Situaţia:
Demiterea Renatei Weber din funcţia de Avocatul Poporului şi respingerea de către Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate vizând starea de alertă vin să consfinţească deriva autoritară (probabil) ireversibilă pe care a alunecat statul român, incapabil să mai producă voci credibile, apte să lanseze chemări la ordine şi să producă reveniri întru sine.
Această funcţie socială necesară şi care a fost exercitată totuşi minimal(!) de doamna Weber în calitate de Avocatul Poporului, în raport de necesităţile obiective ale stării de urgenţă/alertă, s-a dovedit a fi îndeajuns de iritantă pentru ca reprezentanţii puterii să dea curs demersurilor de înlocuire a sa cu un actor aliniat. Curtea Constituţională încă nu a motivat soluţia dată, dar s-a pus la adăpostul viforului demolator cu care cei aflaţi în funcţii de autoritate spulberă temeliile ordinii (nu doar a statului!) de drept.
Cauza?
Partizanatul amoral a dat naştere unei specii de minciună publică opresivă, acceptată cinic ca fiind un dat al timpurilor noastre, minciună generală care spulberă orice temei util al vieţii politice şi mutilează necontenit organismul societăţii româneşti.
Pe de altă parte, statul român şi agenda publică sunt abandonate în favoarea mincinoşilor, probabil la fel de ireversibil, de cei chemaţi să le slujească şi să le capitalizeze cu bună-credinţă şi legitimitate. Împotrivirile pe care le văd exprimate astăzi sunt emise de pe poziţii similare celor dominante, aparent din calcule conjuncturale, mai puţin din îndatorirea de a sluji Adevărul ca principiu director în viaţa privată şi cea colectivă.
Ce urmează?
În plan imediat, demiterea doamnei Weber lasă Guvernului calea deschisă, pe perioada vacanţei parlamentare, pentru adoptarea ordonanţelor de urgenţă fără riscul ca acestea să fie supuse controlului de constituţionalitate şi fără a fi contestate sub unghi moral, de pe poziţii care obligă la răspuns. Înlăturarea şi a ultimei metereze de (vocaţie de) rezistenţă va reorienta avântul autodistructiv spre înăuntrul centrului puterii, urmând probabil divorţul zgomotos şi vulgar între PNL şi USRPLUS.
În plan general, concentrarea de putere din societate este nemaiîntâlnită din vremurile regimului comunist, nu doar prin cumularea pârghiilor formale sau recunoscute cât, mai ales, prin absenţa unor mişcări colective de disidenţă coerentă faţă de un referenţial moral (minimal). De altfel, climatul social este unul care face cvasi-inutilă iniţiativa individuală, întemeiată pe îndatorire morală, chiar şi din partea persoanelor care se bucură de autoritatea publică recunoscută. Instinctul de autoconservare ne obligă pe toţi să ne retragem în propriile cercuri sociale/morale şi să raţionalizăm cumva consumul forţat de socializare toxică.
Ce speranţe sunt?
Rezervele civismului naţional de agregare într-o masă critică par epuizate şi, în orice caz, par a fi ratat o fereastră esenţială de manifestare. În special civismul ortodox este confuz, incoerent şi, per ansamblu, neasumat ca atare. Nu pare că ştim ce vrem, de ce să vrem şi nici ce ne nemulţumeşte. Ne lipseşte capacitatea de analiză şi de diagnostic necesare pentru luminarea spaţiului de acţiune imediată. Biserica se dovedeşte a fi parte din lume. Atât la nivel personal cât şi la nivel colectiv înaintăm prin pâcla neadevărurilor pe care, eu unul, le resimt ca fiind complet dezumanizante.
Trăim cu speranţa impactului norocos cu zidul, cu speranţa şansei unei coliziuni interesate cu sinistrul iminent, coliziune care să ne confere o altă traiectorie şi un răgaz în care să ne recăpătăm iluzia controlului. Pare că ne hrănim cu speranţe naive.
Ce face statul român?
Statul român se auto-devorează şi auto-mutilează într-o cadenţă stupefiantă deşi, probabil, mai greu de sesizat în detaliu pentru acei români care nu pricep mecanismele politice şi juridice care produc energia şi substanţa autorităţii de stat.
Un comentator descria statul român, fără să exagereze, ca fiind asemeni boxerului făcut groggy şi care rămâne în picioare datorită pumnilor primiţi de la adversar. Imaginea este sugestivă dar se cere completată cu elemente suplimentare: atitudinea auto-distructivă a boxerului care mimează calitatea sa de sportiv, care minte despre categoria din care face parte, despre cunoaşterea regulilor de angajare în luptă şi aşa mai departe. Întreaga sa energie este epuizată pentru mimarea străvezie acestor aparenţe.
Ce este inedit?
Chestiuni de căpătâi în ordinea de stat, precum suveranitatea formală, autonomia personală şi respectarea principiilor generale ale dreptului şiadministraţiei publice, sunt efectiv anihilate în viaţa cetăţii fără niciun fel de reacţie. Statul român funcţionează ca şi când ar fi fost devastat şi cucerit militar, iar acum se află sub cea mai directă şi arbitrară formă de ocupaţie. Reacţia societăţii este de acomodare cu ocupaţia străină şi doar coerciţia, corolară minciunii, se mai exercită cu vitalitate în spaţiul public. În rest, totul se mimează.
Ceea ce este inedit este destructurarea ostentativă a reperelor colective fără însă a coborî prigoana, în mod direct şi brutal, încă, la nivel individual. Cu toţii vedem că nimic nu opreşte răul să se manifeste plenar, dar spectacolul este încă la nivelul transformărilor/eviscerărilor instituţiilor colective. Ni se arată practic, fiecăruia în parte, că vom rămâne singuri împotriva răului, dacă nu ne supunem, dacă nu urlăm şi noi ca lupii.
Care sunt consecinţele?
