţă.”
(Agerpress)
Ultimele cuvinte sunt esențiale. Oprirea împărtășirii provine din credința Bisericii sau dintr-o viziune personală, chiar și a ierarhiei? Invocarea trunchiată a unei situații când credincioșii au fost lipsiți de Sfintele Taine în vremea epidemiei din 1829 nu este suficientă pentru că există alte cazuri și rânduieli care indică tocmai contrariul. În plus, acea carantină de atunci a fost nu doar pe împărtășire, ci pe accesul la biserici, care au fost dezinfectate timp de două luni și doar în București, nu în toată țara. Fără a mai sublinia aspectul esențial că atunci era vorba de o ciumă de alte proporții. Mărturia aceasta vine dintr-o notă dintr-un studiu despre viața Mitropolitului Grigorie Dascălul, care este foarte lacunară:
Deși ar fi o exagerare a spune că Împărtășania este temelia Bisericii, totuși ea este un element esențial, la care nu se poate renunța fără o clătinare a fundamentelor ei. Hristos în integralitatea Lui reprezintă piatra pe care a fost întemeiată Biserica și orice trunchiere a învățăturilor și predaniilor Lui reprezintă o abatere de neîngăduit, cu repercusiuni grave asupra mântuirii.
Practic, discursul și poziția oficială sunt perfect fățarnice și contradictorii în ele însele. Pe de o parte se declară fidelitatea față de credința și tradiția ortodoxă a împărtășirii cu lingurița, pe de alta este amânată sine die (până la o consultare cu restul Bisericilor Ortodoxe Locale) primirea Sfintelor Taine. Oare nu din frica de contaminare prin Potirul comun?
Mulți acum îndeamnă, probabil și la rugămințile ierarhilor, la solidaritate și strângerea rândurilor și la o mărturisire în fața ateilor progresiști, dar nu și în fața sinodalilor. Dar mie aceasta îmi aduce aminte de sfatul lui Caiafa: „ne este mai de folos să moară un om pentru popor decât să piară tot neamul” (In. 11:50). După cum a spus și Dostoievski, dacă Hristos S-ar întoarce astăzi, ar fi răstignit din nou. De data aceasta este omorâtă, anulată prezența Lui în Potir. Nu de către arhiereii iudei de odinioară. Dar de către cine?
Pe de altă parte, nu ar trebui neglijată vocea celor care-și manifestă îngrijorarea legitimă față de aceste decizii, care dovedesc că mai bate o inimă în pieptul Bisericii.
Se pare că și în Germania au fost dispuse măsuri similare cu cele anunțate de Patriarhia noastră. Mitropolitul Augustin al Germaniei, care ține de Patriarhia Ecumenică, a anunțat următoarele:
„Având în vedere deschiderea bisericilor în σtatul german, au fost date norme legale care, în afară de restul măsurilor de asigurare care au fost adoptate, ajung până la punctul de a regla și modul dumnezeieștii Împărtășanii, adică să interzică dumnezeiasca Împărtășanie din Sfântul Potir prin folosirea linguriței”, menționează în enciclica sa.
„În această privință, cu adâncă durere, vă informez că, până la ieșirea din vigoare a normelor legale, deși putem să venim toți la slujbe, nu putem totuși să ne împărtășim toți în afară numai de sfințiții slujitori”.
În Franța, s-a anunțat că slujbele religioase vor fi deschise publicului abia de pe 1 iunie.
Cat de adevarat!!!!! Ati surprins esenta! Dar au inceput sa apara voci impotriva, pr. Mihai Aldea, pr. Valica, dintre credinciosi… Sa speram ca sunt mai multi si pe la usile inchise, fara sa stim noi.
Da, am omis să subliniez că există și mulți clerici sau mireni care aduc critici pertinente și au curajul să-și mărturisească indignarea.
Hrjstos a inviat si Doamne ajuta, care sinodali?! Acestia nu mai reprezinta biserica, ei reprezint cu totul si cu totul alte interese, situatie similara si pe la alti
Se pare că și în Germania au fost dispuse măsuri similare cu cele anunțate de Patriarhia noastră. Mitropolitul Augustin al Germaniei, care ține de Patriarhia Ecumenică, a anunțat următoarele:
„Având în vedere deschiderea bisericilor în σtatul german, au fost date norme legale care, în afară de restul măsurilor de asigurare care au fost adoptate, ajung până la punctul de a regla și modul dumnezeieștii Împărtășanii, adică să interzică dumnezeiasca Împărtășanie din Sfântul Potir prin folosirea linguriței”, menționează în enciclica sa.
