Mai bine să moară Împărtășania decât tot poporul… credincios

Este foarte tulbure situaţia zilele acestea şi nu ştiu sincer dacă e nimerit un mesaj direct al părintelui patriarh sau al părintelui mitropolit Teofan, acestea două scaune fiind extrem de importante în ordinea simbolică a Bisericii noastre.

În afară de predici, atunci când părintele patriarh se adresează societăţii mesajul trebuie să fie urmarea altor poziţionări emise de vectori de comunicare din Biserica noastră, mesaje care să fi fost validate în interiorul Bisericii sau, măcar să nu fi fost dezavuate.

În comunicare, nu şeful unei organizaţii este cel care aduce elemente de noutate, ci este cel care validează una/unele dintre opiniile vizibile/cu notorietate din comunitatea sa. Nu şeful este emitentul primar al ideilor, ci el este cel care le confirmă, le validează, le pune în dezbatere, le pune în valoare, le „oficializează”.

În comunicarea publică, astfel de oficializări pentru idei tari se produc frecvent prin mijloace non-verbale, prin asocieri indirecte: de pildă participarea părintelui Patriarh la un eveniment cu o anumită conotaţie, lansarea unor invitaţii, consultări de o anumită factură, pe un anumit subiect, faptul că este prezent şi ascultă atent o anumită luare de poziţie, faptul că se lasă fotografiat împreună cu o anumită persoană, faptul că zâmbeşte îngăduitor într-un anumit context şi multe, multe alte astfel de instrumente de comunicare indirectă dar care transmit un mesaj explicit, fără echivoc. Sau.. dacă trebuie, cu un echivoc util..

O comunicare ce s-ar baza prioritar pe cuvântul părintelui patriarh sleieşte de vigoare mesajul Bisericii iar neprietenii ar primi un cadou nesperat. Patriarhul ar fi atras într-un ciclu de reacţii necesare, replici şi contrareacţii care ar însemna, pe interesul tuturor, atragerea Bisericii în mocirlă, compromiterea în mize mici a capitalului simbolic reprezentat de conducătorii patriarhiei.

Situaţia este similară şi pentru restul ierarhilor, care trebuie să ştie/trebuie să înveţe să comunice şi indirect, non-verbal. Dar cheia, din punctul meu de vedere, la ei este, la sinodali.

Faptul că e nevoie de un concert de idei şi de poziţionări este motivul pentru care este foarte necesar un birou de presă şi un purtător de cuvânt oficial, care să dea coerenţă şi structură. Dar la fel de important este să fie cultivată o cultură a comunicării care să aibă drept scop (uşor de înţeles) promovarea intereselor noastre colective.

Deci, efortul purtătorului de cuvânt trebuie să fie dublat de o cultură, de o conversaţie în interiorul Bisericii la care domnul Bănescu să poată face trimitere, în funcţie de care să-şi calibreze, flexibil, discursul şi mesajul public. Menirea sa nu este să transmită „punctul de vedere oficial”, unic şi incontestabil, al BOR.

Or, ceea ce se întâmplă azi este că lipseşte o coversaţie vie în interiorul Bisericii despre ameninţările cu care ne confruntăm (printre multe altele); credincioşii preiau literal şi reproduc poziţii oficiale (care au altă menire) şi nu discută în mod real, nu crează cunoaştere şi experienţă, nu pun în valoare idei şi persoane ci, cel mult, colaţionează mesaje sau opinii fără greutate pe scecna publică.

În Biserică nu se vorbeşte răspicat decât despre teorii conspiraţioniste dar nu se creează o sumă de idei apte să producă o schimbare a situaţiei, nu se lucrează deloc în acest sens.

Nimic din ceea ce se comunică astăzi în Biserică nu ţinteşte la schimbarea în bine, nu este oferită o perspectivă de viitor, nici chiar una naivă. Avem un pesimism pe care, în contra curentului, eu îndrăznesc să-l consider nerealist! Pe acest fond facem un non-combat de toată frumuseţea, deşi Biserica are în continuare resurse certe de putere. Dar, din păcate, credincioşii trăiesc realitatea civică doar în termeni de obedienţă totală/strângerea rândurilor sau de respingere/blamare a ierarhilor mult prea tăcuţi. Prin strângerea rândurilor, tot o formă de tăcere se înţelege, anume acea tăcere care acoperă greşelile personale ale ierarhilor.

