Este fundamental să existe o reacție cât mai bine conturată și puternică față de ecumenismul ce se răspândește și a prins putere îndeosebi prin validarea sinodală din Creta (2016). Totuși este nevoie de vigilență și grijă să fie într-un duh bun și ziditor, care urmărește refacerea și consolidarea unității mult chinuite a Bisericii.
Există un pericol de a aluneca într-o altă extremă, a rigorismului de natură și chiar proveninență zelotist-stilistă. Mă refer la ideea părtășiei sau întinării prin erezie prin pomenirea unui ierarh eretic, dar necondamnat oficial. Acest concept este dezvoltat mai pe larg în partea a doua a cărții Învățătura Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie și validitatea Sfintelor Taine, scrisă de un „ieromonah” grec Evghenie și tradusă în românește de Pr. Ciprian Staicu și mă voi axa pe analizarea argumentelor din rândurile ei. Chiar dacă nu mă voi întinde asupra tuturor aspectelor pentru a nu deveni obositor de lung articolul, totuși vor fi atinse majoritatea punctelor.
Gruparea athonită cu amprentă și rădăcini zelotist-schismatice
Întâi de toate, trebuie știut că autorul grec este monah hirotonit preot la stiliști, dar care a părăsit acea grupare. A fost și în România, iar în deschiderea conferinței ținută de la Târgu Frumos în 2019 au fost făcute unele precizări în legătură cu situația sa. Este foarte bine că a abandonat structura stilistă din care a făcut parte, însă e de reținut că a trecut pe la ei pentru că e posibil să fi păstrat de acolo tocmai teoria întinării prin erezie și a obligativității întreruperii pomenirii episcopului căzut într-o greșeală dogmatică, dar încă necaterisit. Această bănuială este întărită de faptul că materialul din carte a fost documentat timp de 10 ani, deci înainte de Sinodul din Creta. Prima preocupare a fost să arate validitatea Tainelor, ca o contracarare a zelotiștilor, și apoi așa-zisa necesitate a îngrădirii.
După cum se știe foarte bine, există mai mulți Părinți nepomenitori din Sfântul Munte care se înscriu pe aceeași linie, dintre care Sava Lavriotul este cel mai cunoscut în România. Am fost impresionat de el și în general de toți aceștia pentru că sunt studioși și au cercetat problema ecumenismului și a întreruperii pomenirii după texte patristice. Din păcate, am observat și greșeli flagrante, care trădează o atitudine foarte superficială. Dau aici exemplul cu un bătrân din Pateric care ar fi fost chipurile în primejdie să-și piardă mântuirea pentru că participa la slujbe unde era pomenit un ierarh eretic. Există diferențe majore între relatarea făcută de Monahul Sava și textul cu pricina: monahul nu era pe moarte, nu i s-a arătat un înger ca să-l atenționeze, ci ca să-i arate că-și pierde sufletul pentru că merge la eretici, nu era vorba de vreo greșeală dogmatică necondamnată, nici de pomenirea ierarhului, ci despre apartenența la Biserica Ortodoxă sau la monofiziți. Așadar este cu totul nefericită folosirea acelei întâmplări pentru că nu are legătură cu situația actuală a ecumenismului. Iar concluzia este că există o tendință nesinceră de a adapta mărturiile patristice la propriile convingeri în loc de a supune cugetul propriu celui al Părinților.
Însă este de reținut că părinții athoniți și gruparea care ține de ei depun eforturi de a înțelege corect problema nepomenirii, nu au rămas în rătăcirea stilistă și sunt interesați realmente de învățătura patristică. În schimb, vor avea tăria să facă acest demers până la capăt și corect, renunțând la ambițiile personale?
Contradicția dintre validitatea Tainelor și întinarea prin erezie
Cartea părintelui Evghenie se ocupă cu două subiecte mari: validitatea Tainelor clericilor până la caterisirea lor și, pe de altă parte, întinarea prin comuniunea cu eretici necondamnați. Analiza făcută se bazează îndeosebi pe mărturia a șapte Sinoade Ecumenice (considerate a fi 9 în total), nefiind luate în calcul primul și al doilea pentru că nu s-au păstrat procesele lor verbale. Doar Sinodul V Ecumenic este luat drept mărturie pentru părtășia la erezie, iar restul de 6 pentru a demonstra validitatea Tainelor.
Atât de amănunțită este dovedirea că ereticii au fost episcopi autentici ai Bisericii și chiar au fost recunoscute hirotoniile lor, încât aproape că nu mai este nevoie de nici un argument pentru a arăta eu netemeinica teoriei întinării prin erezie, adică a vaselor comunicante susținută în a doua parte. De ce? Pentru că la Sinoade nu doar că s-a vorbit despre ereticii Nestorie, Dioscor, Macarie și alții ca de ierarhi valizi, ci și „împreună-slujitori”. Adică nu erau doar clerici ai Bisericii, ci exista comuniune cu aceștia. Abia după caterisirea lor era respinsă conslujirea cu ei. Nu știu cum aș putea explica contradicția aceasta din carte decât că apelativul de „împreună-slujitor” a fost luat doar ca indiciu al rangului, nu și al comuniunii liturgice, ceea ce este de neînțeles chiar și așa.
Evghenie însuși scrie despre scrisorile Sf. Chiril al Alexandriei înainte de întrunirea Sinodului III Ecumenic: „Sf. Celestin, papa Romei, e numit împreună-slujitor, așadar (pe) cât de literal se referă la papa Celestin, tot (pe) atât de literalmente se referă și la Nestorie” (p. 18). Puțin mai jos adaugă: „menționăm că până la trimiterea celei de-a treia epistole către Patriarhul Nestorie, Sfântul Chiril a fost în comuniune cu acesta” (p. 21). Apoi chiar și sinodalii îl numesc „preacucernic”, „preacinstit”, „de Dumnezeu preacinstit” (p. 26) până la depunerea lui din treaptă. Așadar este foarte limpede că era nu doar episcop, ci și în comuniune cu Biserica pentru că a fost numit de Sfântul Chiril „împreună-slujitor” și de Sinod cu apelativele de mai sus, care nu sunt potrivite decât pentru cineva aflat în comuniune bisericească.
La fel procedează Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon cu Patriarhul Dioscor al Alexandriei, pe care nu-l numește „pseudo-episcop”, ci „episcop de Dumnezeu iubit”. Mai mult, în somația pe care i-o adresează pentru veni de față, se scrie: „…știind că prezența ta se face fără bănuială (i se acordă prezumția de nevinovăție)” (p. 43). Deci este evident că exista comuniune, altfel nu ar fi putut să fie chemat la Sinod ca și con-frate.
Trecând peste cazul similar al Patriarhului Macarie al Antiohiei de la Sinodul VI Ecumenic, la următorul Sinod, al VII-lea, este decretată la modul general recunoașterea preoției și hirotoniilor ereticilor necondamnați după o amplă dezbatere. Este pus în discuție canonul al 2-lea al Sf. Atanasie, din care rezultă că ereticii necondamnați au har sacerdotal, și scrisoarea Sf. Vasile cel Mare către nicopolitani, din care reiese că el nu recunoștea hirotoniile celor condamnați și rupți de Biserică, nu ale celor aflați în spațiul ei. Într-un final, Sinodul îi primește pe cei 11 episcopi iconoclaști (care se pocăiau de rătăcirea lor) ca un gest ce reprezenta atitudinea dintotdeauna a Bisericii. Interesantă este și precizarea că primirea lor nu echivalează cu intrarea înapoi în cler, ci trecerea dintr-o partidă greșită în cea drept-slăvitoare, ambele aflate în granițele canonice, dar într-un conflict ce trebuia neapărat rezolvat. În cuvintele autorului, „cei întorși dintre iconomahi să se unească cu cealaltă parte a Bisericii, cea a iconofililor” (p. 107-108). „Atenție, prin aceasta nu există două biserici, ci Biserica este una, dar turmele ajung a fi două, sunt de fapt două Biserici Locale, aflate la distanță una de alta” (p. 112).
Din aceste mărturii este limpede că exista comuniune cu ereticii până în clipa condamnării lor sinodale.
Comuniunea dintre ortodocși și iconomahi
Deși la p. 117 se spune că „ortodocșii nu au avut nici o comuniune cu iconomahii (care nu se închinau icoanelor)”, totuși realitatea pare să fi fost alta. Ea este descrisă succint chiar în paginile anterioare (75), unde se vorbește despre acțiunile unor episcopi de a împiedica întrunirea unui Sinod în 786 care să proclame dreapta-credință, adică închinarea la icoane. Aceștia au început să facă, după se descrie în practicalele Sinodului VII, adunări ilicite (parasinoagogi). Dar cei care făceau aceasta au dat înapoi la amenințările Patriarhului Tarasie că-i va caterisi pentru această faptă. Adică i-a amenințat nu pentru erezie, ci pentru schismă, mai exact grupare ilicită separatistă. Așadar, înainte de aceste împotriviri, ei erau episcopi în comuniune cu Patriarhul ortodox pus de împărăteasa care voia să restabilească dreapta slăvire în Biserică. Aproape că nu e nevoie să apelăm la alte surse care să confirme acest lucru.
O afirmație cumva similară se referă la isihaștii conduși de Sf. Grigorie Palama, că nu ar fi avut comuniune cu varlaamiții (p. 136). Totuși, deși acolo a existat o rupere a comuniunii, ea nu a venit din partea ortodocșilor, ci a Patriarhului Caleca și ulterior a altor episcopi adepți ai ereziei. Pentru că acest subiect a mai fost detaliat, nu-l voi dezvolta aici.
Întinarea Tainelor prin erezie
Sunt citate două afirmații din practicalele Sinoadelor Ecumenice din care ar reieși că Sfintele Taine sunt întinate de către slujitorii eretici. Unul provine din scrisoarea/Typosul împăratului Iustinian, care scrie că, prin cererea de a fi scos din diptice papa Virgiliu, dovedește grija pentru Biserică: „…să aflați câtă grijă are preapașnicul împărat pentru unirea Sfintelor Biserici și pentru puritatea Sfintelor Taine” (p. 168). Acest pasaj se înțelege prin altul, din aceeași operă: „și interzicem tuturor celor ce încearcă să dezbine Biserica sobornicească a lui Dumnezeu, fie prin învățătura lui Nestorie cel lipsit de frâul minții, fie prin tradiția absurdă a lui Eutihie, fie prin blasfemia lui Sever și a celor care cugetă acestea, fie prin cei care voiau să aducă tulburări Preasfintelor Biserici și să spună ceva despre credință, ci hotărâm să fie călăuziți cu liniște fiecare dintre aceștia și să nu fie primiți să se apropie sau să îndrăznească să întineze Sfânta Împărtășanie și pe aceasta să le-o dea lor…” (p.172-173). Este clară ideea că Tainele se contaminează prin faptul că sunt date unora cu cuget eretic, care nu merită să se apropie de ele, știut fiind că o condiție indispensabilă este dreapta credință. În plus, este nefondată și forțată concluzia că provoacă întinare ereticii necondamnați (oricine propovăduiește vreo erezie), ci dimpotrivă, textul se referă la erezii osândite, cum sunt cele ale lui Nestorie, Eutihie, Sever și ale altora din trecut („cei care voiau să aducă tulburări”), nu din prezent sau viitor.
Tot din practicalele Sinodului V Ecumenic este desprins un fragment asemănător: „hotărâm ca acesta (Antim) să fie străin de orice vrednicie și lucrare clericală…, căci lumina nu are nici o părtășie cu întunericul, astfel nici nu se mai aduce întinare Sfintelor Liturghii de bărbați care nu slujesc mărturisind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu” (p. 173). Este vorba de incompatibilitate între credința greșită a slujitorului și curăția Tainelor Bisericii. Oricine are credințe rătăcite este singur de sine osândit la judecata lui Dumnezeu, dar nu întinează automat pe cei din Biserică. El se poate împărtăși, dar o face în mod greșit, spre osânda sa, ceea ce se numește întinare a slujbei.
Ideea întinării Tainelor, dar chiar și a Bisericii este dusă mai departe cu alte citate patristice. În primul rând, Sinodul III Ecumenic l-a excomunicat pe Nestorie ca „să fie curățate bisericile de o asemenea întinare” (p. 174). La fel, Sf. Vasile cel Mare scrie că „s-au întinat cele sfinte, se refugiază în casele lor cei care sunt sănătoși din popor” (p. 174). Dar la acestea trebuie remarcat faptul că este vorba de eretici asupra cărora s-a pronunțat o condamnare, cum este limpede în cazul lui Nestorie și cum se știe despre arieni că au fost depuși sinodal de mai multe ori, cum ar fi în anul 359, anterior scrierii Sfântului Vasile. Chiar în prima parte a materialului s-a scris că pe vremea aceea arienii erau afurisiți deja, deci este foarte curioasă această inconsecvență cu propriile argumente care poate fi observată în cartea tradusă de Pr. Staicu.
Răstălmăcirea prin traducere și interpretare defectuoase a unui citat al Sf. Sofronie al Ierusalimului este izbitoare. Deși cel puțin în transpunerea românească făcută de Pr. Staicu apare expresia „clerici necurați, însă încă necondamnați”, înțelesul termenului original este acela de „aflați sub blestem”. De altfel, întregul citat este o parafrază din Constituțiile apostolice, unde este mult mai clară referința la necredincioși aflați în afara Bisericii.
Citatul dat de la Sf. Iosif al Constantinopolului omite să spună că e vorba de unirea cu latinii la Sinodul de la Lyon (1274), lucru și mai clar eliminat din pasajul de la Meletie Galasiotul, din care este sărit tocmai versul în care se zice că este condamnabilă comuniunea cu italienii. În mod evident este vorba de unirea cu eretici excomunicați, nu cu unii care încă nu primiseră condamnare sinodală.
Unirea cu eretici condamnați înseamnă excomunicare automată
Parcă tocmai pentru a preveni reproșul că există o diferență majoră între un cleric care propovăduiește o erezie nouă și unul care s-a unit cu structuri bisericești eretice, este construită o demonstrație de paie (la p. 182) cum că ar fi același lucru. Este evident că cine se duce la catolici, protestanți sau alți eretici își pierde automat calitatea de ortodox și eventual rangul clerical.
Unirea cu catolicii, așa cum s-a încercat la Lyon sau Ferrara-Florența, a fost în termeni de trădare a credinței, a fost mai mult o alipire de Roma. Chiar dacă s-ar fi făcut pe o credință de mijloc, între ortodocși și latini, ar fi rezultat o structură nouă, diferită de Biserica Ortodoxă și iarăși e firesc ca cei ce ar face asta să-și piardă automat statutul. Doar o unire a catolicilor, spre exemplu, cu ortodocșii ar fi de lăudat și nu ar avea implicații nefaste. De aceea, Sf. Marcu al Efesului sau alți mărturisitori din vremea celor două uniri i-au considerat automat eretici pe latinofili și de neîngăduit să fie în comuniune cu unii ca aceștia.
Toată demonstrația încercată pe baza canoanelor de la Sinodul III Ecumenic este irelevantă pentru că acelea nu vorbesc de o structură bisericească deja condamnată, ci abia în formare. Tocmai de aceea nici un Sinod Ecumenic nu a dat dispoziții cum să fie primiți cei care se întorc de la erezia aflată în dezbaterea lor. Spre exemplu, Sinodul I nu a reglementat primirea arienilor, ci doar a osândit arianismul. La fel Sinodul III cu nestorienii, Sinodul IV cu monofiziții, Sinodul VI cu monoteliții și Sinodul VII cu iconoclaștii sau alte Sinoade cu dochetiștii, maniheii, pavlicianiștii șamd.
Diferența dintre o erezie condamnată și una încă neosândită
În istoria Bisericii există și cazuri în care o erezie condamnată sinodal să prindă din nou putere și chiar să domine. Este cazul arianismului, al monofizitismului și al iconoclasmului. Când s-a ajuns la înfrângerea lor, Sinoadele convocate, pentru a restabili ordinea, au dispus mirungerea celor care se întorceau de la astfel de erezii. Sinodul II Ecumenic și Sinodul din anul 842[1], care a alcătuit Sinodiconul Ortodoxiei, au primit pe arieni și respectiv pe iconoclaști prin mirungere pentru că exista o condamnare expresă anterioară și ei formaseră grupări separate.
După cum am mai spus, arienii au fost excomunicați sinodal și au avut o existență paralelă cu ortodocșii cel puțin din anul 343, de la Sinodul din Sardica. În cazul celei de a doua perioade iconoclaste, nu a existat (din câte știu) o condamnare expresă a ereticilor, dar rătăcirea a cuprins mai mult zona Constantinopolului, nu și Roma, Ierusalimul și Antiohia, spre exemplu. În plus, ortodocșii au fost persecutați și exilați dacă nu acceptau să repudieze sfintele icoane. Deci a existat un soi de grupare separată concentrată în capitala imperiului, cu mulți clerici trădători în frunte cu Patriarhul. În acest context, au fost mulți mucenici și mărturisitori, îndeosebi dintre monahi. Unii dintre aceștia au fost frații „scriși/grapți” Teofan și Teodor. După ce au fost puși la diferite chinuri, au fost ademeniți să facă unele cedări, cum ar fi să admită că nu s-ar fi închinat niciodată sfintelor icoane sau să se împărtășească o singură dată cu iconoclaștii. În condițiile în care fusese întrunit un Sinod tâlhăresc în 815 și ales un Patriarh eretic și majoritatea ortodocșilor părăsiseră capitala sau erau în opoziție fățișă față de linia rătăcită imperială, este dificil cum să fie catalogat refuzul de a fi în comuniune cu iconoclaștii. Era o simplă reacție de mărturisire generalizată sau o necesitate? Oricum ar sta lucrurile, atitudinea acestor mărturisitori nu ne poate da un indiciu categoric.
Însă aici merită dezvoltat un subiect important: ce înseamnă condamnarea unei erezii și ce implicații are. Deși abaterile dogmatice sunt înrudite între ele, asta nu înseamnă că sunt osândite implicit toate, cum se sugerează în cartea pe care o analizăm. Spre exemplu, dacă nestorianismul este o altă formă de apolinarism (învățătură respinsă la Sinodul II Ecumenic ce spunea că Hristos nu a fost om deplin, ci dumnezeirea Sa a luat locul minții sau sufletului) sau monotelismul constituie o nuanțare a monofizitismului, asta nu înseamnă că ele ar fi fost erezii condamnate anterior, ci necesitau o cercetare sinodală și repudiere oficială. La fel în zilele noastre, cu toate că ecumenismul reprezintă o înviere a tuturor ereziilor, el nu este încă osândit pentru că reprezintă o abatere strict ecleziologică în formula semnată la Sinodul din Creta. Așa se face că nestorianismul, monofizitismul și monotelismul au fost abateri necondamnate până la anatematizarea lor în Sinoadele III, IV și VI. Dimpotrivă, iconoclasmul din faza a doua, când au mărturisit frații grapți, era deja condamnat. Chiar și așa, nu sunt cunoscute foarte clar detalii dacă s-au pronunțat caterisiri asupra promotorilor lui nominal sau dacă aceștia s-au rupt de restul Patriarhiilor ortodoxe. Sau este foarte probabil ca majoritatea mărturisitorilor să fi preferat să nu intre în comuniune cu iconoclaștii. Cert este că la Sinodul din 842, care a restabilit din nou icoanele, nu s-a pus problema comuniunii, ci a canonisirii apostaților, a adepților ereziei iconomahe.
