Situaţia:

Demiterea Renatei Weber din funcţia de Avocatul Poporului şi respingerea de către Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate vizând starea de alertă vin să consfinţească deriva autoritară (probabil) ireversibilă pe care a alunecat statul român, incapabil să mai producă voci credibile, apte să lanseze chemări la ordine şi să producă reveniri întru sine.

Această funcţie socială necesară şi care a fost exercitată totuşi minimal(!) de doamna Weber în calitate de Avocatul Poporului, în raport de necesităţile obiective ale stării de urgenţă/alertă, s-a dovedit a fi îndeajuns de iritantă pentru ca reprezentanţii puterii să dea curs demersurilor de înlocuire a sa cu un actor aliniat. Curtea Constituţională încă nu a motivat soluţia dată, dar s-a pus la adăpostul viforului demolator cu care cei aflaţi în funcţii de autoritate spulberă temeliile ordinii (nu doar a statului!) de drept.

Cauza?

Partizanatul amoral a dat naştere unei specii de minciună publică opresivă, acceptată cinic ca fiind un dat al timpurilor noastre, minciună generală care spulberă orice temei util al vieţii politice şi mutilează necontenit organismul societăţii româneşti.

Pe de altă parte, statul român şi agenda publică sunt abandonate în favoarea mincinoşilor, probabil la fel de ireversibil, de cei chemaţi să le slujească şi să le capitalizeze cu bună-credinţă şi legitimitate. Împotrivirile pe care le văd exprimate astăzi sunt emise de pe poziţii similare celor dominante, aparent din calcule conjuncturale, mai puţin din îndatorirea de a sluji Adevărul ca principiu director în viaţa privată şi cea colectivă.

Ce urmează?

În plan imediat, demiterea doamnei Weber lasă Guvernului calea deschisă, pe perioada vacanţei parlamentare, pentru adoptarea ordonanţelor de urgenţă fără riscul ca acestea să fie supuse controlului de constituţionalitate şi fără a fi contestate sub unghi moral, de pe poziţii care obligă la răspuns. Înlăturarea şi a ultimei metereze de (vocaţie de) rezistenţă va reorienta avântul autodistructiv spre înăuntrul centrului puterii, urmând probabil divorţul zgomotos şi vulgar între PNL şi USRPLUS.

În plan general, concentrarea de putere din societate este nemaiîntâlnită din vremurile regimului comunist, nu doar prin cumularea pârghiilor formale sau recunoscute cât, mai ales, prin absenţa unor mişcări colective de disidenţă coerentă faţă de un referenţial moral (minimal). De altfel, climatul social este unul care face cvasi-inutilă iniţiativa individuală, întemeiată pe îndatorire morală, chiar şi din partea persoanelor care se bucură de autoritatea publică recunoscută. Instinctul de autoconservare ne obligă pe toţi să ne retragem în propriile cercuri sociale/morale şi să raţionalizăm cumva consumul forţat de socializare toxică.

Ce speranţe sunt?

Rezervele civismului naţional de agregare într-o masă critică par epuizate şi, în orice caz, par a fi ratat o fereastră esenţială de manifestare. În special civismul ortodox este confuz, incoerent şi, per ansamblu, neasumat ca atare. Nu pare că ştim ce vrem, de ce să vrem şi nici ce ne nemulţumeşte. Ne lipseşte capacitatea de analiză şi de diagnostic necesare pentru luminarea spaţiului de acţiune imediată. Biserica se dovedeşte a fi parte din lume. Atât la nivel personal cât şi la nivel colectiv înaintăm prin pâcla neadevărurilor pe care, eu unul, le resimt ca fiind complet dezumanizante.

Trăim cu speranţa impactului norocos cu zidul, cu speranţa şansei unei coliziuni interesate cu sinistrul iminent, coliziune care să ne confere o altă traiectorie şi un răgaz în care să ne recăpătăm iluzia controlului. Pare că ne hrănim cu speranţe naive.

Ce face statul român?

Statul român se auto-devorează şi auto-mutilează într-o cadenţă stupefiantă deşi, probabil, mai greu de sesizat în detaliu pentru acei români care nu pricep mecanismele politice şi juridice care produc energia şi substanţa autorităţii de stat.

