Agenția Basilica promovează rugăciunea în comun ecumenistă anul acesta (2024) și o justifică în termeni inacceptabili

După ce participarea ortodoxă la „octava de rugăciune pentru unitate” din ianuarie a cunoscut un regres interesant, anul acesta agenția Basilica nu doar că face articole despre cum s-au rugat ierarhii din București cu ereticii, dar oferă și explicații teologice. Această schimbare dă de gândit.

Rugăciunea ecumenistă de anul acesta de la biserica ortodoxă (Imagine Basilica)

Dacă în anii de după Sinodul din Creta nu au mai fost organizate la Patriarhie rugăciunile cu ereticii cu prezența Patriarhului și nu au existat relatări oficiale cel puțin de la București, anul acesta începe să bată un vânt al schimbării. Trei ierarhi au participat la rugăciuni organizate în cadrul săptămânii de rugăciune ecumenistă și este oferită și o încercare de justificare teologică a acestei implicări de către pr. Viorel Ioniță. Probabil ne apropiem de unirea preconizată în 2025 cu catolicii sau a trebuit ca până acum să fie adormite conștiințele lovite de hotărârile trădătoare din Creta printr-o temperare a acțiunilor ecumeniste și, ușor-ușor, se revine la zelul anterior.

Explicațiile ecumeniste ale pr. Viorel Ioniță

În articolul Să înțelegem Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor, pr. Viorel Ioniță, participant la Sinodul din Creta printre cei 6 consultanți oferă o istorie și o explicație a rugăciunilor în comun cu ereticii în cadrul octavei din ianuarie. E de la sine înțeles că acestea se vor a fi o justificare ortodoxă, deși nu este nicăieri vreo mențiune dacă sunt acceptabile sau nu aceste manifestări din punct de vedere canonic, doctrinar și liturgic.

Aflăm că începuturile provin de la inițiativele unor catolici și anglicani din 1857 și că prima dată această idee a avut-o în 1838 un „preot” catolic convertit de la anglicani. După ce a fost interzisă această acțiune de catolici, octava a fost lansată definitiv în 1908 de doi clerici anglicani care propuneau ca unitatea urmărită să se realizeze în jurul „Bisericii” Catolice. Din 1935 aceasta s-a lărgit pentru toate denominațiunile și nu mai are în centru pe papistași, ci o unitate a Bisericii „pe care o vrea Hristos, cum o vrea și când o vrea”.

Din 1948, de la înființare, CEB (Consliul Ecumenic al Bisericilor sau CMB – Consiliul Mondial al Bisericilor) a răspândit această practică în colaborare cu catolicii.

Ortodocșii au negociat modul lor de participare, formându-se o Comisie Specială la Tesalonic în 1998. Decizia finală a fost luată în 2002 și adoptată în 2003. În aceasta au fost atinse mai multe teme teologice foarte importante, una dintre ele fiind rugăciunile în comun.

Ce nu ne spune sau maschează pr. Ioniță este că această Comisie a fost constituită în urma ieșirii Bisericii Georgiei din CMB, urmată de cea Bulgară și de o intenție similară din partea sârbilor. În fața acestei crize, au fost discutate punctele sensibile pentru a împiedica acest exod și a liniști pe ortodocșii care-și făceau probleme de conștiință. Sârbii au revenit, chiar dacă nu este deloc acceptabil cadrul final care a fost convenit pentru mișcarea ecumenică în cadrul Consiliului.

Ecleziologia adoptată de această comisie este bazată pe „teoria ramurilor” sau pe ideea că Biserica este ruptă în interiorul ei și dezbinată și denominațiunile creștine ar trebui să refacă unitatea pierdută. Această concepție este contrară Crezului ortodox și confirmă justețea deciziei georgienilor și bulgarilor de a ieși din această mișcare.

Mai trebuie spus că este inacceptabilă rugăciunea în comun cu ereticii chiar și în termenii prezentați de pr. Viorel Ioniță, chiar dacă în realitate lucrurile nu stau așa nici teoretic, nici practic. Chiar dacă reprezentanții eterodocșilor nu s-ar ruga la slujbele ortodoxe, ci ar asista pur și simplu și dacă ortodocșii ar proceda la fel la cultul ereticilor, scopul acestei participări este unul inacceptabil, anume refacerea unității pierdute a Bisericii. Noi credem cu tărie că am păstrat această unitate tocmai prin condamnarea ereticilor, nu este pierdută, ci apărată cu greu de-a lungul istoriei creștine și negarea acestui fapt ar constitui apostazie și lepădare de comorile și de tradiția sfântă ortodoxă.

Prevederile Raportului final al Comisiei de la Tesalonic

Încă din documentul program alcătuit în mai 1998 era specificată necesitatea continuării participării la diferitele forme de activitate inter-creștină (pct. 6). Cu alte cuvinte, problemele dezbătute nu puteau fi soluționate decât în logica ecumenistă.

Raportul final, semnat în 2002 de către cei 60 de membri ai Comisiei, jumătate ortodocși și jumătate ne-ortodocși, nu rezolvă nicidecum chestiunile fierbinți puse în discuție. Lucrurile acestea le-am prezentat pe scurt în cartea Ortodoxia rănită sinodal, dar aici am să insist pe latura e ține de rugăciunile în comun.