Societatea românească se cimentează într-o situaţie de atomizare neputincioasă şi, după cum am spus, statul român este abandonat în privinţa necesarului său de loialitate; ne regăsim încă într-o relaţie forţată în care statul este tratat cu dezgust, pe bună-dreptate, şi cu o temere crescândă.
Cei cu vocaţie de lideri/elite se rezumă la minimul necesar conservării a)locului câştigat şi b)culoarului (prezumat) de oportunitate. Capacitatea de jertfă voluntară este practic inexistentă întrucât este de la bun început considerată ineficientă. Foamea noastră pentru o schimbare de fond ne întunecă discernământul şi visăm cu ochii deschişi la soluţii care par otrăvitoare sufleteşte.
În toate se constată şi aruncarea copilului din copaie, fără remuşcare, fără a privi în urmă, cu acceptarea oricăror costuri colaterale. Faţă de cât s-a pierdut, orice nouă pierdere pare în logica (costurilor) prăbuşirii.
Ce e de făcut?
Lucruri mici, dar vizând planul colectiv, atât cât poate fiecare. Dar „cât poate fiecare” trebuie să ne fie lucru limpede, cert şi determinat: cât timp pot aloca, câţi bani, câtă atenţie, cât interes, câtă reputaţie, câtă supunere, câtă răspundere, câtă slujire, toate acestea apreciate concret (în marjele deznădejdii sau ale entuziasmului lumesc). Cât pot astăzi, cât pot mâine şi de ce nu am putut ieri; aceste lucruri trebuie să le ştim şi dacă am fi treziţi din somn.
Noi, cei mai mici, trebuie să începem a vorbi despre ce preţuim şi despre cât suntem dispuşi să jertfim, pentru ca, din suma de „bănuţi ai văduvelor” cei pe care îi va ridica Domnul să fie încurajaţi să formuleze/plămădească cele necesare începutului reconstrucţiei colective.
Fiecare să-şi răspundă: ce preţuiesc şi ce/cum/când vreau să jertfesc?
Elitele trebuie să înceteze a visa să stăpânească ori să domine şi să înveţe să ceară deschis ajutorul, să ceară mai întâi bani, apoi timp, apoi slujire, apoi răspundere, apoi sfătuire, apoi criticare şi îngăduinţă; acestea în schimbul unor obiective concrete, fie că vorbim de obligaţii de mijloace sau de obligaţii de rezultat. Trebuie să nu facă risipă şi să înveţe din greşeli, în văzul lumii. Cine nu ştie, dintre elite, a cere ajutorul sau o face astăzi inadecvat, în termeni patetici ori prea entuziaşti, are tot timpul rămas în lume să înveţe, pentru că bine de la sine nu cred ne vom mai face.
Cine dintre elite nu cere ajutorul, din mândrie sau comoditate, să se pocăiască! Iertaţi-mă!
Cred că elita ar trebui să învețe în primul rînd să slujească și să înțeleagă că fără această disponibilitate a slujirii nu poate fi niciodată cu adevărat elită, adică o elită reprezentativă, cum precizează Mircea Platon în mai multe rînduri.
Cînd nu lipsește, capacitatea de jertfă este din păcate practicată mai ales ca o formă de spectacol: dacă ni se-ntîmplă ca în urma unor afirmații de natură conservatoare conturile noastre de facebook să fie suspendate sau închise, unii dintre noi se laudă cu asta de parcă ar purta semnele unei torturi pentru credință.
Reconstrucția comunitară nu este posibilă cîtă vreme ne lipsește conștiința comunității și vocația apartenenței. Nu știu în ce măsură poate fi construit așa ceva, poate doar în sensul în care suntem dispuși să facem efortul de a ne redescoperi locul nostru în Biserică și în neamul nostru.
1.Am niscai probleme cu secţiunea de admin, mi-a fost semnalat cu întârziere comentariul dvs. Felicitări pentru ultimele articole, sunt exact ce trebuie scris în acest moment!
2.Domnul Micea Platon este un exemplu foarte bun pentru acest subiect întrucât este, în opinia mea, un reprezentant autentic al elitelor româneşti, căruia îi port un deosebit respect pe care i l-am şi comunicat cu câţiva ani în urmă. De altfel, cartea pe care a scris-o despre Elite şi conştiinţa naţională tot de la Învăţăturile lui Neagoe Basarab pleacă, de la o pisanie a Măriei Sale.
Însă, cu privire la reconstrucţia comunitară şi redescoperirea locului nostru în Biserică am păreri ceva mai nuanţate. Mi se pare că trebuie să ne regăsim locul nostru de creştini în societate, să ni-l recâştigăm la o adică. Bineînţeles că e necesară vindecarea Bisericii de creştinismul liberal de astăzi şi, finalmente, de minciună, astfel încât locul nostru în Biserică să ne fie un exerciţiu firesc de slujire a Adevărului. Dar acest lucru nu se confundă cu demersurile necesare pentru participarea la viaţa publică în calitate de creştini ortodocşi.
Reconstrucţia nu poate veni decât de la iniţiativa elitelor care (cred că) trebuie mai întâi să-şi asume această misiune şi să-şi recunoască talanţii primiţi, fapt obiectiv care obligă moral şi îndatorează în unghi social.
Spun asta ca să se evite cazurile când slujirea reprezintă un simplu troc pentru legitimitate/vizibilitate. Sunt multe persoane cu iniţiativă în spaţiul public care se manifestă ca enablers sub unghi social, fără însă a răzbi în afara curentului. Dimpotrivă, chiar această opoziţie fără impact dă coloratură şi validează dinamica actuală, lucru pe care l-a observat şi Liviu Pleşoianu, printre alţii. Unul dintre motivele principale ale acestui insucces este mărginirea slujirii la necesarul conservării locului câştigat şi culoarului de oportunitate.
Deci, nu consider disponibilitatea pentru slujire ca fiind piatra de căpătâi ci disponibilitatea de a cere ajutorul, de a-ţi imagina o activitate care nu poate fi desfăşurată doar pe persoană fizică, ci una care presupune un efort colectiv. Partea aceasta „de lucru în echipă”, simplist spus, implică o cu totul altă dinamică umană pe care nu o văd la cei pe care îi consider elită, nici măcar la cei de rang secund.