Sinodul V Ecumenic și primirea Tainelor de la preoți cu cuget ortodox
Într-o scrisoare trimisă de împăratul Iustinian Sinodului, se afirmă că numai apropierea cu cuget curat și drept de Sfintele Taine ne conferă nădejdea de mântuire și primirea lor de la „preoți care-L slăvesc pe Dumnezeu în mod ortodox” (p. 187). Mai mult, autocratorul cere să fie scos din diptice papa Virgiliu pentru că este de un cuget cu Nestorie și Teodor (de Mopsuestia) „pentru că noi nu vom putea să acceptăm a primi Sfânta Împărtășanie nici de la el, nici de la altul care nu ar condamna această erezie” (p. 190). Și, într-adevăr, papa a fost depus din treaptă, deși nu era chiar eretic, ci pur și simplu nu voia să respingă scrierile în discuție în fața Sinodului, ci pe cont propriu. În mai puțin de jumătate de an, după ce a acceptat condițiile, papa a fost recunoscut și lăsat să se întoarcă la Roma din Constantinopol, unde era sechestrat.
Ce nu observă cei care dau aceste citate ca mărturie a întinării prin erezie este faptul că se cere o condamnare sinodală, nu o simplă recunoaștere a părtășiei la erezie. Tocmai de aceea se întrunise Sinodul, pentru a soluționa această problemă, pentru că „numai o hotărâre sinodală și desigur cu autoritate ecumenică (adică un sinod mare) poate să rezolve situația” (p. 155). Altfel spus, dezbaterile din cadrul ședințelor sinodale nu pot fi puse pe același plan cu alte situații curente. A slăvi pe Dumnezeu în mod ortodox nu ține de examinarea cugetului slujitorului, ci de credința oficială pe care o mărturisește acesta.
Chiar și dintr-un citat de la Sf. Ioan Damaschin reiese că nu prin credința personală a fiecăruia se realizează comuniunea liturgică, ci a Bisericii. Sfântul scrie: „Se numește comuniune (Împărtășanie) și este cu adevărat pentru că ne unește pe noi prin ea cu Hristos și ne face… să fim în comuniune și să ne unească între noi, unii cu alții, prin ea” (p. 196). Deci ceea ce ne unește nu este credința vreunuia dintre noi, ci Hristos și modul cum ne apropiem de El fiecare. Cu cât ne alipim mai bine de El, cu atât suntem în comuniune mai strânsă și între noi. Deci nu ne împărtășim de credința celorlalți, cum eronat se afirmă la p. 197, ci de Trupul Domnului prin credința Bisericii și a noastră proprie, adică prin mărturisirea oficială ortodoxă și prin cugetul nostru cât mai curat.
Comuniunea cu cel excomunicat este interzisă
Cea mai uimitoare răstălmăcire a unui principiu patristic și canonic este aceea că interdicția de a intra în comuniune cu cel excomunicat (canonul 10 ap. și 2 Antiohia) nu se referă la cel „ce a fost pus de Biserică în afara comuniunii” (p. 206), ci la oricine are cuget eretic, chiar dacă nu ar fi afurisit. Acest lucru vine în contradicție asumată față de „Cuviosul Nicodim Aghioritul, care a urmat pe canoniștii dinaintea lui” (p. 207).
Argumentele aduse din viețile și scrierile unor Sfinți sunt inutil de discutat pentru că acelea se referă tocmai la comuniunea cu eretici condamnați, cum erau îndeosebi italienii și arienii. Sf. Atanasie cel Mare, Atanasie și Iosif, Patriarhii Constantinopolului, și toți cei citați se referă la eterodocși scoși din comuniune. O mare confuzie persistă din faptul că nu este admisă excomunicarea arienilor încă din vremea Sf. Atanasie și mai ales a Sf. Vasile cel Mare.
Tocmai datorită interdicției de a avea părtășie cu cei scoși din comuniune Biserica s-a organizat în așa fel încât putem spune astăzi: „Ar fi absurd ca în cunoștință de cauză și în mod voit un preot să se împărtășească cu un cleric caterisit sau cu un laic excomunicat” (p. 221) sau: „Există posibilitatea ca (monahii și mirenii) să fie împărtășiți de un cleric condamnat sau de un eretic din afara Bisericii? Cu siguranță, nu” și: „Există posibilitatea ca ei (clericii) să dea Împărtășania unui mirean condamnat ca eretic sau unui om nebotezat? Desigur, nu” (p. 197). Dar, chiar și așa, apar astfel de abateri și în zilele noastre, când se roagă clerici ortodocși de bună voie cu eretici, când se împărtășesc unii credincioși la catolici sau unii preoți administrează eterodocșilor Sfintele Taine. Deci putem spune doar în principiu că nu are cum să se întâmple astfel de fapte. Oricum, ar fi o concluzie ilogică aceea că, de fapt, normele canonice s-ar referi la refuzarea comuniunii cu cel care are chiar și numai cugete eretice, fără să fie afurisit de Biserică. Dacă ar fi așa, s-ar ajunge la abuzuri și samavolnicii grave dacă ar fi să interpreteze fiecare cine și cât de ortodox este cutare episcop sau preot. Tocmai de aceea s-a impus o rânduială clară și legitimă, ca să existe principii sănătoase, să fi puse în practică oficial și să nu fie încălcată de oricine după interpretări personale.
Iconomii rău interpretate
Sunt puse în discuție o serie de 7 iconomii făcute de Sfinți Părinți. La acestea trebuie făcute câteva mențiuni:
1. Nu este prezentată nici o dovadă că Biserica Romei și a Alexandriei „în jurul datei de 10 decembrie 430 au întrerupt pomenirea clericului necondamnat Nestorie” (p. 265) până la întrunirea Sinodului din 431. E mai plauzibilă interpretarea că somația a fost pusă în practică la adunarea sinodală ecumenică de la Efes.
2. Afirmația că Sf. Maxim Mărturisitorul „și-a dat seama de existența ereziei (monotelite) când a fost propovăduită pe față, în Ekthesis-ul lui Serghios, din anul 638 și de atunci el a întrerupt comuniunea bisericească” (p. 291) este contrazisă de alte mărturii. Spre exemplu, în cartea Străjerii Ortodoxiei, se spune că împotriva unirii pe baze monoenergiste și monotelite din 630 s-au ridicat două voci în Alexandria: Sfinții Sofronie și Maxim, care „s-au opus cu tărie oricăror concesii”[2]. Aceasta fără a mai lua în discuție faptul că Sf. Sofronie a devenit Patriarh al Ierusalimului în 634 și a fost în comuniune cu ceilalți Întâistătători până la moartea sa din 638.
3. Istoria rupturii dintre Roma și Răsărit este zbuciumată și în general legată de erezia Filioque. Desigur că a existat o iconomie făcută față de franci în vremea Sfântului Fotie, dar nu față de papă, care era ortodox. Scindarea a intervenit când papii au început să includă dogma Filioque în scrisorile de recomandare de la înscăunarea lor. Dar la această distanțare și întrerupere a pomenirii a contribuit și agravarea relațiilor dintre apuseni și bizantini. Cu toate că s-a încercat o atitudine ponderată, ortodocșii nu au făcut niciodată rabat de la credință. Chiar și mai târziu, au numit anatematizarea de la 1054 doar schismă pentru a nu înrăutăți raporturile cu occidentalii, dar o considerau erezie în toată regula. În orice caz, o iconomie clară a fost aceea de a nu-i afurisi pe franci încă de la Sinodul fotian (al IX-lea Ecumenic) din anul 879, deși s-ar fi impus acest lucru. Afirmația că Patriarhii și Sinoadele lor „aveau dreptul aplicării iconomiei pentru îndepărtarea acestei întinări (a ereziei)” (p. 345) este greșit înțeleasă. Nu se poate face iconomie la nivel dogmatic. Dacă ar exista întinare doctrinară prin comuniune, atunci nu s-ar putea face pogorământ. Dar de aceea se poate face excepție, cum s-a procedat cu francii, pentru că nu există la mijloc contaminare cu erezia directă.
Concluzii
Faptele și învățăturile Sfinților Părinți trebuie citite cu multă atenție și înțelese în duhul lor pornind de la lucrurile limpezi, prin care să fie interpretate și cele mai puțin clare, fără a fi denaturate de propriile noastre convingeri. O dispoziție smerită și de cercetare sinceră exclude orice explicație vădit eronată, dar și alunecarea în greșeli subtile, greu de sesizat. În felul acesta se evită o atitudine extremistă și străină de Duhul lui Dumnezeu.
Există situații complexe bisericești, care pot genera impresii greșite dacă nu sunt cercetate sincer. Dar apar și contradicții flagrante cu normele canonice, cum este răstălmăcirea interzicerii comuniunii cu cei excomunicați. Pentru a face un tablou general, trebuie avute în vedere următoarele principii:
– întreruperea comuniunii cu eretici necondamnați este un drept și o atitudine lăudabilă, dar nu obligatorie;
– se poate face iconomie și îngădui temporar o abatere dogmatică doar la nivelul comuniunii bisericești tocmai pentru că ea nu presupune adoptarea erorilor doctrinare;
– învățăturile rătăcite trebuie condamnate împreună cu cei ce le răspândesc, dar de Sinoade. Nu este normal ca ele să existe în Biserică, dar sunt respinse prin proceduri și dezbateri corecte pentru a păstra dreapta credință nealterată, însă nu prin atitudini samavolnice;
– după ce a fost condamnată o grupare pe motiv de erezie sau schismă, comuniunea cu ea reprezintă cădere automată în afara Bisericii, cum a fost cazul cu unioniștii latinofili. Ca o remarcă, probabil de aceea Patriarhia Ecumenică nu a recunoscut pur și simplu pe ucrainenii schismatici, ci a format o nouă structură, pentru a nu intra automat sub anatemă;
– comuniunea în Biserică se face pe baza credinței ei oficiale, nu pe a participanților la slujbă;
– întreruperea pomenirii nu reprezintă o condamnare, ci o atenționare asupra a credinței greșite a unui ierarh.
Cu toate că sunt conștient că este greu să-și revină acei nepomenitori care s-au înflăcărat de o râvnă necontrolată de a se împotrivi ierarhilor semnatari în Creta, totuși nădăjduiesc să aibă măcar răbdarea să-și revizuiască atitudinea. Cred că Dumnezeu poate să dea un duh bun în inima celor care cercetează cu conștiință îngrijorată pericolul ecumenismului, dar și al zelotismului, iar articolul acesta să fie o invitație la aprofundarea și chiar revizuirea principiilor care ar trebui să stea la baza întreruperii pomenirii, ba poate la o dezbatere mai amplă și lămuritoare.
Din păcate, nu doar Monahul Sava și cei din jurul lui țin această teorie a vaselor comunicante.
În fine, cea mai mare primejdie vine din partea ecumenismului și a trădărilor de credință, dar este nevoie de atenție pentru a forma o contrapondere folositoare în duh și înțelegere drept-slăvitoare.
[1] A se vedea George Peter Bithos, Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale, trad. Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, 2015, p. 129-133.
[2] Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, ed. Egumenița, 2015, p. 212.
Extremele nu sunt bune de nicio parte! Cum vom mai putea ajuta Biserica cu asemenea atitudine zelotista? Inainte de primul sinod ecumenic a mai existat o grupare a episcopului Meletie de Lycopolis. Ei se considerau adevaratii marturisitori, fara pata, fara greseala, pentru ca in timpul persecutiilor ei nu s-au lepadat. Si li se parea nefiresc ca cei care s-au lepadat sa fie reprimiti in Biserica prin pocainta. Ce s-a intamplat cu Meletie si adeptii lui? Au ajuns in schisma! Sa fim foarte, foarte atenti! Multumim, parinte, pentru articol. Personal nu cred ca nici Sf. Teodor Studitul nu a pus problema asa cum pun acestia. Plus ca ce ne facem? Sf. Teodor Studitul a ajuns sfant, dar si Patriarhul Tarasie este sfant canonizat, cu toate ca Sf. Teodor a intrerupt pomenirea patriarhului Tarasie.
Da, și Patriarhul Nichifor a ajuns Sfânt, nu doar Tarasie. Din nefericire, Sf. Teodor Studitul a fost chiar mai exigent, pt că a reacționat față de cununia adulterină a împăratului, nu pt. o temă dogmatică. Dar ulterior s-a împăcat cu Patriarhul Nichifor odată cu reizbucnirea iconoclasmului, ceea ce a echivalat cu abdicarea de la poziția lui dinainte. Cel puțin așa a apreciat Patriarhul Sfânt Metodie, care îi acuza pe studiți că nu urmează întru totul pe Sf. Teodor, ci doar atitudinea lui inițială.
În articol nu am reluat problema aceasta a studiților pt că am abordat-o cândva și nu mai era relevantă pt cartea aceasta.
E adevărat ca Sf. Teodor a reacționat prin nepomenire față de cununia adulterină. Întrebarea mea este: a considerat că nu mai e har? Cred că nu. Că are loc o contaminarea Sf. Taine? Sau a fost mai degrabă o acțiune de protest? Eu cred că sfântul a văzut-o ca pe o acțiune de protest. La aceasta m-am referit când am spus că nici măcar Sf. Teodor Studitul nu a mers așa de departe. Poate mă corectați dacă greșesc. În schimb meletienii au considerat că nu mai e har și au ajuns în schismă. Nu l-au mai recunoscut pe episcopul Petru al Alexandriei care i-a primit „prea ușor” pe cei care au greșit din perspectiva lor. Parcă seamănă mult mai bine atitudinea lor cu atitudinea zelotiștilor de azi.
Da, Sf. Teodor Studitul a vorbit despre contaminarea/întinarea prin comuniunea cu ereticii (adulterini). Nu a vorbit de existența sau lipsa harului, din câte știu, dar nu recunoștea nici hirotoniile făcute de iconoclaști în a doua perioadă. Probabil nici pe ale „adulterinilor”.
Mi-ar placea sa stiu patristic vorbind, cat de valida este revenirea fortata a greco catolicilor la ortodoxie, deoarece nu toti au venit din convingere ci au fost fortati. Uneori am dubii daca botezul meu este valabil tinand cont ca poate preotul ortodox care m-a botezat a fost greco catolic inainte… trecut doar asa.. la ortodoxie…
La începutul vieții mele duhovnicești făceam confuzie între lucrarea lui Dumnezeu reală în sufletul omului și limitele instituționale ale Bisericii. Mi se părea că ea este doar acolo unde credința este ferventă. Pe măsură ce a trecut timpul și am prins mai multă experiență și am citit diferite cărți patristice, am realizat că Biserica pe pământ este foarte clar delimitată și instituțională. Dumnezeu lucrează așa în ea, punând semințe. Cu tot cu ierarhi, preoți sau credincioși de multe ori apostați. Botezul, mirungerea, Împărtășania, toate sunt lucrătoare în măsura în care sunt săvărșite în cadrul Ortodoxiei. Dar depinde foarte mult de nevoința și pocăința personală a fiecăruia pentru a se mântui, pentru a pătrunde în inima lui și a da roade lumina harului.
Sf. Teofan Zăvorâtul vorbește despre scoaterea la lumină a harului botezului, care stă astupat din cauza negrijii părinților sau a omului când crește mare. Sf. Vasile, în canonul 1, deși spune că e nevoie de botezare pt eretici, admite iconomia făcută în unele locuri prin mirungere. În Limonariu se vorbește despre un ucenic care învăța proscomidia și a rostit-o pe de rost în timp ce aducea prescurile. Când preotul harismatic a săvârșit slujba, nu a văzut harul pogorându-se și, la rugăciunea lui un înger i-a explicat că deja coborâse la cuvintele ucenicului, deși nu era preot. Desigur, există și cazul unui preot care lungea epicleza până vedea harul Duhului venind.
Deci cred că nu s-a procedat corect, dar nu e primul caz în istorie când s-a făcut o convertire cu forța și este valabilă. Mai trebuie pt mântuire să-și aducă fiecare aportul lui de pocăință și credință lucrătoare.
Asta cred eu.
Nu stiu, dar mi se pare extrem de periculos, deopotriva pe temeiuri duhovnicesti si de diplomatie ecleziala, mai ales pe termen foarte lung, sa consideram drept convertiri valide inclusiv cele facute avind forta statului ca pirghie. Dupa logica asta, violurile sint casatorii valide (!!!!).
Trebuie să recunoaștem că și unele Sinoade ortodoxe au fost impuse prin forța imperială. E cazul Sinodului II îndeosebi, dar și a majorității Sinoadelor Ecumenice. Într-o anumită măsură, toate s-au bazat pe forța statului bizantin. Mai ales Sinodul V Ecumenic. Dar și la condamnările iconoclasmului au avut un rol important împărătesele drept-credincioase de atunci.
Problema este alta. În ce măsură a existat o validare ortodoxă din partea Bisericii? În cazul greco-catolicilor, a existat cumva. Am spus că e problematic tot demersul, dar nu cred că avem ce face decât să-l primim ca atare.
Ca să păstrez comparația, și în cazul unui viol, dacă mai apoi există consimțământ spre căsătorie, poate deveni nuntă. Spre exemplu, canoanele 25 și 30 ale Sf. Vasile nu dau voie să se ajungă la însurătoare în urma actelor desfrânate sau a răpirilor. Dar, dacă există încuviințare din partea amândurora, pot rămâne împreună pentru că e mai bine așa.
Însă, rămânând în planul bisericesc, au fost destule hirotonii și cu atât mai mult botezuri care s-au făcut de eretici și au primit validare. Important este ca persoana în cauză să-și vadă de drumul său pe calea Bisericii și să-și curățească sufletul, să facă lucrător harul Botezului. Că și pruncii nu știu ce au primit când erau mici și pot ajunge să viețuiască păgânește sau să conștientizeze ce înseamnă credința și să și-o asume cu toată responsabilitatea.
Nu pot decât să constat că subiectul (Întinarea prin erezie) devine complex cu adevărat atunci când îl examinezi dpv al istoriei Bisericii, al multitudinii documentelor existente (canoane, scrieri patristice). Se cer a fi avute in vedere simultan foarte multe informații din contexte diferite și e nevoie de mult cap limpede…
Simplificând la maximum, crucial este dacă erezia care ne interesează – ecumenismul statuat la Creta – a fost sau nu condamnată (în scris, evident) de către un sinod relevant al Bisericii, condamnare implicit însoțită de o recunoaștere din partea Bisericii. E vorba aici și de o problemă de autoritate. Nu oricine are dreptul de a certifica pt tot restul Bisericii existența unei erezii, deși sfinții în viață si cei înduhovniciți o pot lesne mirosi din timp, ci numai sinodul și Biserica o pot face dpv formal. In baza acelei certificări sinodale sunt, după adevăr, condamnate oficial, la un anumit moment istoric, erezia si cei care o susțin.
Dacă condițiile formale nu sunt îndeplinite, apoi nu e clar că promotorii noii erezii au încă timp să renunțe la ele?
Hoțul neprins și/sau care nu este legal condamnat poate trece încă drept “negustor în regulă dpv al legii”, iar cei care continuă, până la condamnarea necinstitului, să facă afaceri cu el, nu pot fi acuzați decât cel mult dpv moral pt continuarea legăturilor (comuniunii). Desigur că cei care l-au mirosit și au făcut ceva pt venirea în fire a celui rătăcit au plata/lauda lor, dar nu pot impune altora atitudinea lor.
Având în vedere realitatea duhovnicească a timpurilor noastre, care sinod, cum și când ar exista o minimă perspectivă de a fi recunoscut oficial că erezie și anatematizat ecumenismul?? Și, dacă nu există această perspectivă, atunci trebuie altă socoteală duhovnicească, tot la fel de bine și curat alcătuită pe temeiul Sf. Părinți!
Din păcate, la noi încă nu se vorbeşte aplicat, concret despre această erezie a ecumenismului, dincolo de partea de condamnare care, slavă Domnului, este unanimă în rândul duhovnicilor noştri contemporani. Nu cunosc pe niciunul dintre cei care s-au deosebit în credinţă în ultimul secol care să nu fi avertizat asupra acestei pan-erezii. Dar dincolo de aceste avertismente şi condamnări, ecumenismul nu a fost studiat, despre ecumenism nu s-a scris temeinic, nu există o diagnoză şi nici o tratare cuprinzătoare a chestiunilor de interes pentru noi. Nu avem nici măcar schematic tratat subiectul astfel încât să existe o perspectivă mai amplă şi structurată a temei, pe c are să o putem dezvolta. Avem multe frânturi de dimensiuni diferite, compuse într-un mozaic, din care, în mare, înţelegem că ecumenismul e rău.
