Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.
Articolul de față l-am intercalat aici ca o completare a părții a 6-a din seria dedicată calendarului bisericesc.
În cartea Tomos Agapis, care este o colecție de texte vechi alcătuită de Patriarhul Dositei al Ierusalimului și editată în anul 1698 sub oblăduirea Voievodului Ioan Antioh Constantin a toată Moldovlahia, se găsesc mai multe scrisori despre calendarul inventat de latini. Prima dintre ele este semnată de Patriarhii Ieremia al Constantinopolului și Silvestru al Alexandriei, care nu este altceva decât faimosul Sigilion invocat de stiliștii din România și din Grecia. Însă nu se găsesc la final anatematismele de care vorbesc ei, care au fost plastografiate pe un manuscris de la o chilie de a Kavsokalivia din Sfântul Munte Athos, despre care am scris deja în prima parte.
Mare parte din textul scrisorii este deja tradus în cartea Boldurile Sfintei noastre Biserici de Răsărit, scrisă de doi monahi români din Sfântul Munte în 1924 pentru a argumenta că stilul vechi iulian este cel corect. Ei scriu, în cap. II a cărții lor, că după semnăturile patriarhale urmează o serie de anatematisme, dar în ediția Patriarhului Dositei acestea nu se găsesc, lucru ce dovedește că nu sunt autentice, ci niște invenții plastografiate ulterior. Mai menționez că în traducerea aproximativă preluată de aceștia de la un anume monah Ignatie de la Schitul Ivirului se găsesc unele inadvertențe. Este vorba de adaosul „și ceilalți de față arhierei…” după semnăturile celor doi Patriarhi, care nu se găsește în cartea Tomos Agapis. Iar introducerea care vorbește despre actul sinodal alcătuit în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este preluată de la Sinodul din anul 1593, la care au participat alți Patriarhi.
După traducerea Scrisorii din 1583 atașez imaginile din cartea din care am tradus, textul fiind scris de mână, drept pentru care mi-a luat ceva efort să mă obișnuiesc cu el și să-l descifrez. Se vede pe pagina a doua că urmează o scrisoare adresată Mitropolitului de Fiadelfia despre calendarul inventat de italieni, iar în final începutul actului de la 1593.
Epistolă despre calendarul inovat de latini a lui
Ieremia, prin mila lui Dumnezeu Arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă, și Patriarh Ecumenic
Deoarece Biserica vechii Rome, care se bucură de inovații, a fost în acord în mod necugetat cu astronomii ei și a strămutat cele pe care le săvârșim bine pentru creștini cu privire la Sfintele Paști, care au fost stabilite de cei 318 Părinți purtători de Dumnezeu de la Sfântul și Ecumenicul Sinod și care au fost validate de celelalte Sinoade, iubite și prăznuite de creștinii de pretutindeni pe pământ după cum au stabilit, de aceea devine pricină de sminteli.
Au sosit și înaintea modestiei noastre unii bărbați armeni care au întrebat și au spus că sunt siliți să primească și ei aceste noutăți. Pentru aceste motive s-au învrednicit să le spunem ce a părut dumnezeieștilor Părinți. Modestia noastră, după ce ne-am consultat cu Preafericitul Patriarh al Alexandriei, stabilește în Duhul Sfânt, clarificând cele ce au părut Sfinților Părinți despre aceste lucruri.
Mai întâi, în practicalele (procesele verbale) ale Sinodului I Ecumenic este o semnătură care are acest conținut: Leontie al Cezareei Capadociei, al Galatiei și Armeniei Mici și Mari am semnat. Acesta, după cât se arată în viața Sfântului Sfințit Mucenic Grigorie, Arhiepiscopul Armeniei celei Mari, l-a hirotonit arhiereu, care a fost trimis, prin ambasadele și epistola împăratului Tiridat al armenilor, după ce s-a făcut el creștin, fiind fiu al lui Hosroe, frate al lui Artavan, descendent din acei Arsacizi care au destrămat conducerea perșilor și, fiind frați între ei, au făcut Armenia aceasta, în timp ce indienii și masagheții erau divizați între ei.