Mai cred că slujirea despre care vorbiţi este datoria intelectualităţii mijlocii, nu a elitelor. Eu nu pot merge la domnul Mircea Platon să-i cer să aibă o anumită iniţiativă, iar domnul Platon nu trebuie să-şi consume energia pentru a-mi câştiga slujirea. Eu sunt cel ce i-o datorez în virtutea simplei ierarhizări valorice.
Noi, cei din intelectualitatea mijlocie trebuie să semnalăm clar şi în mod continuu disponibilitatea de a sluji/sprijini, de a ne implica în anumite activităţi, în marja resurselor noastre.
Consider că problema societăţii noastre este la middleclass, nu la elite. Elitele autentice sunt puţine tocmai pentru că meddleclass-ul nu produce fundamentul/combustibilul necesar pentru ca activitatea elitelor să aducă roade. Nu poporul în ansamblu este dator să sprijine elitele, pentru că acest lucru este o naivitate în unghi sociologic, la fel cum este şi aşteptarea ca „noi toţi să ne unim şi să…” Nu merge aşa!
Elitele au nevoie de (câteva) persoane (de teapa mea, dacă-mi permiteţi), câţiva mediocri dispuşi să facă munca substanţială, de calitate, care să reprezinte slujire pentru masa mai largă a comunităţii/societăţii. Ne lipsesc groaznic aceşti mediocri şi disponibilitatea lor de slujire.
De aceea zic că elitele trebuie să ceară ajutorul şi să ştie ce şi când să ceară: nu mă pot duce eu sau altul, nechemaţi, şi să auzim apoi de la adversari că, poftim: Mircea Platon s-a dat cu nepomenitorii… sau mai ştiu eu ce altă acuză în raport de mediocrul care ia iniţiativa.
Oportunitatea slujirii trebuie decisă de cel de la vârf, care trebuie să aibă la îndemână o paletă cât mai largă de alegere.
În schimb, ceea ce avem noi astăzi este o mediocritate obtuză, care-şi refuză condiţia, care mimează valoarea socială, care e blocată într-un consum toxic de socializare online. Elitele nu cer ajutorul pentru că (consideră că) n-au de la cine primi şi cred că e semn de neputinţă şi aşa se ajunge la un cerc vicios, în care nici noi nu ajutăm looseri, iar elitele se zbat „pe persoană fizică”.
Concluzionez, începutul nu e slujirea, e cerutul ajutorului, încrederii, îngăduinţei, sfătuirii şi, din ce se obţine, să se înceapă ceva în mod viabil, palpabil, fără a cădea în ispita virtue signaling şi restul lucrurilor pe care le observăm azi. Iertaţi-mă!
Vă mulțumesc pentru răspuns, sunt onorat de felul în care apreciați contribuția mea.
Am observat cu bucurie accentul pe care-l puneți asupra participării noastre în societate în calitate de creștini. Desigur, „în societate” și „în calitate de creștini” ar trebui să reprezinte un singur timp. Din păcate, întrucît la noi conștiința participării la viața Bisericii este destul de palidă, această mișcare implică inevitabil doi timpi. După cum știm, Solidaritatea a rezistat și în cele din urmă a învins pentru că era întemeiată pe un nucleu de catolici practicanți, cu participare și împărtășire zilnică. Nu discut aici cît de reală este împărtășirea într-o biserica schismatică, ci vreau să subliniez conștiința lor creștină ca temelie a implicării civice. Sunt cu totul de acord cu dumneavoastră că acest lucru nu ne eliberează de sarcina participării la viața publică, dimpotrivă, ne face cu atît mai responsabili. Dar este o responsabilitate creștină, nu una civică. Din păcate, liderii ortodocși îmi pare că au încurajat confuzia dintre cele două tipuri de responsabilitate fie și prin faptul că nu au precizat diferența dintre ele.
Nu cred că problema este că elita nu-și recunoaște talantul primit. Nu știu dacă este vreun membru al elitei care să nu-și fi prins talantul la piept. Problema este că și-au pus în lucrare talantul pentru a-și realiza interese destul de omenești. Într-un fel, este riscant să-ți recunoști talantul primit. Este ca-n parabolă: m-am temut să nu-l pierd! (Matei 25, 25). De fapt, cînd îți pui talantul în lucrare, ai toate șansele să te pierzi exterior și să te îmbogățești interior. Toți cei care și-au pus talantul pentru folosul personal, l-au pus împotriva lucrului pe care l-au primit și în felul acesta s-au uscat pe dinăuntru, chiar dacă majoritatea au prosperat exterior. Cei care au primit talantul pentru credință, l-au pus împotriva credinței. Cei care l-au primit pentru țară, l-au pus împotriva țării. Cei care au primit talantul pentru a-i învăța pe alții, l-au pus pentru a-i tîmpi pe elevi. Dar pe măsură ce talantul merge bine și să se-nmulțește în lucrarea pentru care l-ai primit, ție îți poate merge rău și te poți împuțina exterior, deși sporești lăuntric și de regulă în mod tainic. Cine vrea asta? Dar cred că prin aceasta avem deja un criteriu pentru a deosebi între adevărata slujire și cea interesată.