Deși chiar Sinodul din Creta face referire la această Comisie, cercetarea hotărârilor finale ne lasă siderați ce au putut să semneze ortodocșii ca baze ale participării pe mai departe în CMB. Este de menționat că printre semnatari se numără și doi români, Mitropolitul Nifon și Prof. Ioan Ică jr.

Așadar, în ce privește rugăciunea, Raportul recunoaște implicațiile eclesiologice și teologice, dar și de cult, care nasc probleme și ating sensibilitățile unora. Aceste disonanțe ar trebui trăite de participanți chiar cu durere că nu ne putem împărtăși împreună (Appendix A, 36).

Rugăciunea împreună cu ereticii, deși nu vine din partea unei „Biserici” unitare, ea totuși este mărturia credinței comune și a bizuirii pe Dumnezeu. Însuși Hristos este printre cei care se roagă astfel împreună, după cum a promis să fie în mijlocul a doi sau trei care se adună în numele Lui (Appendix A, 12).

Conținutul teologic al rugăciunilor ar putea neînțelegeri și probleme unora care au credințe diferite (Appendix A, 13), dar sunt oferite recomandări să fie evitate astfel de situații. Trebuie ales și făcut programul dinainte pentru a nu fi create animozități sau neplăceri. Foarte probabil ortodocșii nu vor organiza slujba în zilele în care sunt prăznuiți mari Sfinți precum Atanasie și Chiril ai Alexandriei, Marcu Eugenicul, Grigorie Teologul sau Maxim Mărturisitorul în timpul octavei din ianuarie pentru a nu-i leza pe participanții eterodocși.

Diferențierea între rugăciune confesională și interconfesională nu are nici o însemnătate pentru disciplina ortodoxă. Dacă prima ar însemna oficierea slujbei după tipicul unei Confesiuni, iar cealaltă prin combinarea tradițiilor a mai multor Confesiuni, tot rugăciuni în comun sunt. Iar aici trebuie avut în vedere două aspecte: Raportul nu scrie că ortodocșii sunt exceptați de la rugăciunile numite interconfesionale și nici că cele confesionale sunt făcute în prezența altor culte, dar fără participarea lor, ci dimpotrivă, că toți participanții sunt invitați să intre în duhul rugăciunii (Appendix A, 17).

Ca o cireașă pe tort, Raportul face referire la Liturghia comună de la Lima, deși nu o impune ca obligatorie.

Per ansamblu, sunt date recomandări să fie ocrotite sensibilitățile confesionale în cadrul rugăciunilor în comun, dar nu este dată o directivă clară și distinctă pentru ortodocși. Toată această discuție este doar o farsă prin care să fie păcălită vigilența noastră și vădește neseriozitatea mișcării ecumenice.

Nu trebuie uitat că ortodocșii au participat chiar de curând la Karlsruhe la rugăciuni așa-zise interconfesionale, după cum am scris atunci.

Octava din 2024 și reacții

Tot agenția Basilica relatează despre participarea a trei ierarhi din București la rugăciunile în comun organizate anul acesta, cu poze aferente: Timotei Prahoveanul la romano-catolici, Paisie Sinaitul la armeni și Varlaam Ploieșteanul la biserica ortodoxă Cașin.

Au mai existat astfel de rugăciuni în țară, la Cluj, Timișoara, Caraș Severin, dar nu merită insistat asupra lor, ci doar atunci când situația o va cere.

Important de semnalat este reacția de împotrivire a credincioșilor ortodocși, care au ținut pancarte, s-au rugat, au cântat și au criticat (unii nepotrivit, ce-i drept) de afară ținerea slujbei ecumeniste în biserica ortodoxă. De remarcat că au fost mai puțini participanți înăuntru față de alți ani, un lucru îmbucurător, și mai mulți opozanți în afară. Nu au existat astfel de reacții în locațiile ereticilor, cum e și normal, ci doar la cea ortodoxă.

Când va alege grâl să nu mai conviețuiască laolaltă cu neghina?

Update: Parcă tocmai pentru a confirma cele scrise la început, interviul cu Mitr. Nifon pe tema ecumenismului ține să sublinieze avântul patriarhal spre unitatea cu ereticii în dezbinare cu Dumnezeu. Probabil va continua și în restul anului.

Critici manipulatoare împotriva întreruperii pomenirii care duc totul în extreme. Metoda monoteliţilor de a închide gura ortodocşilor

Sursa: Larissanet.gr

Din păcate, nu doar printre nepomenitori se găsește tendința de a duce lucrurile în extrem, ci și la mulți dintre cei care se opun lor. Caracteristicile acestei atitudini greșite ar fi argumentele insuficient probate, scoase din context și atacul la persoană. Totuși există și atitudini echilibrate, dar care merită să fie puse mai mult în valoare.