Întorcându-se acest mare Grigorie și fiind acceptat cu drag de către Tiridat, primind arhieria ca pe o recunoaștere a lui și pe el …, căci acest mare Părinte este fiu (…) al fratelui Hosroe, tatăl lui Tiridat, s-au botezat toți de către el în râul Afrat. Cu acest împărat Tiridat, după cum se spune, cei ce au primit credința în Hristos, armeni, perși, asirieni, mezi și alții au fost peste patru milioane (sute de miriade). După ce i-a luminat ca un alt soare pe toți aceștia care ședeau în întuneric, a plecat, vrând să trăiască în liniște în locurile înalte din munții Armeniei. L-a lăsat pe Albianos în locul lui și pe episcopii Atalios Baso și pe alții pentru cele zece principate din ținuturile armenilor, iar în toate acestea și în celelalte nații a așezat, după cum se pare, patru sute de episcopi. Deoarece a plecat acest mare luminător Grigorie Tiridat era întristat pentru această despărțire. Dar a aflat că sunt doi copii adevărați după trup ai lui Grigorie, Ortanes, care era în asceză, și Arostanes, preot al lui Dumnezeu. A trimis boieri de-ai lui și i-au adus la el. Apoi i-a cerut lui Grigorie și a coborât din însingurare. Și a ales pe Arostanes ca fiind vrednic de arhiereu și l-a hirotonit pe acesta după cum se cuvenea.
În acești ani marele Constantin cel renumit între împărați adunat Sinodul celor 318 Părinți purtători de Dumnezeu în Niceea,unde a ajuns și Tiridat cu pace, de vreme ce a găsit fierbinte nu de mică primire buna-credință a împăratului Constantin cel întocmai cu apostolii. Acesta a trimis și pe Arostanes, Arhiepiscopul catolicos al Armeniei, la Sinodul acesta și a devenit membru al acestei adunări sfinte. A primit decizia Sinodului și s-a întors în Armenia, fiind repartizată buna-credință cu harul lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Deci din aceste relatări de care am zis se vede în mod evident că armenii aveau un Arhiepiscop catholicos (general, peste tot). Și au succesiunea și au primit astfel și arhieria din Capadocia, de la Leontie de care am zis (mai sus). Granițele acestea sunt ale Noii Rome cu Dumnezeu, nicidecum ale vechii Rome, ceea ce stabilesc și canoanele Sinoadelor, adică să stăpânească obiceiul în parohii, căci au hotărât să fie ținute obieciurile străvechi. Iar ceea ce forțează este în afara teritoriului (parohiei) și în afara învățăturii lui Hristos. Căci El a zis: „ducându-vă, învățați (îndrumați, faceți ucenici)” (Mt. 28: 19), nu forțați și: „oricine vrea să vină după Mine” (Mc. 8: 34) și câte concordă în Evanghelii cu acestea. Însă trebuia ca și pe parohienii de sub ei să nu-i învețe lucruri noi și recente, provocatoare de sminteală, ci învățătura lui Hristos, a sfinților apostoli, a sfintelor Sinoade și câte sunt de la dumnezeiescul Duh. În al doilea rând, explicăm oricărui creștin ortodox doritor că pascalia de la noi nu este nesistematizată, ci urmează celor stabilite de Sfinții Părinți. Rămâne dreaptă și stabilă în veac până ce păzește rânduiala pe care a obținut-o neclătinată, foarte bine gândită de dumnezeieștii Părinți, față de care nici unul dintre cei de acum nu cunoaște știința astronomiei ca aceia foarte bine pregătiți. Nu au nici sfințenie decât numai li se par unele lucruri și în celelalte sunt departe de adevăr. Căci patru sunt delimitările Paștelui. Prima poruncește că trebuie să se săvârșească Paștile după echinocțiul de primăvară. A doua că nu în aceeași zi cu slujba iudaică. A treia că nu simplu după echinocțiul de primăvară, ci în prima lună plină de după echinocțiu. A patra că iarăși după lună plină în prima zi a săptămânii (duminică). De aceea nimeni să nu socotească defel că ceea ce pare greșit i-a cuprins pe acei dumnezeiești Părinți atotbuni ca să dobândească o mai bună îndreptare de la astronomii de acum. Căci, cu harul lui Hristos, de la Sinodul întâi până acum Paștile cel sfânt mereu se face după cel al Legii și duminica. Și nu s-a întâmplat vreo confuzie ca să ne punem la îndreptare. Căci a fost prescris bine de Sfinții Părinți și rămâne veșnic neapropiat (ἀπέλαστον). Dar au fost scăzute rău cele zece zile de către unii astronomi ai vechii Rome din luna octombrie. Căci, între altele, noul lor calendar care a revizuit nepotrivirea conține confuzie în sine. Căci, dacă la 132 de ani întregi adăugăm o zi(-noapte), este evident că de la Sinodul dintâi au trecut până acum o mie două sute șaizeci și cinci de ani, de vreme ce au trecut trei sute optsprezece din primul an de la Hristos până la Sinodul întâi, numai nouă zile și zece ore fără jumătate de minut sunt adăugate și lipsesc. Iar dacă în o sută douăzeci de ani scade o zi-noapte, vor fi zece zile și zece ore și este în surplus. Iar unele ca acestea se arată a fi precare, dar acestea se află în greșeală chiar și la înșiși grozavii observatori astronomi științifici, marele Ptolemeu și alții. Căci în trei sute de ani aceia decid să se adauge ceva, o zi(-noapte) și aceasta nu de la mișcarea soarelui, căci își face mișcarea netedă și neabătută, ci de la numărarea zilelor anului. Și după aceștia se fac patru zile și cinci ore și 12 minute de la [Sinodul] de la Niceea și până acum.