În definitiv, slujirile sunt diferite, precum și numărul talanților. Fiecare slujește acolo unde este: nu doar în funcția lui, dar efectiv acolo unde este acum: în autobuz, la ghișeu, la casă, în bloc față de vecini, în familie, la ședința cu părinții etc. De multe ori, nu ne îndeplinim slujirea pentru că suntem în altă parte decît acolo unde ar trebui să fim. Pentru că nu suntem noi atunci cînd nu suntem unde ar trebui să fim. Pentru că integritatea noastră este afectată și ne lipsește de puterea și curajul slujirii. Și pentru aceasta trebuie să o regăsim (am scris ceva despre asta și cumva se potrivește cu actuala discuție la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/06/despre-sensul-traditional-al.html)
Elita are nevoie de noi toți, iar noi toți avem nevoie de elită. Elita face parte din popor și tocmai de aceea îl poate reprezenta. Însă la noi elita se distanțează cu dezgust de poporul care nu o merită, firește. Acesta este motivul pentru care elita nu cere ajutorul, cere admirația (și o cere explicit, acuzîndu-i pe toți cei care întîrzie s-o facă de complexe resentimentare)
Hmmm… Mie mi se pare că problema este pusă de-a-ndoaselea. Elita nu va cere niciodată ceva de la oameni (ajutor), căci de aceea este elită: ca să-i subjuge pe oameni, să trăiască pe spinarea lor. Deci, realist vorbind, până nu s-o deștepta elita asta, eu – plebeul – n-am ce pretenții să am de la ea. Sau până nu va fi măturată de o altă elită.
Soluția este de o renaștere spirituală a elitei, care să recapete conștiința că se află acolo prin voia lui Dumnezeu ca să slujească celor mulți și mici. Dar fără multe personalități cu o viață spirituală intensă aflate la vârf, nu se va produce schimbarea.
Noi, ca popor, am pierdut ocazia să fim ca polonezii când am dat cu piciorul referendumului pentru familie din octombrie 2018. Majoritatea, adică 80% (optzecilasută!), a zis că e bine cu poponarii și nu se impune definirea mai strictă a noțiunii de familie în Constituție. Adică am dat cu piciorul unei legi morale (divine). De aici, chiar dacă nu se este evident, au decurs niște consecințe: s-a apăsat pedala accelerației pe educația sexuală, iohanișii au prins curaj să impună tot felul de măsuri care mai de care mai nebune cum ar fi închiderea bisericilor și deschiderea mall-urilor. Pe scurt, și-au pierdut frica și respectul față de popor. Iar dacă ați crezut că le-ați văzut pe toate, stați pe fază că vor mai fi. Demiterea Renatei a fost doar încălzirea. Ca o paranteză, e nasol ce se întâmplă in general, cum se ataca instituțiile statului, dar în particular nu o plângeți pe R.W. căci putea să facă mult mai mult si nu a făcut. A fost cam decorativă.
Picarea referendumului a dat la iveală o falie profundă existentă în societate. Oamenii au avut dispute crâncene pe subiectul respectiv, mulți crezând că scapă Dragnea de la pușcărie. Eu, ca avocat, încercam să-i mai lămuresc pe cei cu care veneam în contact, dar dracii le tâmpiseră creierii și toți deveniseră ad-hoc juriști rafinați iar eu eram privit ca boul bălții. Ah, da? Atunci ia du-te tu, poporule prost și fudul, la groapa istoriei! Când credeai că ești mai liber și boicotezi mai cu spor, atunci ți-au aruncat ăia hamul peste bot. Acum ia de trage !
Falia se continuă și se adâncește pe tema măștilor și a vaccinării. Deși masca nu protejează, hai să o purtăm și să-i obligam pe toți să o poarte, „că-i mai bine decât deloc”. Chit că a crescut exponențial numărul de infectări din toamnă, de când ne fugăresc ageamiii ăștia să ne punem cârpa pe bot chiar și pe stradă, deci s-a văzut că n-avea treabă sula cu prefectura. Sau: deși vaccinul nu împiedică infectarea vaccinatului și nici transmiterea mai departe a virusului, hai să nu-i mai punem în carantină pe cei care vin din zonele roșii, cum ar fi Anglia, că’s vaccinați. Apoi să ne mirăm de unde avem tulpina britanică în România și să-i injuram pe cei nevaccinați că’s niste înapoiați. Și să le interzicem participarea la serbarea de final de an din curtea școlii. Ș.a.m.d.
Deci falia aceasta arată existența unui nucleu de oameni foarte dispuși să-și urască semenii din varii motive. Niste veritabili influenceri care-i atrag în sfera lor de energie negativă pe cei nehotărâți. Aceasta am observat în societatea ultimilor 3 ani: exacerbarea urii față de semeni. Asta este o lucrare drăcească destul de evidentă pentru cine are ochi să vadă. Trebuie să recunosc că vrăjmașului i-a cam reușit mișcarea. Divide et impera.
Nu-mi pun speranța în liderii prezentului. Îmi pun speranța în generațiile care ne vor succeda și de aceea mă zbat să le transmit un set de valori creștine copiilor mei și o verticalitate pe care nu o dobândești din cărți. Observ in jurul meu cu bucurie că și alții fac același lucru. Dintre acesti mici copii există posibilitatea ca mai târziu, când noi n-om mai fi, să se ridice elite curate. Cum le spunea părintele Arsenie Boca celor care se văitau de preoții de la parohie: „N-aveți preoți buni? Păi nașteți-i, căci dintre voi sunt!”.
Vă salut,
Elita parazită actuală nu trebuie să fie referința noastră. Scopul unei elitei autentice nu este de a-i subjuga pe oameni, ci de a-i ajuta să-și găsească locul în funcție de înzestrările și hărnicia fiecăruia. Elita trebuie să păzească și să afirme criteriile adevărului. Elita autentică nu este alcătuită în primul rînd din specialiști, din oameni cu carte, ci din specialiști cu caracter. Caracterul este decisiv, nu competența. Caracterul determină competența, în sensul că te obligă să-ți cunoști și să-ți asumi vocația și sarcinile corespunzătoare și în același timp să recunoști sincer cînd ești depășit de dimensiunile solicitării, situație în care fie ceri ajutor, cum observa dl Agache, fie te retragi, fie ceri un vot de încredere precizînd că ai mari șanse de a eșua.