Predica pr. Tudor Ciocan contra nepomenirii

Deja de multă vreme părinți precum Tudor Ciocan și Dan Bădulescu, declarați ortodocși, anti-ecumeniști și anti-sistem, s-au angajat, îndeosebi pe canalul Calea spre mântuire, într-o criticare susținută a nepomenitorilor, nu a derapajelor acestora, ci a conceptului în sine. Eu personal nu am vrut să mă implic într-o dispută cu cele afirmate acolo mai ales pentru că atitudinea lor nu este una de deschidere spre dialog sau spre o polemică reală, ci de propagandă. Dar, duminica trecută, pr. Tudor Ciocan a rostit o predică preluată pe același canal Youtube în care atacă necinstit pe nepomenitori și principiile de bază ale întreruperii pomenirii. Merită o combatere care să depășească șablonul pe care vrea să-l impună și cadrajul greșit al ieșirii din Biserică.

Trecând peste cacofonia din titlul ales, importante sunt argumentele aduse și comparația cu Sf. Maxim Mărturisitorul. Ar putea fi identificate trei linii importante: 1. Sfântul nu a întrerupt pomenirea, ci „a rămas în Biserică”, 2. a fost un om cultivat teologic, nu ca cei de astăzi și 3. nu a avut interese politice ca „cei de acum”.

1. Părintele afirmă că Sf. Maxim s-a împotrivit ereziei monotelite din Biserică, fără să întrerupă pomenirea, fapt ce l-ar fi pus în afara ei. Însă Viețile Sfinților descriu o atitudine puțin diferită. Cuviosul, când a văzut că erezia este promovată în Constantinopol și în tot Răsăritul, s-a dus la Roma și mai întâi în Africa pentru că nu a suferit să stea alături de ereticii Patriarhi. Dacă am vrea să fim mai exacți și ne informăm din cartea Sf. Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu (editura Deisis), am vedea că nu este atât de ușor de identificat parcursul său, însă pot fi desprinse câteva aspecte categorice. El a fost potrivnic de la început monotelismului și a căutat să-și ducă viața în locuri în care nu domnea erezia, cum ar fi Africa și probabil Ierusalimul. Mai mult decât atât, a combătut în scris și oral rătăcirea și a depus un efort susținut de a convinge și pe alte persoane importante să condamne abaterile dogmatice. O colaborare strânsă a avut-o cu Sf. Sofronie, Patriarhul ales al Ierusalimului, cu care a pus în practică o dezbatere sinodală în Cipru, dar nereușind condamnarea, ci lucrurile au rămas neconcludente. Apoi, după moartea Sf. Sofronie, a determinat în Africa întrunirea a trei Sinoade unde a fost condamnat monotelismul și adepții lui. În final, a avut un rol determinant în convocarea, organizarea și hotărârea finală a Sinodului de la Roma (649), care a anatematizat atât eresul monotelit, cât și pe Patriarhii adepți ai lui în viață. Drept urmare, a fost aresta de puterea imperială potrivnică și condamnat la exil și tăierea mâinii drepte și a limbii.

Se poate afirma cu tărie că, deși Sf. Maxim nu a întrerupt pomenirea episcopilor eretici din vremea sa, a avut o atitudine tăioasă și combativă, similară cu oprirea comuniunii. Nicidecum nu putem spune că „a rămas în Biserică” în sensul că doar a criticat erezia de pe o poziție căldicică și atât, așteptând ca alții să rezolve situația. Dimpotrivă, chiar a evitat comuniunea cu ereticii vremii sale și a dus o activitate intensă de a fi condamnată rătăcirea și pentru a se întruni Sinoade în acest sens. Apoi a rămas consecvent pe poziția sa, chiar dacă asta a însemnat exil și chinuri trupești.

Dacă ar fi să comparăm vedem dacă e mai potrivită atitudinea nepomenitorilor sau a pr. Tudor cu cea a Sf. Maxim, categoric primii sunt mult mai aproape de el.

2. Este adevărat că Sf. Maxim a fost un om cultivat și un excelent teolog, însă este deplasat a trage concluzia că doar cei ca el trebuie să combată ereziile. Istoria Bisericii contrazice deschis această opinie. Au existat mulți oameni, clerici și mireni, care s-au opus ereziilor fără a avea o formare teologică deosebită. În plus, până și Sf. Maxim Mărturisitorul a fost sprijinit de mulți adepți care evident că nu se ridicau la nivelul său.

Bineînțeles că nu este de justificată nici impostura teologică, ci trebuie găsită calea plăcută lui Dumnezeu de a apăra adevărul de credință, fără a ne da înapoi și a spune că Hristos apără Biserica și noi nu avem nici o datorie, înghițind toate rătăcirile doar pentru a sta liniștiți „înăuntru” și a nu „ieși în afara Bisericii”.

