Cuvântul lui Dumnezeu este „duh și viață” (In. 3:63) pentru că nu e o învățătură seacă, teoretică, ci lucrarea vie a Duhului Sfânt. El poate fi redus la niște porunci omenești, la formalisme exterioare, dar numai prin trădarea credinței drepte, prin renunțarea la esența Bisericii. De aceea trebuie să dobândim și să păstrăm tradiția autentic ortodoxă lăsată de Sfinții Părinți și îndeosebi de Sf. Grigorie Palama, teologul energiilor necreate.
Învățătura palamită sau isihastă constă în două principii de căpătâi: (1) Dumnezeu nu poate fi cunoscut și prins în ființa Lui, ci doar prin lucrările Sale, care (2) sunt necreate, veșnice. Împotriva ereticilor Varlaam, Akindin și Nichifor Gregora, care afirmau că Dumnezeu ne face cunoscută natura Lui prin idei și imagini create, prin concepte omenești, Sf. Grigorie Palama a opus învățătura patristică a lucrării necreate a lui Dumnezeu în sufletul omenesc. Suntem înzestrați cu capacitatea de a intra în contact, în atingere cu veșnicia lui Dumnezeu, fapt care ne scoate din limitările create și ne ridică înapoi în rai, ne scoate din stricăciunea păcatului, ne mântuiește. Niciodată nu vom putea ajunge la ființa lui Dumnezeu, care este mai presus de orice lucru creat, dar ne putem împărtăși de bunătatea, dreptatea, dragostea, viața Lui, care sunt veșnice, ne fac asemenea Lui, ne îndumnezeiesc prin harul, adică prin darul Lui.
Aceste aspecte teoretice au fost definite concis în principal în cadrul disputelor isihaste din anii 1341-1351, dar ele reflectă experiența și trăirea ascetică a Bisericii dintotdeauna și nu doar la nivel teoretic, ci mai ales practic, făptuitor. În continuare, va fi ilustrată această comoară a viețuirii ortodoxe prin puține exemple punctuale din cuvintele și viețile unor Sfinți. Pe lângă bine-cunoscuta învățătură generală a Sf. Serafim de Sarov despre dobândirea Duhului Sfânt și călăuzirile Sf. Teofan Zăvorâtul, există o bogăție de alte mărturii ale Părinților despre lucrarea harului în suflet din care pot fi alese îndrumări pe măsură.
Experiențe ale venirii harului
„La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… o, minune! ce mare eşti, Tu, Doamne! …mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă!” (Valeriu Gafencu, Scrisori către familie)
„ La vârsta de doisprezece ani mi-a stat înainte această întrebare: Care dintre variatele confesiuni ale lui Hristos era dreaptă? Cine a păstrat adevărul despre Hristos: anglicanii sau francezii, catolicii sau protestanţii, ortodocşii sau protestanţii de toate naţiile? Am fost preocupat de această întrebare de la începutul liceului. Nu mă interesau nici teatrul, nici filmul. Tot venitul meu, fie pentru micul dejun, fie cadourile, îl cheltuiam pe cărţi. (…) Totul s-a rezolvat pe deplin într-un minunat când am intrat în paraclisul Icoanei Mântuitorului „Nefăcută de mână” din apropierea casei lui Petru cel Mare de pe Insula Vasilievski. În timpul cât am stat în rugăciune în faţa icoanei făcătoarei de minuni am primit luminare. Am văzut ceea ce oamenii nu văd. Mi-a devenit limpede că numai Ortodoxia a păstrat harul Duhului Sfânt moştenit de la Sfinţii Apostoli.” (Starețul Samson Sievers)
Harul dumnezeiesc este bucurie cerească mai presus de orice simțire omenească
„Avem bucurii duhovniceşti, dar cereşti nu avem. Facem o hirotesie, o priveghere, cântăm şi „Robii Domnului…”, învârtim şi policandrul şi ne bucurăm. Dar acestea nu sunt bucurii cereşti. Sunt bucurii trupeşti ale inimii, în sensul cel bun. Bucuria cerească este ceva mai înalt, care nu se poate explica. Când începe cineva să guste puţin din cele cereşti, îi tresaltă inima, înnebuneşte. Trebuie să trăim bucurii cereşti, ca să le transmitem şi generaţiilor următoare.” (Sf. Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească)