„În această privință, cu adâncă durere, vă informez că, până la ieșirea din vigoare a normelor legale, deși putem să venim toți la slujbe, nu putem totuși să ne împărtășim toți în afară numai de sfințiții slujitori”.
Este foarte tulbure situaţia zilele acestea şi nu ştiu sincer dacă e nimerit un mesaj direct al părintelui patriarh sau al părintelui mitropolit Teofan, acestea două scaune fiind extrem de importante în ordinea simbolică a Bisericii noastre.
În afară de predici, atunci când părintele patriarh se adresează societăţii mesajul trebuie să fie urmarea altor poziţionări emise de vectori de comunicare din Biserica noastră, mesaje care să fi fost validate în interiorul Bisericii sau, măcar să nu fi fost dezavuate.
În comunicare, nu şeful unei organizaţii este cel care aduce elemente de noutate, ci este cel care validează una/unele dintre opiniile vizibile/cu notorietate din comunitatea sa. Nu şeful este emitentul primar al ideilor, ci el este cel care le confirmă, le validează, le pune în dezbatere, le pune în valoare, le „oficializează”.
În comunicarea publică, astfel de oficializări pentru idei tari se produc frecvent prin mijloace non-verbale, prin asocieri indirecte: de pildă participarea părintelui Patriarh la un eveniment cu o anumită conotaţie, lansarea unor invitaţii, consultări de o anumită factură, pe un anumit subiect, faptul că este prezent şi ascultă atent o anumită luare de poziţie, faptul că se lasă fotografiat împreună cu o anumită persoană, faptul că zâmbeşte îngăduitor într-un anumit context şi multe, multe alte astfel de instrumente de comunicare indirectă dar care transmit un mesaj explicit, fără echivoc. Sau.. dacă trebuie, cu un echivoc util..
O comunicare ce s-ar baza prioritar pe cuvântul părintelui patriarh sleieşte de vigoare mesajul Bisericii iar neprietenii ar primi un cadou nesperat. Patriarhul ar fi atras într-un ciclu de reacţii necesare, replici şi contrareacţii care ar însemna, pe interesul tuturor, atragerea Bisericii în mocirlă, compromiterea în mize mici a capitalului simbolic reprezentat de conducătorii patriarhiei.
Situaţia este similară şi pentru restul ierarhilor, care trebuie să ştie/trebuie să înveţe să comunice şi indirect, non-verbal. Dar cheia, din punctul meu de vedere, la ei este, la sinodali.
Faptul că e nevoie de un concert de idei şi de poziţionări este motivul pentru care este foarte necesar un birou de presă şi un purtător de cuvânt oficial, care să dea coerenţă şi structură. Dar la fel de important este să fie cultivată o cultură a comunicării care să aibă drept scop (uşor de înţeles) promovarea intereselor noastre colective.
Deci, efortul purtătorului de cuvânt trebuie să fie dublat de o cultură, de o conversaţie în interiorul Bisericii la care domnul Bănescu să poată face trimitere, în funcţie de care să-şi calibreze, flexibil, discursul şi mesajul public. Menirea sa nu este să transmită „punctul de vedere oficial”, unic şi incontestabil, al BOR.
Or, ceea ce se întâmplă azi este că lipseşte o coversaţie vie în interiorul Bisericii despre ameninţările cu care ne confruntăm (printre multe altele); credincioşii preiau literal şi reproduc poziţii oficiale (care au altă menire) şi nu discută în mod real, nu crează cunoaştere şi experienţă, nu pun în valoare idei şi persoane ci, cel mult, colaţionează mesaje sau opinii fără greutate pe scecna publică.
În Biserică nu se vorbeşte răspicat decât despre teorii conspiraţioniste dar nu se creează o sumă de idei apte să producă o schimbare a situaţiei, nu se lucrează deloc în acest sens.
Nimic din ceea ce se comunică astăzi în Biserică nu ţinteşte la schimbarea în bine, nu este oferită o perspectivă de viitor, nici chiar una naivă. Avem un pesimism pe care, în contra curentului, eu îndrăznesc să-l consider nerealist! Pe acest fond facem un non-combat de toată frumuseţea, deşi Biserica are în continuare resurse certe de putere. Dar, din păcate, credincioşii trăiesc realitatea civică doar în termeni de obedienţă totală/strângerea rândurilor sau de respingere/blamare a ierarhilor mult prea tăcuţi. Prin strângerea rândurilor, tot o formă de tăcere se înţelege, anume acea tăcere care acoperă greşelile personale ale ierarhilor.
