Există nenumărate lucrări care tratează subiectul luptei politice cu un regim uzurpator şi nelegitim. În majoritatea lor, acestea sunt derivate din experienţele tragice ale unor popoare aservite de oligarhii criminale dispuse să întrebuinţeze violenţa şi terorismul de stat împotriva libertăţii cetăţenilor.
Din acest motiv, experienţa rezistenţei civile împotriva arbitrariului violenţei politice dobândeşte o maximă relevanţă pentru acea parte (mică?) a poporului român care nu este dispusă să renunţe la libertatea sa şi care, între altele, nu este de acord cu ideea întemniţării disidenţilor pentru delicte de opinie incriminate nelegitim, într-un alt context politic decât cel din prezent.
În România s-a produs o Lovitură de stat militară, dar cu faţă civilă, care a preschimbat natura regimului politic şi a aruncat în desuetudine garanţiile constituţionale ale funcţionării statului de drept. Complicii loviturii de stat invocă o aparenţă juridică întemeiată pe o hotărâre a Curţii Constituţionale care, în noua ordine de drept ce se doreşte a fi impusă, ar prevala asupra Constituţiei însăşi şi a legilor subsecvente ce reglementează funcţionarea autorităţii de stat.
Această aparenţă juridică nu poate fi acceptată întrucât nu are baze obiective ci derivă exclusiv din voinţa politică a puciştilor. Aparenţa juridică produsă în urma loviturii de stat este supusă capriciului politic al uzurpatorilor, nu este grăniţuită de prevederile legale în vigoare, nu este delimitată în timp, ci îşi dezvăluie efectele chiar şi ulterior, impunând legalismul nud ca nouă ordine de drept.
De pildă, deşi la momentul loviturii de stat comunicatul iniţial al CCR menţiona obligaţia de organizare a unor noi alegeri în termenul de 3 luni prevăzut de Constituţie, ulterior, odată cu consolidarea puciului, uzurpatorii au încălcat şi această dispoziţie constituţională urmărind fie împingerea alegerilor în toamnă (astfel cum se vehiculează public), fie amânarea organizării alegerilor pentru un termen minim de 3-5 ani (astfel cum se speculează nepublic). Cert este că nici până în acest moment nu a fost emisă o HG de organizare a alegerilor.
Este inutil, dar totuşi necesar, să reiterăm că hotărârile CCR trebuie să se încadreze în limitele de drept material constituţional şi că nu se pot substitui procesului de legiferare sau de reformare a Constituţiei. Hotărârea CCR dată cu încălcarea Constituţiei nu poate conduce la anularea alegerilor (soluţie inexistentă sub aspect juridic) ci a generat un fapt politic nou pe care regimul uzurpator doreşte să-l impună ca realitate politică constitutivă.
Curtea Constituţională nu este putere publică, nu se poate autosesiza, nu poate anula alegeri, nu poate hotărî în şedinţe informale, nu îşi poate anula propriile hotărâri de validare, nu se poate substitui instanţelor judecătoreşti şi nici Parlamentului.
La fel de necesar de subliniat este că, aşa cum o femeie nu poate fi doar puţin însărcinată, similar nu există regim politic doar puţin ilegitim sau doar puţin uzurpator.
Curtea Constituţională nu „a anulat alegerile” întrucât această soluţie nu există juridic (nu este prevăzută de vreo lege) şi întrucât este o imposibilitate politică obiectivă într-un regim democratic (aşa cum sugarul nu-şi poate anula naşterea). De fapt, Curtea Constituţională a anulat incidenţa generală a Constituţiei precum şi regimul de democraţie constituţională, acestea constituindu-se într-un act de trădare a ţării şi a poporului.
Actul de trădare diferă de „infracţiunea de trădare”, care ar presupune totuşi subzistenţa statului de drept şi limitarea/insularizarea/izolarea faptului material al infracţiunii.
Însă, aşa cum am văzut în cazul Ucrainei, actul de trădare reprezintă un fapt politic care se combate cu toate mijloacele materiale şi nemateriale cunoscute de istoria relaţiilor umane. Astfel, sunt justificate nu doar execuţiile sumare (dese la debutul războiului din Ucraina şi devenite acum fapt comun) ale tuturor făptaşilor (făptuitori, complici, instigatori şi beneficiari) execuţii anterioare relegitimării prin adoptarea unei noi Constituţii, ci şi măsuri de retorsiune împotriva rudelor, afinilor şi apropiaţilor puciştilor.
Întrucât vorbim despre un fapt politic antilegal, sunt perfect justificate măsuri de retorsiune împotriva vieţii şi averii atât a judecătorilor CCR şi a membrilor BEC, cât şi asupra apropiaţilor acestora (în sens larg), precum şi asupra beneficiarilor şi facilitatorilor subsecvenţi ai puciului, fie că sunt din sistemul public sau din cel privat, astfel încât retorsiunea să capete un rol educativ şi disuasiv în marja sa maximală, având în vedere importanţa crucială a protejării suveranităţii poporului în expresia sa constituţională.
Sunt conştient că aceste opinii sunt greu de digerat pentru conştiinţa creştină, dar mi le menţin în baza tradiţiei istorice a neamului nostru şi în temeiul vieţilor Sfântului Constantin cel Mare (chiar imediat după încheierea Sinodului de la Niceea pe care l-a prezidat), a Sfântului Ştefan cel Mare şi a Sfântului Neagoe Basarab, care au ucis (inclusiv în chinuri grele) nu doar supuşi sau vrăjmaşi, ci şi rude şi afini de grad imediat, pe care i-au găsit vinovaţi de acte de trădare.