3. Dacă ar mai fi tolerabil conținutul predicii până spre final pe considerentul că sunt criticate atitudinile extremiste ale unor nepomenitori, invocarea intereselor politice ale unora dintre ei din afara țării este deja un alt nivel al manipulării. Cel mai probabil se referă la Mitropolitul Longhin din Bănceni, din regiunea Cernăuți (Bucovina) din Ucraina. Este o aluzie care ar trebui să fie clară în mintea celor care ascultă la afilierea rusească a vlădicăi. Mai clar ideile acestea au tot fost promovate în media mainstream, cum ar fi în acest articol de acum un an din ziarul Adevărul. Ideea de bază constă în faptul că Mănăstirea Bănceni este stavropighie patriarhală a Moscovei, fapt ce ar transmite un mesaj clar al graniței de influență a Patriarhului Chiril. Însă, surpriză nu foarte mare și verificabilă, acest lucru nu este adevărat. Cum inspirat spunea un episcop din acea zonă, „Mănăstirea nu este nici măcar stavropighie a Kievului”, ci este încadrată în Mitropolia locală a Cernăuțiului. Ba chiar Mitropolitul Longhin îi apără atât pe românii din zonă, cât și credința curată.

Dar nu doar ziarul Adevărul și alte oficine din presă propagă astfel de manipulări, ci chiar și ierarhia noastră română face aceasta, cum e cazul Mitropolitului Teofan al Moldovei. Iar el putea verifica ușor acest lucru ascultând ce ierarh este pomenit la slujbele de la Bănceni. Dacă ar fi fost stavropighie (adică ar fi ținut direct de Patriarhul Chiril, nu de ierarhia locală), ar fi fost pomenit doar Patriarhul Moscovei. Dar el nici măcar nu e pomenit deloc deja de aproape 9 ani, ci Mitropolitul Onufrie al Ucrainei și Meletie al Cernăuțiului.

Așadar cel care urmează interese politice este tocmai pr. Tudor Ciocan, care preia conștient (sau nu) teze politice și manipulări pro-occidentale. Dar, mai bine spus, ține partea ierarhilor români, care sunt supărați pe Mitropolitul Longhin că i-a certat pentru trădările lor de credință și care-și ascund adevărata lor atitudine sub pretexte politice.

Pot spune că predica Pr. Tudor este fix în consonanță cu politica monotelită din vremea Sf. Maxim Mărturisitorul, când era interzisă orice discuție teologică pentru a nu se da prilejul afirmării dreptei credințe și a nu deranja pe ereticii din părțile eretice ale imperiului bizantin.

Manipularea teologică a subiectului ecumenismului semnat în Creta

Din predica pr. Tudor Ciocan nu răzbate nici o idee că ecumenismul ar fi o erezie care chinuie astăzi Biserica și a fost semnată în Creta (2016), ci doar că există unii care inventează greșeli și opresc pomenirea episcopului. Chiar dacă a dezvoltat subiectul acestei erezii în cadrul unor emisiuni pe canalul Calea spre mântuire, am să iau drept reper al liniei doctrinare pe pr. Dan Bădulescu, prezent și el la slujba unde a fost ținută predica discutată mai sus și colaborator al pr. Tudor.

Dintre afirmațiile pr. Dan despre Sinodul din Creta și nepomenitori, am ales o emisiune în care își expune poziția sa pe subiectul caracterului său eretic sau nu, din care decurg toate celelalte consecințe. Acum mai bine de jumătate de an a declarat într-o discuție intitulată Ortodoxie și corectitudine (mai ales începând cu min. 2:13:00) că textele din Creta au caracter politic, nu teologic, adică nu sunt dogmatice. Deci se dezice de ele, dar le consideră a fi nedăunătoare la nivel de credință. De aici decurge concluzia că nu este îndreptățită întreruperea pomenirii, de vreme ce credința nu este afectată.

Totuși caracterul dogmatic al deciziilor din Creta nu poate fi stabilit pur și simplu după ureche, ci după natura subiectelor abordate. Atâta vreme cât natura și unitatea Bisericii este un capitol care se regăsește în orice carte de Dogmatică respectabilă, nu poate fi negat caracterul lor teologic. Mai mult, chiar și Crezul sau Simbolul de credință ortodox are un alineat care se referă la caracteristicile Bisericii din care facem parte: „una, sfântă, sobornicească și apostolească”. Nu insist aici asupra denaturărilor doctrinare pentru că le-am tratat mai pe larg în articolul Greșelile flagrante ale Sinodului din Creta.

Se poate observa că aceasta este cumva poziția oficială a BOR, că nu avem de-a face cu documente dogmatice, iar discuțiile ar trebui să fie la un nivel administrativ și conjunctural politic și ele pot fi supuse unor dezbateri în timp la un alt Sinod pan-ortodox. Iarăși este poziția monoteliților de pe vremea Sf. Maxim, când erau interzise discuțiile pentru pacea imperiului.

Extremele validează extreme

Deși cei doi părinți, pe care i-am ales pentru a ilustra atitudinea generalizată a clerului și credincioșilor de la noi, știu că există și atitudini echilibrate, ei aleg să reacționeze față de cei radicalizați și să generalizeze, să-i eticheteze pe toți la fel prin această grilă. Este evident, cel puțin pentru un ochi din afară, că în acest mod manipulează pe credincioși și le adorm conștiințele într-un mod delicat.