Dar!
Comunicarea strategică funcţionează atunci când există o largă piaţă de idei la bază şi când vectorul de comunicare poate să se folosească într-un mod flexibil şi în condiţii de integritate de anumite opinii, poziţionări validate de grup, care au notorietate. Comunicarea strategică înseamnă doar foarte, foarte rar comunicarea unui singur fir narativ. Comunicarea unitară, înţeleasă ca asumarea unui singur fir narativ oficial compromite, în mod paradoxal, tocmai unitatea credincioşilor, iar acest lucru se întâmplă pentru că nu este ceva firesc, consensul este artificial.
Domnul Bănescu nu are astăzi această libertate de a se folosi cu flexibilitate de poziţii, opinii şi idei din cadrul Bisericii, este un comunicator extraordinar de izolat, nu face trimitere la opiniile altor ierarhi (care opinii?!), altor vectori de comunicare din Biserică pe care să-i valideze anticipativ. Deşi domnul Bănescu este o piese esenţială, deşi moderează o emisiune radio/tv, probabil din cauza loviturilor pe care le primeşte, este extrem de timorat şi nu cultivă conversaţia din interiorul Bisericii, nu cultivă diversitatea de idei, cu siguranţă nu a acelor idei de impact, ci doar a celor de factură intelectualist doctrinară. Probabil procedează aşa pentru că ştie că îi este păzit orice cuvânt, iar neprietenii veghează să-i folosească împotrivă orice enunţ pretabil a fi scos din context.
Este grav însă că domnul Bănescu nu comunică spre credincioşi, spre interiorul Bisericii (dincolo de un rol de intelectual/doctrinar conservator, de dreapta), iar atunci când o face urmăreşte să combată preventiv ideile nealiniate. O face uneori în mod nedrept, delegitimând prin sfidare sau batjocorire acele opinii pe care le găseşte incomode pentru linia oficială.
Este de înţeles că, în aceste condiţii de presiune, face greşeli foarte mari, dar cred că nu mai mari decât ar fi fost făcute de orice altă portavoce a Bisericii care este pusă să funcţioneze într-un astfel de climat. Dor cu adevărat greşelile pe care le face în privinţa credinţei, pentru care pare să aibă o înţelegere proprie, de factură ecumenistă, neconformă ortodoxiei.
În paranteză (largă!), mai spun că temerea mea, care este şi convingere totodată, este că acest mod de comunicare este prescris în bună măsură Bisericii de cei puternici şi nu e din cauza unor neputinţe sau lipsuri. Când spun puternici mă refer în primul rând la serviciile secrete româneşti şi, concret, mai ales la Serviciul Român de Informaţii, entitatea care controlează ilegitim şi imoral spaţiul public de la noi. Este nevoie de o condamnare politică a securismului şi de o condamnare a ierarhilor români colaboratori ai serviciilor secrete în ultimii 30 de ani, cu accent pe activitatea SRI. Este o convingere proprie, de lungă durată, care ar trebui invocată în altă parte, cu alte argumente, dar pe care sper să mi-o îngăduiţi aici ca atare.
Revenind de pe tărâm speculativ, în concluzie, cred că acum nu este momentul să aşteptăm de la părintele patriarh mesaj mai incisiv decât cel deja emis, ci de unul mult mai substanţial. Nu avem nevoie de atacarea frontală a problemelor ci de reaşezare.
Consider că, pentru scopul său polemic, este foarte, foarte util textul PS Ignatie pentru că reaşează cadrul unei noi înţelegeri a situaţiei de fapt.
Dacă nu am locui în România şi nu am cunoaşte ce se întâmplă pe aici, dar am citi mesajele ierarhilor, am considera că totul este oarecum liniar, previzibil şi justificat. Mesajul PS Ignatie este primul pas spre a pune degetul pe o rană foarte dureroasă, primul mesaj care expressis verbis face referire la despotism insinuat prin pretexte sanitare.
Aşa încât, cred că nu de cuvântul părintelui patriarh este nevoie astăzi ci de mesaje ale ierarhilor care să reconfirme realitatea noastră, pe care o trăim noi, care să comunice substanţial „adevărul nostru dureros”, nu neapărat ofensiv, nu neapărat polemic. Avem nevoie de ierarhi care să spună lucrurilor pe nume, care să faciliteze o conversaţie, o cultură civică robustă în Biserică. Nu avem nevoie de „strângerea rândurilor” aşa cum ni se cere, ci să luăm seama de războiul întru cuvânt care ni se impune şi să reacţionăm în consecinţă! Cei mari mai întâi, cei mici mai pe urmă.. Iertaţi!
