Vizita recentă a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu în Sfântul Munte a ridicat problema raportului dintre rugăciune și mărturisirea dreptei credințe, care este unul subtil. Pe de o parte, el i-a îndemnat pe monahi la izolare în plâns și asceză, pe de altă parte o grupare de părinți aghioriți chilioți afirmă că vremurile de apostazie necesită ieșirea la mărturisire. Subiectul este important și actual și merită tratat cu seriozitate.

Rugăciunea și lupta cu patimile

Adeseori, ca în cazul Patriarhului, luptele pentru apărarea credinței sunt prezentate ca aducând numai tulburare și că sunt potrivnice vieții de rugăciune, de parcă pocăința ar fi o stare de apatie față de cele din jur. Dar ruperea dogmelor de spiritualitate sau viceversa nu duce decât la faliment duhovnicesc, la dezmembrarea adevăratei nevoințe. De fapt, rugăciunea este alimentată de credința plină de cutremur și dreaptă și duce, dacă este făcută corect, la o viață de mărturisire, schimbată, prin care nu ne rușinăm de Dumnezeu pentru ca nici El să nu Se rușineze de noi (cf. Mc. 8: 38).

Chiar și în lupta cu patimile rugăciunea își are locul ei, adică trebuie dublată de fapte. Căci în Pateric se spune că, „de nu se va uni fapta cu rugăciunea, în zadar se osteneşte omul”, adică „acelea pentru care ne rugăm, să nu le mai facem” (Avva Moise, 16). Exemplificarea acestui aspect se găsește într-o întâmplare (Pateric, cap. VI despre curvie, 4) cu un bătrân căruia i-a cerut un frate să se roage pentru el să scape de duhul desfrânării; dar, pentru că nu se depărta ispita, bătrânul a cerut de la Dumnezeu să vadă ce se întâmplă și i s-a arătat că acel frate nu lupta cu patimile sale, ceea ce făcea rugăciunea nelucrătoare. Drept aceea l-a învățat cum se cuvine să se împotrivească gândurilor.

De asemenea, și Cuviosul Paisie Aghioritul arată limitele dintre fapte și intervenția Domnului: „Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona omenește. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă” (din vol. Trezire duhovnicească).

Declarațiile Patriarhului și reproșurile aduse de unii monahi

Revenind la vizita Patriarhului Bartolomeu în Sfântul Munte, în cuvântările pe care le-a ținut, acesta a afirmat, printre altele: «preocupările monahilor cu evenimente bisericești distincte fără invitația episcopilor locali și mai ales intensă și fierbinte, sunt condamnabile» pentru că este posibil să producă «probleme, judecăți, critici, tulburări și dihonii. Nu este lucrul monahului acțiunea paralelă cu Biserica Locală. Monahul învață, luminează și sfințește pe cei din jurul său prin viața lui continuă cu lupte, pocăință, lacrimi, nevoință, liniștire, ascundere, rugăciune neîntreruptă».

Ca răspuns la aceste îndemnuri, o „grupare de monahi chilioți” au redactat un text în care critică unele afirmații și atitudini ale sale. Printre ele, este și cea a preocupării călugărilor de păzire a credinței ortodoxe. Aceștia pun în contrapondere faptul că dintotdeauna călugării au fost păzitorii dreptei credințe, cum avem exemplul Sfântului Munte în întregime, care a întrerupt pomenirea Patriarhului eretic Atenagora de acum 50 de ani și toți cuvioșii contemporani chiar canonizați de Patriarhia Ecumenică. Niciodată administrația bisericească aflată în păreri eretice nu a apelat la monahii sfinți pentru a lua atitudine, ci ei au reacționat din proprie inițiativă. În plus, această chemare spre supunere sună tendențios din gura celui care disprețuiește pe toți ceilalți Patriarhi ca unul care ar avea primatul papal.

Îndemnuri de acest fel au mai făcut și alți episcopi, dar Patriarhul Bartolomeu a fost mai sincer și nu și-a disimulat scopul avut în vedere, adică a spus fățiș că rugăciunea este opusul implicării mărturisitoare în problemele bisericești. Dar preocuparea cu bunul mers al credinței nu este doar sarcina episcopilor, ci și a tuturor credincioșilor, îndeosebi a monahilor. Diferența constă în aceea că ierarhii au datoria aceasta de la care nu se pot sustrage, pe când călugării și credincioșii sârguincioși au doar dreptul și datoria morală să vegheze asupra păstrării dogmelor sănătoase, fapt care decurge din trăirea vieții creștine.

