Rostul întreruperii pomenirii

Ca orice faptă binecuvântată, întreruperea pomenirii trebuie să aibă un rost precis și folositor, altfel se poate transforma într-o acțiune haotică sau schismatică, fără roade plăcute lui Dumnezeu. În situația de după Sinodul din Creta, mai toți care au întrerupt pomenirea ierarhului au invocat drept temei canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) ca dovadă că nu au acționat incorect. Pe bună dreptate au făcut aceasta, însă faptele unora dovedesc că ei depășesc limitele acestui canon și, bineînțeles, normele bisericești. Chiar dacă situația este destul de complicată și greu de descâlcit, este nevoie de atenție și discernământ pentru a avea o poziție corectă față de această modalitate de reacție. Cercetarea Scripturilor și a scrierilor patristice este absolut necesară pentru a nu ne rătăci pe calea credinței.

Textul canonului 15 tradus din nou din grecește:

„Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.”

În primul rând, de ce este utilizat canonul acesta? Răspunsul este simplu: pentru că situația în care ne găsim se circumscrie doar la acest canon, eventual și la 31 apostolic, care este asemănător. Celelalte canoane, cum ar fi 65 apostolic, care interzice a ne ruga în bisericile ereticilor, sau 46 apostolic, care condamnă pe cei care se roagă împreună cu ereticii, sau altele asemănătoare nu se referă la ierarhii sau preoții ecumeniști de astăzi. Din simplul motiv că acelea se aplică pentru eretici condamnați, pe când ecumenismul și propovăduitorii lui nu au fost osândiți.

Greșeala de a intra în comuniune cu ereticii excomunicați constă în aceea că ar reprezenta o contestare a condamnării lor, după comentariul Sf. Nicodim Aghioritul la canonul 10 apostolic: „…această împreună împărtășire de rugăciune pe care o face cu cel afurisit, cunoscându-l și știindu-l acest fel, privește spre necinstea și defăimarea celui ce l-a despărțit și îl clevetește pe el ca și cum cu nedreptate l-a despărțit” (Pidalion). Cu alte cuvinte, comuniunea cu ereticul condamnat echivalează cu negarea faptului că este eretic și că a fost condamnat pe drept; practic este vorba de o recunoaștere a credinței aceluia. Așadar nu putem vorbi de situația aceasta după Sinodul din Creta pentru că nu există o condamnare.

Dimpotrivă, în mod paradoxal, semnatarii de la Sinod și cei neparticipanți au rămas în comuniune. În mod normal, după orice Sinod la care sunt luate hotărâri dogmatice, cum a fost cazul în Colimbari, se impune ruperea comuniunii dintre cei ce susțin credința aprobată și cei care se împotrivesc acesteia. Totuși nu s-a întâmplat lucrul acesta. Poate va spune cineva că din vicleșug s-a făcut aceasta, pentru ca să fie trasă toată Biserica în ecumenism. Nu pot contrazice o astfel de afirmație, dimpotrivă, o cred foarte adevărată. În schimb, nu schimbă prea mult datele problemei pentru că au mai fost situații de genul acesta, cum ar fi cea de pe timpul Sf. Maxim Mărturisitorul și Sofronie al Ierusalimului, care s-au confruntat cu monotelismul. În acea vreme, Roma era ortodoxă, dar avea comuniune cu Constantinopol, Alexandria și Antiohia, care erau în erezie necondamnată. Doar Sf. Papă Mucenic Martin a condamnat monotelismul sinodal, dar apoi, după exilarea sa, urmașii Romei au continuat aceeași politică de a păstra dreapta credință, dar având comuniune cu restul Patriarhiilor. Deci atât Sf. Sofronie a fost în comuniune cu Patriarhii eretici, deși el lupta fățiș împotriva monotelismului, cât și după condamnarea de la Sinodul de la Lateran (649) din vremea Sf. Martin a existat comuniune între Patriarhii, unele fiind ortodoxe, iar altele eretice.

Revenind, astăzi suntem într-o situație la fel de atipică, ereticii ecumeniști fiind în comuniune cu ortodocșii. Deci nu există o separare. Ce înseamnă aceasta? Că ecumeniștii își afirmă convingerile, dar nu până la capăt, până acolo încât să se rupă de ceilalți. Pe de altă parte, nu se unesc cu eretici condamnați, catolici sau protestanți. Este exact situația descrisă în partea a doua a canonului 15, când un episcop propovăduiește deschis o erezie în Biserică. Așadar cel care întrerupe pomenirea unui astfel de episcop nu greșește, ci o face pentru a izbăvi Biserica de dezbinarea produsă de deciziile controversate semnate în Creta.

Însă apar alte probleme în interpretarea canonului. Poate sau trebuie să fie întreruptă comuniunea cu toți cei aflați în comuniune cu episcopul semnatar? Pare destul de evident că trebuie făcut lucrul acesta cu toți cei care au semnat deciziile din Creta și cu cei care le susțin „public și cu capul descoperit”. Dar intră în această categorie și cei care pur și simplu sunt în comuniune cu ei, Biserici Locale, ierarhi sau cler inferior sau chiar mireni, după cum insinuează IPS Ierotheos Vlachos?