Ortodocşii nu au ieşit din zona aceasta de conflict/înfruntare între propaganda iubirist/ecumenistă şi manifestările sale bisericeşti, pe de o parte, şi condamnarea ecumenismului şi a acestor manifestări pe de altă parte. Or, cred că avem nevoie să înţelegem cum anume, prin ce oameni, prin ce idei, prin ce cauzalităţi sociale, culturale şi bisericeşti ne-am trezit sufocaţi de această erezie. Când spun acest lucru mă refer strict la Biserica ortodoxă Română, pentru că noi aici suntem datori să ne păzim credinţa, aceasta este casa noastră, abia apoi BOR ar da mărturie înaintea celorlalte biserici naţionale, cam cum au procedat georgienii.
Câtă vreme propaganda ecumenistă este superioară dpdv al scrierii, al prestigiului bisericesc (academic?) a celor care îmbrăţişează această învăţătură greşită, ecumenismul va tot înainta.
Poziţia asta a noastră de înfierare din ce în ce mai vehementă şi mai nervoasă, dar neputincioasă, ne erodează mediul în care ne trăim credinţa, nu ne putem păstra în acelaşi duh de liniştire, trecem din tulburare în sminteală la fiecare nouă cădere a ierarhiei noastre.
Or, dacă s-ar scrie aşezat despre acest subiect spinos, am avea o platformă de dialog, un „cadru procesual” în care să putem depăşi etapa înfierării şi să căutăm vindecarea rănilor produse de această cumplită erezie, precum şi de înşelările subsecvente de tipul „ecumenismului lucid” sau mai ştiu eu ce mizerii. Iertaţi-mă! Doamne, ajută!
Atâtea erezii au fost condamnate (unele foarte greu, după zeci de ani) de către Biserică în decursul istoriei încât nu cred că avem noi acum dreptul să fim pesimiști în privința condamnării noii erezii – ecumenismul. Cine este capul Bisericii, nu Hristos?
Sunt unele profeții ale Părinților care vorbesc despre o nouă scurtă perioadă de răspândire a dreptei credințe care va veni, posibil, după WW3 sau alte cataclisme… De ce să nu admitem că este posibil, că un sinod relevant va condamna ecumensimul?
Problema din punctul meu de vedere este alta: căldicela prea multora. În timp ce astăzi s-a înmulțit mintea, muuulți dintre cei care pricep cât de cât erezia sau, oricum, realizează că este posibil să avem o problemă (de mântuire!) cum iubirismul acesta ecumenist în disprețul canoanelor și a avertismentelor sfinților contemporani, nu fac mai nimic. Nu chestionează verbal și în scris preoții/duhovnicii și/sau ierahii, nu participă la conferințe/seminarii care au legătură în vreun fel cu ecumenismul, nu protestează față de manifestările ecumeniste (ex: doar 10 -20 de protestatari în medie în eparhia Bucureștiului în ultimii 5 ani?!? În țară este și mai slabă opoziția) etc. Și în condițiile acestea vrem sinod de condamnare…
Totuși, eu sunt optimist! Am văzut cât de nesiguri și subțiri în argumente sunt ecumeniștii. Au mai mult curaj doar când se strâng împreună în public, căci, deh, asta-i linia oficială.
Doamne ajută!
Aceasta e problema stringentă a ecumenismului și a întreruperii pomenirii. Înțeleg cumva sugestia că e nevoie de îngrădire pentru propria mântuire, dacă oricum totul e paralizat.
Eu cred că avem câteva repere din istoria Bisericii, din cum au luptat Sfinții cu erezii care au avut o amploare similară cu cea de acum. Arianismul a prins mult teren, dar nu se compară cu ecumenismul de azi. Însă monotelismul, ca prelungire a monofizitismului, și mai ales iconoclasmul au supus Biserica la o presiune similară cu cea de azi, chiar dacă există diferențe importante.
După Sinodul IV Ecumenic, îndeosebi Alexandria a fost cuprinsă de erezia monofizită pe un fundal de răzvrătire a populației din marginea Imperiului Bizantin față de capitală. După cucerirea arabă, separația s-a adâncit. Dar, până atunci, au existat tentative din partea împăraților de a atrage pe egipteni, partea bisericească fiind un aspect important. Astel că s-au încercat concesii de împăcare care au avut sprijinul imperial. Monotelismul, ca soluție de mijloc, a fost impus, dar s-au ridicat Sfinți precum Soronie al Ierusalimului și Maxim Mărturisitorul care au stat împotrivă teologic. Aceștia au organizat chiar și Sinoade, dar nu au reușit o condamnare definitivă a ereziei. Abia la 20 de ani după moartea Sf. Maxim s-a întrunit Sinodul VI Ecumenic și ortodoxia a fost restabilită. Însă efortul de combatere teologică a contat foarte mult, chiar dacă Sf. Maxim nu a fost luat în seamă nici măcar la acel mare Sinod ortodox. Ce vreau să spun este că s-a format o opoziție care, până la urmă, a dat roade bune.
Mai elocventă este evoluția iconoclasmului. Impus tot de puterea imperială îndeosebi pentru a nu deranja populația arabă din anumite teritorii, el a făcut ravagii în Biserică. Totuși a existat un moment de revigorare prin convocarea Sinodului VII Ecumenic. După o perioadă de relativă pace (787-815), iconoclasmul a reizbucnit. Foarte mulți au fost exilați, prigoniți și monahii au opus o rezistență importantă. Însă au alunecat și în exagerări, îndeosebi studiții. Se pare că atitudinea prea dură a Sf. Teodor Studitul în schisma adulterină a provocat reluarea prigoanei iconoclaste ca o contra-reacție. De altfel, Patriarhii Tarasie și Nichifor tocmai de aceea au fost mai ponderație în privința căsătoriei nelegiuite a împăratului, pentru că acesta amenința cu revenirea la aruncarea icoanelor. În orice caz, această atitudine intransigentă a continuat și, în 842, când a fost pus capăt celei de-a doua perioade de iconoclasm, a fost ales Patriarh Metodie, care a fost un mărturisitor mai moderat în atitudine tocmai pentru a stinge conflictul, nu pentru a aprinde spiritele mai departe. Însă studiții s-au simțit marginalizați de către Patriarh și au rupt comuniunea cu acesta, primind un răspuns ferm din partea lui de caterisire și izolare. La moartea Sf. Metodie, nu după mulți ani, a fost ales Patriarh Ignatie, care era tot moderat, dar înclina spre partida studiților. Pentru că a intrat în conlicte inutile cu familia imperială, a fost depus și înlocuit cu Fotie. Studiții au reacționat tot cu întreruperea comuniunii, ceea ce a dus la întrunirea unui Sinod în 861, care a condamnat rigorismul studit prin cunoscutele canoane 13, 14 și mai ales 15. Prin aceste norme este interzisă oprirea comuniunii înainte de o condamnare sinodală cu episcopul. Totuși este permisă această măsură doar în cazul în care este atacată credința prin devieri dogmatice. Pentru că exista conștiința că un rol important l-au avut mărturisitorii în fața episcopilor iconcoclaști. Dar s-a dorit temperarea zelului, care putea duce la extrema opusă. Pentru că, la un moment dat, iconoclaștii au permis întoarcerea din exil a ortodocșilor, dar nu li s-a dat voie să slujească în biserici, ci numai în case particulare, unii s-au obișnuit cu această situație și au rămas să trăiască așa, clandestin, chiar și după proclamarea ortodoxiei. Era o problemă această separare nejustificată.
Pe lângă aspectele practice combative, au existat tratate importante scrise împotriva ereziilor cu care se confruntau. Acest lucru cam lipsește astăzi.
În vremea Sf. Grigorie Palama nu au existat abateri notabile, ci ortodocșii au avut perioade destul de puține de prigoană.
Ce putem desprinde din acestea? Că este necesară apărarea credinței în primul rând, nu îngrădirea, separarea de episcopi. Accentul trebuie pus pe mărturisire, nu pe rupere. Analiza teologică revine în sarcina celor instruiți în asta, însă omului de rând (cleric, monah sau mirean) îi revine datoria să-și trăiască credința, să o mărturisească, să nu se rușineze și să facă cedări doctrinare ecumenismului și Sinodului din Creta. Ba chiar să ceară o revizuire a situației. Întreruperea pomenirii nu este o obligație, dar este o reacție foarte bună, însă trebuie înscrisă în contextul mărturisirii credinței, nu a ruperii de Biserică sub pretextul fals al îngrădirii, care provine cel mai adesea dintr-o gândire schismatic-zelotistă.
Unii spun că Hristos Se îngrijește de Biserica Lui și nu suntem noi chemați să facem ordine. Dar uită că Dumnezeu lucrează prin oameni. Niciodată nu a acționat prin fulgere și minuni supranaturale, ci prin Moise, prin apostoli, prin mucenici, prin mărturisitori și prin toți Sfinții Părinți. Astfel au fost înfrânte ereziile. De aceea este necesar aportul fiecăruia în această direcție. Trebuie creat un climat de mărturisire a credinței și opoziție față de ecumenism. Asta înseamnă structurare cât mai clară, în orice caz nu dezbinarea și sminteala pe care o provoacă nepomenitorii la ora actuală. Coagularea trebuie să se facă în jurul dreptei-credințe, nu în jurul întreruperii pomenirii pentru ca roadele să fie de zidire a Bisericii, nu de scindare și rupere, confuzie și sminteală. Nu toți au capacitatea să înțeleagă detalii, nu le cunosc, dar ar trebui să existe o direcționare care să dea fiecăruia sens după cât poate pricepe.
Există și un element distinctiv foarte nociv față de ereziile din trecut. Anume că acum se încearcă acapararea Bisericii cu totul din interior. Concret, nu apar demarcări clare de învățătură și comuniune, ci o infiltrare care să paralizeze totul. Reacția trebuie calculată să facă față la această provocare dificilă. Cu cât rupem comuniunea și există manifestări dure, dar prea puțin explicate, cu atât câștigă teren ecumenismul invaziv, care pozează în victimă. Dacă ar fi rupt ei comuniunea, atunci s-ar fi justificat o reacție la fel, dar așa, trebuie întâi deconspirat răul și apoi exclus. Ecumenismul a ajuns ca o boală autoimună și trebuie tratat ca atare.
Toate acestea privesc mai mult ansamblul Bisericii și ar părea că nu au legătură cu mântuirea personală, dar orice om trebuie să se încadreze în contextul mai larg. Abandonarea celorlalți s-ar putea să ascundă un dispreț nepotrivit, o îngâmfare și părere de sine contrare dragostei și atitudinii creștine. La acestea se adaugă faptul că facem fix jocul dorit de dușmanii Bisericii, anume a le ceda locul din frică prea mare și neîncredere că Dumnezeu poate lucra și înfrânge răul.
Rezumând totul, ar trebui să ne plasăm pe poziții de mărturisire, nu de separare sub pretextul îngrădirii. Cu cât vom căuta să dăm mărturia bună a credinței, cu atât vom forma un front în Duhul lui Hristos și vom atrage puterea Lui și poate vom da de gândit și celor care mai au conștiință. Apărăm Biserica, sprijinim pe ierarhi să se îndrepte, nu facem grupuri separate, nu ne îndepărtăm prin osândire și delimitare de restul credincioșilor. Iubim pe oameni, chiar și pe dușmanii Bisericii, dar în adevărul lui Dumnezeu. Ne comportăm frumos, binevoitor, iubitor, dar fără să trădăm o iotă învățătura apostolică și ortodoxă.
Of, bine ați punctat referitor la unii nepomenitori exagerați, anume că apasă prea tare numai pe pedala separării, a îngrădirii de ierarhi și astfel ajung să saboteze poziția pozitivă a mărturisirii. Pozitivă în sensul continuării dialogului de convingere a ecumeniștilor în vederea conștientizării abaterilor și a restabilirii adevărului.
„Separatu-m-am și… gata!”
Sarut mana Parinte! Mutumim mult pentru aceste cuvinte foarte folositoare! Ma bucur foarte mult, pentru ca vad ca Sfintia Voastra va straduiti cat puteti de mult si de bine, sa tineti o linie echilibrata, cu dreapta socoteala!
Cumva mai aplicat, cred că ar trebui să conștientizăm că nepomenitorii nu au lucrat până acum în folosul Bisericii, ci au adoptat o poziție de delimitare și cam atât. Din păcate, pentru că separarea lor este nu doar față de ierarhii semnatari în Creta, ci și față de oricine este în comuniune cu ei, această atitudine este una schismatică. Deși nu formează o structură concretă pentru că nu au ierarhi, ea realizează o mișcare separatistă și cam atât. Nu provoacă Biserica să revizuiască recunoașterea făcută ecumenismului, ci propun o linie deviantă.
Acum este prea târziu ca nepomenitorii să coopteze pe cei ce nu sunt ecumeniști din Biserică pentru că deja ei sunt pe o poziție compromisă și necredibilă. Ar trebui să îndrepte aceasta și abia apoi să pună probleme de conștiință mai departe. Când am propus să fie făcută ierarhiei o interpelare la care să fie atrași toți cei care nu sunt de acord cu ecumenismul, am întâlnit ostilitate și acuzații că sunt trădător, că sunt de partea ierarhilor…
Toți Sfinții au avut o mărturisire de credință pe care și-au susținut-o prin cărți și expuneri clare. Nepomenitorii nu văd să aibă așa ceva, ci doar acuze șubred formulate și o izolare cu nuanță schismatică. În această situație, mi se pare normal să apară întrebarea deznădăjduită: Cine să întrunească Sinod ortodox? Ei nu depun efort direcționat înspre asta, iar ecumeniștii nu au nici un interes.
Cu toate acestea, mi se pare bine că există măcar nepomenitorii care înțeapă puroiul, dar ar trebui o tăietură mai chirurgicală, vindecătoare.
*..pentru că deja noi suntem pe o poziţie compromisă şi necredibilă.
Chiar dacă simpatizez cu cauza generală a nepomenirii, nu m-am inclus pe mine personal pentru că nu simt să fi procedat la fel de compromițător. Și mai cred că există îndreptare cu ceva voință.
Sărut mana, părinte. ^^
Chiar, v-ati gândit la reluarea pomenirii?
Nu, nicicum. Nu am nici un motiv din partea ierarhilor; nu au schimbat în bine nici măcar o iotă.
Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel
Capitolul 3
1. Adu-le aminte să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun,
2. Să nu defaime pe nimeni, să fie paşnici, să fie îngăduitori, arătând întreaga blândeţe faţă de toţi oamenii.
3. Căci şi noi eram altădată fără de minte, neascultători, amăgiţi, slujind poftelor şi multor feluri de desfătări, petrecând viaţa în răutate şi pizmuire, urâţi fiind şi urându-ne unul pe altul;
4. Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat,
5. El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt,
6. Pe Care L-a vărsat peste noi, din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru,
7. Ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice.
8. Vrednic de crezare este cuvântul, şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor.
9. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte.
10. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te,
11. Ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.
12. Când voi trimite pe Artemas la tine sau pe Tihic, sârguieşte-te să vii la mine la Nicopole, căci acolo m-am hotărât să iernez.
13. Pe Zenas, cunoscătorul de lege, şi pe Apollo trimite-i mai înainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească.
14. Să înveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă.
15.Te îmbrăţişează toţi care sunt cu mine. Îmbrăţişează pe cei ce ne iubesc întru credinţă. Harul fie cu voi cu toţi! Amin.
+++
Parinte, va rog sa ma lamuriti, Sf Ap. Pavel la ce erezie anume face referire (ca eu inteleg asa: omul eretic este cel ce promoveaza, mai mult sau mai putin din convingere !, o erezie, – este corect ?).
Daca admitem ca ecumenismul este o erezie, cei care o promoveaza (intrun fel sau altul !) se cheama ca sunt eretici, – este corect ?
Deci, cum trebuie sa intelegem indemnul Sf. Ap. Pavel de a ne departa de omul eretic ?
Iertati, dar chiar vreu sa-mi fie limpede acest aspect !
Erezie (eres) se numește orice despărțire de Biserică pentru o învățătură greșită. Eresul fariseilor, de exemplu, este o grupare, o sectă. Termenul a fost referit și la doctrina prin care s-a făcut despărțirea, cum îl folosește Sf. Apostol Petru „învățători mincinoși, care vor strecura erezii pierzătoare” (2Pt. 2:1). În general, ereticii sunt cei care își atrag adepți strâmbând dogmele credinței.
Pasajul de la Sf. Pavel este comentat de Sf. Ioan Gură de Aur astfel: „În altă parte el spune de cei ce dau oarecare nădejde de îndreptare și pentru cei ce se împotrivesc la întâmplare (să fie povățuiți); dară când îndărătnicia lor este învederată tuturor, de ce te mai muncești în zadar? De ce bați în zadar văzduhul? Ce va să zică: „fiind singur de sine osândit”? Adică „Nu poate spune că nimeni nu i-a dat de veste, că nimeni nu l-a sfătuit”. Când, deci, și după sfătuire el rămâne același, devine de sine osândit”. Din această interpretare reiese că e vorba de eretici în adevăratul sens al cuvântului, cum sunt catolicii, neoprotestanții șa. Mai ales că îndemnul este adresat unui episcop (Tit), nu prea are cum să fie vorba de învățători mincinoși din turma lui sau din Biserică, pentru că pe aceia nu este cazul să se depărteze de ei, ci să-i dea anatemei chiar, să-i alunge.
Însă aspectul important ce ne interesează este cel legat de pomenire. Iar textul scripturistic nu face referire la așa ceva, la comuniunea bisericească, ci la discuții, la dezbateri și confruntări. Mai există și alte îndrumări ale Sfinților Părinți adresate credincioșilor care se referă la a nu urma pe preoții sau învățătorii rătăciți, iar unii interpretează că trebuie ruptă comuniune cu aceștia. Dar Sfinții spun doar să nu fie urmați. Condamnarea sau ruperea comuniunii o face un Sinod, Biserica. Îndeosebi Sf. Ioan Gură de Aur are astfel de sfaturi, dar nu am găsit vreunul care să se refere la a nu mai merge la slujbă. Așa și aici, este vorba de a nu fi urmați ecumeniștii, dacă e să aplicăm îndemnul la această problemă. Să ne ferim de învățăturile lor, nici să nu le ascultăm decât cei îndreptăți și destoinici să le combată spre folosul altora.
Așa înțeleg eu. În general, trebuie să desprindem concluziile clare din orice text, fără a forța sensurile.
Sărut mâna Părinte !
„comuniunea în Biserică se face pe baza credinței ei oficiale, nu pe a participanților la slujbă;”
Parinte, pe ce anume va bazati afirmatia aceasta??
„în orice caz nu dezbinarea și sminteala pe care o provoacă nepomenitorii la ora actuală”
La ce anume va referiti?
Acum este prea târziu ca nepomenitorii să coopteze pe cei ce nu sunt ecumeniști din Biserică pentru că deja ei sunt pe o poziție compromisă și necredibilă”
Parinte, va considerati compromis si necredibil??
Atunci de ce ati intrerupt pomenirea ierarhului??
” nepomenitorii nu au lucrat până acum în folosul Bisericii, ci au adoptat o poziție de delimitare și cam atât”
Pai nu asta cere canonul 15?
Ce credeti ca ar trebui adaugat si nu s-a facut?
În cadrul articolului acesta am făcut referință la citatul Sf. Ioan Damaschin ca mărturie că în Biserică nu se realizează comuniunea pe credința fiecărui participant la slujbă, ci pe credința generală a Bisericii. Am scris mai pe larg despre asta un întreg articol, intitulat „Ce înseamnă (ne)pomenirea ierarhului”. Dar problema este că cei care consideră invers ar trebui să-și justifice concepția. Nu am văzut argumente credibile până acum.