Deși cultura este un mod de formare și consolidare a caracterului, ea a fost folosită ca un instrument pentru performanță în afaceri și viața publică (strategie reprezentată cel mai vizibil/penibil de Mihai Neamțu, vezi (
și totodată, mai recent, la https://r3media.ro/mihai-neamtu-marile-carti-amina-petrescu-denisa-vlad/). Atît elementele educației clasice, cît și principiile spiritualității ortodoxe sunt folosite de elita de dreapta și clerul afiliat (https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/un-manager-smerit-poate-avea-succes-dar-un-angajat-preocupat-de-binele-celorlalti–149508.html) pentru a spori productivitatea muncii și pentru a susține capitalismul de tip neoliberal. De aceea, afirmația dumneavoastră cu privire la faptul că verticalitatea nu se dobîndește din cărți, mi se pare destul de riscantă: nu doar că anulează orice pledoarie în favoarea caracterului moral al educației (bazată totuși pe cărți), dar le permite intelectualilor lipsiți de integritate să se folosească de educație, și încă de educația clasică, pentru a forma indivizi lipsiți de caracter pe mai departe.
M-aș bucura să aveți dreptate iar copiii crescuți astăzi conform principiilor ortodoxe să formeze elitele autentice de mîine. Problema este însă, după cum a expus-o deja domnul Agache, că în absența unui mediu social care să recunoască și să respecte aceste principii, tinerii respectivi vor fi mai degrabă izolați și respinși. Una este să ai un preot bun într-o parohie care tocmai asta așteaptă, și alta e să ai un număr semnificativ de intelectuali ortodocși onești, hotărîți să participe la viața cetății, dar care se confruntă cu o societate ostilă valorilor creștine.
În răspunsul iniţial am lăsat deoparte „conştiinţa comunităţii” şi „vocaţia apartenenţei” tocmai pentru că aici se ajunge abia în urma demersurilor concrete aduse la îndeplinire de elite şi cei care li se alătură. Ar fi fost bine să existe, ar fi fost de mare ajutor şi ar fi făcut lucrurile mult mai uşor de împlinit. Dar nu există ca atare, aşa încât ele trebuie produse prin faptele noastre.
E bine de constatat că în ambele cazuri vorbim despre simţire (conştiinţă/apartenenţă) deci despre ceva ce în plan imediat se petrece în forul interior al fiecăruia şi care, cerut să se manifeste concret, s-ar putea să dezamăgească. Dacă nu este lucrată metodic prin faptă, această simţire rămâne la stadiu de simplu sentiment.
De pildă, cazul meu: Înainte de 2016, câţiva ani m-am împărtăşit foarte des cam la 3 săpt, apoi la 40 de zile. Împreună, în parohie, o mai făceau şi alte persoane, de vărsta mea. Deşi după un timp am început botezuri/cununii reciproce/încrucişate, totuşi nu ne-am manifestat o clipă, colectiv, dpdv civic, nici chiar când a fost nevoie (referendum, alte iniţiative locale). Desi nu a fost indicat expres acest lucru, cei neimplicaţi au considerat că orice în afară de participarea la slujbe era potrivinic ortodoxiei, necreştin. Si vorbim despre persoane care erau/eram inclusiv consilieri parohiali, deci cu atât mai implicaţi.
De aceea, din punctul meu de vedere, pentru credincioşii care sunt angajaţi în viaţa Bisericii, este mult mai necesar un angajament explicit care să vizeze viaţa cetăţii, pentru că, din păcate, una nu decurge din cealaltă. Începutul este să ştim cât suntem dispuşi să jertfim şi să fim pregătiţi pentru asta.
Am zis de „reconstrucţie comunitară” dar reţin că exprimarea nu este precisă pentru că nu vorbim despre un vid. Noi avem şi acum o „construcţie comunitară”, o comunitate în sensul propriu al termenului, doar că nu se manifestă adecvat încercărilor pe care Biserica şi societatea le cunosc. Ar fi trebuit să spun reîntemeierea, resemnificare, dar ne pierdeam în chestiuni secundare.
Esenţial este că noi nu doar că trebuie să ştim care ar fi idealul (elite curate, popor cuminte), ci trebuie să observăm realitatea şi să muncim pentru a o aduce într-un punct convenabil, nu neapărat ideal. Practic avem nevoie de o diagnoză care să sesizeze punctele de sprijin din acest peisaj dezolant, sprijin care să producă o foaie de parcurs viabilă. E uşor să facem liste cu ce e rău, sunt observaţii la îndemâna oricui, e o evidenţă agasantă care poate duce la deznădejde. Ceea ce lipseşte este viziunea strategică, oricât de uzată este această sintagmă. Avem nevoie de elite care nu doar să viseze idealuri rafinate, ci de persoane care să lucreze, să înfăptuiască lucruri concrete, spre bine, într-un duh ortodox.
Deci, subliniez că din punctul meu de vedere problema nu este că nu ştim să participăm la viaţa Bisericii, ci că nu avem o trăire creştină, corespondentă, în viaţa cetăţii, măcar câtă e, cum e, acum în Biserică. Exemplul pe care îl daţi cu Solidarność este foarte bun tocmai pentru că el confirmă susţinerea mea.
Solidaritatea a reuşit pentru că acţiunea socială colectivă produce o altă/nouă dinamică umană, pur şi simplu deschide o altă lume. Viaţa creştină în Biserică este o precondiţie, mai ales pentru lider şi eşalonul secund, dar nu produce de la sine mişcări precum Solidaritatea, aşa cum din viaţa creştină în Biserică nu poate rezulta orice alt obiect material: fabrică, bursă, telefon, ciocan. Pentru astea ne trebuie o iniţiativă distincă, o ştiinţă şi resurse proprii. Credinţa este esenţială, noi o avem, dar nu o punem la lucru ca să construim fabrici, burse, sindicate.
Tot am vorbit despre sindicalism aici pe blog pentru că, efectiv, este condiţie sine qua non pentru orice formă de emancipare. Sindicalizarea produce o energie proprie în societate, pe care eu unul o cunosc în mod direct şi care nu poate fi confundată cu suma energiilor individuale ale celor angajaţi în muncă. Pur şi simplu se deschide o nouă lume, un nou spaţiu de pregătire şi acţiune umană şi duhovniceasă fără de care sunt sigur, sigur!, că nu mai putem răzbi astăzi.