Un comentator descria statul român, fără să exagereze, ca fiind asemeni boxerului făcut groggy şi care rămâne în picioare datorită pumnilor primiţi de la adversar. Imaginea este sugestivă dar se cere completată cu elemente suplimentare: atitudinea auto-distructivă a boxerului care mimează calitatea sa de sportiv, care minte despre categoria din care face parte, despre cunoaşterea regulilor de angajare în luptă şi aşa mai departe. Întreaga sa energie este epuizată pentru mimarea străvezie acestor aparenţe.

Ce este inedit?

Chestiuni de căpătâi în ordinea de stat, precum suveranitatea formală, autonomia personală şi respectarea principiilor generale ale dreptului şiadministraţiei publice, sunt efectiv anihilate în viaţa cetăţii fără niciun fel de reacţie. Statul român funcţionează ca şi când ar fi fost devastat şi cucerit militar, iar acum se află sub cea mai directă şi arbitrară formă de ocupaţie. Reacţia societăţii este de acomodare cu ocupaţia străină şi doar coerciţia, corolară minciunii, se mai exercită cu vitalitate în spaţiul public. În rest, totul se mimează.

Ceea ce este inedit este destructurarea ostentativă a reperelor colective fără însă a coborî prigoana, în mod direct şi brutal, încă, la nivel individual. Cu toţii vedem că nimic nu opreşte răul să se manifeste plenar, dar spectacolul este încă la nivelul transformărilor/eviscerărilor instituţiilor colective. Ni se arată practic, fiecăruia în parte, că vom rămâne singuri împotriva răului, dacă nu ne supunem, dacă nu urlăm şi noi ca lupii.

Care sunt consecinţele?

Societatea românească se cimentează într-o situaţie de atomizare neputincioasă şi, după cum am spus, statul român este abandonat în privinţa necesarului său de loialitate; ne regăsim încă într-o relaţie forţată în care statul este tratat cu dezgust, pe bună-dreptate, şi cu o temere crescândă.

Cei cu vocaţie de lideri/elite se rezumă la minimul necesar conservării a)locului câştigat şi b)culoarului (prezumat) de oportunitate. Capacitatea de jertfă voluntară este practic inexistentă întrucât este de la bun început considerată ineficientă. Foamea noastră pentru o schimbare de fond ne întunecă discernământul şi visăm cu ochii deschişi la soluţii care par otrăvitoare sufleteşte.

În toate se constată şi aruncarea copilului din copaie, fără remuşcare, fără a privi în urmă, cu acceptarea oricăror costuri colaterale. Faţă de cât s-a pierdut, orice nouă pierdere pare în logica (costurilor) prăbuşirii.

Ce e de făcut?

Lucruri mici, dar vizând planul colectiv, atât cât poate fiecare. Dar „cât poate fiecare” trebuie să ne fie lucru limpede, cert şi determinat: cât timp pot aloca, câţi bani, câtă atenţie, cât interes, câtă reputaţie, câtă supunere, câtă răspundere, câtă slujire, toate acestea apreciate concret (în marjele deznădejdii sau ale entuziasmului lumesc). Cât pot astăzi, cât pot mâine şi de ce nu am putut ieri; aceste lucruri trebuie să le ştim şi dacă am fi treziţi din somn.

Noi, cei mai mici, trebuie să începem a vorbi despre ce preţuim şi despre cât suntem dispuşi să jertfim, pentru ca, din suma de „bănuţi ai văduvelor” cei pe care îi va ridica Domnul să fie încurajaţi să formuleze/plămădească cele necesare începutului reconstrucţiei colective.

Fiecare să-şi răspundă: ce preţuiesc şi ce/cum/când vreau să jertfesc?

Elitele trebuie să înceteze a visa să stăpânească ori să domine şi să înveţe să ceară deschis ajutorul, să ceară mai întâi bani, apoi timp, apoi slujire, apoi răspundere, apoi sfătuire, apoi criticare şi îngăduinţă; acestea în schimbul unor obiective concrete, fie că vorbim de obligaţii de mijloace sau de obligaţii de rezultat. Trebuie să nu facă risipă şi să înveţe din greşeli, în văzul lumii. Cine nu ştie, dintre elite, a cere ajutorul sau o face astăzi inadecvat, în termeni patetici ori prea entuziaşti, are tot timpul rămas în lume să înveţe, pentru că bine de la sine nu cred ne vom mai face.

Cine dintre elite nu cere ajutorul, din mândrie sau comoditate, să se pocăiască! Iertaţi-mă!

Translate page >>
8
0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x