Deși am luat legătura în diferite feluri cu dânșii, nu sunt dispuși spre o dezbatere onestă, precum nici cei de la Calea spre mântuire, deși declară ritos că sunt echidistanți și nimeni nu are curaj să intre în dialog cu ei. Preferă să aibă audiență prin mimarea unei atitudini deschise. Iarăși este observată dispoziția oficială a Patriarhiei de a nega orice dezbatere și a trasa singuri linia dogmatică și bisericească ce trebuie urmată fără crâcnire.

Exemple pozitive de preoți mărturisitori

Pentru a nu rămâne cineva cu impresia că nu se poate face mai mult, e bine de știut că există și preoți mărturisitori care nu au întrerupt pomenirea. Am mai scris articole despre implicarea serioasă și cinstită pe tema ecumenismului semnat în Creta a Pr. Mihail Deliorga și a Pr. Dan Popovici. De la primul menționez ultimul articol despre pierderea cugetului ortodox, iar de la al doilea poate fi urmărită mai jos una din ultimele sale predici pe subiect:

Așadar se poate, un cuget autentic ortodox nu ezită să mărturisească dreapta credință, mai ales când este atacată. Nu se poate să existe duplicitate și manipulare în materie de credință.

Erezia ecumenistă amăgește și pe teologi. Este necesară o combatere extinsă [VIDEO-Pr. Mihail Deliorga]

Câteva exemple de teologi ortodocși de seamă care au fost prinși de amăgirea ecumenistă sunt relevante pentru a dovedi și înțelege ce amploarea pe care a luat-o această erezie. Pr. Mihail Deliorga supune atenției greșelile dogmatice în care au căzut personalități precum Pr. George Florovski, Cuv. Sofronie Saharov, pr. Dumitru Stăniloae. Pe lângă aceasta, îndreptățește atitudinea de a întrerupe pomenirea în limitele canonului 15 I-II:

Observațiile noastre: Din păcate, pozițiile vădit ecumeniste ale unor Părinți importanți au dat un avânt nefast mișcării ecumenice și smintitor pentru credincioșii simpli. Chiar dacă există și atitudini mult mai sănătoase precum a Sf. Iustin Popovici, totuși s-a creat o breșă care trebuie depășită, revenit pe făgașul firesc al Bisericii apostolice.

Da, chiar și Sfinții se pot înșela în probleme dogmatice. Un caz celebru este găsit în răspunsurile Sf. Cuv. Varsanufie cel Mare. În urma unor întrebări, dă mărturie prin descoperire de la Dumnezeu cum au fost înșelați Sf. Grigorie de Nazianz și cel de Nyssa: „Deci ascultaţi înştiinţarea care mi s-a dat de la Dumnezeu înainte cu trei zile de a-mi fi scris voi întrebarea. Toţi Părinţii, sfinţii şi drepţii şi robii adevăraţi ai lui Dumnezeu, care au bineplăcut lui Dumnezeu, să se roage pentru mine! Dar nu socotiţi că, sfinţi fiind, au putut cuprinde cu adevărat toate adâncurile lui Dumnezeu. Căci zice Apostolul: „Din parte cunoaştem şi din parte prooro­cim” (I Cor. 13, 9), şi iarăşi: „Unuia se dă prin Duhul una, altuia alta şi nu toate unui singur om, ci unuia acestea, altuia acelea, dar toate le lucrează unul şi acelaşi Duh” (I Cor. 12, 4-11). Şi, cunoscând Apostolul că cele ale lui Dumnezeu sunt necuprinse, a strigat zicând: „O, adâncul bogăţiei şi înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de necercetate sunt judecăţile Lui şi de neurmate căile Lui! Căci cine a cunoscut mintea Domnului? Sau cine s-a făcut sfetnicul Lui?” (Rom. 11, 33-34). Străduindu-se, deci, ei înşişi să fie învăţători sau siliţi de oameni să ajungă la această stare, au înaintat foarte mult, ridicându-se şi peste învăţătorii lor şi au alcătuit prin înştiinţarea de sus noi învăţături. Dar au rămas în acelaşi timp păstrând predaniile învăţătorilor lor, deci şi învăţături care nu erau drepte. Şi după aceea, înaintând şi ajungând învăţători duhovni­ceşti, nu L-au rugat pe Dumnezeu în privinţa învăţătorilor lor, să le arate dacă cele spuse de ei au fost grăite prin Duhul Sfânt. Ci, socotindu-i pe aceia înţelepţi şi cunoscători, n-au făcut deosebirea între cele susţinute de ei. Şi aşa s-au ames­tecat învăţăturile învăţătorilor lor între învăţăturile pro­prii. Şi au grăit uneori din învăţătura pe care au aflat-o de la aceia, iar alteori din înţelegerea minţii lor. Şi aşa s-au scris acele cuvinte în numele lor. Căci, luând unele de la alţii şi înaintând şi îmbunătăţind cele luate, ei au grăit de la Duhul Sfânt ceea ce au fost învăţaţi prin El. Dar au grăit şi din învăţăturile primite de la învăţătorii lor dinainte de ei, nedeosebind cuvintele acelora de ale lor sau negândind că trebuie să ia înştiinţare de la Dumnezeu prin cerere şi rugăciune, de sunt acelea adevărate sau nu. Aşa s-au amestecat învă­ţăturile. Şi pentru că s-au grăit de către ei, s-au scris sub numele lor. Când, deci, auzi pe vreunul dintre ei că a auzit de la Duhul Sfânt ceea ce grăieşte, aceasta e o înştiinţare pe care trebuie s-o credem. Dar, când grăieşte acele cuvinte (despre apocatastază și preexistența sufletului), nu-l auzi spunând aceasta. Căci nu e din înştiinţarea de la Duhul, ci din învăţătura dascălilor lui de mai înainte. Şi, din respect pentru cunoştinţa şi înţelepciunea lor, nu L-a întrebat pe Dumnezeu despre acestea de sunt adevărate.” (Filocalia 11, Întrebarea 604)