Viața duhovnicească izvorăște din dogmele drepte

Contrar spuselor Patriarhului Ecumenic, rugăciunea în duh ortodox nu este o îndeletnicire strict personală, ruptă de viața activă. Plânsul și pocăința reprezintă o legare a sufletului de Dumnezeu în Duhul Sfânt, care aduce o transformare a viețuirii, o schimbare și în exterior. Interiorizarea nu înseamnă izolare și neglijarea celor din jur, ci curățarea inimii, descoperirea comorilor puse de Dumnezeu înăuntrul nostru și atragerea harului în cele dinăuntru. Toate acestea este adevărat că sunt dublate de o rupere de lume, dar nu de lucruri, ci de împătimirea față de ele. Aceasta înseamnă că monahii taie preocupările legate de politică, economie, cultură și de deșertăciunile pământești, oricât ar fi de importante, dar nu și de orice are legătură cu Biserica la nivel moral și mai ales dogmatic. Altfel spus, vorbim de o trăire a împărăției lui Dumnezeu în lume, dar aceasta presupune luptă și silință, nu detașare platonică, a fi ca oi înțelepte în mijlocul lupilor, nu să mergem pe calea largă a pierzării.

În privința învățăturilor greșite, este poruncă de la Domnul nostru să ne păzim de învățătorii și hristoșii mincinoși (cf. Mt. 24:24), de aluatul sau învățătura lor (Mt. 16: 12). Pentru că dogmele sănătoase sunt viață (In. 6:63), sunt cuvintele lui Dumnezeu. Pe adevărul Evanghelic, dar și pe piatra mărturisirii se întemeiază Biserica, după cum a spus Însuși Hristos Apostolului Petru (Mt. 16:18).

Raportarea corectă la abaterile doctrinare

Desigur că există și oameni păcătoși, pentru care trebuie să ne rugăm, după cum spune Sf. Evanghelist Ioan: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte”. Dar, în cazul păcatelor grave, de moarte, cum sunt perseverarea în erezii și învățături stricate, nu sunt potrivite doar rugăciunile, după cum continuă Sf. Ioan: „Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela” (1In. 5: 16). Atunci este cazul să existe și reacții cu fapta sau să fie lăsați la judecata lui Dumnezeu. Oamenii nu se mântuiesc doar prin rugăciuni pentru ei, ci și prin învățare, îndemnare, mustrare și chiar pedepsire, ca să priceapă gravitatea greșelilor și ce trebuie să facă pentru îndreptare. Iar față de unii trebuie păstrată distanța din cauza împietririi lor sau a necredinței extreme.

Modul cum au viețuit Sfinții din vechime, dar și cei mai recenți, dovedește că este necesară și bine-venită reacționarea față de erezii, nu indiferența. Cu cât au avut pocăință și statură duhovnicească mai mare, cu atât s-au luptat mai mult, nu au fost nepăsători. Sfinți precum Antonie cel Mare, Ioanichie cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, Teodor Studitul, Paisie Aghioritul sunt doar câteva exemple. Avva Agathon cel înțelept se știa pe sine păcătos, dar nu accepta să fie eretic pentru că asta ar fi însemnat „despărțire de Dumnezeu” (Pateric, Avva Agaton, 5).

Spiritualitatea autentică nu este ruptă de dreapta credință

Cartea Străjerii Ortodoxiei este o colecție cu multe pilde de acest fel de mărturisitori, renumiți sau mai puțin cunoscuți. Nu toți monahii au fost iscusiți în dogme, dar nici unul nu a predicat o spiritualitate a indiferenței față de abaterile doctrinare tocmai pentru că Biserica este un organism viu duhovnicesc, care trăiește din cuvintele adevărului evanghelic.

Desigur că nu toți sunt la o înălțime de la care să cunoască finețurile dogmatice, dar nici cei luminați nu suportă defăimarea adevărului, nici cei începători nu pot fi indiferenți la atacarea învățăturii mântuitoare, pentru că ea este viața lor. Pe când desprinderea vieții în duh de dreapta credință este un faliment și o abatere de la calea cea dreaptă dintotdeauna a Bisericii, se înscrie în linia ecumenismului contemporan și a toleranței vătămătoare de suflet.

Există și pericolul alunecării în zelotism și schismă, dar molima cea mai cumplită de acum este apostazia, și încă justificată „teologic” de la cel mai înalt nivel, cum este cazul recent cu Patriarhul Ecumenic, de la care am pornit acest material.

Translate page >>
3
0
Scrie-ne, vrem să ştim părerea ta!x