„Mă îndrept către cei ce spun (în mod greșit) că au în ei Duhul lui Dumnezeu în chip neştiut [inconştient] şi socotesc că L-au dobândit pe Acesta în ei înşişi de la dumnezeiescul Botez şi cred că au această comoară [2 Co 4, 7], dar se recunosc pe ei înşişi cu totul uşori de aceasta, spre cei care mărturisesc că n-au simţit nimic la Botez, dar presupun că darul lui Dumnezeu s-a sălăşluit în ei înşişi şi că el există de atunci şi până acum în sufletul lor în chip neştiut şi nesimţit; dar nu numai spre aceştia, ci şi spre cei care spun că n-au primit vreodată o simțire a lui în vedere şi descoperire, ci că l-au primit pe acesta şi îl ţin în ei înşişi numai prin credinţă şi gând din auzirea cuvintelor dumnezeieşti [ale Scripturii].” (Sf. Simeon Noul Teolog, Discursul 5)
„Nu cerusem de la Domnul pe Duhul Sfânt: nici nu știam că este Duh Sfânt, cum vine și ce lucrează El în suflet, dar acum scriu cu bucurie despre aceasta.
Slavă Domnului și milostivirii Sale! El ne-a iubit atât de mult, încât ne-a dat pe Duhul Sfânt, Care ne învață tot binele și ne dă puterea de a birui păcatul. După mulțimea milostivirii Sale, Domnul ne dă harul și noi trebuie să-l păstrăm cu tărie ca să nu-1 pierdem, fiindcă fără har omul e orb duhovnicește. Orb este cel ce adună comori în această lume: aceasta înseamnă că sufletul lui nu cunoaște pe Duhul Sfânt, nu știe cât e de dulce și de aceea e înrobit pământului. Dar cine a cunoscut dulceața Duhului Sfânt, acela știe că ea întrece neasemănat toate și nu mai poate fi înrobit de nimic pe pământ. E înrobit numai de iubirea Domnului, își găsește odihna în Dumnezeu și se bucură și plânge pentru oameni, că n-au cunoscut toți pe Domnul și îi este milă de ei.
Când sufletul este în Duhul Sfânt, el este plin și nu mai tânjește după cele cerești, pentru că împărăția cerurilor este înăuntrul nostru [Le 17, 21], fiindcă Domnul a venit și s-a sălășluit întru noi [In 14, 23]. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci el tânjește după cele cerești și cu lacrimi îl caută pe Domnul. Înainte de a fi atins de har, omul trăiește gândind că totul e bine și în bună rânduială în sufletul lui; dar când harul îl cercetează și locuiește în el, atunci se vede pe sine cu totul altfel, iar când harul îl părăsește din nou, numai atunci își dă seama în ce mare nenorocire se găsește.” (Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei)
Harul se dobândește cu multă nevoință, cu sânge
„Femeia atunci cunoaște că a zămislit, când i se va opri sângele. Așadar și sufletul, atunci cunoaște că a primit Duh Sfânt, când i se vor opri patimile cele ce curg jos dintr-însul. Iar câtă vreme petrece într-însele, cum poate să se mărească în deșert că este fără patimă? Dă sânge și ia Duh!” (Pateric, Avva Longhin)
„Când omul se nevoieşte duhovniceşte cu mărinimie, simte o veselie lăuntrică, fiindcă Dumnezeu îi dă mulţumire duhovnicească. Desigur, cel mărinimos niciodată nu se nevoieşte ca să afle odihnă sau ca să primească vreo mulţumire. Şi chiar dacă Dumnezeu nu-i va da Raiul, el nu se va mâhni, căci nu se nevoieşte cu gândul: „Să mă nevoiesc ca să merg în Rai, ca să o duc bine şi să nu sufăr în iad”, ci nu păcătuieşte din mărinimie, deoarece nu vrea să meargă în iad şi astfel să-L rănească pe Hristos, Binefăcătorul Său. Iar dacă Hristos îi va spune că şi în Rai va avea parte de suferinţe muceniceşti etc., el tot acolo va voi să meargă din dragoste pentru Hristos.” (Sf. Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți)
Pericolul înșelării
„- Părinte, nevoinţa trupească ajută în lupta împotriva patimilor?