Există unii care afirmă că ecumeniștii nu mai sunt în Biserică prin simplul fapt că susțin o erezie. Aceasta este o extremă evidentă, care nu merită multă atenție, teoria căderii automate din har fiind fără bază canonică și patristică și contestată de practica Sinoadelor Ecumenice care au considerat depuși din treaptă pe eretici abia după decizia sinodală.

Însă mai există teoria că participarea la Liturghia săvârșită de ecumeniști sau de cei care îi pomenesc pe ecumeniști este spre osândă. Este de înțeles să fie spre osânda celor ce susțin o erezie, fiind un păcat opritor, dar de ce ar fi spre paguba celor drept credincioși care au comuniune cu ei? Unii susțin că se fac prin aceasta părtași la credința personală a slujitorului sau chiar a arhiereului pomenit. În această afirmație nu are nici un temei patristic.

Mărturia lui Teodor al Andidelor (în comentarea Sfintei Liturghii) că prin pomenirea episcopului „slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit” a fost interpretată în sensul că prin pomenirea ierarhului ne facem părtași la credința lui personală. Totuși textul nu afirmă acest lucru, ci că slujitorul este părtaș „și el”, adică împreună cu altcineva, la credința arhiereului. Cu cine poate să mai fie părtaș la acea credință? Este evident că e vorba de episcopul pomenit. Așadar, dacă și episcopul este părtaș la propria lui credință, despre ce credință poate fi vorba? Nu a lui personală, ci una străină, primită, pe care și-a însușit-o. Deci este vorba de credința pe care o reprezintă ierarhul pomenit, a Bisericii din care face parte. Dacă prin pomenire ne-am împropria credința aparte a slujitorului sau conslujitorilor, atunci s-ar impune o cercetare amănunțită cu cine slujim împreună, ceea ce ar fi absurd. Lucrurile nu stau astfel, ci slujbele se săvârșesc pe baza credinței Bisericii. Avem comuniune în credința comună primită de la apostoli, fiecare dând răspuns pe cont propriu și având folos din Liturghie (sau nu) în funcție de cât de corect o ține sau se abate de la ea. De altfel, în tâlcuirea Sfintei Liturghii a lui Teodor al Andidelor este explicată și motivul pentru care este pomenit episcopul, anume că slujitorul nu este „un învățător nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”. Deci pomenirea arată succesiunea apostolică, faptul că Tainele sunt săvârșite potrivit credinței și tradiției primite din episcop în episcop până la ultimul și nu este o invenție a cuiva.

Având în vedere acestea, se pune întrebarea: Care este credința Bisericii la momentul acesta? Este cea semnată în Creta sau cea ortodoxă? Absența și chiar respingerea Sinodului de către unele Biserici Locale, care reprezintă peste 65% din masa credincioșilor, pe deasupra, ne conduc la concluzia simplă că deciziile din Colimbari nu au fost înglobate în Crezul Bisericii Ortodoxe. Mai degrabă adepții Sinodului sunt nevoiți să accepte netemeinicia deciziilor lor. Faptul că deciziile nu au fost receptate pan-ortodox și ei păstrează comuniunea cu ierarhii absenți este o dovadă că ei se recunosc înfrânți (pe moment). Evident că fac eforturi mari de a impune hotărârile, dar încă nu au reușit.

Pentru unii este frapantă această afirmație, drept pentru care reacționează întrebându-se la ce mai este de folos întreruperea pomenirii dacă nu s-a schimbat nimic? Răspuns: tocmai ca să nu se schimbe. Dar este de remarcat că în această nedumerire se ascunde o gândire schismatică. Dacă cineva a întrerupt pomenirea pentru că s-a schimbat ceva în Biserică, atunci s-a desprins de ea ca de o erezie, s-a îngrădit pe sine de restul credincioșilor. Aceasta înseamnă că nu au aplicat canonul 15, ci alte dispoziții canonice, ceea ce ar fi greșit. Canonul 15 nu vorbește despre îngrădirea de erezie, ci de îngrădirea față de comuniunea cu episcopul eretic. Prin oprirea pomenirii nu ne delimităm de erezie, ci sancționăm, vădim greșeala episcopului. Oricum nu suntem părtași la ea, dar atragem atenția ca să nu se răspândească. Ce altceva pot să însemne cuvintele „s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări” decât un efort? Este vorba de o strădanie de a scăpa Biserica, nu pe sine. Deci se urmărește a scoate din Biserică greșelile, ceea ce înseamnă că și ecumeniștii sunt în ea, dar provoacă pagubă. Așadar întrerupem pomenirea pentru a semnala că episcopul nu-și împlinește datoria, nu păzește credința pe care o reprezintă și duce în rătăcire pe credincioși. Ținta este să fie convocat un Sinod autentic care să rezolve această situație sau să se găsească o soluție pe măsură.