Faţă de aceste convingeri pe care le exprim deschis şi pe care le consider justificate juridic, politic şi istoric (inclusiv al istoriei bisericeşti), consider că miza esenţială a momentului rezidă în descurajarea perpetuării în timp a efectelor loviturii de stat şi revenirea în cadrul constituţional şi legal firesc, tocmai pentru ca actele de trădare să poată primi tratamentul criminologic aferent justiţiei penale, să invite acte de adâncă milostivire şi penitenţă şi să evite altfel necesarele mari vărsări de sânge.
Este deci necesar, ca prim pas, iniţierea unei campanii de comunicare simbolică prin care să se fixeze reperele acestor realităţi politice, una care să risipească iluziile uzurpatorilor despre fructificarea pe termen lung a avantajelor materiale şi nemateriale obţinute prin lovitura de stat. Comunicarea simbolică este de absolută necesitate, chiar mai mult decât protestele şi manifestaţiile de stradă (care nu pot lipsi şi nu trebuie să înceteze până la adoptarea noii Constituţii).
Comunicarea simbolică trebuie scoasă de sub rutina protestatară obişnuită şi actualizată în raport de specificul Loviturii de stat şi al perfidiei cu care se doreşte şi se impune strâmbarea realităţii politice şi juridice a ţării. Dacă interesul uzurpatorilor este să normalizeze protestele publice şi domesticească polemica şi indignarea publică, atunci interesul românilor care vor o ţară liberă este să producă noi spaţii aperceptive şi de înţelegere pentru discursul public, folosindu-se creativ şi decisiv de simboluri şi artefacte cu mare putere expresivă.
În acest sens, simbolistica re-ocupării spaţiilor uzurpate are un caracter central. Dacă mâzgâlirea zidurilor Palatului Cotroceni cu mesaje politice continuă să fie reprimată de Jandarmerie şi Poliţie ca şi când ar fi vorba despre fapte oarecare de distrugere/alterare a bunurilor publice/private, ignorându-se starea de necesitate şi de provocarea de ordin politic ce a intervenit prin Lovitura de stat, atunci se impune adoptarea şi adaptarea unor măsuri tactice diferite, până la momentul când vom putea pedepsi (şi) aceste abuzuri.
Din acest motiv, intenţionez să scriu o serie de articole în care să propun exclusiv mijloace de comunicare simbolică al căror scop este să convingă pe uzurpatori, beneficiari şi facilitatori, că atitudinea pe care au adoptat-o le va fi, după cum am opinat mai sus, neprielnică.
Prima dintre aceste sugestii se referă la folosirea scărilor pentru a comunica ideea depăşirii cu orice preţ a piedicilor puse în calea reintrării legitime în drepturi. Mă refer la exploatarea ideii de flashmob şi la sprijinirea de zidul Palatului Cotroceni de către mai mulţi români a unor scări precum cea din imagine, cu sau fără escaladarea primelor două-trei trepte, în scopul transmiterii simbolice a hotărârii de a nu renunţa la dreptul de a avea reprezentant legitim la Cotroceni, a hotărârii de a izgoni pe uzurpator, a hotărârii de a repudia explicaţiile şi temeiurile care au animat Lovitura de stat şi aşa mai departe.
Este important ca flashmob-ul să se concentreze pe ideea de comunicare simbolică şi să nu permită escaladarea efectivă a zidului, ceea ce ar constitui aşa-zisă infracţiune sau contravenţie (chiar dacă autoritatea este ilegitimă) şi ar oferi muniţie facilitatorilor loviturii de stat care activează în massmedia să demonizeze/denatureze mesajul acţiunii respective.
Forma efectivă şi finală a acţiunii de comunicare ţine de resursele umane şi materiale existente. Dacă nu sunt suficienţi români dispuşi să acţioneze, mesajul poate fi transmis chiar şi de unul singur deşi, în acest caz, aş sugera să fie folosită o scară de dimensiuni reduse care să fie inaptă obiectiv să permită escaladarea zidului, tocmai pentru a nu lăsa ocazia puterii să reinterpreteze un act de comunicare simbolică drept un act de pregătire a săvârşirii unor contravenţii şi infracţiuni.
Obiectivul acţiunii este reprezentat de comunicarea simbolică, iar aceasta operează (în măsuri diferite) chiar şi dacă scara este improprie (confecţionată creativ din materiale care nu susţin greutatea unui corp uman), dacă nu este montată direct pe zidul palatului/pichetului, dacă doar ne plimbăm, de apropiem de zid în calitate de cercetaş care supraveghează obiectivul, dacă scara este înlocuită cu ideea unui berbec de luptă pentru spargerea zidurilor şi aşa mai departe.
Deocamdată însă cred că vreo zece scări sprijinite pe Zidul Cotroceniului şi surprinse foto-videografic într-un mod creativ alături de românii dornici de libertate, cu folosirea unor panglici sângerii, de pildă potrivit medelului artistic al Asaltului de la Plevna, s-ar constitui într-un argument convingător că românii nu sunt de acord cu menţinerea regimului politic actual şi cu tipul de îmbrobodire pe care puterea îl propune ţării.
Aşa cum strigă Ieşenii în fiecare seară: Bucureşteni, protest la Cotroceni! Vă rog distribuiţi!