Cât despre pr. George Florovski, am tradus acum câțiva ani un articol despre viziunea sa ecumenistă speculată de cei de astăzi, dar de care se pare că s-a dezis: Protoiereul Gheorghe Florovski a fost ecumenist sau nu?

Pr. Dumitru Stăniloae se știe foarte bine că a împărtășit viziunea ecumenistă, pe care a transpus-o în mai multe articole, ba chiar și în a sa Teologie Dogmatică Ortodoxă. Desigur că s-a dezis de această atitudine la bătrânețe prin afirmația clară că ecumenismul este mai mult un produs al masoneriei, dar din nefericire, nu a făcut și o revizuire dogmatică amănunțită. Astfel că nu rămânem cu o viziune detaliată mărturisitoare pe acest subiect.

Demersul pr. Mihail este foarte nimerit și de dorit. Înainte chiar de întreruperea pomenirii și independent de aceasta, este necesară o dezbatere teologică de acest fel pentru a da claritate și greutate efortului de a combate derapajele ecumeniste și a întări cugetul ortodox. Nu în ultimul rând, este remarcabil accentul pus pe abordarea duhovnicească a subiectelor dogmatice.

Confuziile teologice despre ecumenism sunt perpetuate chiar și de cunoscători ca Ep. Petru Pruteanu. Necesitatea unei clarificări bisericești

Imaginea ecumenismului, care nu se încadrează în tradiția sfântă ortodoxă (Foto: OrthodoxWitness)

Mi-au sărit în ochi de curând două materiale promovate de Episcopul din diaspora rusă Petru Pruteanu care se ocupă de subiecte liturgice, specialitatea sa, dar care ating și subiectul ecumenismului și al întreruperii pomenirii. Duplicitatea care răzbate în privința celor din urmă întărește convingerea că există o mare necesitate să fie clarificat subiectul bisericește în maniera cea mai concludentă.

Am ales să mă refer la acest Părinte nu pentru că ar avea greșeli evidente, ci dimpotrivă, pentru că este studios și cunoscător și totuși răzbat de la dânsul idei cel puțin confuze pe tema ecumenismului. Aceasta arată plaga și erezia ce domină actualmente Biserica; nu e un subiect lămurit, ci unul sensibil și tratat cu clătinări de către unii și chiar cu erori grave de către alții.

Într-un dialog video făcut la Schitul Lacu și într-un interviu luat Părintelui Macarie Simonopetritul (min 32:45-42:00) sunt atinse tangențial sau mai direct teme legate de ecumenism, Sinodul din Creta și întreruperea pomenirii.

Confuzii în dialogul video cu P. Theologos

Materialul video este promovat atât de canalul Chiliei athonite, cât și de cel propriu al său. Diferența de titlu sugerează că Ep. Petru nu pune accent pe subiectul ereziilor, deși îl atinge în prezentarea sa. Totuși este un subiect vital în sine și, din păcate, există unele afirmații discutabile.

După ce spune că „istoria Sinoadelor Ecumenice și așa mai departe” arată că în trecut erezia atrăgea de la sine nepomenirea episcopului în greșeală sau chiar a Patriarhului și trebuia clarificat subiectul, pr. Teologos intervine prin afirmația că erezia în discuție era declarată numai în Sinod, idee acceptată întru totul de PS Petru. Apar aici câteva contradicții interne. Oprirea comuniunii cu episcopul eretic „fără a-l scoate vizibil din Biserică” se poate face doar înainte de Sinod. După o hotărâre sinodală, intervine excomunicarea, nici nu se mai pune problema comuniunii în vreun fel prin pomenire sau conslujire. În final se rămâne cu impresia că este împăcată și capra, și varza în mod artificial.

O altă afirmație duplicitară, punctată chiar și în montajul video este că: „Nu pot considera erezie orice nu corespunde cu îngustimea minții mele (de necunoscător)” și că nu mă pot distanța de alții pe motive banale, cum ar fi diferențele de ritual de împărtășire. Dar sunt trecute cu vederea abaterile dogmatice precum ecumenismul, care a fost ratificat sinodal chiar la Creta 2016.