Chiar și acțiunile unor episcopi de a-i caterisi pe cei care au întrerupt pomenirea arată gravitatea situației și ruptura pe care o provoacă. Ei acționează împotriva acestui canon 15, care subliniază că întreruperea pomenirii nu este supusă certării canonice.

Însă cel mai important aspect ce trebuie precizat este acela că oprirea pomenirii se poate face înainte de o condamnare sinodală a ierarhului, după cum menționează expres textul canonului. Este evident că nu e vorba de un episcop condamnat sinodal, cum greșit interpretează broșura Patriarhiei (Întrebarea 48). Pe de altă parte, întreruperea pomenirii unui ierarh eretic necondamnat nu este obligatorie, dar este o faptă mărturisitoare, onorată cu cinstea cuvenită celor ortodocși. Dacă ar fi fost obligatorie, nu ar fi fost una de cinste, ci o îndatorire.

Menționez că străduința de a scoate din Biserică ecumenismul prin întreruperea pomenirii este o faptă lăudabilă, pe care a săvârșit-o și Sf. Paisie Aghioritul între anii 1970-72, când a reacționat față de acțiunile rătăcite ale Patriarhului Atenagora al Constantinopolului. În cartea Epistole și alte texte, editorul menționează cum gândea Sfântul pe această temă (nota 9, p. 24): „PUTEM să încetăm pomenirea episcopului locului și mai înainte de condamnarea sa în Sinod fără a ne despărți de Trupul Bisericii, ci ca semn al protestului nostru profund și îndrituit atunci când … episcopul dă o pricină canonică, adică propovăduirea unei erezii, și suntem conduși la acest act nu de înverșunare, ci de durere și dragoste curată față de Ortodoxie”, ca atitudine de ultimă instanță.

Nu putem privi cu indiferență cum sunt luate cărămizile din edificiul Bisericii una câte una și să rămânem pasivi până se va dărâma de tot. Această nepăsare este una trădătoare. Poate nu e necesară chiar întreruperea pomenirii, dar cu siguranță este bine-venită orice acțiune de înfierare a ecumenismului și a Sinodului din Creta, care l-a legiferat. Măcar trebuie evitată trădarea credinței care se face prin acceptarea acțiunilor episcopilor și chiar prin aderarea la ele de frică sau din convingere.

Există multe detalii în privința aplicării corecte a întreruperii pomenirii, dar ar trebui depășite pentru a putea exista o luptă sfântă pentru dreapta credință care să aducă roadele cuvenite.

Rugăciune laolaltă, dar nu împreună a Patriarhului Daniel cu Papa Francisc

Patriarhia Română informează cu privire la contactul pe care-l va avea Papa Francisc cu reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române că va fi o întrevedere la Palatul Patriarhal cu sinodalii, urmată de o primire a sa de către PF Părinte Patriarh. Întâlnirea de la Palat nu ridică probleme în avans dar

„Programul vizitei din Catedrala Națională cuprinde rostirea rugăciunii Tatăl nostru, în limba latină, urmată de cântări pascale catolice. După terminarea acestora, va urma rostirea rugăciunii Tatăl nostru, în limba română, urmată de cântări pascale ortodoxe. Programul nu cuprinde oficierea unui serviciu liturgic comun, ci momente muzicale distincte şi consecutive, conform hotărârii Sfântului Sinod şi practicii din diaspora română când se folosește acelaşi lăcaș de cult”.

Istoria se repetă?

Afirmația că nu există serviciu liturgic comun, ci consecutiv este hilară. Din păcate, oficialii noștri preferă să scalde mereu și mereu cele ale credinței.

Se face caz de situația bisericilor închiriate din Occident de la catolici pentru a se oficia Liturghii ortodoxe în ele. Totuși există o serie de diferențe importante ale rugăciunilor din diaspora:

  • slujba nu se face împreună cu catolicii (sau cu protestanții) de la care a fost închiriat lăcașul;
  • nu se slujește pe masa lor, ci pe una improvizată, pe antimis orthodox;
  • participă doar credincioși ortodocși.

Așadar nu poate fi vorba de un climat sincretist pentru că nu există comuniune de nici un fel. Este folosită doar clădirea simplă, fără simbolistica ei eretică. Distincțiile sunt clare la nivel de cult. De cele mai multe ori este plătită chirie pentru spațiul care oricum nu este folosit. Deci este la mijloc și interesul „gazdei”.

Același pretext a fost folosit și după Sinodul din Creta, în 2016, pentru a arăta chipurile că orice „creştin ortodox lucid şi realist poate rămâne fidel Ortodoxiei şi atunci când se află în dialog şi cooperare cu alţi creştini”, dându-se ca exemplu că există 670 de biserici închiriate în diaspora. Cred că nimeni nu a bănuit că, de fapt, sub masca acestor închirieri, „se află în dialog sau în cooperare de ordin social-filantropic sau cultural” cu acele culte proprietare ale imobilelor.