Dar!
Comunicarea strategică funcţionează atunci când există o largă piaţă de idei la bază şi când vectorul de comunicare poate să se folosească într-un mod flexibil şi în condiţii de integritate de anumite opinii, poziţionări validate de grup, care au notorietate. Comunicarea strategică înseamnă doar foarte, foarte rar comunicarea unui singur fir narativ. Comunicarea unitară, înţeleasă ca asumarea unui singur fir narativ oficial compromite, în mod paradoxal, tocmai unitatea credincioşilor, iar acest lucru se întâmplă pentru că nu este ceva firesc, consensul este artificial.

Domnul Bănescu nu are astăzi această libertate de a se folosi cu flexibilitate de poziţii, opinii şi idei din cadrul Bisericii, este un comunicator extraordinar de izolat, nu face trimitere la opiniile altor ierarhi (care opinii?!), altor vectori de comunicare din Biserică pe care să-i valideze anticipativ. Deşi domnul Bănescu este o piese esenţială, deşi moderează o emisiune radio/tv, probabil din cauza loviturilor pe care le primeşte, este extrem de timorat şi nu cultivă conversaţia din interiorul Bisericii, nu cultivă diversitatea de idei, cu siguranţă nu a acelor idei de impact, ci doar a celor de factură intelectualist doctrinară. Probabil procedează aşa pentru că ştie că îi este păzit orice cuvânt, iar neprietenii veghează să-i folosească împotrivă orice enunţ pretabil a fi scos din context.

Este grav însă că domnul Bănescu nu comunică spre credincioşi, spre interiorul Bisericii (dincolo de un rol de intelectual/doctrinar conservator, de dreapta), iar atunci când o face urmăreşte să combată preventiv ideile nealiniate. O face uneori în mod nedrept, delegitimând prin sfidare sau batjocorire acele opinii pe care le găseşte incomode pentru linia oficială.

Este de înţeles că, în aceste condiţii de presiune, face greşeli foarte mari, dar cred că nu mai mari decât ar fi fost făcute de orice altă portavoce a Bisericii care este pusă să funcţioneze într-un astfel de climat. Dor cu adevărat greşelile pe care le face în privinţa credinţei, pentru care pare să aibă o înţelegere proprie, de factură ecumenistă, neconformă ortodoxiei.

În paranteză (largă!), mai spun că temerea mea, care este şi convingere totodată, este că acest mod de comunicare este prescris în bună măsură Bisericii de cei puternici şi nu e din cauza unor neputinţe sau lipsuri. Când spun puternici mă refer în primul rând la serviciile secrete româneşti şi, concret, mai ales la Serviciul Român de Informaţii, entitatea care controlează ilegitim şi imoral spaţiul public de la noi. Este nevoie de o condamnare politică a securismului şi de o condamnare a ierarhilor români colaboratori ai serviciilor secrete în ultimii 30 de ani, cu accent pe activitatea SRI. Este o convingere proprie, de lungă durată, care ar trebui invocată în altă parte, cu alte argumente, dar pe care sper să mi-o îngăduiţi aici ca atare.

Revenind de pe tărâm speculativ, în concluzie, cred că acum nu este momentul să aşteptăm de la părintele patriarh mesaj mai incisiv decât cel deja emis, ci de unul mult mai substanţial. Nu avem nevoie de atacarea frontală a problemelor ci de reaşezare.

Consider că, pentru scopul său polemic, este foarte, foarte util textul PS Ignatie pentru că reaşează cadrul unei noi înţelegeri a situaţiei de fapt.

Dacă nu am locui în România şi nu am cunoaşte ce se întâmplă pe aici, dar am citi mesajele ierarhilor, am considera că totul este oarecum liniar, previzibil şi justificat. Mesajul PS Ignatie este primul pas spre a pune degetul pe o rană foarte dureroasă, primul mesaj care expressis verbis face referire la despotism insinuat prin pretexte sanitare.

Aşa încât, cred că nu de cuvântul părintelui patriarh este nevoie astăzi ci de mesaje ale ierarhilor care să reconfirme realitatea noastră, pe care o trăim noi, care să comunice substanţial „adevărul nostru dureros”, nu neapărat ofensiv, nu neapărat polemic. Avem nevoie de ierarhi care să spună lucrurilor pe nume, care să faciliteze o conversaţie, o cultură civică robustă în Biserică. Nu avem nevoie de „strângerea rândurilor” aşa cum ni se cere, ci să luăm seama de războiul întru cuvânt care ni se impune şi să reacţionăm în consecinţă! Cei mari mai întâi, cei mici mai pe urmă.. Iertaţi!