Între nepomenitori există scindare și ruptură în mod evident. Sunt mai multe grupări și nici una dominantă și clară, cu un mesaj bine conturat și susținut.
Nepomenitorii nu au căutat să ralieze la lupta lor pt apărarea credinței pe cât mai mulți, ci în general au adus acuzații și s-au delimitat de credincioși, provocând astfel o mare sminteală și s-au compromis în ochii majorității. Nu mai zic de limbajul și atitudinea de multe ori injurioasă și cu totul necreștină. Eu personal nu mă consider compromis pt că nu am adoptat o astfel de atitudine. Am și scris mai sus asta, dar nu pot să neg faptul că în mintea multora sunt băgat în aceeași oală. Am întrerupt pomenirea din conștiință și după ce m-am convins de îndărătnicia ierarhilor în trădare și am acționat ca să dau o mărturie bună pt cine mai are ochi și urechi.
Unde cere canonul 15 îngrădirea de ierarhi? Eu am inteles că el nu cere nimic în direcția întreruperii pomenirii, ci laudă pe cei care luptă să scape Biserica de erezii, adică să demaște înșelarea și să facă demersuri pentru îndreptarea situației.
Iertare. Eu percep că sunteți de părere că în Biserică ne adunăm împreună pe baza credinței fiecărui episcop pomenit la slujbă și, dacă el are abateri, avem datoria să ne îngrădim de el. Nu am găsit această logică la Sfinții Părinți ăi în canoane și, de aceea, m-am silit să arăt că e defctuoasă. Dacă îmi puteți da mărturii credibile în acest sens, le primesc cu mare plăcere.
https://theodosie.ro/2020/01/31/ce-exprimam-prin-nepomenirea-episcopului/
Mi se par foarte bune/oportune întrebările domnului @mihaibv pt că vizează chestiuni centrale ale ortodocșilor care au întrerupt pomenirea.
Poate că ar merita un (nou) articol separat în care să fie tratate răspunsurile la astfel de întrebări, poate și la altele, fără să ajungem să lovim în persoane.
Este critic să fie respinsă iar și iar această greșeală a vaselor comunicante care, pentru mulți, funcționează doar în sens negativ, doar cu sens de întinare, dar nerecunoscând și un sens de curățire. De asemenea, și greșeala automatei căderi din har.
Parinte, ati facut trimitere la un articol mai vechi in care citati din Sf. Ioan Damaschin: „.. Sfântul Ioan Damaschin întărește acest adevăr: „Dacă negreşit împărtăşania este unire cu Hristos şi a unora cu alţii, atunci negreşit ne unim cu toţi cei care, potrivit voinţei libere, se împărtăşesc împreună cu noi”. De aceea, concluzionează: „Aşadar, cu toată puterea să ne păzim să nu luăm o împărtăşanie de la eretici și nici să dăm ca să nu ne facem părtaşi relei lor credinţe şi osândirii lor”””
Ma iertati, dar senzatia mea este ca citind acelasi text, intelegem diferit!
Sf Ioan Damaschin chiar asta spune, sa cercetam atent de la cine ne impartasim, ca nu cumva acela fiind eretic, sa fim partasi la osinda lui!
Si bineinteles ca nu vorbim aici de eretici condamnati, ci de cei inca necondamnati de un sinod.!
Prin ce puteți proba că nu se referă la eretici condamnați?
Ganditi ca ar fi posibil ca Sf Ioan Damaschin sa se refere la impartasirea ereticilor condamnati??
Cum credeti ca un preot poate impartasi un eretic condamnat?
Djn păcate, sunt atâtea cazuri în care preoți ortodocși dau Împărtășania catolicilor sau protestanților, încălcând canoanele. Și credincioși care merg la greco-catolici sau alți eretici. La aceasta se referă. Termenul eretic se referă la eretic, e simplu. Nu putem forța sensul lui ca să ni se potrivească ideilor noastre.
P.S.: Din textul Sf. Ioan Damaschin rezultă că acei eretici au rea-credință (kakodoxie) și osândă, la care noi să nu ne facem părtași. Deci ne ferim de două lucruri știute: credința lor strâmbă și osânda lor. Așadar este destul de limpede că e vorba de eretici osândiți/condamnați. Dacă ar fi fost necondamnați, ne-am fi ferit doar de eroarea lor ca să nu ajungem să fim judecați de Dumnezeu. Dar aici este sugerat faptul că știm și osânda lor. Mult mai plauzibil este să fie vorba de eretici în adevăratul sens al cuvântului, adică anatamatizați.
Parinte, canoanele din Pidalion se aplica ortodocsilor sau ereticilor?
Se referă și la ortodocși, și la eretici. Dar sunt date să fie respectate de primii. (Am făcut o adăugire și comentariul anterior.)
parinte, am intrebat daca canoanele se aplica adica sunt obligatorii pentru ortodocsi sau pentru eretici!
Ați formulat greșit întrebarea, dar am încercat să acopăr prin răspuns orice nedumerire. Canoanele se aplică multor situații, care au legătură atât cu ereticii, cât și cu ortodocșii sau cu păgânii sau cu cei nebotezați. Dar ele sunt date să fie respectate de către cei botezați și membri ai Bisericii (Ortodoxe), adică de ortodocși.
Doamne ajută!
Părinte Lavrentie, mă iertați!
Referitor la dialogul dvs. cu Mihaibv.
Comuniunea în Biserică se face pe baza mărturisirii dreptei credințe, de către fiecare membru al Bisericii.Cel care nu mărturisește dreapta credință, nu poate fi în comuniune cu Biserica, cu Sfinții ei…
Un cleric (episcop, preot), care mărturisește/acceptă altceva decât Biserica, oficial,cu capul descoperit,nu în particular, ci în Biserică, nu o face în nume personal/propriu, ci în numele Bisericii. El este reprezentant al Bisericii, investit să propovăduiască învățătura Bisericii. El nu vorbește în numele lui în Biserică,nu-și exprimă părerile lui…
Este îndeobște cunoscut că atunci când un cleric propovăduiește o erezie cu capul descoperit, suntem datori să întrerupem comuniunea cu el,pt. a ne delimita/îngrădi de erezia lui și totodată pt. a (ne) izbăvi Biserica de schisma în care acesta se află, prin propovăduirea/acceptarea ,în mod oficial,a unei credințe străine de credința Bisericii, străine de Adevăr, adică în schismă cu Adevărul, adică cu Biserica…
Despre asta vorbește a doua parte a Canonului 15 l-ll Constantinopol.Asta lămurește Canonul.
Bineînțeles că această atitudine nu se aplică în mod automat, ci în prealabil acesta trebuie avertizat, ,,o dată,de două ori… iar dacă nu-și revine, ,,depărtează-te de el…”, grăiește Sfântul Apostol Pavel.
Mai mult,când erezia are antet sinodal,iar clericul nu se delimitează de ea, atunci înseamnă că o acceptă, dacă nu la modul declarativ,cel puțin în mod tacit,pt. că tăcerea lui înseamnă consimțământ, în cazul acesta.
Deci, revin: comuniunea în Biserică se face pe baza credinței ei oficiale,dar… mărturisită/acceptată de fiecare membru al Bisericii în parte,cu atât mai mult de către preot/episcop. Asta-i noima comuniunii.
Dacă preotul sau episcopul învață/acceptă oficial o altă credință, suntem datori să întrerupem comuniunea cu el, pt. a ne delimita/îngrădi de erezia lui și pt. a (ne) izbăvi Biserica de schismă, spune Canonul 15 l-ll Constantinopol.
Iar în ceea ce privește afirmația:,, întreruperea comuniunii cu ereticii (necondamnați, căci dacă ar fi judecați și condamnați,cum să mai întrerupi comuniunea cu ei, înainte de judecata lor sinodală?!) este un drept și o atitudine lăudabilă dar nu și obligatorie”, când e vorba de erezie bineînțeles, asta sună ca și cum cineva ar spune:,, ferirea de păcat (de curvie, de exemplu), este un drept și o atitudine lăudabilă dar nu și obligatorie”.
Bineînțeles,în sensul acesta,Dumnezeu sau Biserica nu te obligă dar,… ești dator… altfel nu poți fi cu Dumnezeu(sau cu Biserica, vorbim de erezie în cazul nostru,bineînțeles),ci te găsești în starea de schismă,de despărțire,de vină ( învinovățit), chiar dacă încă nejudecat/necondamnat. Ești sub osândă, chiar dacă neosândit încă de o instanță.
Eu așa înțeleg…
Partea cea mai grea este că trebuie să existe o discuție rațională și agumentată patristic și canonic. Probaibl că vă sprijiniți pe învățătura Sfinților Părinți în ceea ce ați scris, dar eu nu văd asta. Știu că există riscul să alunecăm și să tot deviem de la un citat la altul, dar deocamdată nu am văzut răbdarea și așezarea de a lămuri această problemă printr-o dezbatere reală. Cel mai adesea se găsesc unii care-și spun punctul lor de vedere ultimativ și apoi totul se destramă, nu mai au urechi să audă eventualele contra-argumente.
Am să încerc câteva răspunsuri, deși, spre exemplu, de la Mihaibv nu am primit când am cerut:
1. „Cel care nu mărturisește drepata-credință nu poate fi în comuniune cu Biserica.” Frumos spus și adevărat, dar practica ne arată detalii și situații foate nuanțate. Cum stabilești credința unuia care are învățături eretice înainte de a ieși din Biserică sau de a fi condamnat? Atâta vreme cât el stă în comuniune, credința lui este cea a Bisericii. Ea este clătinată și infirmată puternic de devierile sale,dar nu complet. Este cazul Fer. Teodoret, care a fost contra Sf. Chiril al Alexandriei până la ședințele Sinodului IV, când a mărturisit dreapta credință și a rămas necondamnat.
2. „Un cleric nu vorbește în numele lui în Biserică…” Ba chiar în numele lui vorbește sau a unei părți a Bisericii. Atunci când spusele lui sunt adoptate de întreaga comunitate, atunci da, este chiar în numele Bisericii. Dar nimeni nu este pur și simplu porta-vocea Bisericii. Este răspunzător de ceea ce spune, dar luarea lui la rost nu se face în mod automat și de oricine.
3. „Este îndeobște cunocut că suntem datori să întrerupem comuniunea cu un cleric care propovăduiește o erezie.” Tocmai că eu nu pot merge pe lucruri îndeobște necunoscute mai degrabă decât cunoscute. Ar trebui o referință, nu doar o opinie personală.
4. Am scris într-un comentariu chiar la această postare cum ar trebui înțeles îndemnul Ap. Pavel de a ne depărta de omul eretic și care este acela. Nu cred că se referă la neapărat la un eretic încă necondamnat și nici la întreruperea obligatorie a comuniunii. Ar fi o forțare a versetului biblic.
5. Canonul 15 nu scrie nicăieri că trebuie să ne îngrădim, nici că asta ar urmări cel care oprește pomenirea. În plus, îngrădirea/delimitarea nu este față de învățătura greșită, ci față de comuniune. Scopul opririi pomenirii este menționat clar în aceea că există silința, care arată ținta, de a izbăvi Biserica, nu pe sine, de noua erezie. Canonul nu menționează eplicit în ce fel este efortul de a scoate afară erezia, dar lasă de înțeles că întreruperea pomenirii este un aspect, care se încadrează în dreapta-slăvire și mărturisire a credinței.
Cu iertare, dar toată expunerea mi se pare pe lângă prevederile canonului 15 sau practica Bisericii. Este pur și simplu o percepție emoțională, dar fără argumente concrete. Aceasta este marea problemă, că această atitudine apare ca una de ceartă oarbă și de orgolii, bazată pe impresii neconvingătoare, nu o străduință de restabilire a dreptei credințe.
Parinte, expresia comuniunii o reprezinta participarea credinciosilor la taina Sfintei Impartasanii.
Credinta personala a unui participant la Sfanta Liturghie in Biserica Ortodoxa, nu-i suficienta pentru a intra in comuniune cu ceilalti – este obligatoriu sa fie si cea corecta, adica Ortodoxa!
Este credinta lui personala ortodoxa, atunci preotul duhovnic îi permite apropierea de Sfinta Impartasanie adica de comuniunea cu ceilalti ortodocsi.
Nu este credinta lui personala cea ortodoxa, atunci chiar daca este prezent fizic intr-o biserica ortodoxa, nu poate fi in comuniune cu ceilalti doar in baza faptului ca credinta oficiala in acel spatiu este cea ortodoxa.
Rezumand, credinta personala ortodoxa, comuna membrilor Bisericii Ortodoxe este cea care face posibila comuniunea.
”Nepomenitorii nu au căutat să ralieze la lupta lor pt apărarea credinței pe cât mai mulți, ci în general au adus acuzații și s-au delimitat de credincioși, provocând astfel o mare sminteală și s-au compromis în ochii majorității”
Parinte, ralierea aceasta este benevola.
Cine a considerat Creta ca fiind linia rosie a „suportabilitatii” ecumenismului, a procedat la aplicarea canonului 15.
Ceilalti, majoritatea de care vorbiti, considera altceva.
Probabil ca se poate lupta din interior.
Sa nu uite acestia de cei peste 100 de ani de existenta mai mult sau mai putin vizibila a ecumenismului, timp in care acest cancer s-a insinuat in toata structura oficiala a bisericilor ortodoxe.
S-au considera ca ecumenismul este ceva bun..
„Unde cere canonul 15 îngrădirea de ierarhi? Eu am inteles că el nu cere nimic în direcția întreruperii pomenirii..”
Aici canonul 15 este foarte clar: „.. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie osândită de Sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte de comuniunea cu acela, care propovăduieşte erezia în public, şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică,.. „
Presupun ca intreruperea pomenirii este acelasi lucru cu intreruperea comuniunii… sau, nu?
” Eu percep că sunteți de părere că în Biserică ne adunăm împreună pe baza credinței fiecărui episcop pomenit la slujbă și, dacă el are abateri, avem datoria să ne îngrădim de el”
Parinte, abatere de care vorbim se numeste EREZIE si, da, avem Obligatia sa ne ingradim de el.
Ma iertati!
Vă răspund deocamdată doar la un punct. Unde vedeți cerință în fragmentul citat din canonul 15? Eu văd o simplă acceptare a unei situații pe care o laudă.
,, Atâta vreme cât el stă în comuniune, credința lui este cea a Bisericii”, spune-ți.
Adică să înțeleg că, credința lui Arie, Nestorie și alți eretici, până la condamnarea lor sinodală era credința Bisericii?! Adică era la fel?!Pe motiv că nu erau încă judecați și caterisiți? Anatematisiți?!
Sau credința oficială a Bisericii era credința lor?!
Dumneavoastră ziceți…
Dar atunci pt. ce au fost chemați la judecată?
Eu cred că credința lor era cea mărturisită de ei, alta decât credința oficială a Bisericii, cu care ei erau în comuniune (în sensul că încă nu erau caterisiți).
Și Fericitul Teodoret avea altă credință decât cea a Bisericii, cu care era încă în comuniune ( datorită faptului că încă nu fusese judecat),dar tocmai pentru credința lui personală/diferită,a fost chemat în Sinod la judecată.Deci,nu se considera că ar fi avut aceeași credință ca și Biserica, că adică ar fi avut credința ei oficială datorită faptului că era încă în comuniune cu ea (și asta pt. faptul că nu era încă judecat și caterisit),dar…era învinovățit. De ce? Pt. credința lui personală, diferită de cea a Bisericii.
Și…,nu a fost condamnat deoarece s-a lepădat de credința lui personală,alta decât cea oficială.
La fel Origen, a murit în comuniune cu Biserica, adică necondamnat, dar pt.credința lui personală,alta decât a Bisericii,a fost condamnat la 300 de ani după moartea sa,la Sinodul 5 Ecumenic.
Deci comuniunea nu l-a ajutat,ci el a fost condamnat pentru credința lui personală,nu pt. credința oficială a Bisericii cu care el era în comuniune (în sensul că încă nu fusese judecat și condamnat).
Faceți un proces de intenție, o înfierare a cugetelor. Asta ține doar de Dumnezeu și nici El nu procedează chiar așa. Prezumția de nevinovăție este aplicată chiar și în instituțiile lumești. A fost aplicat chiar și față de Dioscor, după cum scrie în articol.
Nimeni nu poate ști dinainte cum anume sunt gândite diferite afirmații ale ereticilor până la o confruntare deschisă. Dacă hirotoniile sunt valide, toate Tainele sunt valide.
Desigur că trebuie, este absolut necesar să fie scoasă erezia și condamnată, dar printr-o procedură corectă, nu schismatică. Noi putem protesta și avem șanse de câștig, chiar și prin întreruperea pomenirii, dar nu cu duh de dezbinare, îngâmfare și osândire, adică depășindu-ne limitele.
Asta pt că toată tradiția Bisericii demonstrează că până și Sfinții au fost în comuniune cu ereticii până la momentul condamnării lor, îndeosebi în Sinoade. I-au privit cu îngăduință și așteptare, așteptând întoarcerea lor, nu cu dispreț. Au văzut în ei urmă de credință.
„Asta pt că toată tradiția Bisericii demonstrează că până și Sfinții au fost în comuniune cu ereticii până la momentul condamnării lor,..”
Parinte, aici cred ca exagerati.
Chiar in cartea pe care o criticati gasiti contraexemple!
Înseamnă că am scris degeaba. Nu putem rămâne în zona afirmațiilor gratuite. Asta e problema cărții, că dă tot felul de mărturii răstălmăcite și atât. Practic, nu face decât să amăgească.
Parinte, puteti preciza ce marturii sunt rastalmacite in aceasta carte?
Chiar ma intereseaza, ma iertati!
Nu înțeleg bine ce-mi cereți. Întregul articol este despre asta. Ar trebui să-l reiau aici?
Dau așa, ca exemplu, faptul că în citatul de la Sf. Sofronie nu se vorbește de clerici „necurați, însă încă necondamnați”, ci „blestemați”. Acolo e un termen care are sensul opus sfințeniei, aflat sub blestem. Nu există ideea de necondamnați, care este exclusă de faptul că îndemnul de a se feri de ei este adresat episcopului. Cum ar fi să cerem episcopului să evite clericii rătăciți din eparhia lui? Ar trebui să-i sancționeze, nu să se ferească de bisericile lor.
Nu mai zic de traducerea greșită a pasajului de la Sf. Grigorie Palama, care este o eroare răspândită la unii greci din zilele de astăzi. El nu spune că nu există ortodox care să nu se fi delimitat de Caleca, ci că Patriarhul a excomunicat pe toți, nu există unul care să nu fi fost afurisit.
Faptul că se tot spune că pe vremea Sf. Atanasie și Vasile arienii erau necondamnați este un fals. Este în contradicție chiar cu o referință din carte, unde Patriarhul Tarasie afirmă că arienii erau sub afurisanie pe vremea aceea. Erau caterisiți și nominal în Sinoade, cum sunt cele de la Sardica și Rimini, care erau considerate Ecumenice la vremea respectivă.
Dar nu știu ce să înțeleg; nu ați citit articolul?
La care contraexemplu, punctual, vă referiţi? Iertaţi!
Toata cartea este un contraexemplu, daca o cititi va lamuriti!
Nu am dexteritatea sa scriu pe telefon din carte.
Ma iertati!
Aș mai adăuga:
-,, Canonul 15 nu scrie nicăieri că trebuie să ne îngrădim, nici că asta ar urmări cel care oprește pomenirea.În plus,îngrădirea/delimitarea nu este față de învățătura greșită,ci față de comuniune”-spune-ți.
Eu așa cred,că comuniunea se întemeiată pe mărturisirea aceleiași credințe/dreptei credințe. Este condiționată în mod absolut de acest lucru. Nu se pot separa aceste lucruri,patristic vorbind.