În acest sens, canonul 71 apostolic este clar: „Dacă vreun creştin ar duce untdelemn sau ar aprinde lumânări la tem­plul păgânilor sau la sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor, să se afurisească”. Așadar este interzisă comuniunea, manifestată prin participarea la sărbători eretice sau ducerea ori primirea de daruri de la altarele străine, nu simpla intrare în lăcașurile eterodoxe. Deci Liturghiile săvârșite în diaspora nu intră sub incidența canoanelor pentru că se oficiază slujbe ortodoxe și sunt ținute sărbătorile Bisericii.

Revenind la primirea Papei, se observă un pas mai departe:

  1. Rugăciunea se face în prezența ambelor culte, ortodox și catolic, reprezentate la cel mai înalt nivel. Nu este vorba de vreo festivitate neutră, cum ar fi o sărbătoare profană, laică, la care fiecare s-ar ruga separat, ci de o întâlnire religioasă, în spațiu ortodox. Nu este doar o întâlnire de dialog, ci una cultică, semnalată de rugăciuni și cântări religioase și de un salut pascal.
  2. De data aceasta, nu ortodocșii sunt cei ce merg în clădirile catolice, ci invers, ceea ce este o diferență importantă. Cinstirea unui cleric eretic în biserică ortodoxă echivalează cu profanarea locașului proaspăt sfințit. Un spațiu afierosit slăvirii ortodoxe este pângărit prin săvârșirea unor acte de cult eretice, cum este cinstirea ca și cleric a Papei și intonarea unor rugăciuni și cântece catolice.

Sinodalii noștri ar fi cinstit să priceapă că nu pot sluji la doi domni. Atitudinea aceasta echivocă, de a respecta formal și tras de păr cerințele canoanelor, dar a fi și pe placul ereticilor, este perdantă și duce și poporul în mare rătăcire. Bineînțeles, până să înțeleagă asta arhiereii, ar trebui să conștientizăm noi, fiecare, acest lucru prin neparticipare și dezicere de primirea cu ospitalitate a Papei în România.

Ecumenismul – denunțat de un Episcop grec ca mișcare mondialistă, inspirat de duhuri necurate

Ecumenism=satanism

Mitropolitul Ambrozie de Kalavrita dovedește că există ierarhi greci care au tăria nu doar să nu facă concesii în direcție ecumenistă, ci chiar să-l denunțe ca erezie de inspirație demonică. Atitudinea sa tăioasă este ca o replică la viclenia și răul care atacă credința și națiunea greacă, deși un ton mai blând și așezat ar fi mai potrivit pentru apărarea Ortodoxiei.

Am păstrat formatarea textului original pentru a păstra tonul în care a fost scris și pentru a evidenția și diferența dintre uniformizarea totală a ierarhiei noastre față de unii episcopi din alte părți care au curajul de a se opune tăvălugului apostaziei.

ECUMENISM=MIȘCARE DEMONICĂ! (dovada la finalul articolului)

A venit ceasul să vorbim și despre Ecumenism!

Noul fruct care-i stăpânește pe toți în epoca noastră, atât în domeniul bisericesc, cât și în cel politic, este UNIFICAREA POPOARELOR ȘI A RELIGIILOR!

ECUMENISMUL, sau altfel MIȘCAREA ECUMENICĂ, ESTE un curent care acționează în domeniul bisericesc și are scop unificarea diferitelor religii sau Confesiuni religioase!

Frățiorul său este MONDIALIZAREA, adică un curent paralel, care acționează în arena politică și urmărește unitatea popoarelor!

Partea care privește popoarele, MONDIALIZAREA, este lucrată de persoane, partide și figuri politice!

Partea care se referă la unitatea religiilor, ECUMENISMUL, este lucrată de conducătorii bisericești!

Ținta și scopul tuturor acestor eforturi este unul singur: întemeierea pe pământ a unei noi orânduiri, care se numește «NOUA ORDINE»! Este lucrată în principal de Sionismul internațional, adică de statul evreu și are ca țintă să nu existe particularități, fie etnice, fie religioase! Cu alte cuvinte, toți oamenii să fim o «supă»! Toți locuitorii pământului să fim «amestecătură», după cum spune și fericitul Arhiepiscop Hristodul!

Ce înseamnă «amestecătură»? Este amestecarea!

Proiectul acesta al mondializării noi îl trăim aici, în Grecia, în leagănul de altădată al Ortodoxiei, în țara creștinilor ortodocși greci, îl trăim nemijlocit prin isprăvile Ministrului ne-Educației, d-l C-tin Gavroglu! El este omul care a transformat ora de religie în școlile noastre în ora de știința religiilor! De aici și mai departe, copiii greci, la ora de religie, în mințile lor, vor pune pe același nivel ca importanță pe Hristos, Mohamed, Buddha șamd. Ora de religie de acum s-a transformat în ora de știința religiilor, din păcate și cu conlucrarea și cooperarea unor frați Mitropoliți de-ai noștri!