– Dacă se foloseşte în scopul acesta, ajută. Trupul se smereşte şi carnea se supune duhului. Dar nevoinţa seacă pricinuieşte simțăminte false deoarece cultivă patimile sufleteşti, umflă mândria, măreşte încrederea în sine şi duce la înşelare. Şi atunci unul ca acesta trage concluzii despre sporirea sa duhovnicească din nevoinţa ce o face. „Eu fac aceea şi aceea, în timp ce acela şchiopătează; l-am ajuns pe acel Sfânt, l-am întrecut pe celălalt”. Şi dă-i la posturi şi privegheri. Dar toate se pierd, pentru că nu le face în scopul tăierii patimilor, ci ca să se satisfacă în chip egoist. Am cunoscut un monah care făcea nevoință din mândrie şi gândul îi spunea că este mare nevoitor. Ajunsese într-un hal fără de hal; nu mânca, nu se spăla deloc şi trăia într-o nespusă murdărie… Hainele i se rupseseră de murdare ce erau. I le-am luat să i le spăl, dar ce să speli? Putreziseră. Odată mi-a spus: „L-am întrecut pe Sfântul Ioan Colibaşul”. „Bre. Sfântul Ioan Colibaşul s-a sfințit pentru că nu s-a spălat?”, îi spun. După câteva zile a venit din nou şi mi-a spus: „L-am întrecut pe Cuviosul Maxim Cavsocalivitul”. „Cum adică l-ai întrecut?”, întreb. „Iată, tot Sfântul Munte l-am înconjurat ca o sfârlează” ‘Bre. Cuviosul Maxim a devenit imaterial şi zbura, nu umbla ca tine”. După aceea a început să practice pomenirea morţii anapoda și-și spunea în gând: „Acum sunt în iad”. Apoi, după puțină vreme, chipurile ca să se smerească, a început să spună: „Acum sunt diavol, satana, şi mă duc să-mi adun ucenici” și astfel a ajuns la înşelare.” (Sf. Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească)
Cunoașterea lui Dumnezeu este prin descoperire, nu doar prin citire
„ Oricât am învăța, e cu neputință să cunoaștem pe Domnul dacă nu vom viețui după poruncile Lui, pentru că nu prin știință, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulți filozofi și savanți au ajuns la credința că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Și noi, monahii, învățăm ziua și noaptea Legea Domnului, dar nu toți ajung să-L cunoască, chiar dacă cred în El.
A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cunoaște pe Dumnezeu e altceva. Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Domnul; există suflete care nu L-au cunoscut, dar cred în El; și, în sfârșit, există oameni care nu numai că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El, și printer aceștia din urmă există mulți oameni învățați.
La necredință se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin mintea și prin știința lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul nu Se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le face cunoscute lucrurile Sale, care sunt de neînțeles pentru mintea noastră, dar se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai cu mintea omul nu poate cunoaște decât cele pământești și pe acestea numai în parte, dar Dumnezeu și toate cele cerești nu se cunosc decât prin Duhul Sfânt.” (Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei)
Venirea harului curăță sufletul de patimi
„În cei ce s-au învrednicit de adumbrirea harului, sufletul e răpit mereu de către rugăciunea minţii, ca de o mână nevăzută, din mijlocul gândurilor şi simţămintelor deşarte şi păcătoase, şi înălţată sus: lucrarea păcatului şi lumii rămâne neputincioasă şi neroditoare” (Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, vol. 1)