Dacă întrerupi comuniunea, bineînțeles,pt. motiv de erezie,asta semnifică ,că te delimitezi de acea învățătură greșită.
Și dacă vrei să te delimitezi de ea, înaintea unei judecăți sinodale,în contextul în care erezia este impusă oficial,nu ai altă modalitate decât de a te îngrădi de ea.Cum? Prin întreruperea comuniunii. Erezia legiferată este impusă deja, oficial,iar simplul tău protest verbal nu te poate delimita de efectele ei. Ești părtaș la ea,participi la ea,o mărturisești,atâta timp cât ești în comuniune cu promotorii ei,care și-au asumat-o oficial (că-i legiferată) ca doctrină a lor,ca învățătură a lor. Fie că ești sau nu de acord,ea ți-a fost impusă și ție, căci fiind legiferată,este lege pt. toți,nu? Protestul tău verbal este anulat,în sensul că nu mai poate schimba nimic.Ei și-au atins scopul:oficializarea ereziei.Adoptarea ei.
De aceea, fără a te îngrădi/delimita de ea în faptă, adică prin îngrădirea de ea, lucrare care se face prin întreruperea comuniunii cu promotorii ereziei,rămâi părtaș la ea, participi la ea,fie că ești de acord cu ea, fie că nu,căci ea e legiferată. Calea de delimitare de ea este, precum am spus, delimitarea de gruparea care în mod oficial acceptă/ mărturisesc erezia. Cu acte sinodale.
Este un fatalism? Nu!Doar că pt. a te izbăvi de erezie, trebuie să iei atitudine,să te îngrădești de ea.
Un renumit profesor teolog, Părintele Theodoros Zisis,afirmă:,, … în cadrul Canonului (15 l-ll Constantinopol) ponderea semantică vizează întreruperea comuniunii,a pomenirii,care este determinată și clară ca sens și nu permite interpretări greșite și extensii. … zidul se ridică (adică întreruperea comuniunii sau întreruperea pomenirii n.m.) pt. a ne separa de erezie și de pseudoepiscopi”.
Sau:,, Este impresionant faptul că persoane care au în general cuget ortodox, și chiar episcopi erudiți,preoți și profesori,percep îngrădirea în mod eronat ca separare de Biserică, și nu de erezie și de pseudoepiscopi. Susțin,scriu și predică că ei rămân în Biserică, nu se îngrădesc,își duc lupta în sânul Bisericii… iar noi ne întrebăm încă unde e Biserica, dacă suntem în Biserică rămânând împreună cu ereticii sau dacă plecăm din Biserică despățindu-ne de ei (de ecumeniști n.m.)? Nu este oare o axiomă ecleziologică consacrată faptul că Biserica este acolo unde există Adevărul, și nu acolo unde există episcopi și patriarhi eretici?”.
Oare chiar credeți că Părintele Theodoros Zisis vorbește în necunoștință de cauză?
Iar Sfântul Apostol Pavel nu vorbește despre eretici condamnați,ci despre eretici din Biserică cu cuget stricat,care nu sunt osândiți încă de un Sinod,ci sunt de sine înșiși osândiți.
Spuneți „patristic vorbind”, dar fără să dați trimiteri la afirmații ale Părinților, ci expuneți propria convingere.
Citatul de la Pr. Teodor Zisis arată că îngrădirea este de erezie în sensul de grupare eretică, episcopi, fiind în opoziție cu Biserica. Nu se referă la învățătură.
Sf. Apostol Pavel se pare că se referă la eretici condamnați, după cum am citat un comentariu al Sf. Ioan Gură de Aur.
Din ce înțeleg, faceți un tablou ca și cum ecumenismul a fost legiferat și acum el este dogmă a Bisericii (ca instituție). În consecință, trebuie să ne delimităm. Totuși eu văd altfel realitatea: nu e o hotărâre pan-ortodoxă și nici nu a fost ruptă comuniunea între Biserici pro și anti-Creta, ceea ce înseamnă că în tezaurul Bisericii a fost depusă decizia din Colimbari, dar nu a fost încă parafată, existând încă opoziție. Iar cei care au semnat nu s-au delimitat prin ruperea comuniunii de ceilalți, nici nu au fost ei înșiși opriți de la comuniune. Nu s-a conturat o grupare cu credință distinctă, care să includă ecumenismul, nici la nivel de întreg al Bisericii, nici la nivel restrâns, al participanților. Din acest tablou se înțelege că documentele din Creta exprimă deocamdată o convingere a celor prezenți și atât. Ba încă nu una atât de fermă încât să se rupă de restul nesemnatarilor. Deci nu există încă legiferare a ecumenismului, ci doar un curent grav. Prin urmare unde este necesitatea opririi comuniunii, de care vorbiți?
Există! o legiferare, prin aceea că a fost emisă o hotărâre a Sfântului Sinod de acceptare a documentelor semnate la Colimbari. Această hotărâre din octombrie 2016, pe care o consider mai gravă decât semnătura propriu-zisă din Creta a unui ierarh sau a altuia, mi se pare mult mai gravă pentru că angajează întreaga Biserică. De altfel, prin acestă hotărâre este invocată obligativitatea documentelor cretane pentru acceptanţi de către patriarhul Bartolomeu, ceea ce chiar asta denotă, o legiferare, o invocare a unei autorităţi ce decurge din adoptarea acelor documente.
În continuare este relevant faptul că aceste documente sunt produsul unei învăţături eretice, a ecumenismului, aşa cum este astăzi aproximat în înţelegerea sfinţilor contemporani, erezie care nu a fost încă studiată pe deplin, riguros, şi nu a fost dezmembrată în componentele sale eretice. Documentele sunt neortodoxe nu prin efectul unor greşeli de exprimare a adevărului de credinţă, ci prin efectul şi prin manifestarea ereziei care le-a „însufleţit”.
O legiferare propriu-zisă a Ecumenismului nici nu cred că va exista vreodată pentru că nu acesta este scopul ereziei, ci se urmăreşte comuniunea cu neortodocşii, să ajungem pe orice cale la acelaşi potir. Câtă vreme calea aceasta le rămâne deschisă, nici nu văd de ce ar schimba ecumeniştii tactica, să caute o legiferare formală a unei învăţături greşite. Se merge foarte mult pe politica faptului împlinit, pe evitarea reacţiilor de împotrivire, de temporizare şi pe normalizarea încălcării canoanelor.
Această „legiferare” a ecumenismului este parţială, este nereuşită prin faptul că nu este acceptată pan-ortodox, prin faptul că nu este normativă pentru credincioşi în mod organic. Ea încearcă se se impună politic, avem de-a face cu nişte „semnatari” care se cam codesc să proclame adevărul celor semnate acolo, cu nişte propagandişti care o propovăduiesc cam „cu fereală” în medii prietenoase, ne aflăm într-o expectativă, într-o apatie specifică, poate-poate problema dispare de la sine, poate se înrădăcinează pe nesimţite.
Ar fi o greşeală din partea noastră să considerăm că avem de-a face cu o cădere deplină, acceptată integral, şi că prin aceasta devine necesară „îngrădirea” ca de o boală molipsitoare. Între părinţii care îşi pomenesc ierarhii sunt mulţi care sunt evident antiecumenişti, condamnă erezia ecumenismului pe faţă, nu sunt de acord şi mărturisesc că acele documente nu sunt curate ş.a.m.d. Că nu avem încă rod al acestei mărturisiri, este o altă discuţie.
Noi suntem chemaţi să mărturisim şi să combatem această erezie, nu să cedăm ecumenismului şi ceea ce nu a câştigat şi nici nu speră încă să obţină.
Eu înţeleg foarte bine gândul lui mihai bv şi Iin pentru că am fost în aceeaşi poziţie. Există impulsul acesta de a judeca cu nerăbdare şi de a constata/a lua act de căderea ierarhilor, care, practic ne derobează de greutatea comuniunii cu cei pe care îi considerăm eretici. Dar, din ceea ce e publicat pe acest blog se vede limpede că Sfinţii Părinţi au avut îndelungă răbdare şi că s-au împotrivit cu înţelepciune ereziilor, nu doar prin rupere de cei aflaţi în alt gând, înainte ca aceia să apuce să-şi dea pe faţă erezia. Nu există conceptul acesta de îngrădire, aşa cum l-am înţeles eu vreme de vreun an, de autoizolare şi păzire de molipsirea cu cei filoecumenişti până la data eventuală a condamnării lor sinodale, când se va constata că dreapta credinţă a fost păzită de x sau y, iar z este eretic. Nu aşa! Aşa doar facem loc ecumenismului să înainteze.
Vedem că această condamnare sinodală nu a venit de la sine ci prin străduinţa celor care au dat mărturie, au scris, au organizat sinaxe şi sinoade, în care au chemat la ordine şi la adevăr pe cei aflaţi în greşeală, au înfruntat pe propovăduitorii acestor erezii. Dar noi ne comportăm de parcă aceste lucruri nu ar mai fi necesare, că deja răul este gata făcut, de nereparat.
Ar vrea ei ecumeniştii să abandăm aşa uşor şi ar fi mare greşeală să o facem!
Nu ştiu cât de ajutător poate fi acest exemplu, dar dacă vorbim de legiferare, vedem cu toţii cât de mult din ce se legiferează nu se aplică, inclusiv din categoria normelor constituţionale. Că au ajuns unii antiromâni în parlament şi dau legi, este un lucru foarte grav, dar măcar constatăm că acestea nu se aplică, nu sunt aduse la îndeplinire, că trebuie impuse cu de-a sila, cu amenzi şi ameninţări şi că există împotrivire. Împotrivire şi străduinţă de a îndrepta lucrurile.
În acest context nepomenirea este o alarmare a credincioşilor de pericolul care ne paşte, pericol care este foarte mare şi de o gravitate cu totul deosebită. Cinste clericilor care au întrerupt pomenirea, căci s-au tranformat în paratrăsnetul tuturor relelor ecumeniştilor, dar nu au făcut-o pentru a se îngrădi pe sine, prezumând că oricine nu face acelaşi lucru este căzut, ci pentru a păzi/izbăvi Biserica, inclusiv pe cei care nu au putere să întrerupă pomenirea.
Nouă ni se pare simplu că dacă toţi antiecumeniştii ar întrerupe pomenirea ar exista o majoritate, o masă critică, ce ar da anatemei pe eretici şi s-ar rezolva problema. Iar când soluţia ni se pare atât de la îndemână, normal că o vedem ca pe o obligaţie, ca pe o datorie morală, iar pe cei care ezită, îi considerăm trădători/părtaşi la erezie. Eu unul eram de-a dreptul frustrat „că nu se trece la acţiune”! Ce atâta polologhie, dacă nici când Sfântul Sinod primeşte documentele nu ne îngrădim, apoi când? Chiam am ajuns să stăm cu ereticii la masă? Să ne prefacem că nu vedem, că nu ştim ce au semnat, în ce cred? Păi da, asta trebuie să facem, că avem răbdare, să nu participăm la slujba ierarhilor trădători, nici la slujbele celor care mărturisesc idei ecumeniste, iar cu restul clericilor, cei care încă nu au căzut, trebuie strânsă apropierea, întărită comuniunea.
Ei nici nu sunt ecumenişti, nici nu au credinţă greşită, ci doar, din varii motive, nu au întrerupt pomenirea, sunt căldicei, prinşi în viaţa parohială, în rutina de zi cu zi, nu sunt pregătiţi, nu sunt interesaţi să întrerupă pomenirea. Canonul nu îi obligă să o facă şi nici nu ne dă dreptul să de „îngrădim” de aceştia.
Nu aşa se vindecă această erezie, nu lumeşte, prin marginalizarea ecumeniştilor (măcar dacă s-ar mai putea), prin îngrădirea sinelui, pentru că asta înseamnă să renunţăm la o parte nevăzută a vieţii noastre bisericeşti, pierdere pe care eu unul am resimţit-o limpede în perioada mea de „îngrădire”.
Am simţit că am renunţat la ceva ce nu era alterat de ecumenism, am simţit că am cedat loc şi legitimitate unui simplu moment de ofensivă ecumenistă, că m-am îngrădit într-un ţarc mult, mult prea strâmt şi constrângător. Am mai simţit că m-am lăsat păcălit de ideea unei dreptăţi foarte accesibile, contabile, deterministe, care fură din libertatea sufletească şi induce temerea molipsirii/părtăşiei la erezie. Or, eu eretic nu sunt şi nici despre mulţi de care m-am îngrădit iniţial nu o pot spune cu conştiinţa împăcată.
O completare cu privire la legiferarea parțială a ecumenismului:
Formula credinței este a întregii Biserici, este validată universal, nu poate să o schimbe nimeni în particular decât dacă rupe comuniunea cu restul episcopilor, credincioșilor, Bisericilor Locale.
Acum nu s-a întâmplat lucrul acesta. Asta nu înseamnă că totul a rămas intact, pentru că orice act de genul acesta trebuie clarificat. Nu există Sinod eretic în istorie care să nu fi fost condamnat. Atâta vreme cât el este în picioare, constituie o sursă de infecție, o primejdie și posibilitatea să se extindă, să fie recunoscute hotărârile de toate Bisericile Locale.
Însă, în linia discuției despre întreruperea pomenirii, nu se poate spune că întreaga Ortodoxie și-a schimbat credința sau doar BOR, că avem o mărturisire schimbată și trebuie să reacționăm dacă vrem să scăpăm de ea.
În trecut, mulți episcopi și mireni au rupt comuniunea cu Nestorie până la Sinodul III. Și el a caterisit și excomunicat pe cei care i se împotriveau. Nu știu cine a făcut primul pas. Dar situația a fost diferită pentru că existau episcopi, erau sprijiniți de alți Patriarhi, nu erau o minoritate fără glas, ca acum. În vremea Sf. Grigorie Palama, Patriarhul Caleca a excomunicat 6 episcopi și alți preoți, care la rândul lor au rupt comuniunea cu el. Cumva similar cu zilele noastre a fost gestul monahilor din Sfântul Munte și a 3 episcopi din Grecia din anii ’70. Dar și aceia aveau comuniune cu restul pliromei în afară de rătăcitul Atenagora.
Și eu am crezut că vor reacționa mai mulți, dar mă conving că există multă mișelie. Nu doar că nu au întrerupt pomenirea, dar au defăimat-o și, cel mai important, fac afirmații de amorțire a conștiințelor. Pur și simplu mărturisim cu duh smerit dreapta-credință și nădăjduiesc că Dumnezeu nu Se va rușina de noi. Excesele nu cred că fac bine, nu se încadrează în duhul cel bun al Bisericii.
Ziua bună.
Eu cred totuși ca acest ecumenism nu e chiar așa recent. Sunt părinți încă din primele secole creștine ce nu admiteau mântuirea doar în biserica cea una, cazul celebru dintre papa Ștefan și Sf. Ciprian cu Firmilian, unde cel din urma face lumina și spune despre disputa ca a apărut nu pe fondul acceptării prin iconomie a ereticilor, ci pe faptul ca episcopul Romei admitea iertarea păcatelor și inafara bisericii. Și cine știe câți alții nu au gândit ortodox, sau au făcut unele compromisuri. În tot timpul părinții au venit cu scrieri împotriva ereziilor de fel și chip, asta denota faptul ca nu doar poporul sau mirenii făceau confuzii, ci și parte din cler. Se puteau gândi „ca ce doar nu numai noi avem Taine”, sau una sau alta. Plus ca și la Ferrara unii au acceptat ușor unirea tocmai pentru ca nu făceau deosebirea clara între biserica cea una și apuseni.
Mai socotesc ca erezia „de astăzi” cu care ne luptam e tocmai o gaura în gard ce nu va fi pe deplin vindecata ca în cazul ereziilor hristologice. Dacă acolo credem ca Hristos este cum e dogmatisit de noi, ei când vine vorba dacă doar noi Îl slujim în duh și în adevăr apar mereu semne de întrebare, că-s ele multe sau puține, în gând sau în faptele arhiereilor.
Cât ține de anatema Rocor asupra ecumenistilor defapt e o anatema asupra ecumenismului. Si filioque era oficial în Spania încă din vremea Sf. Grigorie Dialogul, dar Sf. Fotie l-a anatematizate abia în sec. VIII, și Biserica Romei a căzut în sec XI. Asemeni cu Sf. Grigorie Palama, întâi a anatematizat erezia lui Varlaam, ulterior pe varlaamiti pentru ca nu s-au pocait. Dar aceia erau Ierarhi activi, susțineau cu tărie învățătura. Asemeni cu monotelismul dacă revenim, sunt niște etape. Nu e destul sa spui anatema unei învățături și gata, cine crede în ea cade și cine nu rămâne. E nevoie de un for superior și anatematizarea nominala, a ierarhilor cu numele N, sau a unui grup anume și asa se formează o biserica separata. Acte se semnează oriunde și peste tot locul, la vedere sau nu dar cât sunt încă în biserica, lucrarea rămâne a bisericii. Asa cred.
Da, foarte bune observații.
Iar ce ține de aceasta erezie care posedă 10 biserici (în marea lor majoritate cel mai probabil) o putem asemăna cu perioada monotelita. Dacă răsăritul era în mare parte în erezie(cel puțin oficialii), Roma era cea dreapta. Asa și astăzi, dacă 10 patriarhii sunt sau legalizează prin diferite acte de compromiterea credință, celelalte 4 sunt ca Roma Sf. papă Martin, deși încă nu au anatematizat erezia dar nici nu o acceota(Bulgaria și Georgia mai ales). Așadar sa fim în duhul parintilor și nu sa rupem contextul și sa ne separam. Și eu cred ca astăzi r mult mai bine decât în perioada Sf. Maxim unde prigoana era cu adevărat una nu prea toleranta. Așadar sa fim ascultători față de Biserica, rugăciune și mărturisire. Hristos lucrează,si noi cât putem.
Câteva informații din experiența proprie ca mirean:
Am deplina convingere că mulți preoți și ierarhi nu sunt ecumeniști. Am observat că, atunci când vorbești cu clericii, mai mult ajută, din postura de mirean, să nu fi ajuns pe o poziție de nepomenitor izolat, închis dialogului sau altor acțiuni de conștientizare de către pliromă. Altfel ești cumva respins din start.
Am trimis, împreună cu alt mirean, scrisori sau memorii ierarhilor, iar cu câțiva dintre ei am vorbit și față către față. Simțirea noastră și roadele demersurilor ne-au indicat faptul că argumentele patristice însoțite de adresarea reverențioasă dă ceva roade, Dumnezeu știe exact cât și când.
Am arătat într-un comentariu pe acest blog că am aflat informații interesante la Seminarul de la Fac. de Teologie despre modul de receptarea a Sinodului din Creta și despre atitudinea sistemului universitar teologic românesc față de ecumenism.
Cine credeți că mi-a dat informația de a merge acolo? Un preot pe care eu îl percep ca ecumenist, dar cu care nu am tăiat punțile. Acela mi-a spus: “Du-te acolo ca să te lămurești…” M-am dus și am văzut că situația de la Fac. de Teologie, linia oficială didactică adică, este grav afectată de către profesorii ecumeniști.
Ecumenismul este atât de perfid încât clericii de rang inferior nu prea (cred că) îndrăznesc să-l combată în fața celor de rang superior… Am auzit cu urechile mele ierarh spunând că nici ei (ierarhii) nu știau, cu ani în urmă, despre pericolul insinuării unor erezii sau anumitor practici care încalcă reglementările canonice – dacă vă vine să credeți. Dar aflând între timp mai multe informații, și-au schimbat/ îmbunătățit atitudinea, punctul de vedere personal. Desigur, acest lucru nu poate fi valabil decât în cazul ierarhilor bine intenționați. Iudele sau șantajații(bilii) merg înainte cu rătăcirea. Nu despre ei ni-i cuvântul, ci despre faptul că se cuvine să avem nădejde, să-i sprijinim pe cei știuți sau bănuiți a fi buni! Au nevoie de demersurile noastre pozitive, nu de închistarea în mentalitatea de nepomenitor izolat căruia nu-i pasă de ajutorarea celorlalți semeni spre conștientizarea cât mai generală în vederea întrunirii unui Sinod de condamnare a panereziei ecumenismului.