Și, dacă se numără acestea astfel după înțelepciunea elinilor se mai dovedește că astronomii Romei au scos cele zece zile din octombrie fără nici un motiv, ca să se arate numai că par că fac ceva în fața oamenilor din slavă deșartă. Era mai bine ca ei să nu inoveze și să prefacă unele ca acestea și să devină pricinuitori ai unei stări lipsite de măsură pentru Biserici. Sau măcar să nu adauge silnicie din cauza acestora, lucru pe care l-au cutezat. Nu se consideră un lucru binecuvântat pentru unii care stau împotriva celor bine stabilite de Sfinții Părinți, care sunt nu numai chibzuite, ci și dumnezeiești. Și acestea noi le spunem pentru ambele părți, punctând după adevăr.
1583, anul de la Dumnezeu-Omul, 20 noiembrie, indictionul 12
Ieremia al Constantinopolului
Silvestru al Alexandriei
Nota noastră: În primul rând, avem toate motivele să credem că acesta este textul integral al actului de la 1583 pentru că Patriarhul Dositei a alcătuit această colecție tocmai pentru a combate rătăcirile catolice. După o serie de texte din disputele cu catolicii (de la Sf. Filothei Kokkinos, Marcu al Efesului, Ghenadie Scholarul și alții) grupează unele materiale despre azime și calendar. Este evident că intenția sa era de a aduce cât mai multe argumente împotriva catolicilor și ar fi de neînțeles să fi omis anatemele la adresa celor ce ar îndrepta calendarul (în primul rând catolicii) dacă acestea ar fi existat.
Importanța acestui act din 1583 constă în aceea că nu este condamnat noul calendar, ci doar combătut. Nu există anatematisme nici cu privire la Pascalie, nici la Minei (lunile calendaristice).
Nu este clar de ce s-au adresat armenii Patriarhiei de Constantinopol la acea dată pentru că nu erau în comuniune. Probabil pentru a căuta un sprijin și un sfat cum să procedeze cu presiunile venite din partea Romei de a trece la calendarul gregorian.
Deși textul vorbește despre cele bine stabilite la Sinodul I Ecumenic, totuși nu dă citate concrete. Interesant este că în debut se face referire la semnăturile de pe procesele verbale ale Sinodului, deși ele nu se păstrează. Probabil aveau la dispoziție doar semnăturile, care sunt expuse în diverse alte scrieri bisericești.
Cele patru reguli pentru stabilirea datei Paștelui nu concordă cu ce aflăm din alte izvoare mai vechi, cum ar fi Sf. Epifanie al Salaminei, după cum am scris aici. Mai exact, cerința ca Paștile ortodox să nu cadă în aceeași zi cu Pasha iudaică a Legii Vechi nu este menționată pentru că nu acesta este principiul, cu atât mai mult să fie după aceasta. Din scrisoarea Sf. Constantin de la Sinodul I Ecumenic se vede limpede că sensul este să nu fie prăznuit Paștile în Biserică câtuși de puțin în funcție de cel iudaic. Aceasta înseamnă că nu ne interesează dacă se întâmplă în aceeași zi sau nu, lucru care s-a și întâmplat chiar în primii ani după Sinodul de la Niceea.
Fără a face din textul de față o apologie a modului cum a fost înnoit calendarul în 1923, el este important pentru a înțelege și a vădi faptul că stiliștii apelează la tot felul de falsificări și plastografii pentru a-și susține cauza lor, ceea ce-i face să nu fie de încredere.