Faptul că la noi elitele creştine sunt de dreapta şi că.. pasămite, sindicalismul e de stânga, deci câh, este o obtuzitate şi o imprudenţă nepermise. Cam la fel se întâmplă cu cultura laică, apropiată ortodoxiei, care a rămas în siajul naţionalismului comunist şi care nu produce (mai) nimic valoros, nu face decât să se delimiteze de ce nu e creştin. În fine, altă discuţie.
Revenind. Este o greşeală să considerăm „conştiinţa creştină ca temelie a implicării civice„, iertaţi-mă! Sună foarte bine, dpdv ortodox, dar pur şi simplu nu merge aşa! Tocmai dacă este luată în serios conştiinţa creştină, atunci devine evident că civismul, politica, au un limbaj propriu, o mecanică proprie şi că suntem datori să le înţelegem, altfel ajungem la tot felul de blocaje. Misiunea între barbari trebuie făcută în limba barbarilor. Dacă ne încăpăţânăm să nu vedem asta, rămâne să ne adresăm unui 10% electorat/public, permeabil la discursul religios în sfera politică.
Achiesez la opinia despre talanţii prinşi în piept şi puşi greşit în valoare, dar o fac cu completarea că elitele nu au avut alternativă. Nu au crescut în cultura despre care vorbim noi, pe care ne-o dorim şi imaginăm, ci s-au lăsat purtate de curentul individualismului într-un mediu social extrem de arid. Vestea bună este că nu e nimic pierdut, în sensul că mediocritatea poate iriga cu uşurinţă acest spaţiu arid astfel încât să fie prielnic elitelor.
Nu putem sta să apară „elite curate” nici nu putem visa să le schimbăm pe cele de acum, pentru că este pur şi simplu o gândire neortodoxă. Noi nu avem pe nimeni de pierdut şi nimeni nu este compromis definitiv. Ceea ce trebuie să ne propunem este convertirea elitelor. Vedem că avem foşti primi-miniştri şi miniştri reîntoşi printre noi şi chiar doamna Renate Weber, care are un istoric flagrant anticreştin, cu toţii ajung să fie relevanţi pentru suflarea ortodoxă în anumite conjuncturi, de regulă atunci când sunt alungaţi de la masa puternicilor. Abia în acest context caracterul este important, pentru că ar face convertirea mai uşoară. Dar şi caracterul se educă, se construieşte, se îndreaptă, iar ortodoxia cunoaşte mari astfel de convertiri.
Mai departe spuneţi: fiecare slujeşte acolo unde este. Nu este suficient acest lucru, ci fiecare trebuie să slujească acolo unde cineva dintre elite îi face loc să slujească cu scop şi sens. Altfel, rămânem liniştiţi la locurile noastre, ceea ce stăpânitorii noştri au vrut din veac. Noi avem nevoie de o nouă lume/altă dimensiune socială în care să existe activitate, această lume trebuie nu regăsită, ci construită de la sol.
Elita nu are nevoie de noi toţi, ci doar de câţiva, cu anumite însuşiri. În schimb, noi avem nevoie de elită. Nu e locul aici de literature review dar despre teoria elitelor s-a scris foarte mult, inclusiv în limba română. Am amintit de cartea lui Mircea Platon, sigur aţi prins disputele Boierilor minţii din trecut şi cunoaşteţi Idolii forului şi discuţiile despre clasa de mijloc a spiritului. La fel Andrei Marga, Ioan Stanomir despre Junimea, Daniel Barbu, Achim Mihu etc, inculisv părintele Dumitru Stăniloae, în zona noastră, şi aşa mai departe, fără a aminti de creştinii liberali care practic doar despre asta scriu, de elite, direct sau indirect. Sunt multe alte scrieri despre locul elitelor în societatea românească şi nu e loc aici să trecem prin fiecare.
Dar cert e că ortodoxia nu a produs o perspectivă adusă la zi care să lase deoparte filonul intelectualist şi să observe că, dacă nu primesc sprijinul mediocrităţii, elitele se duc fie spre flancul masonic, fie spre tabăra securiştilor, fie spre cea bursier-instituţională, deşi aceste cercuri se suprapun de multe ori. Or, noi cum ne raportăm la aceste realităţi concrete? Nu zic de Biserică (deşi ar trebui ca ierarhii să vegheze la aceste lucruri, dar na.. pe unii dintre ei îi încurcă „Una, Sfântă…”), dar pe laici ar trebui să-i preocupe aceste chestiuni, căci prin ele ni se configurează realitatea imediată.
Normal că dacă elitele se ridică/impun prin masonerie sau prin securişti, nu au cum să dorească altceva decât dominaţie. Si pretind admiraţie tocmai pentru că astfel înţeleg ei că e drumul spre relevanţă în ochii publicului. Însă admiraţia poate fi momită şi capturată chiar şi când nu există substanţă.
De aceea, subiectul acestui articol trebuie înţeles în completare. Aşa este, elitele trebuie să ştie să slujească, să se afirme, să capete relevanţă pentru publicul creştin şi necreştin, dar mai trebuie să ştie a cere ajutorul, nu doar în unghi operaţional, logistic, că le lipsesc resurse, ci pentru că este un semn şi un principiu director în plan simbolic. Nu e vorba aici de tactică de vânzări bait and switch, ci efectiv este vorba despre o înţelegere nouă a lucrurilor. Vedem că Sfântul Neagoe Basarab îngenunchea şi se ruga şi de slujitorii săi, smerindu-se, şi se ruga şi pentru aceştia, lucruri care nu pot fi explicate în termenii lidership-ului de astăzi şi nu pot fi pricepute decât în duh ortodox. Acum, nu cerem elitelor să se întindă pe burtă înaintea zdrenţăroşilor, dar un mimim de legitimare, prin a cere ajutorul, trebuie să existe. Asta dacă nu vor a evolua de unii singuri pe roata lumii, ca nişte hamsteri fără înţelegere.
