Chiar de ziua Crucii (14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci), Papa Leo al XIV-lea a ținut un serviciu religios pentru comemorarea „martirilor și martorilor credinței în sec. XXI”, la care au participat delegați ai mai multor confesiuni religioase. Printre aceștia au fost și reprezentanți a cel puțin nouă Biserici Ortodoxe, printre care și IPS Iosif din partea BOR.
La eveniment Papa a ținut un discurs, au fost spuse rugăciuni și au fost aprinse lumânări de către delegați în memoria martirilor secolului 21. A fost o manifestare inter-confesională, cu participarea multor culte și cu un mesaj de chemare la unitate sub auspiciile mărturiei comune, un „ecumenism al sângelui”, cum l-a numit Papa în cuvântul său. Acest concept este unul mai nou, dar nu prima dată invocat, fiind preluat de la Sinodul de anul trecut despre sinodalitate ținut de catolici.
Dintre reprezentanții ortodocși, doar Mitr. Iosif de la români și Mitr. Ilarion de la ruși se pare că nu au aprins lumânări și nu au rostit rugăciune aparte, dar au fost alți ierarhi care au făcut asta, din Finlanda (din partea Patriarhiei Ecumenice) de două ori, Antiohia, Serbia, Cipru, Grecia și Polonia. Practic, se pare că au lipsit (ucrainenii,) georgienii, bulgarii, Ierusalimul și Alexandria. La final a fost rostită rugăciunea Tatăl nostru în comun de toți cei prezenți.
Este evident că lumea este sub o mare presiune a răului astăzi și astfel de martiri este bine să fie cinstiți. Însă la fel de bine este să ne protejăm credința noastră și să facem unele delimitări. Una este a da o mărturie comună și o ripostă la valul de anarhism și progresism lumesc ce ne inundă, dar alta este a face asta ca o credință și manifestare religioasă.
Din nefericire, Învierea o cinstim într-un chip mult mai profund, cu o credință mult mai ancorată, mai puternică și care conduce la o mucenicie mărturisitoare pe alte principii. Pentru a avea această așezare este nevoie de multă trudă, zbatere duhovnicească și o căutare aparte a adevărului și vieții adevărate. Nu este suficientă împotrivirea la răul din lume, ci și găsirea binelui din afara lumii care să întărească prin harul lui Dumnezeu pașii spre împărăția cerurilor.
Nu este prima dată când Biserica se confruntă cu mucenicii din afara ei. De aceea are stabilite canoane, cum ar fi 34 Laodiceea și 9 Timotei al Alexandriei. Și nu este de mirare că există martiri străini de ortodoxie, pentru că acest zel poate fi pus în slujba multor cauze, chiar și rele (comunism, nazism, sionism, scopuri umanitare). Sunt lăudabili cu toții pentru dedicarea lor, dar nu în fața lui Hristos și nu pentru mântuirea sufletului. Altceva este mucenicia adevărată, care nu provine din curaj omenesc, ci din râvna după lumea cealaltă, pentru Hristos și rai, pentru binele desăvârșit. Noblețea aceasta este de alt soi. De aceea unii au și dat înapoi în fața muceniciei, cu ar fi Saprichie (din viața Sf. Mucenic Nichifor), care avea ură în sufletul său față de aproapele, fapt ce l-a împiedicat să primească adevărata cunună a muceniciei.
Discernământul cred că ne spune să fim respectuoși față de cei ce au curajul să înfrunte minciuna la diferite nivele, dar fără să ne pierdem credința curată în Înviere, fără să ni se fure credința dătătoare de viață prin impresii de suprafață. Mai mult, este condamnabilă din punct de vedere canonic participarea clericilor ortodocși la astfel de manifestări sincretiste și sper să nu asistăm la un nou asalt aspra credinței, mai subtil, prin promovarea unității în prigoană.