Va rog din toata inima: faceti un efort si iertati-ne cu limbajul corect politic! Ne-am saturat de „parintii” episcopi si patriarh. O fi la „la dvs. pe site” dar, ingaduiti-mi aceasta observatie, va rog! Si iertati-ma!
Cum să le zic, pt pacea dvs?
„Mesajul PS Ignatie” suna familiar! Multumesc pentru intelegere!
Vlad, de la doi eretici mai poate veni ceva bun?
Eu nădăjduiesc că da. Am fost ateu militant o vreme în urmă, mi-am mai revenit..
Ateul are circumstanta atenuanta nestiinta. Ereticul lupta impotriva Adevarului din convingere si cu „buna” stiinta. Deosebirea este evidenta.
Credinciosul nu mai poate deveni ateu. In cel mai rau caz, agnost.
Ideea de bază este că oricine se poate întoarce la Dumnezeu, că e ateu, eretic, agnostic sau mare ori mic păcătos. Poziția aceasta de a condamna tranșant doar din condei, fără măcar ocercetare sinodală sau echivalentă, pe ierarhi este ridicolă din perspectiv moralei și spiritualității ortodoxe. Ne-am descalifica la nivelul abecedarului cu astfel de abordări, ceea ce se și întâmplă, din păcate.
Sunt de altă părere!
Asupra Credinței Ortodoxe s-a grefat, în România, de cca 80 de ani încoace, un instituționalism extrem de perfid.
Această grefă și-a accentuat procesul distructiv în ultimii 30 de ani.
Atunci când cineva nu vrea să facă ceva are la îndemână mii de scuze. Nu trebuie să ne amăgim.
Cât privește textul unui ierarh, la care faceți trimitere, rămâne doar un exercițiu de retorică, câtă vreme nu este (nu a fost încă) însoțit de o acțiune în fapt convergentă cu vorbele.
Eu am întâlnit la toți aleșii Mântuitorului fapte concrete de Credință în El, în cele 7 Sf. Taine. Orice faptă bună (socială, extra-socială) în absența DREPTEI CREDINȚE este precum apa colectată cu sita, spun Sf. Părinți.
Prezumția dvs. de amestec al noii securități în comunicatele instituționale implică acordul (fie voit, fie ca urmare a șantajului) la cel mai înalt nivel în BOR.
O soluție poate fi eficace doar dacă vedem lucrurile needulcorat.
Punctual, sunt sigur că aveţi dreptate. Instituţionalismul acesta sufocă pur şi simplu! E şi foarte greu de combătut genul acesta de observaţii care, atunci când se referă la scăderile din Biserică, sunt şi extraordinar de lucide şi de necruţătoare.
Rezerva mea în privinţa acestui gen de concluzii este că ne blochează. Concluzia implicită este că o persoană sau mai multe sunt rele, nu că greşesc. Ajungem la o neputinţă care ne răneşte pe noi: pentru că sunt răi, nu-i mai iubim, îi dispreţuim, nu se ridică la înălţimea chemării etc.
Dar de rău trebuie să ne despărţim, iar greşelile trebuie îndreptate!
De aceea eu unul, pentru mine, sunt foarte atent să nu alunec înspre concluzia că cineva este rău, nici chiar atunci când se observă rea-voinţă sau rea-credinţă. Pentru greşeli, putem găsi mereu soluţii, mereu poate fi făcut ceva pentru îndretarea lucrurilor.
Lipsa faptelor concrete de credinţă (din partea ierarhilor) doare, nu ştiu ce să spun despre asta.