Exemplul cu Arie față de care Biserica ar fi avut îngăduință nu este unul tocmai fericit și nici relevant la situația actuală. Acesta a fost condamnat întâi local în Alexandria și apoi la Sinodul I Ecumenic, iar ulterior s-a încercat politic reabilitarea lui, dar a murit rușinos fix înainte de a izbuti aceasta. Se deduce că este necesară o cercetare sinodală și nu mergem după propriile păreri și avem îngăduință față de eretici, însă nu putem trage concluzia că subiectele tari pot fi evitate constant sau chiar validate la nivel sinodal, cum se întâmplă cu ecumenismul semnat la Sinodul din Creta. Se ajunge astfel la imitarea Sinoadelor tâlhărești din trecut.

Mai precis legat de subiectul Arie, cei din Alexandria nu au așteptat Sinodul de la Niceea ca să-l anatematizeze, ci au făcut-o ei sinodal înainte. Apoi doar a fost luată în discuție reabilitarea lui sau condamnarea finală și categorică a teoriilor lui eronate. La Sinodul I Ecumenic nu a fost primit Arie ca un nevinovat, ci a fost luată în discuție discutată erezia lui care se răspândise prea tare. Ierarhii de atunci nu au disprețuit hotărârea locală, ci s-au îngrijit de neghinele care luaseră avânt.

Mai departe, deși Părintele vorbește despre un „dor după unitate” cu ereticii, acesta nu e nici bun, nici necesar, nici gândul lui Hristos. Într-adevăr, avem durere pentru rătăcirea ereticilor, dar nu putem ajunge de aici la asemenea idei. Unitatea este urmărită în cadrul Bisericii, nu cu ereticii.

Am punctat aceste aspecte pentru a arăta încurcăturile și contradicțiile care răzbat, deși mesajul pe ansamblu este unul ortodox, nu sincretist. Delimitarea față de catolici și eretici în general e categoric făcută de Ep. Petru în acest video. Dar neclaritatea și indulgența față de ecumenismul care, iată, este semnat și sinodal în Creta, acestea dor și sunt o poticneală. Se perpetuează o confuzie și o delăsare tocmai de către cineva care insistă adeseori pe necesitatea de clarificări teologice. Și nu e normal să dorim lămuriri pe subiecte mărunte, înghițind pe cele grave.

Soluții bune, dar și confuze de la P. Macarie Simonopetritul

Poziția aceasta împăciuitoare cu răul poate fi văzută și în celălalt material indicat, în interviul luat Părintelui Macarie de la M-rea Simonos Petra din Sfântul Munte Athos. Deși este un dialog pe teme liturgice, este iarăși atins subiectul „Creta” mai clar de data aceasta.

Părintele Macarie îl cataloghează drept un eșec pentru că a nu a reunit Bisericile Locale și nu a luat în discuție temele importante, ci le-a evitat. Sinodul din Creta nu a reușit decât să scoată în evidență „incapacitatea intelectuală și spirituală a ierarhiei și haosul instituțional”. Drept urmare, el nu-i înțelege pe cei care luptă chiar și în 2023 cu Sinodul din 2016 „în loc să îngroape mortul”. Pe de altă parte, deplânge pe drept cuvânt lipsa de dialog și transparență a ierarhiei, care duce la schisme și le adâncește.

În ciuda criticii aduse, este de neînțeles împăciuitorismul cu situația creată. Nici un Sinod eretic nu a rămas necondamnat în istorie. În plus, „mortul” e cât se poate de viu; ecumenismul respiră chiar puternic atât prin planurile de unire și manifestările ecumeniste oficiale, cât și prin sminteli la nivel mai mic, cum e participarea unor ierarhi la sărbătorile evreiești sau afirmațiile explicit „academice” sincretiste făcute de Pr. Vasile Răducă, pentru a fi date două exemple umile.

Pe scurt, dacă ar fi vorba de erori administrative și lipsuri intelectuale și spirituale ale ierarhiei, atunci da, ar trebui să trecem cu vederea eșecurile. Însă, dacă este vorba de greșeli dogmatice care frământă Biserica, așa cum chiar este cazul cu ecumenismul de azi, atunci lipsa de reacție fermă din partea unor Părinți duhovnicești este de neînțeles. Aduce mai mult a confuzie teologică sau compromis din frică lumească de persecuții.

Necesitatea unor clarificări teologice bisericești

Confuziile promovate de persoane duhovnicești la un asemenea nivel indică o boală gravă care a pătruns și stăpânește în Biserică, o erezie care trebuie clarificată teologic. Deși Părinții tradiționaliști nu sunt adepții acestei rătăciri, totuși se vede o indolență, o subestimare și o neînțelegere ortodoxă a fenomenului, care este redus la o simplă scăpare omenească ce poate fi tolerată fără a fi abordată. E ca și cum Biserica poate resorbi această otravă de la sine, închizând ochii la ea.

Situația este similară cu ereziile din trecut, care au fost respinse temeinic pentru a fi combătuți promotorii lor și pentru a întări în dreapta credință poporul credincios. Nu e necesar doar a cere respectarea tradiției și învățăturii ortodoxe, ci a o arăta și scoate la iveală așa cum au făcut toți mărturisitorii. Adică nu e suficientă doar o simplă afirmare a Ortodoxiei și o negare a ecumenismului, ci apare nevoia unei mărturisiri detaliate și bine închegate. Dogma Sfintei Treimi, a firilor și Persoanei lui Hristos, a lucrărilor necreate ale harului dumnezeiesc și celelalte învățături doctrinare au fost elaborate de Părinții Bisericii atunci când a trebuit, deși nu erau necunoscute.