În privinţa referendumului de care vorbeşte Adrian, acesta este un subiect separat. El a fost gândit din start ca să nu treacă ci doar să valideze pe agenda publică acest subiect al căsătoriei homosexuale în societatea românească. Stiu bine lucrurile acestea, m-am împotrivit în toate felurile posibile la momentul respectiv, după care m-am implicat direct în campanie, am strâns semnături ş.a.m.d. Urmăream subiectul de vreo 2-3 ani, după scandalul din Spania, chiar mă bucuram că nu avea cum să capete momentum în societatea noastră, nu avea cum să fie legitmiată discuţia la nivel societal de către alde Remus Cernea şi alţi anonimi. După care subiectul a fost ridicat la fileu de securiştii din interior şi buba a fost coaptă. Chiar dacă ar fi trecut referendumul, răul era făcut, era subiect pe agenda publică, motiv de victimizare, condamnare internaţională etc. Mai bine că nu a trecut, pentru neparticipare, deşi era cât pe ce să treacă cu toată campania mediatică pe care ne-o amintim. Aşa este când nu ai elite autentice în spaţiul ortodox, ci doar securişti legendaţi drept credincioşi. Pe de altă parte, subscriu în privinţa Renatei Weber care a acţionat ultra minimal, dar în lipsa altor demersuri şi reacţii publice, puţinul pe care l-a făcut a căpătat o altă greutate simbolică; deşi este posibil ca motivul real al demiterii să fie împotrivirea sa faţă de privatizarea sănătăţii.
Este drept că în societate se manifestă o falie tot mai adâncă, dar ceea ce mă doare este diferenţa clară de relief de pe cele două tărâmuri, diferenţă care ne este clar defavorabilă. Ortodoxia nu produce cultură, nu produce suflu politic, civic avem doar reacţii, pusee, nu avem interese formulate clar, nu e pus în discuţie un repertoriu al obiectivelor politice, civice, culturale, economice, ale credincioşilor.
De aceea, nu este suficient să transmitem valorile creştine către urmaşi, ci trebuie efectiv ca ei să se maturizeze într-o lucrare a noastră matură, viabilă, pragmatică în societate, în slujba Adevărului şi a credinţei ortodoxe. A muta în aval răspunderea noastră, cu iluzia că urmaşii noştri vor realiza mai mult înseamnă derobare de răspundere şi mi-e teamă de judecată. Sunt pe deplin de acord cu ultimul paragraf din comentariul dlui Fedorovici. Noi trebuie să muncim chiar de vom greşi, pentru că dacă e inimă bună şi din greşeală se învaţă, se adaugă unui capital ce trebuie trecut spre urmaşi. Altfel, dacă vom rămâne cu gândul la elita curată şi slujitoare, vom ridica standarde atât de înalte încât vom fi scutiţi, noi cei mai mici, să mai facem vreo jertfă de vreun fel, căci nimeni nu va mai fi apt să se ridice la înălţimea cerinţelor noastre.
Am scris prea mult. Iertaţi-mă!
La orele de dirigenție de la o școală din București au participa luna trecută două studente simpatice și inteligente de la o facultate de științe sociale pentru a le vorbi elevilor din clasele VI-VIII despre importanța și valoarea mișcării BLM. Dacă încerci să le explici dirigintelor sau părinților că este vorba despre o mișcare rasistă care promovează LGBT, avortul și anularea culturii europene se uită la tine ca la cineva care de fapt nu înțelege care este mersul istoriei și prin urmare nu este în măsură să le explice altora nimic, ci el are nevoie să fie instruit puțin. Astfel de incidente, cînd efectiv nu ai interlocutor în chestiuni atît de grave, mă fac să fiu neîncrezător cu privire la existența unei comunități reale, cel puțin în orașele mari din România. Impresia mea este că nici măcar în BOR nu există o astfel de comunitate, ci că fiecare este pe cont propriu avînd de ales unul dintre cele două grupări ale laicilor ortodocși, coagulate fie în jurul unui creștinism cultural, fie în jurul unui creștinism naționalist. aceste grupări pot împărtăși uneori anumite interese de etapă, în timp ce fiecare dintre ele pretinde că propriul ei parcurs este cea mai adecvată realizare a Căii (atunci cînd nu reprezintă Calea însăși), ambele grupuri fiind controlate de exact aceiași intelectuali care formează elita de dreapta.
Nu cred că ne putem permite să ignorăm influența uriașă de care se bucură acești intelectuali cu sprijinul unei părți însemnate a structurii bisericești din ortodoxie. Identificare răului într-o perioadă de confuzie nu trebuie să ducă la deznădejde și nici nu trebuie evitată de teamă că ar duce la deznădejde („E uşor să facem liste cu ce e rău, sunt observaţii la îndemâna oricui, e o evidenţă agasantă care poate duce la deznădejde.) Orbirea este cel puțin la fel de gravă ca deznădejdea. Avem datoria de a recunoaște nu doar răul dinafara Bisericii, ci și răul dinăuntrul ei. Numirea răului trebuie să ducă la o sporire a atenției, la luciditate și ea este cu atît mai necesară cu cît urăciunea pustiirii ajunge întotdeauna acolo unde nu i se cuvine (Marcu 13, 14). Sigur că această atenție poate deveni oricînd paranoică, în sensul că poate crea dependență sau justificări pentru inacțiune și în mod sigur te poate bloca în ură. Dar în mod normal ea ar trebui să determine o acțiune pozitivă încă și mai hotărîtă.