Doamne ajută!
Spuneti despre monahul Sava:
„Din păcate, am observat și greșeli flagrante, care trădează o atitudine foarte superficială. Dau aici exemplul cu un bătrân din Pateric care ar fi fost chipurile în primejdie să-și piardă mântuirea pentru că participa la slujbe unde era pomenit un ierarh eretic.”
Parinte, doar pe baza unei intamplari din Pateric, spusa din memorie la o conferinta, probabil, trageti o asa concluzie?!
Tocmai la monahul Sava ati observat o atitudine superficiala?
Ma iertati dar cred ca exagerati.
Tocmai că și eu am crezut că are o rigoare în cele pe care le spune, dar am observat și erori flagrante, cum este cea specificată. Bine, e o relatare din memorie, dar e concludentă pentru că e denaturată fix în ideea care îi convine. Este absolut anormal să citim textele numai în cheia care ne convine și mai ales să schimbăm pe ici, pe colo.
Mihaibv
Și eu am sperat ca această carte să lămurească niște lucruri, să limpezească patristic, nu prin interpretări personale, niște aspecte. Dar cred că nu a reușit decât în anumite puncte.Astfel,a reușit să tempereze pe cei care susțin lipsa harului la ecumeniștii din Biserică, Tainele invalide, preoția pierdută ș.a.m.d. Adică extremele.
Dar…tinde spre o altă extremă, în sensul că forțează prin niște interpretări, unele texte patristice care nu rezonează cu viziunea sau dorința lor, care e mânată de o intenție bună, în fond, dar este foarte riscantă și duce la deraieri.
Un exemplu: autorul îl contrazice pe Sfântul Nicodim Aghioritul și spune că de fapt comuniunea cu ereticii necondamnați ar duce la excomunicare în mod automat-principiul vaselor comunicante-, dar acest lucru nu se poate aplica decât în cazul comuniunii cu cei excomunicați sau caterisiți.
Eu nu renunț la tâlcuirea din Pidalion în favoarea interpretării autorilor cărții.
Rămân la ceea ce învață Pidalionul.
Asta nu înseamnă că voi justifica o altă extremă și anume a ,, părtășiei la erezie din iconomie”.Nu!
Ci sunt pt. o cale de mijloc: în contextul actual, când erezia ne-a fost impusă peste capul nostru, fără consimțământul nostru,căci ea este legiferată.,noi nu o acceptăm,ne delimităm de ea,dar nu doar declarativ,ci și în faptă/concret, prin îngrădirea/delimitarea de ea, lucru care se realizează prin întreruperea comuniunii cu ecumeniștii care și’o asumă oficial.
Am spus cale de mijloc.De ce?. Pt. că pe deoparte te îngrădești de erezie,dar pe de altă parte nu consideri că celor aflați în comuniune cu ecumeniștii li se aplică principiul vaselor comunicante. Nu din cauza aceasta rupi comuniunea cu ei. Ci,rupi comuniunea cu ei,pt. a nu fi părtaș la erezia lor,nu de teama aplicării principiului vaselor comunicante.
Asta nu înseamnă că se poate aplica -părtășia la erezie-,pt. că , din punctul meu de vedere,nu poți fi în comuniune cu ecumeniștii care mărturisesc/acceptă erezia oficial,pt. că în cazul acesta te faci părtaș la erezia lor, participi la ea, ești susținător al ei, participi la lucrarea lor,mărturisești împreună cu ei. Iar ei acceptă oficial erezia. Iar ei chiar dacă nu sunt condamnați/anatematisiți,dar sunt în stare de învinovățiți, până la un eventual Sinod care să clarifice situația.Comuniunea cu ei te pune și pe tine în stare de învinovățit,pt. părtășia la erezia lor,la ,,lucrarea lor”. Pt. că ești cu ei, în tabăra lor.
Deci,repet: nu sunt în comuniune cu ecumeniștii,nu pt. că mi sa aplică principiul vaselor comunicante,care în acest caz nu este lucrător(pt. că ecumeniștii nu sunt condamnați și excomunicați sau caterisiți,dar sunt învinovățiți, bineînțeles.Așadar,nu mi se poate aplica principiul vaselor comunicante pt.comuninea cu ei,(adică -,,dacă te rogi cu cel excomunicat,excomunicat ești și tu”), ci nu sunt în comuniune cu ei pt. că nu vreau să fiu părtaș la erezia lor, susținător al lor,mărturisitor împreună cu ei al credinței lor, acceptată oficial (credința lor e cea oficială, acuma, după Creta) și în consecință impusă și mie, fără consimțământul meu. Căci în acest caz, comuniunea cu ei ar reprezenta obținerea consimțământului meu. Comuniune înseamnă unire/unitate, credință identică,în sensul că toți cei aflați în comuniune acceptă credința oficială. Iar ecumenismul este introdus acuma oficial,e acceptat oficial de către Biserică, prin Sinodul ei.
Dar bineînțeles că îngrădirea de ecumeniști nu înseamnă îngrădirea de Biserică, căci nu ei sunt Biserica,ci de gruparea din Biserică care acceptă oficial și impune erezia.
De aceea,aș rămâne la ceea ce spunea Păr.Sava la început: delimitarea de erezie/îngrădirea de ea, care se face prin întreruperea comuniunii cu ecumeniștii (promotorii , susținătorii și propagatorii ereziei) și mărturisirea adevărului, fără a judeca/eticheta pe alții și fără a condamna pe cineva, căci nu suntem Sinod,nu ne putem substitui unui Sinod.
Aspectul acesta cu aplicarea principiului vaselor comunicante la toți cei care se află în comuniune cu ecumeniștii,nu ține de noi,ci de lucrarea unui Sinod,care să clarifice lucrurile și abia atunci, când ecumeniștii nepocăiți,se vor afla condamnați,excomunicați, anatematisiți,se va putea aplica acest principiu. Nu ne putem substitui noi unui Sinod.
Până atunci,luăm ce-i bun de la Părinții Sava, Theodoros Zisis și ceilalți,de la Mihai Silviu Chirilă și alții și… mergem înainte,cu ajutorul Domnului,iar ce tinde spre extremă,nu primim. Acest lucru ne va fi de folos și nouă și celor enumerați mai sus,chiar dacă se lasă cu scântei…
Mă iertați!
Îndrăznesc să vă răspund eu pentru că mi se pare că vă aflaţi foarte aproape de poziţia mea iniţială. Si eu m-am bucurat la început de activitatea părintelui Sava, am şi fost mai târziu la o conferinţă a sa şi a părintelui Staicu, despre care am povestit aici, deci o să vorbesc doar în nume propriu, cu privire la parcursul meu, fără să însemne că mă fac etalon sau că mă recomand ca atare.
Deci, spun că m-am aflat într-o convingere similară cu a dvs, dar pentru mine exista o mare problemă cu modalitatea în care îmi asumam practic această sumă de convingeri care, pe hârtie, îmi suna foarte bine, corect, ortodox.
În practică însă am observat că eram nevoit să manifest o vigilenţă nefirească faţă de orice aducea a ecumenism. Iniţial am considerat că nu mă simţeam liniştit sufleteşte din pricina revoltei şi a dezamăgirii faţă de trădarea credinţei, din Creta, apoi am considerat că e o tristeţe pentru că poziţia mea (corectă!) nu este împărtăşită de restul credincioşilor ortodocşi. Mai încolo însă mi-am dat seama că ceea ce mă tulbura de fapt era gândul acesta că trebuie să rămân vigilent cu privire la ecumenismul altora, ca nu cumva „să mă fac părtaş” la o stare de erezie a altora, că, dintr-o dată, suma preocupărilor mele duhovniceşti se reducea sau, mă rog, reprezenta în bună măsură efortul de „a mă îngrădi”.
Apoi, eram împins, forţat, spre o singură atitudine, de rupere, de îngrădire, strict pe baze observaţionale, fără să am ocazia să cercetez pe cel faţă de care mă îngrădeam, ştiind că şi în cazul unei cercetări există riscul foarte probabil de a greşi. Nimeni nu se deschide în faţa altuia care are atitudine acuzatoare, chiar dacă nu este exprimată direct. Trebuie mult tact şi iubire de oameni când te apropii de sufletul cuiva cu astfel de intenţii, pentru a verifica dacă se află în aceeaşi credinţă.
Pentru cei mai mulţi nu există o preocupare conştientă de a fi/a nu fi ecumenist. În cazul celor mai mulţi este vorba de o delăsare, despre o comoditate şi despre o autoamăgire, nu despre o adeziune clară la o învăţătură eretică. Pe mulţi, acest subiect nu-i preocupă. Din starea aceasta am constatat că nu-i pot scoate prin interpelări şi mărturisiri, oricum ar fi ele formulate. Nu poţi „trezi” (cum se foloseşte acest termen) pe nimeni din afara forului său. Singurele momente de oarecare succes pe care le am în minte sunt cele în care, prin natura împrejurărilor, am reprezentat un model pozitiv de conduită care a produs în sinea interlocutorului o curiozitate de a afla mai mult.
Am înţeles cât de mare risipă este în a încerca să respect practic ceea ce aţi scris dvs în comentariul de mai sus şi ce puţine roade îmi aducea această atitudine. Numai de m-aş fi păzit de păcat în acea perioadă cu scrupulozitatea cu care mă îngrijeam să nu fiu părtaş la erezie. Plus că mai aveam o problemă, aceea că trebuia să ştiu tot timpul cu ce/cine nu sunt în comuniune, aplicam o etichetă negativă şi nu mai urmam cu atenţia să aflu dacă există o revenire, dacă o fi sinceră sau nu etc. Practic, m-am descoperit făcând tot felul de procese de intenţie altor fraţi iar în timp, din cauza oboselii, am ajuns să nu mai pot înainta decât dacă „rup comuniunea” cu cei care nu gândeau ca mine, nu se aflau în aceeaşi convingere/afliere publică.
Momentul meu de cumpănă a fost când am înţeles că, totuşi, eu nu sunt răspunzător de greşeala celuilalt la modul acesta determinist: eu unul nu sunt participant la greşeala lor, nu sunt părtaş, nu mărturisesc împreună cu ei şi nici nu sunt împreună lucrător al ereziei. Există, clar, o mare răspundere duhovnicească pentru cei cu care suntem în comuniune şi pentru care trebuie să ne rugăm din inimă, dar asta nu înseamnă că abaterile acestora de la credinţă şi păstrarea comuniunii „mă leagă” de erezia lor. Atunci, de ce nu i-ar lega pe ei sfinţenia mea (hîc!)? Pentru că eu ştiu că eretic nu sunt(!) şi nici nu caut să-mi fac voia mea, să-mi impun viziunea mea sau perspectiva mea asupra credinţei ci doar caut să ascult glasul Bisericii din veac neschimbat.
Eu unul mă ştiu ortodox iar atunci când în preajma mea voi întâlni ecumenism cu siguranţă voi lua atitudine astfel încât să-mi ascult/liniştesc conştiinţa, iar nu să o adorm. Nădăjduiesc însă să am mai mult tact decât am avut până acum. Pentru că atunci când am făcut-o prea abrupt, când am pus o etichetă cuiva, foarte greu am mai ridicat-o. Or, credinţa comună, pe baza căreia noi suntem în comuniune este cea a Bisericii, nu cea trăită personal de fiecare credincios în parte, ori cea a preotului/episcopului, unde avem aşa un mozaic de înţelegeri greşite sau de neputinţe sau de neatenţii de moment şamd încât, practic, nu mă pot verifica niciodată dacă sunt în acelaşi gând cu cel cu care sunt în comuniune.
Întreruperea comuniunii cu promotorii, susţinătorii şi propagatorii ereziei sună corect, dar e foarte greu de făcut pentru că implică o judecată pe care nu o putem face individual decât în foarte, foarte puţine cazuri şi nici atunci nu este o sentinţă definitivă. În lumina experienţei proprii eu am ajuns să cred că nici nu trebuie să fie principală preocuparea de a înfrunta, individual, pe fiecare ecumenist (promotor, susţinător, propagator) care se manifestă public decât acolo unde lucrurile sunt clare şi unde fanionul ereziei este asumat şi ridicat ca atare. Or noi nu prea avem ecumenişti din ăştia, asumaţi, ci merg cu jumătăţi de măsură, cu făţărnicii, cu sofisme şi cu vicii de argumentare şi altfel de laşităţi din acestea.
Din acest motiv, cred că răspunsul nostru trebuie să fie tot unul pozitiv şi colectiv, să urmeze firul roşu al ortodoxiei, pe care îl simte orice conştiinţă. Avem Biserica oficială, dar parcă se resimte un filon curat la anumiţi părinţi, la anumiţi sfinţi. E un fir de credinţă care punctează istoria, dacă ne uităm la stăreţismul rus, la Sfântul Paisie Velicicovski, la Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Ioan Maximovici şi până la sfinţii zilelor noastre, la cei din închisori. Modul acesta de gândire pe care îl aveam eu, de îngrădire, şi grija de a nu fi părtaş la erezia altora nu am recunoscut-o la cei de pe acest fir.
De aceea zic că ar trebui înfruntat ecumenismul ca atare (nu ecumeniştii ad personam), revalorificate scrierile care tratează despre această erezie, revalorificată condamnarea ecumenismului în Sinodul ROCOR şamd. Decât să fim stăpâniţi de grija aceasta a părtăşiei, ar trebui să ne îngrijim să readucem Biserica pe firul despre care vorbesc, să revalorificăm aceste condamnări ale sfinţilor, să le readucem în atenţia ierarhilor, să ni le punem noi înşine înainte.
După Creta ne-am comportat mulţi de parcă totul ar fi fost compromis iremediabil, de parcă ar fi rămas doar ziduri iar noi trebuie să o luăm de la capăt, de la zero. Dar nu este aşa, ecumenismul este condamnat sinodal, este condamnat de sfinţii contemporani, noi suntem doar chemaţi să „oficializăm” această stare de fapt, să o aducem în prim-planul Bisericii. Or, noi ne comportăm de parcă toate au început în anul 2016 şi că Biserica a adoptat oficial ecumenismul, de parcă nu am înţelege istoria ortodoxiei şi a ereziilor. Câte momente de victorie totală nu a părut să aibă erezia în istorie! Dar noi nu suntem nici măcar pe aproape de cele din trecut! Dacă nu ar fi fost internetul şi documentele de la Creta ar fi fost semnate cu 100 de ani în urmă, poate că nici nu aflam de ele pentru multă vreme. Există o inerţie bisericească pe care trebuie să o înţelegem ca răgaz şi răstimp de limpezire/cernere.
Estimp, pe acestea să le facem(1) iar pe acelea să nu le lăsăm(2). Trebuie dată bună mărturie de credinţă(1), să facem asta, şi (2)înfruntată erezia şi mustraţi ecumeniştii. Dar şi înfruntatul ecumenismului în general şi mustrarea ecumeniştilor în special, trebuie făcută altfel, mai bine, mai convingător cu duhul decât cu dreptatea.
Si eu am avut grija aceasta de a fi, de a surprinde „calea de mijloc”, care totuşi nu e topografie doctrinară. Nu e ca şi cum aş fi între Iaşi şi Bacău ci e ca şi cum aş fi între Eminescu şi Arghezi, adică tot e nevoie de un simţ poetic pentru a pricepe exact pe unde ne aflăm. Or eu, în starea de îngrădire despre care vorbiţi dvs, îmi cam înăbuşeam „simţul poetic”, deşi de documentat mă documentam de eram tobă şi de Eminescu şi de Arghezi, recitam pe de rost din ambii. De aceea, dincolo de judecata obiectivă prin care constatăm o concordanţă sau o neconcordanţă cu ceea ce scriu, textual, Sfinţii Părinţi, cu ceea ce a scris Eminescu sau Arghezi, calea aceasta de mijloc este greu de trăit conştient, practic, dincolo de ruperea comuniunii. Iar asta se întâmplă pentru că ceea ce ţine de „mijloc” e în duh.
Sunt doar gânduri proprii, vă rog să le primiţi ca atare. Îngăduiţi şi iertaţi!
Spuneti:
„Spre exemplu, în cartea Străjerii Ortodoxiei, se spune că împotriva unirii pe baze monoenergiste și monotelite din 630 s-au ridicat două voci în Alexandria: Sfinții Sofronie și Maxim, care „s-au opus cu tărie oricăror concesii”[2]”
Aici cred ca interpretati fortat, deoarece in cartea aceasta, dupa acest paragraf incepe descrierea luptei Sf Sofronie cu aceasta erezie.
La finalul capitolului dedicat Sf Sofronie, se face trimitere la Ekthesis-ul imparatului Ieraclie si din acest punct (anul 638) incepe descrierea activitatii Sf Maxim.
Nu prea înțeleg ce vreți să sugerați.
Am dat doar un exemplu prin care să ilustrez faptul că erezia monotelită apăruse înainte de Ekthesis-ul din 638. Dacă ar fi să citiți mai cu atenție sursa indicată, în rândurile dinainte se menționează că în 629 Patriarhul Kyr al Alexandriei a inițiat o unire cu monofiziții pe baze monotelite, iar Sf. Maxim și Sofronie s-au opus. Nu e nimic forțat să trag concluzia că erezia aceasta era apărută înainte de 638, cel puțin din 629.
În plus, chiar în cartea respectivă, până să se vorbească de Ekthesis, se menționează eforturile Sf. Sofronie de a împiedica unirile monofizite și erezia monotelită. Deci chiar nu e cazul să fie trecute cu vederea aceste aspecte pentru a trece pur și simplu la anul 638. Este evident că erezia se manifesta înainte de acest an.
Activitatea teologică a Sf. Maxim datează cel puțin din anul 626, când a redactat cele mai importante lucrări ale sale. Deci nu a fost un neștiutor în această perioadă și reacția sa nu debutează din 638, ci mult înainte, fără să fi întrerupt comuniunea, așa cum sugerează unii. Cu iertare, dar e o concluzie cel puțin pertinentă, dacă nu de-a dreptul riguroasă.
imi cer scuze, nu am transmis mesajul corect.Adica acesta
Ati spus:
„…Afirmația că Sf. Maxim Mărturisitorul „și-a dat seama de existența ereziei (monotelite) când a fost propovăduită pe față, în Ekthesis-ul lui Serghios, din anul 638 și de atunci el a întrerupt comuniunea bisericească” (p. 291) este contrazisă de alte mărturii. Spre exemplu, în cartea Străjerii Ortodoxiei, se spune că împotriva unirii pe baze monoenergiste și monotelite din 630 s-au ridicat două voci în Alexandria: Sfinții Sofronie și Maxim, care „s-au opus cu tărie oricăror concesii”[2].”
Aici cred ca interpretati fortat, deoarece in Străjerii Ortodoxiei, dupa acest paragraf incepe descrierea luptei Sf Sofronie cu aceasta erezie.
La finalul capitolului dedicat Sf Sofronie, se face trimitere la Ekthesis-ul imparatului Ieraclie si din acest punct (anul 638) incepe descrierea activitatii Sf Maxim.
Din Străjerii Ortodoxiei asta reiese, ca Sf Maxim incepe lupta impotriva ereziei dupa ce apare Ekthesis-ul, nu mai inainte de acest moment .
Deci Sf Maxim nu a facut nici o iconomie in privinta ereziei!
Asta am vrut sa spun.
Ma iertati..
Da, e o mică diferență. Chiar și așa, rămâne observația că ambii s-au împotrivit concesiilor încă din 630.