De asta au parte, daca vreti sa observati, doar tradatorii de la Creta. Si norodul sufera din cauza nepasarii si ascultarii orbesti fata de iudele cu mitra care slujesc destul de evident la Cezar.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/deschiderea-bisericilor-cu-ce-pret-amanarea-impartasirii-credinciosilor-la-sfanta-liturghie-doar-o-masura-temporara-sau-inceputul-celei-mai-grave-capitulari-in-fata-abuzului-autoritatilor/
https://m.activenews.ro/stiri/Parintele-Radu-Preda-Curaj-Ca-nu-suntem-noi-in-chestiune-ci-Altcineva.-Sus-sa-avem-inimile-161501
Pr. Radu Preda, fost director al Institutului de Cercetare a Crimelor Comunismului și a Memoriei Exilului Românesc (ICCMER), a avut joi o reacție pe social media, privind încercarea autorităților seculare de a îngrădi activitatea Bisericii și, mai nou, practica liturgică, din rațiuni igienico-sanitare motivate de contextul epidemic actual. Preotul român din Germania consideră că ierarhia ortodoxă a avut atitudini ezitante și rezervate, invers proporționale cu gravitatea atacurilor la care este supusă Biserica, și încearcă să conștientizeze asupra necesității curajului și a mărturisirii, impuse de responsabilitatea păstorilor față de Dumnezeu și de turma pe care o au în grijă.
„LAȘITATE
De câteva zile, preoțimea fierbe. Amânarea, respectiv interzicerea Sfintei Împărtășanii, smintește, revoltă și dezgustă. Ce avem din partea ierarhiei? Un comunicat-două, o ieșire în fața camerelor de luat vederi. Nimic altceva. În schimb, este trimisă în „teritoriu”, virtual, acea categorie infam-nesuferită a protopopilor, adică prelungirile biologice ale episcopilor copleșiți de atâta responsabilitate, încât de două luni de zile nu ai mai auzit de ei. Un astfel de protopop, de pildă, avertiza că va denunța la poliție, în Germania, pe acei parohi care nu mențin distanța socială.
Un altul, tot de pe aici, vrea să îi convingă în ședințe tembele, tot digitale, pe confrați că cercul este pătrat. Îi înțeleg pe majoritatea vlădicilor: au dat de necaz. Nu tu sfințiri, nu tu decorații, nu tu diplome de aleasă, meta și mega prețuire, nu tu agape. Greu. Sfârșitul lumii, soră! Ei bine, una din două: ieșiți, fiecare în eparhia lui, și explicați cum vine treaba că noi invocăm Duhul Sfânt, prefacem, cu putere de Sus, darurile, dar le ținem doar pentru noi. Explicați care este raportul dintre igienă și minune, dintre linguriță și alte forme de părtășie la cina cea de taină, dintre comuniunea euharistică și flămânzii Domnului.
Dacă nu vreți sau nu puteți, cărați-vă urgent la mânăstirile de metanie, reluați-vă meseriile de bază, electricieni sau ce ați mai fost, lăsați cheia sub ghiveciul de flori din dreapta, că ne organizăm noi. Da, respectăm rigorile sanitare, dar nu lăsăm Biserica la cheremul unor scelerați care se urcă, demonic, cu bocancii pe Sfânta Masă. Fiecare preot, la parohie, are abordarea lui pastorală, găsește soluții, alină, mângâie și hrănește. Da, hrănește, nu pune stavile, nu pune pe fugă, nu dezertează, nu se ascunde, nu amână, nu se eschivează. Curaj! Că nu suntem noi în chestiune, ci Altcineva.
Sus să avem inimile!”, a îndemnat pr. Radu Preda, joi, pe Facebook, în Ziua Națională a Eroilor Martiri din temnițele comuniste.
Cum adica impartasania nu este temelia bisericii?foarte prost articolul,aberezi enorm
Este doar un element indispensabil dintre toate celelalte. Scrie undeva că Biserica a fost întemeiată pe Împărtășanie? Hristos în integralitatea Lui este temelia Bisericii. Adică Botezul, Mirungerea, Împărtășania ca Taine, dar și pocăința, credința și frica de Dumnezeu a fiecărui credincios, precum și harismele Duhului Sfânt. Altfel se poate ajunge la exagerări eretice precum ecleziologia euharistică.
Dacă este ceva greșit, sunt gata să recunosc.
Și nu ar strica o abordare mai chibzuită a subiectului și adresarea în general. Cu iertare zic, nu pare să vină din partea unui om bine-credincios.
Sub acest nume de ieromonah lavrentie se ascunde un hulitor, pt.ca centrul vietii crestine este SFINTA IMPARTASANIE-CARE ESTE INSUSI HRISTOS MINTUITORUL!
Dacă atâta puteți… așa procedați. Nu văd cum poate fi ortodox un asemenea comentariu.
Eu nu am vorbit despre centrul vieții creștine. Oricum, răspunsul îl aveți mai sus, cu un minim de efort, de la pr. Ioannis Romanidis.
Așa este Diana, ai pus punctul pe i.