Poate că așteptăm prea mult de la elită, prea puțin de la Dumnezeu și nimic de la noi înșine: să nu uităm că Dumnezeu își poate ridica fii chiar și din niște pietre ca noi (Matei 3, 9), și cu atît mai mult din niște oameni simpli ca noi (cel puțin eu, unul, mă văd mai degrabă prost decît mediocru: mediocritatea este previzibilă și de încredere; prostul însă tot te mai surprinde uneori…)
Pe de altă parte, elita nu ar trebui să aibă nevoie de ajutorul nostru, pentru că de aceea este elită. Dacă o elită trădătoare, suficientă și tranzacționistă precum elita de dreapta din ultimii treizeci de ani s-a putut bucura de încrederea ortodocșilor, nu ar fi urmată cu cît mai mult o elită autentică? Nu pot să uit răspunsul entuziast de care s-a bucurat la începutul anilor 90 inițiativa Serilor Darvari, cînd tot mai mulți oameni simpli începeau să fie interesați de teme de mare finețe duhovnicească prezentate în cadrul acelor evenimente. Era un început de formare a caracterului creștin fără egal din 1990 încoace tocmai pentru că era deschisă pentru toată lumea. Dar după cum arată M. Platon într-un interviu recent unde explică prin altele faptul că actualul sistem de învățămînt nu mai permite mobilitatea socială, adică ascensiunea intelectuală și profesională a majorității cetățenilor (
), mă tem că acest lucru este valabil și pentru BOR, unde complicitatea clericilor educați cu elita împiedică în mod premeditat apariția și creșterea unor vocații mărturisitoare autentice. Aceasta înseamnă că apariția și formarea elitei este împiedicată tocmai de cei care ar trebui să o identifice și să o încurajeze. Nu uitați cît de mult s-a investit și continuă să se investească într-un individ ca Mihai Neamțu recomandat de Pleșu ca un veritabil Alioșa Karamazov (recomandarea însoțind un volum publicat de Doxologia, https://edituradoxologia.ro/varstele-iubirii-cum-transformam-intamplarea-destin ) sau de Baconschi (https://edituradoxologia.ro/credinta-si-ratiune-dialoguri-contradictii-impacari) și să nu ignorăm parazitarea mediului universitar ortodox de indivizi din aceeași categorie (Adrian Papahagi https://doxologia.ro/prezentare-de-carte/manual-de-supravietuire-al-crestinului-cetate).
Sigur, acești oameni se pot converti oricînd, iar noi trebuie să ne rugăm pentru asta, dar trebuie să ne rugăm în primul rînd pentru propria noastră convertire. A fost o vreme cînd curajul creștinilor în fața morții și mai ales a torturilor a impresionat o lume pentru care violența era un fapt cotidian. Astăzi, creștinii se tem să nu le fie suspendat contul de facebook, iar cînd se-ntîmplă așa ceva se așteaptă ca numele să le apară în calendarul bisericesc. Cînd o astfel de atitudine caracterizează o întreagă societate, discuția despre convertire este o glumă.
Aveți dreptate, nu punem credința la lucru, dar asta se-ntîmplă și pentru că oamenii nu știu că ea poate preface nu doar apa în vin, ci și lumea în împărăția lui Dumnezeu. Misiunea Bisericii nu este să reziste lumii, ci să biruiască lumea, transformînd-o, aducînd-o în Biserică. Aceasta înseamnă că lumea poate fi adusă în Biserică, poate deveni Biserică. Biserica nu vorbește într-o limbă creștină, opusă limbii barbare. Biserica vorbește adevărul în toate limbile și este bine să ne amintim lucrul acesta mai ales astăzi, de Rusaliile anului 2021.
„Ortodoxia nu produce cultură, nu produce suflu politic, civic avem doar reacţii, pusee, nu avem interese formulate clar, nu e pus în discuţie un repertoriu al obiectivelor politice, civice, culturale, economice, ale credincioşilor.”
Asta se-ntîmplă pentru că nu este resimțită lipsa, deci nevoia unor astfel de obiective, ceea ce poate să însemne că nu există nici conștiința unei comunități creștine. Nu avem nevoie de reprezentare pentru că trăim un creștinism strict pe persoană fizică. Dar este posibil ca lucrurile să se schimbe dacă credincioșii nu ar mai fi văzuți de cler nici în mod izolat, nici ca mulțime, ci ca o comunitate. Și pentru aceasta ar trebui văzuți ca familie în relații cu alte familii. Familia creștină este cheia trezirii și cultivării nevoii de comunitate creștină. Și atunci discursul creștin în domeniul economic, politic, social ar avea o audiență tot mai largă, iar acest mod de a reface comunitatea creștină ar proteja Biserica atît de capcana implicării social-civice în care a alunecat în ultimii ani atît de rău, precum și de ispitele ideologizării de dreapta, în care BOR devine tot mai mult un simplu pion în războiul ideologic dus de dreapta împotriva neomarxismului.
Apariția unei organizații precum Ordo Iuris din Polonia (citez puțin mai jos un pasaj din prezentarea lor) trebuie să fie făcută posibilă în egală măsură de Biserică, de modul în care se vede Ea în lume și misiunea Ei față de lume, nu poate fi doar o inițiativă strict laică a unor credincioși responsabili:
„Every day people are confronted with various radical ideologies that aggressively question the existing social order. Such ideologies are not aimed at improving or healing society, but instead seek to destroy its very foundation, including the foundation for Poland that is clearly confirmed and affirmed by the Polish Constitution. The words spoken by Marek Safjan, who warned of believing in the automatic driving force of mere statements from the Polish Constitution, turn out to be relevant today. Their application can often create an illusion of stability rather than a real guarantee of social order.
We believe there is a pressing need for lawyers to become actively involved in the defense of the Constitution. For this reason, we have been guided by the idea of the legal order – ordo iuris.
Law is too complex a subject to be presented as a mere set of rules or invoking only the authority of natural law. Lawyer involvement in the law has to take into consideration the context created by extralegal regulatory systems, the practice of law and, more broadly, the whole culture. This is why Ordo Iuris is the Institute for Legal Culture.”
https://en.ordoiuris.pl/who-we-are
https://www.qmagazine.ro/ecouri-ale-revocarii-renatei-weber-democratia-a-murit-traiasca-statul-de-drepti/
De urmărit discuţia şi susţinerile celor doi de mai jos:
https://www.youtube.com/watch?v=9_MyPNnUYGg