Demolatorul și nivelatorul predaniilor noastre creștine este… șmecherul și mustăciosul ministru inculturii și ne-Educației, d-l C-tin Gavroglu! Acest om apelează adesea la Declarații publice inacceptabile, care ne și enervează și ne rănesc! Întrebat despre schimbări, care sunt promovate în programele școlare, s-a oprit îndeosebi la ora de religie, accentuând caracteristic:

«A existat un acord cu trei ani în urmă între Arhiepiscop, ministrul de atunci, Nikos Filis, și Primul Ministru că ora de religie va fi obligatorie. Deci, pentru a nu se face nedreptate «șmecherilor» nedreptățiți, o oră de religie cu materie de predare nu este sfârșitul lumii. Problema mare cu religia este că foarte puțini elevi o iau în serios. Cu cărțile noi pe care le avem și cu reformele care s-au făcut la oră în ultimul timp, religia este o oră serioasă și copiii vor trebui să o ia în serios ca parte a educației generale». La întrebarea dacă s-a pus capăt discuțiilor, a spus: «Biserica a declinat să ia poziție. Din punctul nostru de vedere, nu s-a pus capăt. Din păcate, unii din Ierarhie, din fericire, nu toți și acest fapt este unul pozitiv, nu vor să survină acest acord. Ei vor trebui să dea seama în fața istoriei.»  Sursa: www.pentapostagma.gr/2019/04/γαβρόγλου-οι-ιεράρχες-που-αρνούνται-τ.html

Desigur, căpetenia în demontarea și dezmembrarea tradiției ortodoxe și a credinței în Mântuitorul Hristos aici, în Grecia noastră, este celălalt «șmecher», tovarășul necununat, primul-ministru ateu al Greicie, d-l Alexis Tsipras, care – din păcate – nu are nici măcar o picătură de crustă deasupra lui! Dărâmă toate fără ezitare, câte alcătuiesc conștiința noastră religioasă și etnică!

Și încă ceva! Să caracterizăm cumva oferta lui: «Tsipras amăgește pe cetățeanul simplu prin promisiuni fantasmagorice!» Acestea le scrie presa germană!

Și acestea sunt cât privește mondializarea, pe care o întreprind CENTRE STRĂINE DE DECIZIE, pe care le administrează sionismul, masoneria, d-l Soros și celelalte forțe internaționale de la centru.

Să venim acum la ECUMENSIM, care ne interesează nemijlocit! Ecumenismul se apucă să desființeze granițele prin care sunt delimitate diferitele Confesiuni creștine. În creștinism există trei grupări:

Ortodoxia,

Romano-catolicismul

și Protestantismul.

Diferențele dintre ele sunt trei foarte mari. În principal cele dogmatice, dar și diferențele de cult rămân ireconciliabile în veci. Unii le depășesc, adică le trec cu vederea, cu neobrăzare. De exemplu, vă menționez că un catolic sau uniat NU POATE să se împărtășească cu preacuratele Taine într-o biserică ortodoxă. Și totuși Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a dat dumnezeiasca Împărtășanie Președintelui uniat al Ucrainei Poroșenko.

Un alt exemplu: un preot ortodox nu poate să slujească împreună cu un cleric catolic. Și totuși foarte de curând un cleric ortodox a slujit împreună cu un preot catolic acolo sus, undeva în Ucraina. Împrejurarea a salvat-o pentru noi portalul de știri bisericești Romfea.gr, căruia îi mulțumim călduros. Iată dovada: Sursa: https://www.romfea.gr/ekklisies-ts/ekklisia-tis-oukranias/27960-klirikos-tis-autokefalis-ekklisias-tis-oukranias-sulleitourgise-me-katholiko-ierea

Deci iată că, în epoca noastră, epoca lui Antihrist, unii corifei comandanți bisericești, evident pentru ca să-i scrie… istoria, se străduiesc «țac-pac», cum spuneam cândva, să remonteze distanța pierdută. Adică nu se străduiesc să îndrepte printr-un dialog teologic cinstit diferențele teologice care dăinuie, ci vor, prin argumentul unui așa-zis comportament «iubitor», să întindă mantia uitării peste ziua de ieri, ca să dăm mâna împăcării între noi. Adică ne cheamă să trădăm pe Sfinții Părinți ai Bisericii noastre, care au dat lupte ca să păstreze nefalsificată și neîntinată învățătura Domnului nostru! Ne cheamă să aruncăm la coșul uitării pe Sfințiții Mucenici și pe Mucenicii credinței noastre, care și-au jertfit viața și și-au vărsat sângele pentru Ortodoxia noastră! Ne cheamă SĂ ΝΕ ÎMBRĂȚIȘĂM STRÂNS cu Papa de la Roma și cu ceilalți creștini ortodocși în numele iubirii.

Din partea ortodocșilor, Căpetenie și inspirator al acestui efort, din păcate, foarte din păcate, este Primul din Ortodoxie, Patriarhul nostru, care răspunde la numele Bartolomeu.

Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul nostru Ecumenic după protocolul bisericesc, așterne cu petale de trandafir armata trădării! Prin deschiderea lui față de Papa Romei, prin îmbrățișările strânse cu el, prin mișcările și inițiativele lui inacceptabile cândva, așterne covorul TRĂDĂRII.

Dar și Papa Romei nu rămâne în urmă. El se deschide mai mult. Îmbrățișează la plimbare pe musulmani.

Între multe alte fapte supărătoare, un pas foarte important al acestui comportament trădător a fost Sfântul și Marele Sinod Panortodox din Colimbari, Creta, care s-a adunat în vara lui 2016. Două sunt PUNCTELE TRĂDĂRII la acel Sinod:

  • Întâi, NU A FOST NICI SFÂNT, NICI SINOD PAN-ORTODOX, de vreme ce patru Biserici Locale au refuzat să participe la lucrările Sinodului. Prin urmare, NU A FOST NICI ECUMENIC, NICI PANORTODOX.
  • În al doilea rând, în Colimbari au cutezat o decizie de trădare. Au caracterizat drept BISERICI pre romano-catolici și pe protestanți, care de veacuri de acum se consideră și se numesc «confesiuni creștine»!

Este cunoscut că Biserica este una. Este cea pe care a întemeiat-o Domnul și Mântuitorul lumii cel iubitor de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, în ziua Cincizecimii. De aceea și în Simbolul credinței mărturisim credința noastră în «una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică»! La început au fost tăiați din Biserică romano-catolicii, apoi și reformații. Deci aceste partide, adică părți tăiate, NU APARȚIN Bisericii una! Constituie ramuri ale copacului pe care l-a sădit Hristos, ramuri pe care le-a tăiat din copacul care se numește Biserică și au devenit autonome. De atunci se numesc, desigur, creștini pentru că cred în Hristos, dar compun confesiunile creștine. Nu au dreptul la numele «Biserică»!

Din păcate, recent Mișcarea ecumenică în întregime, cu binecuvântarea Patriarhului nostru, RĂU-FOARTE RĂU, le-a descoperit «Biserici». Aceasta, frații mei, este o faptă de bază a Mișcării ecumenice. În Colimbari, din păcate, au ignorat tradiția noastră bisericească și moștenirea teologică ortodoxă, că adică NU AVEM NICI COMUNIUNE BISERICEASCĂ-ADMINISTRATIVĂ, NICI COMUNIUNE EUHARISTICĂ cu toți aceștia, care au fost tăiați de trunchiul Bisericii lui Hristos. După cum am accentuat mai sus, un credincios catolic, de ex., NU POATE să se împărtășească cu preacuratele Taine într-o biserică ortodoxă.

Deci această perspectivă modernă ecumenistă conduce, din păcate, la trădarea credinței noastre neîntinate. Astăzi avem cazuri când un preot ortodox și unul romano-catolic săvârșesc slujbă comună. Dovada o aveți mai sus.

Dincolo de cele expuse mai sus, există și alți pași trădători, ca o consecință a acestei Mișcări ecumenice. De ex., teoria modernă despre «TEOLOGIA POST-PATRIASTICĂ». Undeva, acolo, în Tesalia, la o Academie bisericească a unei Miytropolii, se găsește sera acestei teorii. Numai că nici spațiul, nici timpul nu ne îngăduie să ne ocupăm astăzi de aceste fenomene «moderne» și, în același timp, «trădătoare».

Vom încheia acest text scurt al nostru cu un text de pe internet cu tema Ecumenismul:

«Astfel, Mișcarea ecumenică, deși putea să pună în valoare comorile tradiției și teologiei ortodoxe în general, care sunt neschimbate din epoca Apostolilor, dimpotrivă, a avut ca rezultat sădirea relativismului teologic în ortodocși și (după caz) fie protestantizarea, fie latinizarea învățăturii ortodoxe în rândurile ortodocșilor ecumeniști. Unirea mincinoasă care este promovată în acest mod nu este unirea «în adevăr» (3Ioan 4), care se va păstra în Biserică, ca să aibă «un Domn, o credință, un botez« – conorm cu porunca apostolică (Efeseni 4, 5), ci «unitatea în diversitate» (“unity in diversity”) un amestec de credințe neomogene, de ritualuri de slujire, de linii de abordări pastorale șamd – care va tinde să arate că Hristos, Dumnezeu Cuvântul creștinilor, nu este unificator, capul unui trup armonizat, unde «inima și sufletul celor ce au crezut era una» (Fapte 4, 32), ci este Dumnezeu al «neorânduielii, nu al păcii» (cf. 1Cor. 14, 33) Care, invers decât declarația apostolică, este împărțit, «S-a împărțit Hristos» (cf. 1Cor. 1, 13). Această unire greșită, de suprafață și numai de facto, nu întemeiată pe credința comună, pe același cuget și pe același gând al trupului lui Hristos, o deservește «linia»  care stăpânește în Mișcarea ecumenică în ultimele decenii ca să fie cercetate punctele de dezacord ale membrilor, așa încât să fie soluționate, dar numai punctele lor de dezacord».