Ca o dovadă în plus, în cartea despre Sf. Maxim și tovarășii săi se menționează că a participat la un Sinod în Cipru în 635, care a dezbătut tema monotelismului, dar fără rezolvare.
Așadar a stat pe lângă Sf. Sofronie fără să fi rupt comuniunea cu Patriarhii monoteliți și au combătut din această postură rătăcirile. Există scrieri ale Sf. Maxim din anii 630 împotriva monotelismului (epistolele 12-18). Apoi, după moartea Sf. Sofronie, s-a dus în Africa și la final la Roma. A organizat 3 Sinoade în Africa și cel mai mare la Lateran. Abia după aceea și din această cauză a fost prigonit și exilat.
Sper că acum e mulțumitoare și convingătoare argumentația.
Pt. mine nu e mulțumitoare şi nici convingătoare,mă iertați!
Într-adevăr,discuții pe marginea ereziei aveau loc de mai mult timp…
Însă transpunerea ei în documente oficiale sau consacrarea ereziei oficial,reprezintă momentul peste care nu se mai poate trece.
Oficializarea ereziei sau ,,instituționalizarea” ei,prin redactarea şi apoi promulgarea ereziei,în octombrie 638 prin intermediul Ekthesis-ului,constituie momentul de cotitură în atitudinea de împotrivire împotriva ereziei.Adică reprezintă ,,linia roşie”…
Biserica nu-i a promotorilor de erezii.Este a ortodocşilor! De aceea,când erezia este impusă în Biserică prin acte oficiale,ea devine reprezentativă pt. toți membrii Bisericii instituționale,adică devine reprezentativă şi pt. ortodocşi,ceea ce pt. o conştiinţă ortodoxă este de neacceptat…
La fel se întâmplă şi acuma,după legiferarea/acceptarea ecumenismului oficial,prin acte sinodale.
Deci,anul 638 reprezintă pt. noi anul 2016.
Asta în condițiile în care ecumenismul este şi condamnat sinodal,de către ROCOR,dar şi de Sfinții contemporani lui…
Să nu mai spunem cã ecumenismul cuprinde în sine toate ereziile condamnate de Biserică în istorie,inclusiv cea monotelită!
Deci,din momentul oficializării ei,nu se mai poate altfel,căci prin oficializarea ei,ți se pune şi ție în cârcă,fără acordul tău,dar prin prisma faptului că eşti membru al Bisericii care acceptă/primeşte oficial erezia.
Iar acest lucru se întâmplă la mom. concret,dacă nu te delimitezi(îngrădeşti) de erezie şi de promotorii ei.
IAR ÎNGRĂDIREA NU ESTE FAȚĂ DE BISERICĂ,CĂCI NU EREZIA E BISERICĂ (erezia nu-i a Bisericii,în sensul deplin al cuvântului),CI FAȚĂ DE EREZIE ŞI DE PROMOTORII SĂI sau față de cei care nu se dezic de ea,nu se delimitează de ea…
După cum s-a observat în comentariile anterioare, cei doi Sfinți au reacționat față de o tentativă de unire cu monofiziții pe o linie monotelită. Acestea nu sunt acte oficiale? Ba evident că da. Chiar Sf. Maxim invocă drept sursă a ereziei „Cele 9 capitole”, care datează din 633, care erau baza unirii și conțineau teza eretică a unei singure voințe, înainte de Ekthesis și Typos, în actele procesului lui.
Dar încăpățânarea în orbire nu lasă să fie observat corect tabloul faptelor.
Părinte Lavrentie,mulțumesc pt. ,,complimente”,ca de obicei…
Sunt obişnuit.Cu ecumeniştii,în orice dialog se lasă cu astfel de ,,complimente” gen : shismatic,răzvrătit,scandalagiu ş.a.m.d….
Asta e iubirea şi răbdarea lor față de ortodocşi,vizavi de iubirea şi răbdarea lor,nemărginite,față de eretici…
Revenind
Am impresia că dvs. nu ați înțelege sau nu doriți să înțelegeți cele afirmate de mine.
Şi până la sinodul din Creta existau o sumedenie de documente semnate de ,,ortodocşi” pe la diferite adunături CMB-iste,unele din ele evocate chiar de dvs. în dif. articole ,ca de ex. ultimul în ordine cronologică,apărut pe site-ul dvs.
Dar acestea nu erau consacrate în Biserică,nu erau legiferate,ca acuma,după sinodul din Creta,când ele au fost primite de BOR mod sinodal…
După Creta,BOR le acceptă sinodal,prin documente sinodale.Adică ele sunt primite,acceptate în mod oficial/sinodal de către Biserică (BOR). Vă rog să nu negați realitatea…
Documentele sunt documente/actele sinodale sunt acte sinodale.Punct.
La fel,Ekthesis-ul este un act bisericesc,care este promulgat de împărat şi ulterior ratificat printr-un Sinod.
În fond,Ekthesis-ul nu face decât să confirme şi acele ,,9 capitole”,nu să le infirme şi care constituiau preludiul celor anterioare.
Cum şi acuma,hotărârile de la adunăturile CMB-iste din trecut (adică Bussan,Canberra etc.),sunt de fapt confirmate de către sinodul din Creta şi primesc o notă de legitimitate.
În fond,mom. Creta este un mom. similar celui din timpul Sfântului Maxim.Însă mult mai grav,căci atunci era vorba de o erezie ,iar acuma de toate la un loc(pan-erezie),inclusiv cele condamnate de Biserică odată pt. totdeauna…
Din partea cuiva care dă lecții mă aștept la exigență. Dar, când văd ignoranță și eludarea faptelor, dialogul devine obositor. De aceea punctez aceste aspecte, pt că altfel este doar un șir de contraziceri ca la surzi și nu ajungem nicăieri. Nu e de tolerat ignorarea unor lucruri deja spuse. Dacă le considerați doar complimente fără a conștientiza eroarea, nu prea avem ce discuta.
Acuma, Cele 9 capitole, pe care le reclamă Sf. Maxim, nu au fost simple formalități, ci acte bisericești, ca și Ekthesis-ul. Tocmai de aceea le și invocă. Atâta vreme cât s-a încercat combaterea lor printr-un Sinod ținut în Cipru în 634-635 și nu s-a reușit, asta înseamnă că situația era gravă, publică și inflamată.
În orice caz, Sf. Maxim a spus el singur că nu acceptă comuniunea din cauza ereziilor și a condamnării sinodale a promotorilor lor. Pe lângă asta, încercările de unire cu monofiziții sunt fapte mai grave decât monotelismul ulterior. Și totuși nu au constituit motive pentru ruperea comuniunii.
Strict la subiect, disputa monotelită a început înainte de Ekthesis (638) și s-a concretizat, printre altele, în documentul de unire în cele 9 capitole, în disputele din cadrul Sinodului din Cipru și în Scrisorile irenice de întronizare ale Patriarhului Sofronie al Ierusalimului, în care a combătut erezia nou apărută. Toate acestea sunt acte bisericești echivalente cu Sinodul din Creta.
Ca o paranteză, aderarea la CMB este o faptă la fel de gravă pentru că presupune adoptarea unei doctrine străine aflate la baza acestui organism. Dar se poate spune că ratificarea oficială a acestui gest s-a făcut în Creta. Așa cum georgienii au protestat și au întrerupt pomenirea pentru a fi anulată decizia sinodală a lor de aderare la CMB (deși făceau parte de mult timp), la fel și Creta a reprezentat un moment similar, o umplere a paharului.
Iar ecumenismul în forma semnată acum nu este pan-erezie din motive pe care nu doresc să le dezvolt aici pt ca să nu deviez și nu cred că are rost să fac asta acum.
Puteți să-mi spune-ți anul când au fost ratificate ,,cele 9 Capitole” de vreun Sinod şi la care Sinod,precum Ekthesis-ul,de ex.? Concret…
………………..
Dar bineînțeles că Sfântul Maxim le invocă ,pe lângă Ekthesis şi Typos,căci sunt în legătură unele cu altele.
Căci şi acuma ,invocând sinodul din Creta,vom menționa şi Balamandul spre ex.(ca ,, acte bisericeşti f. grave”) şi altele,anterioare Cretei,dar care constituie o sursă pt. Creta…
Dar Creta este linia roşie peste care nu se poate trece,prin gravitatea pe care o generează.
Cum era pe vremea Sfântului Maxim Ekthesis-ul şi Typos-ul care într-adevăr erau echivalente cu sinodul din Creta/cu documentele cretane.
Într-adevăr,Sf. Maxim spune că nu acceptă comuniunea din cauza ereziilor introduse în Biserică.
lar de condamnarea sinodală a promotorilor ereziilor face uz pt. că o avea la dispoziție,iar nu pt. că era indispensabilă în acest context(cum insinuați dvs.), căci Sf. Maxim nu se cramponează de condamnarea promotorilor ereziei ca şi condiție de întrerupere a comuniunii, (căci cunoştea f. bine duhul Canonului 15 l-ll,care va fi formulat mai târziu,-în forma consacrată astăzi-, pe vremea Marelui Ierarh Fotie) ci de existența ereziei, şi de consacrarea ei în Biserică prin documente precum Ekthesis-ul sau Typos-ul,echivalente cu documentele cretane,printre care enumeră şi cele ,,9 Capitole”, ,,ca început al înnoirilor pornite din Alexandria” sau ca ,,sursă” a lor cum spuneți dvs.
Georgienii au amenințat cu întreruperea comuniunii tocmai pt. că afirmau că ierarhia i-a băgat în erezie,tocmai pt. că se aflau în erezie, şi că pt. mântuirea sufletului,trebuiau să iasă din ea/să se îngrădească de ea,conform Canonului 15 l-ll,cum ei înşişi afirmau…
Iar până la Creta,paharul era deja plin ,ca şi în cazul georgienilor,însă la Creta a dat pe dinafară,adică s-a trecut peste linia roşie.
Ecumenismul rămâne ecumenism,indiferent de forma semnată…
Forma e doar o coajă creată pt. a putea amăgi.Miezul contează.Iar acela se află sub coajă/formă.
Numai ecumeniştii o dau la întors cu forma ecumenismului…Ba ecumenism lucid,ba ,,inter-creştin”,ba nu ştiu cum,ba referitor numai la……
Erezia tot erezie rămâne.
Iar ecumenismul le cuprinde pe toate!La fel spune şi Păr.Theodoros Zisis,inclusiv despre cel legiferat la Creta…
Acuma sincer: cu iertare, dar chiar nu ne putem înțelege; avem abordări diferite. Din moment ce puneți în gura Sf. Maxim propriile gânduri și nu extrageți fapte și idei concrete, suntem pe lungimi de undă diferite. Nu pot accepta asemenea atitudini. A mai venit vorba despre imposibilitatea dialogului și acum se confirmă. Fără să mai zic că mă faceți ecumenist…
Factual, ating doar problema despre Sinodul care să fi implementat cele 9 capitole. Nu e nevoie să-l indic de vreme ce s-a ajuns la unire cu monofiziții. Evident că prin validare sinodală. Ba a fost implicat în aceasta și papa Honoriu, fapt pt care și-a atras anatema post-mortem la Sinodul VI Ecumenic. Sf. Maxim le pune în același rând pt că toate au fost decrete similare. De altfel, nici pt Ekthesis și Typos nu poate fi indicat vreun Sinod concret, deși a existat, dar nu se face vorbire expresă despre nici unul.
Cât despre restul afirmațiilor…, nu merită atenție, după opinia mea. Par a fi mai mult un soi de trolling. Nu pot accepta ideea de a numi erezie ce vreau eu și cum vreau eu. Tocmai de aceea am depus un efort aici ca să arăt că ecumenismul este erezie și textele din Creta greșesc prin afirmații eronate concrete, nu pt că așa decretez eu.
Părinte Lavrentie,mă iertați!
,,Tocmai de aceea am depus un efort aici ca să arăt că ecumenismul este erezie şi textele din Creta greşesc prin afirmații eronate concrete,nu pt. că aşa decretez eu”,spuneți.
Este un limbaj diplomatic…
Textele /documentele din Creta au legiferat ecumenismul.Chiar Patriarhul Bartolomeu afirmă acest lucru cu satisfacție,în 2017 la Chambessy,mulțumit că şi-a împlinit dezideratul.
,,Textele din Creta” legiferează ecumenismul/erezia în Biserică.
Ele legitimează sinodal ,,afirmațiile eronate concrete”/ereziile din pan-erezia ecumenismului.
Eu nu ,,decretez ” nimic.
Pe parcursul dialogului purtat cu dvs. am avut grijă ca în cele afirmate să nu exprim cugetul meu/ideile mele personale,ci am căutat ca acestea să aibe acoperire la nişte teologi cu autoritate din Biserică,care la rândul lor încearcă să exprime cugetul Bisericii!
,,Textele din Creta greşesc prin afirmații eronate concrete”.
Părinte,textele din Creta au adoptat sinodal ecumenismul!
Documentele din Creta nu sunt ortodoxe,dar sunt primite de Biserică,de BOR,adică însuşite de aceasta…
Eu nu ,,decretez” nimic.
Ia uitați nişte exemple spre adeverire:
-,,Dar la ,,Conferința” din Creta zece Biserici (!!!) autocefale…,au acceptat ateologic/neteologic, ,,teologia baptismală” şi,indirect ,,teoria ramurilor”, recunoscând ca biserici pe romano-catolici,pe maroniți,pe nestorieni,pe monofiziții anticalcedonieni,pe monoteliți,care au fost condamnați pt. erezia lor hristologică dd un rând de Sinoade Ecumenice (de la al 3-lea pănă la al 6-lea inclusiv),dar şi pe amestecătura de protestanți din CMB.
Această tentativă de decizie sinodală la Kolimbari,de recunoaştere ca biserici a ereticilor condamnați de către Sinoade Ecumenice,constituie o nebunie spirituală şi o lovitură de stat spirituală. ACEASTA,IN PRACTICĂ (in realitate n.m.) ESTE SINCRETISM ŞI ECUMENISM(erezie/pan-erezie n.m.)”.
Deci Părinte,eu nu decretez nimic.Alții o spun…În cazul de față Profesorul de dogmatică Dimitrios Tselenghidis,din Grecia.
Tot acesta spune:,,Ecumenismul e cea mai mare erezie ecleziologică,dar şi cea mai riscantă poli-erezie care a apărut vreodată în istoria Bisericii.Ecumenismul(…),recomandă cea mai insidioasă contestație a credinței Bisericii, DAR ŞI CEA MAI GRAVĂ FALSIFICARE A EI”.
Mda…,cam asta s-a legiferat la Creta…
Deci nu e de la mine.Nu eu ,,decretez”…
Aş putea să dau şi alte exemple de astfel de poziții,dar mă opresc aici.
Referitor la Sf. Maxim Mărturisitorul.
Eu nu ,,pun în gura Sfântului Maxim propriile gânduri ” ,ci eu pur şi simplu înțeleg diferit de dvs. unele aspecte.
Cum şi dvs. înțelegeți diferit ,Can .15 l-ll ,față de Păr. Theodoros.
Categoric că nu sunt de acord cu ,,interpretarea” dvs. a unor aspecte referitoare la Sf. Maxim.
Iar faptul că avem abordări diferite e normal numai în cazul dvs.?
Căci şi dvs. aveți abordari diferite, spre ex., față de Părintele Theodoros Zisis.
Căci nu eu spun(nu sunt ideile mele personale),ci eu doar mă folosesc de abordarea/înțelegerea/învățătura dânsului…
Iar dânsul spune:
– prin întreruperea pomenirii/comuniunii te îngrădeşti de erezie.
Iar dvs. negați acest lucru.
Deci nu e abordarea mea ,ci a dânsului,ca să fiu înțeles mai bine…
-sau…cel care pomeneşte are credință identică cu cel pomenit (iar în caz de erezie oficializată/publică a celui pomenit,înseamnă că primeşte acea erezie).
Acest lucru îl afirmă şi starețul Gavriil…
Iar dvs. negați acest lucru…
Deci nu-i de la mine.
În fine,şi alte exemple…
Iar aceste aspecte sunt esențiale în lupta împotriva ereziei…
Deci, dacă aş aborda la fel ca şi dvs.,ar trebui să mă dezic de abordarea Părintelui Theodoros.Iar eu cred că dânsul are dreptate…
Vă aduc aminte mai apăsat de niște discuții mai vechi, în care Vlad v-a cerut ceva aici și aici. Nu am cum să am o abordare rezonabilă la tot ce scrieți dacă nu vă înțeleg poziționarea. Nu e normal să tot băgați strâmbe și atât, fără a contura o imagine clară. Dacă răspund la un aspect, îl duceți mai departe ignorând esența. În plus, încercați să mă puneți în opoziție cu Pr. Teodor Zisis și cu alți teologi fără să urmăriți firul discuției. E halucinant.
Punctual pot spune că ecumenismul este pan-erezie în sensul că înglobează toate rătăcirile. Dar la Creta s-a scris că ceilalți s-au abătut de la adevăr, iar Biserica Ortodoxă nu. Deci nu a fost decretat ecumenismul în sensul lui tare. E o evidență asta în ciuda citatelor și trimiterilor de genul „nu de la mine”, pe care nu le mai analizez până nu vă revizuiți atitudinea în sensul indicat mai sus și mai demult.
„Dar la Creta s-a scris că ceilalți s-au abătut de la adevăr, iar Biserica Ortodoxă nu.”
Pai atunci de ce ne-am mai incurcat cu nepomenirea episcopului, atunci, dupa momentul creta?!
Dacă s-ar fi semnat o unire cu sau recunoaștere a tuturor ereziilor, atunci nepomenirea nu ar fi fost o opțiune, ci o necesitate, ca în cazul Lyon (1274) sau Ferrara-Florența (1439). În acea situație, pur și simplu ar fi însemnat o înrolare în alte structuri bisericești, cam cum este uniatismul.
Dar la Creta a fost semnat un ecumenism preluat de la CMB, adică o redefinire a granițelor Bisericii, nu a adevărului și comuniunii. Altfel spus, toate Confesiunile nu sunt privite ca formațiuni diferite și antagonice radical, ci diferite în crez și fără comuniune între ele, dar toate recunoscute ca făcând parte în diferite grade din Biserica lui Hristos. Deci Biserica cea una nu este doar Ortodoxia, ci cuprinde și pe eretici și nu mai este omogenă și universală (catolică/sobornicească), ci conține comunități cu mărturisiri diferite de credință. E o struțo-cămilă, o erezie ecleziologică nouă, care contrazice articolul despre Biserica cea una și sobornicească din Simbolul de credință. De aceea avem dreptul canonic și datoria morală să protestăm chiar și prin întreruperea pomenirii.
Părinte Lavrentie,ceea ce fac eu aici nu are legătură cu troll-ismul invocat de dvs. sau de dl. Vlad.Are legătură cu căutarea adevărului,în sensul de a lămuri nişte lucruri.Eu sunt un simplu mădular al Bisericii,(nu un troll) interesat de ceea ce se întâmplă în ea.
Iar cum dl. Vlad are îngăduință şi înțelegere pt. ,,înverşunarea” dlui. Chirilă,ar trebui să aveți şi pt. a altora,nu să umblați cu măsuri duble(pt. unii mumă,pt. alții ciumă).
Iar dacă vreți să-mi închideți gura,nu cu argumente convingătoare sau… de necombătut,ci aşa în modul acesta bolşevic sau ecumenist,n-aveți decât. Dar asta spune ceva… Mă iertați!
Revenind la subiect
Miezul problemei noastre nu e ,,înrolarea în alte structuri bisericeşti ,ci improrierea doctrinelor/ereziilor lor,şi anularea deciziilor sinodale ale Sfinților Părinți,prin recunoaşterea de Biserică a ceea ce au condamnat ca erezii,definitiv aceştia sau Biserica şi nu în ultimul rând anularea art. din Crez referitor la Biserică.Nu eu o spun ci o afirmă Mitr. Ambrozie de Kalavryta.Cinste dânsului,pt. mărturisire.