(vezi: https://www.impantokratoros.grti_einai_oikounmenismos.el.aspx)

Noi am avut astăzi dorința să vă întărâtăm atenția la problema ecumenismului ca o mișcare contemporană trădătoare și să vă dăm spre studiu, în același timp, un text zguduitor al Părintelui aghiorit Efrem Katunakiotul, pe care l-a făcut public învățatul Profesor de Dogmatică al Facultății de Teologie al Universității din Tesalonic, Dimitrie Tselenghidis. Vă rog să-l studiați cu multă atenție! Este glasul cerului pentru ecumenism. Și vă rog: Frații mei, atenție! Să ne păzim Ortodoxia noastră nefalsificată! Merită să jertfim rangurile, distincțiile, pozițiile, salariile, ba și viața noastră pentru slava numelui lui Hristos și pentru Sfânta noastră Ortodoxie! Deci: Privegheați și vă rugați!


+ Ambrozie al Kalavritelor și Eghialiei, Eghia, 10 aprilie 2019

* * * * * * *

ECUMENISMUL ESTE STĂPÂNIT DE DUHURILE NECURATE

Mărturia p. Efem Katunakiotul către Profesorul Tselenghidis

În continuare voi spune ceva ce trebuie să se facă cu o depoziție personală. Aveam o legătură de câteva decenii cu p. Efrem Katunakotul, al cărui caracter și cuget sunt cunoscute. Este cunoscut, de asemenea, că a avut și el «televizor duhovnicesc». Cât mă privește pe mine, de multe ori am mers cu dispoziția să pun câteva întrebări foarte concrete într-o serie importantă și folosindu-mă de vocabularul meu. Și, când am mers aproape de el, fără să-i pun întrebarea, mi-a răspuns prin această succesiune de întrebări pe care o aveam și cu limbajul meu. O spun ca experiență personală. Nu constituie ceva nemaivăzut. Aceasta s-a întâmplat și cu mulți alții.

Deci odată, fiind tânăr profesor la Teologie, vorbim de acum treizeci de ani în urmă, i-am zis următoarele. Deoarece și la Facultatea de Teologie, îndeosebi din Tesalonic, climatul ecumenist înflorea, aveam câteva probleme acute deoarece vedeam că este reprezentat de profesori respectabili, printre alții. Firește, atât conștiința, cât și cunoștințele mele reacționau, totuși voiam, dincolo de poziția mea științifică, să am și un răspuns harismatic, lucru pe care l-am făcut și cu multe alte subiecte.

Deci l-am întrebat concret nu cumva îmi va spune ce lucru este Ecumenismul. Mi-a răspuns fără ocoliș și fără vreo dificultate: «Această întrebare, fiul meu, mi-a pus-o și cineva mai înainte de tine. Eu mă aflu aici ceva peste patruzeci de ani în pe stânci. Am uitat și greaca mea» – trebuie notat că terminase învățământul mediu – «dar nu m-am ocupat cu acest subiect. De aceea, deoarece trebuia să răspund, de vreme ce am primit întrebare și nu aveam cunoștințe pe subiect, am mers la chilia mea și m-am rugat și am întrebat pe Hristos să mă înștiințeze ce este ecumenismul. Am primit răspusul Lui, care este că Ecumenismul are duhuri rele și este stăpânit de duhuri necurate». Și l-am întrebat cum s-a încredințat precis de aceasta. Mi-a răspuns «după rugăciune s-a umplut chilia de duhoare insuportabilă, care mi-a adus o asfixiere în suflet, nu puteam să respir duhovnicește». L-am întrebat dacă acesta a fost un lucru extraordinar sau așa i-a răspuns Hristos la alte cazuri similare și m-a încredințat că «în toate cazurile care sunt amestecate cu magie, cu duhuri necurate, aceasta este starea în care mă introduce. Unele dăți există și un răspuns verbal, dar în cazul concret, acesta a fost răspunsul și am deplină încredințare că Ecumenismul nu are pe Duhul Sfânt, ci duh necurat».

Ceea ce spun în clipa aceasta putea să o spună oricine, eventual, că are caracteristica impresiilor. Vă informez că m-am bucurat foarte mult deoarece ceea ce mi-a spus mie personal am văzut scris și înregistrat și de sinodia lui, care a publicat o carte de onoare despre persoana lui, duhovnicia și cuvintele lui. Deci este încredințat și de acolo, dar eu m-am intersectat și cu alți teologi demni de crezare, care s-a întâmplat să audă personal. Nu am spus asta public până acum, dar lucrurile m-au adus de așa fel că sunt nevoit să o spun. Desigur, aceasta a jucat un rol decisiv în poziția mea împotriva ecumenismului. Eu, desigur, ca profesor, ca cercetător, sunt dator în orice caz să analizez subiectul după criterii științifice și să dovedesc opinia mea științific și fac asta și la cursurile mele, pas cu pas. Totuși consider că situația aceasta este importantă pentru că a fost printr-o mod duhovnicesc de la un om care nu cunoaște nimic despre această problemă, nu citise, nu auzise, ci a înfățișat imediat experiența lui duhovnicească. Cred că lucrurile însele vorbesc aici de la sine.

(Din cartea «„Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe”. Un Sinod lipsit de sinodalitate și de conștiința de sine ortodoxă», p. 80, ed. «Συνάξεως Ορθοδόξων Ρωμηών “Φώτης Κόντογλου”», Tricala, martie 2016. Cartea aceasta constă în forma redactată a emisiunii de trei ore – convorbirea directorului stației de radio a Bisericii din Pireu, d-l Licurgos Markudi, cu profesorul Dimitrie Tselenghidis.)

**********************

Ecumenismul și mondializarea schimbă societatea!

Traducere după Pagina personală de internet a Mitropolitului Ambrozie de Kalavrita și Eghileia de Ierom. Lavrentie.

A început occidentalizarea «Noii Biserici» din Ucraina!

Se confirmă în continuare estimările noastre că chestiunea ucraineană are extensii uimitoare ascunse, dincolo de mult trâmbițata «unitate a ortodocșilor» acestei țări mult-pătimitoare.

Ucraina a ales să înceapă aici, de probă, «unirea bisericilor», unitatea ortodocșilor și a papistașilor! Încă înainte să se usuce cerneala de pe «Tomosul» de autocefalie, care a fost dat schismaticilor și caterisiților de la Kiev, «noua biserică» a înnoit «unirea» printr-o consacrare a datinilor papistașe în bisericile lor!

Vedeți ce a descoperit distinsul reporter d-l M Chios: «…noua biserică ucraineană va „uni”» Fanarul cu Vaticanul. Planul acesta, după cum se pare, a fost pus în aplicare și primele semne ies la iveală din reformele pe care le produce noua biserică ucraineană. Conform cu noile canoane pe care le aplică Biserica Ortodoxă din Ucraina, care se supune Patriarhiei Ecumenice, va îngădui slujba de înmormântare și pentru romano-catolici. În afară de aceasta, vor fi puse bănci în biserici, ca în bisericile romano-catolicilor, în timp ce femeile vor putea să nu-și acopere capetele în biserică. Deci, mai în amănunt, nou-înființata Biserică Ortodoxă din Ucraina aplică reforme și impune noi regulamente în biserici, dar și pe teme de esență». (Πενταπόσταγμα) rugați-vă și privegheați, pentru că vin evoluții dramatice, din păcate! Schismaticii din Kiev se ocupă de eretici ca de ortodocși!

În continuarea comentariului nostru anterior, «noua biserică» a schismaticilor și caterisiților din Ucraina, cărora «papa de Răsărit» le-a dat cu de la sine putere autocefalia, trecând peste Biserica cea canonică, a început destrămarea tradițiilor ortodoxe. Cea mai importantă samavolnicie este ridicarea interdicției îngropării papistașilor de către preoții ortodocși!

Vedeți știrea: «Episcopul noii Biserici a chemat preoții „să asculte glasul inimii și să lucreze conform cu poruncile Iubirii”. Dacă cineva este botezat într-o biserică de altă confesiune și moare, vom face îngropare pentru această persoană”, a arătat PS. Fotios. Episcopul a punctat totuși că, în ce privește ultima situație, preoții trebuie să discearnă de ce s-a adresat romano-catolicul la Biserica Ortodoxă din Ucraina pentru îngropare. Este de remarcat că, dacă se întâmplă așa ceva, constituie o intersectare relațiile ortodocșilor și romano-catolicilor». (Πενταπόσταγμα) Este primul pas «nedureros» pentru «unire», pentru ca să «digere» încet-încet creștinii reacționari cum, în numele «dragostei­­­» față de eterodocși, după cum o «înțeleg» adepții ecumenismului, «toți suntem una și aceeași» și singurul lucru care ne desparte sunt «tradițiile diferite», și nu diferențele dogmatice haotice! Suntem îngrijorați cum vor reacționa celelalte Biserici!

Traducere după: orthodoxtypos.gr

Nota noastră: Probabil că se face referire la reacția Bisericilor Locale față de aceste practici pentru ca ele să nu pătrundă și în sânul Ortodoxiei, pentru a nu fi asimilate și receptate prin intermediul Constantinopolului.

În plus, această apropiere de greco-catolici constituie premiza pentru o viitoare unire oficială, conform declarațiilor recente ale „Mitropolitului” Epifanie: „La întâlnirea cu PreaFericitul Sviatoslav (conducătorul greco-catolicilor din Ucraina), am vorbit despre aprofundarea viitoare a cooperării noastre. în această cooperare, vom ajunge la un dialog și dialogul va determina dacă ne putem uni. Teoretic, acest lucru este posibil pe viitor. Dar depinde cum vom coopera și menține aceste relații prietenești, cum ne vom strădui pentru această unitate. În viitor, toți creștinii ortodocși ar trebuie să se unească într-o singură Biserică”.