Ceea ce afirmați dvs. nu este altceva decât ceea ce afirmă ecumeniştii din Biserică,mă iertați! Şi anume că la Creta nu a fost legiferat ecumenismul ,,acela rău”,ci ecumenismul lucid…
Aşa şi dvs.,sub altă ,,formă” afirmați că ,,nu e vorba de o erezie”,ci de o tentativă…,sau o erezie nouă?! sau de nişte afirmații eronate concrete sau…
Deci din nou îl contraziceți pe Păr. Theodoros (pot exemplifica cât doriți,am dovezi,nu fabulez…).
Sau îl contraziceți şi pe dl. Prof. de dogmatică Dimitrios T.,care afirmă clar că la,, Conferința de la Creta/Kolimbary”,ceea ce s-a adoptat este ,,o nebunie spirituală”, ,,este o lovitură de stat spirituală” sau ,,în practică este sincretism şi ecumenism (pur, nu lucid n.m.)”.
Cutia Pandorei s-a deschis…!
Mai departe…
Consecința faptului că dvs. nu recunoaşteți că la Creta s-a acceptat oficial/adoptat oficial/legiferat ecumenismul,această erezie/pan-erezie consacrată sau prezentă în Biserică prin promotorii ei de decenii întregi,condamnată de Părinții Sfinți contemporani cu ea şi chiar de un Sinod Local,ci e vorba de ceva nou,ceva ce doar Biserica în mod sinodal are dreptul să o declare drept erezie sau să decidă asupra caracterului ei de erezie (cum ati afirmat in alt comentariu,la alt articol), …nu să decretez eu acest lucru…sau că ar fi doar o tentativă de acceptare a ei sau doar nişte afirmații concrete eronate,dar numai ecumenism pur nu,poate cel mult ,,lucid”nu?…
Deci consecința acestui fapt este că vă situați în afara Canonului 15 I-ll în cazul actului de nepomenire al dvs.,pt. că ,Canonul 15 l-ll spune clar că nepomenirea se poate aplica atunci când se face pe motiv de erezie oficializată/cu capul descoperit,care a fost condamnată de Sinoade sau de Părinți.
Dar după cum se vede dvs. nu recunoaşteți acest statut documentelor legiferate la Creta…
Păi ori recunoaştem că este o erezie în sensul deplin al cuvântului şi că îndeplineşte condițiile Can. 15,ori spunem că e ceva nou,nişte afirmații eronate,o tentativă şi…atunci intrăm sub incidența primei părți a Canonului,care ne învinovățeşte de schismă.
Părinte,textele din Creta reprezintă ECUMENISM,reprezintă sincretism,reprezintă,, o nebunie spirituală”,nu le mai diluați…
Şi uitându-mă şi la ultimul comentariu adresat fratelui Mihaibv,reafirm din nou :
nu este ,,o erezie nouă”,ceva nou ,ci ceva existent în Biserică de decenii,o erezie condamnată de un Sinod -ROCOR-în 1983,este o erezie condamnată de Părinți şi o erezie condamnată de Sinoadele Ecumenice,afirmă Părintele Theodoros Zisis.
Pt. că ecumenismul le cuprinde pe toate,(inclusiv pe cele condamnate /anatemizate de Biserică şi îmbisericite acuma din nou de Sinodul din Creta),nu numai aspectul ecleziologic,vechi şi acela de un secol…
Dumneata spui în esență că nu ai o viziune pe care o susții, ci cauți adevărul. Dar atitudinea este de a da lecți și trage de urechi și de a aduce acuze. Asta se încadrează într-un comportament de trolling, poate involuntar, adică ceea ce am spus mai înainte. Deci revizuiți-vă comportamentul, asta zic și sper să fie clar.
Eu mă încadrez în canonul 15 pt că e vorba de o erezie sancționată/înfierată de Părinți și de Sinoade. Nu e condamnată precum arianismul sau monofizitismul, dar e respinsă de dogmatica ortodoxă.
Am arătat că Sinodul din Creta a afirmat că ereticii s-au abătut de la adevăr. E limpede că prin această expresie nu acceptă învățăturile eterodoxe. Eu nu știu la ce faceți referire.
Ca o concluzie, o astfel de atitudine, care aduce acuzații din burtă, este contraproductivă și compromite cauza ortodoxă, iertați-mă.
Și nu mă acuzați că eu promovez ecumenismul “lucid”, că nu fac asta. Tocmai de aceea spun că e obositor dialogul orbecăielii. Măcar aveți bunul simț să vă recunoașteți limitele!
Am îngăduință, dar nu permit să amestecăm totul în ceață și confuzie.
Părinte Lavrentie,
Vă mulțumesc pt. înțelegere ,şi dacă felul meu de a dialoga vi se pare,, ne la locul lui”,îmi cer iertare pt. eventuale greşeli/afronturi făcute…
Nu ăsta e scopul…Mă iertați!
Revenind
Adevărul îl ştim,problema e calea de urmat pt. a-l păstra,într-un mod neschimbat…
Ideea este că,este părerea mea personală,că Părintele Theodoros se poziționează cel mai bine pe această linie de luptă cu ecumenismul.Efortul meu este în a păstra cele învățate de Păr. Theodoros,şi de alții… ,în cele bune,nu a le denatura.Această ultimă afirmație nu este o insinuare ,ci se referă la scopul urmărit de mine.
Acuma,
spuneți dvs.:,,Am arătat că Sinodul din Creta a afirmat că ereticii s-au abătut de la adevăr.E limpede că prin această expresie nu acceptă învățăturile eterodoxe.Eu nu ştiu la ce faceți referire”.
Dar oare sinodul din Creta numai la această expresie se rezumă? (Ca o paranteză,însuşi sinodul s-a abătut de la adevăr prin cele hotărâte/acceptate.)
Dar să-l citez din nou pe dl.Prof.Dimitrios :,,…în mod verbal am mărturisit credința noastră în definiția Sinodului al doilea Ecumenic ,dar în mod practic noi am anulat această credință,recunoscând ca biserici nu numai pe aceştia,dar şi alte comunități creştine (eretice n.m.)”.
Deci au afirmat un lucru,apoi l-au infirmat…
Eu cred că în sensul acesta trebuie înțeleasă acea expresie ,,…Sinodul din Creta a afirmat că ereticii s-au abătut de la adevăr”,apoi culmea sau paradoxal, îi recunosc ca biserică…,şi le mai acceptă şi ereziile precum teoria baptismală şi teoria ramurilor…
Şi…,,e limpede că prin această expresie nu acceptă învățăturile eterodoxe”.
Dl. Prof. de dogmatică Dimitrios T. spune altceva:,,În Crez mărturisim: credem ,,Într-Una,Sfântă,Sobornicească şi Apostolească Biserică”,dar la ,,Conferința” din Creta (…) au acceptat,ateologic (în mod neteologic),teologia baptismală şi indirect teoria ramurilor…”.
Aceste învățături acceptate,evident nu sunt ortodoxe…
Vă rog să mă iertați şi să nu o luați ca pe o atitudine de ,,a da lecții şi de a trage de urechi şi de a aduce acuze”,dar îmi pun nişte întrebări legitime,cum ar fi de ex. :de ce dl. Prof. spune una ,iar Părintele spune alta?
Sau,de ce Părintele Theodoros spune aşa,iar Părintele spune că nu-i aşa?
Căci efectiv oamenii sunt debusolați…
Acum ați punctat adevăratele probleme, care există și sunt reale.
Dacă îi spuneți unui ierarh sau unui „pomenitor” că la Creta au fost admise toate ereziile (greșelile dogmatice) ale eterodocșilor, iar acela vă pune în față ultima frază din pct. 21 al documentului despre Relațiile…, care sună așa: „Biserica Ortodoxă are rezerve cu privire la punctele capitale legate de credință și ordine, pentru că Bisericile și confesiunile neortodoxe s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii una, sfântă, sobornicească și apostolească”, atunci ați suferit o înfrângere zdrobitoare. Dacă mai adăugăm că această expresie a fost propusă de delegația română, sinodalii noștri vor fi într-o lumină nesperat de bună.
Spun asta pentru că, în timp ce vă bazați pe anumiți teologi, adevărul de neconstestat ar fi de partea lor, și anume că nu au fost acceptate ereziile în Creta.
Dacă veți spune că a fost acceptată teologia baptismală, nu cred că veți putea indica un text în sprijinul acestei idei. Nici măcar unul concludent din cele emise de CMB de-a lungul timpului. Și aici fac o paranteză pentru a afirma că în celebrul document ecumenist de la Lima (1982) despre Botez, Euharistie și Preoție nu se stipulează recunoașterea reciprocă a Tainelor, ci doar un îndemn spre aceasta, ceea ce nu este echivalent cu o erezie cu capul descoperit. Citez: „Oriunde este posibil, recunoașterea reciprocă (a Botezului) ar trebui exprimată explicit de biserici” (Cap. despre botez, art. 15).
Ce vreau să spun este că în tot acest hățiș, pentru a întrerupe pomenirea, canonul 15 ne obligă să indicăm o erezie explicită și susținută expres de ierarhi, ceea ce nu este cazul în situațiile de mai sus.
Asta nu înseamnă că nu există o erezie semnată în Creta, dar este imperativ ca noi să o indicăm concret. Și asta am încercat să fac aici pe blog. Desigur că există multe alte aspecte conexe pe care le-ați ridicat, dar nu le pot aborda într-un comentariu și sper că am să revin cu un articol mai pe larg.
Și eu personal îi prețuiesc atât pe Pr. Teodor Zisis, cât și pe prof. Tselenghidis. Pozițiile lor sunt nuanțate în timp. Spre exemplu, primul a afirmat mai clar greșelile din Creta în ultimul articol despre prezența lui Epifanie în Thassos: „Biserica cea una, sfântă, catolică/sobornicească și apostolească a Simbolului de credință nu mai este delimitată în granițele Bisericii Ortodoxe, ci cuprinde și ereziile” și nu s-a limitat la acuza că a fost folosit termenul de „biserici” pentru eretici, care este un argument insuficient.
Hmm…,dacă cineva îmi va pune în față ultima frază din pct.21 al doc. despre Relațiile…, eu personal îi voi răspunde aşa: acea frază nu este ortodoxă din start,pt. că ,,Bisericile şi confesiunile neortodoxe s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii …”,este alcătuită într-o terminologie nepatristică/neortodoxă sau evident ecumenistă.
,,Bisericile” invocate acolo,pur şi simplu nu sunt Biserici.Ele sunt erezii.Iar membrii acelor comunități numite ,,Biserici” ,precum şi al comunităților numite confesiuni neortodoxe,adică eretice,sunt în fapt eretici,deci rupți în orice sens de Biserică.
E mult chiar şi creştini ai numi,căci în conştiința patristică/sobornicească,creştinii ,sunt membrii Bisericii,iar cei care s-au despărțit de Biserică au statut de eretici,cum bine şi clar învață în acest sens Sf. Ier. Ignatie Briancianinov…
Deci înfrângerea ar fi tot a lor,pt. că minciuna/sofismul nu poate birui Adevărul…
Faptul că această expresie a fost alcătuită de delegația română,nu e un semn bun,căci demonstrează rafinamentul ecumenist la care au ajuns…
,,Can.15 ne obligă să indicăm o erezie explicită şi susținută expres de ierarhi…”,spuneți.
Aşa este şi ați afirmat chiar dvs. când ați confirmat :,, eu mă încadrez în Can.15 pt. că e vorba de o erezie sancționată/infierată de Părinți şi de Sinoade…”.
(Altfel,dacă nu ar fi vorba de o erezie explicită,nu ne-am conforma criteriilor Canonului 15.)
Şi aşa este,căci e vorba de ecumenism,iar când vorbim de ecumenism nu putem face abstracție de tot conținutul lui,că altfel ajungem la ecumenismul lucid,tot o găselniță a ecumeniştilor,adică tot o erezie,dar mai rafinată.
Şi pt. a nu lăsa loc de interpretări,aş aminti că Sinodul ROCOR atunci când a condamnat ecumenismul,nu a făcut-o în necunoştință de cauză,ci a condamnat cu siguranță ,,o erezie explicită”.La fel şi în cazul Părinților Sfinți…
Deci dacă la Creta a fost adoptat/acceptat/legiferat ecumenismul,categoric că acesta cuprinde şi teoria baptismală şi teoria ramurilor şi celelalte teorii/erezii,pt. că vorbim de ecumenism.
Faptul că documentele sunt făcute cu multă măiestrie diavolească(,,ecumenismul are duh de răutate şi este condus de duhuri necurate”-Avva Efrem Katunakiotul) asta nu exonerează ecumenismul de conținutul lui/de ereziile cuprinse în el.Ecumenismul e ca un ,,fruct” cu mai multe cămăşi…,dar din oricare cămaşă/strat de înfrupți,tot din ecumenism mãnânci…
Dar forma alcătuită a documentelor este făcută ca să amăgească,bineînțeles.
Ştiți,în vine în minte cazul Fericitului Teodorit al Kirului,care la început simpatiza cu nestorianismul,apoi a trecut de partea cealaltă şi i-a dat dreptate taberei Sf. Chiril,ca în final să fie chemat la Sinodul din Calcedon,anul 521 şi să fie atenționat să condamne erezia cu totul.
Acesta tot evita,tot căuta îndreptățiri,unele poate chiar reale,însă Părinții nu i-au permis acest lucru,nu l-au mai ascultat,ci i-au spus că ori condamnă cele de cerute de sinodali ori va fi condamnat/anatemizat el.
Şi Fericitul a acceptat să procedeze în conformitate cu cele cerute de sinodali.
Iar după anatemizarea celor cerute,după lepădarea de ele,s-a despovărat şi de greutatea lor şi de dorința de a le mai îndreptăți şi a fost reabilitat…
Concluzie:cu dracul nu stai la discuție…,sau…cu lucrarea lui…
Cu iertare, dar eu nu pot să merg pe această logică, adică să condamn un Sinod pentru că a folosit termeni nepotriviți. Mi se pare o atitudine neduhovnicească și mult prea rigidă.
În acest sens, țin să precizez că atitudinea duhovnicească este esențială pentru a teologhisi. Nu doresc să devin un „tehnician al cuvântului omenesc”, după cum deplângea Sf. Vasile situația în vremea sa (Epistola 90), și să dau la o parte „bunul renume al crucii”. Altfel spus, mai importante sunt sensurile cuvintelor decât litera lor pentru că duhul face viu, pe când buchea ucide. Atunci când îndârjirea stăpânește inima, toate le strâmbă ca o lentilă ce denaturează vederea.
Da, nu e corect să fie folosit termenul „biserică” pentru eretici în acte sinodale, dar acest lucru nu-l văd ca o erezie din start. Ideea cuprinsă în acea frază rămâne valabilă, că ereticii s-au abătut de la adevărul de credință, iar Ortodoxia nu. Fără să mai menționez că aceeași idee este cuprinsă și în pct. 18 din același document.
În ce privește exemplul cu Fer. Teodorit, este o mostră de distorsionare a faptelor ca să iasă pasența. La Sinodul de la Calcedon (451) a fost luat la întrebări, într-adevăr, dar asta după ce teologia Sf. Chiril era deja validată de Sinodul anterior din Efes (431) și nu mai era o chestiune în discuție. Mai exact, după ce toată problematica a fost dezbătută teologic și lămurită, nu înainte, cum este cazul nostru.
Este foarte corect să nu stai la discuție cu ideile eretice, dar nu e normal să impui întregii Biserici viziunea ta strâmtă. Dimpotrivă, dacă observați, problemele teologice au fost clarificate de-a lungul timpului, nu îngropate în ignorarea lor. Bineînțeles că de cei pregătiți pentru asta.
Deci, dacă vreți să aveți credință din inimă bună și o prețuire în duh a dogmelor, nu exterioară și rigidă, speculând expresii și ținând adevărul cu dinții scrâșniți, atunci putem discuta. În caz contrar, este inutil și prea obositor pentru mine. Cu iertare.
Cu iertare Părinte,dar nici eu nu pot merge pe logica dvs. expusă în afirmația de mai sus:
,,Nu pot să merg pe această logică,adică să condamn un Sinod pt. că a folosit termeni nepotriviți”,spuneți…
…..pt.că e fără logică,spun eu.
Nu e vorba de un Sinod care doar foloseşte ,,termeni nepotriviți”,(de altfel Sf. Părinți s-au împotrivit şi pt. o singură literă dintr-un cuvânt,conform evangheliei…),ci de un sinod care a legiferat erezia ereziilor sau dacă vreți ,o erezie recunoscută chiar de dvs.,în baza căreia ați întrerupt pomenirea.Căci altfel nu puteați să faceți acest gest,pt. că nu v-ați fi încadrat cerințelor Can. 15 l-ll (pe care-l invocați şi dvs.) căci v-ați fi situat în schismă…
Iar în privința ,,termenilor nepotriviți”, din DOCUMENTE/ACTE SINODALE,haideți să vedem şi părerea altora,în comparație cu a dvs.:
-Mitr. Serafim de Pireu:,,Cum este posibil să numească cineva ceva (adică biserici n.m.),în timp ce,în acelaşi timp,respinge existența acelui fapt,pe care-l numeşte?!”;
-Mitr. Ierotheos Vlachos face o afirmați asemănătoare,dar mai adaugă ceva :,,…asta e o schizofrenie…”,l-am citat din memorie…;
-Dl.Prof. Dimitrios T.,renumit profesor de dogmatică :,,…recunoaşterea ca biserici a ereticilor condamnați de către Sinoade Ecumenice,constituie o nebunie spirituală şi o lovitură de stat spirituală.Aceasta în practică e ecumenism…”;
-Mitr. Ambrozie de Kalavryta afirmă,la rândul dânsului că,dacă această afirmație rămâne neschimbată sau faptul că ereziile sunt numite biserici,are ca şi consecință că art. din Crez referitor la Biserică (Una şi Unica n.m.) este anulat…”.
Sunt doar câteva mărturii…
Deci nu sunt afirmațiile mele…
Iar toate aceste aspecte şi multe altele,nu sunt speculații ale mele,ci lucruri concrete f. grave,care se petrec în Biserica noastră… Deci sunt problemele noastre,a tuturora,nu doar apanajul ,,elitiştilor” cu doctorate şi masterate…
Am scris destul de clar în comentariul de mai sus că nu mi se pare o greșeală de netrecut faptul că a fost folosit termenul de „biserică” pentru eretici, dar nu m-am referit la recunoașterea lor ca atare. Bineînțeles că este condamnabilă concepția că și ei se găsesc în Biserica lui Hristos. Însă, în fraza despre care vorbeam, nu exista noțiunea explicită că ei ar fi parte din Biserică. E ușor să treceți peste esență și să aduceți referințe pe un subiect colateral pentru a devia a nu știu câta oară discuția, dar nu e constructivă această abordare.
Ca o lămurire a acestui aspect marginal față de cele discutate anterior, adică „denumirea istorică de biserici” din textul cretan, poate fi consultat referatul IPS Ierotheos depus la Sinodul grec, în care arată caracterul eretic al documentului deoarece conține teoria protestantă a Bisericii văzute și nevăzute (3. iii). Din păcate, nu a dus o luptă consistentă până la capăt, ci s-a mulțumit să declare corect aceste lucruri și atât. Iar acela este ultimul său text pe subiect, care a reprezentat evoluția ultimă a opiniilor sale și formulată în fața Sinodului lor.
Fac și eu o divagație de la temă și îmi spun părerea că tocmai de aceea cred că nu au avut efect criticile la adresa Sinodului din Creta, pentru că nu au fost convingătoare, ci s-au concentrat pe un aspect marginal și ușor de demontat, anume utilizarea termenului „biserici” pentru eterodocși. Există texte la Sfinții Părinți în care numesc ereziile biserici, deși în rare situații.