Cu toate că apărarea credinței în fața ereziilor s-a făcut mereu prin recurs la învățătura apostolică, biblică și patristică anterioară, totuși a fost resimțită nevoia unor formulări clare și de condamnarea rătăcirilor care apăreau în decursul timpului. La fel și astăzi, este necesară o exprimare limpede și fără echivoc a învățăturii ortodoxe în fața provocării ecumeniste. În primul rând este trebuincioasă precizarea că e vorba de o dogmă, nu de un aspect marginal, apoi de explicitarea unității și ființei Bisericii conform catehismului ortodox.

Abaterile Sinodului din Creta nu constau doar în organizarea deficitară și necanonică, ceea ce-l transformă în Sinod tâlhăresc, fără să-i ia statutul de Sinod. Și nici nu e vorba numai de utilizarea improprie a termenului de „Biserică” în documentele sale. Ceea ce cântărește greu este concepția neortodoxă despre existența unor „Biserici” separate care ar forma împreună în mod magic Biserica apostolică spartă în bucăți divizate. În acest sens, este greșit a urmări unitatea împreună cu ereticii, ci corect este a dori ca și ei să vină la unitatea Bisericii, așa cum se exprimă Sf. Ignatie Teoforul (Epistola către filadelfieni III, 2).

Până la o astfel de clarificare, pozițiile ortodoxe, dar conciliante ale Bisericilor Locale, ale Sfântului Munte Athos sau ale Părinților și credincioșilor tradiționaliști nu fac decât să cauționeze trădările de credință și să țină în amorțire conștiințele celor mulți. Din nefericire, această atitudine face rău Ortodoxiei în ansamblu.

Participarea unui ierarh ortodox la sărbătoarea iudaică Hanuka – sminteală și amorțire

Un eveniment care merită semnalat și denunțat cu tristețe este participarea Mitropolitului Ioan al Banatului la sărbătoarea Hanuka în sinagoga iudaică alături de „episcopul” catoloc din zonă. Chiar dacă nu a fost promovat în mass-media de Mitropolie, acest gest a devenit de notorietate prin relatarea catolicilor.

Imagine: Dieceza Romano-catolică de Timișoara

Sărbătoarea Hanukah 2023 marcată la Timișoara

Joi seară, în data de 7 decembrie 2023, cu începere de la ora 18.00, Sinagoga ortodoxă din cartierul timișorean Iosefin a fost locul desfășurării ceremoniei primei seri de Hanukah, o vestită sărbătoare a luminii, speranției și sfințirii în calendarul iudaic. Cu ocazia acestei sărbători, care traditional durează opt zile, Excelența Sa Iosif Csaba Pál, episcop de Timișoara a dat curs invitației doamnei dr. Luciana Friedmann, președinta Comunității Evreilor din Timișoara de a fi în mijlocul obștii mozaice locale, în acest ceas festiv. Predica sărbătorii a fost rostită de rabinul Zvika Kfir, în limba engleză, fiind tradusă în limba română de doamna dr. Friedmann. Au mai participat IPS Ioan, mitropolitul ortodox român Banatului, doamna Regina Lochner, consulul Republicii Federale Germania la Timișoara și doamna Tilla Rudel, directoarea Centrului Cultural Francez din Timișoara. […]

Sărbătoarea aprinderii primei lumânări pe sfeșnicul cu opt brațe, Menorah, a fost înfrumusețată muzical de micul cor al comunității mozaice condus de dl. Arthur Funk. La final participanții au putut servi ceai și gogoși savuroși, o bucurie pentru copii și adulți.

Se înțelege limpede că Mitr. Ioan a participat la cultul mozaic și chiar a rostit o cuvântare, după cum se vede în poză. Cel mai probabil a și aprins menora, candelabrul cu 7 brațe. Toate acestea sunt interzise de canoanele Bisericii, dintre care amintim:

Canonul 70 apostolic (Oprirea comuniunii religioase cu iudeii)
Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricare din catalogul clericilor ar posti cu iudeii, sau ar prăznui sărbătorile cu ei, sau ar primi de la ei darurile de sărbătoare, precum azimele sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

Canonul 71 apostolic (Oprirea comuniunii cultice cu păgânii şi iudeii)
Dacă vreun creştin ar duce untelemn sau ar aprinde lumânări la templul păgânuilor sau la sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor, să se afurisească.

Canonul 11 Trulan (CREŞTINII SĂ NU AIBĂ ÎMPĂRTĂŞIRE CU IUDEII)
Nici unul dintre cei număraţi în starea preoţească, sau (vreun) laic să nu mănânce azimile cele de la iudei sau să se însoţească (întovărăşească) cu aceştia, sau să-i cheme la boli şi să ia doctorii de la ei, şi nicidecum să se scalde cu aceştia în băi. Iar dacă cineva s-ar încumeta (s-ar apuca) să facă una ca aceasta, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

În mod evident au fost încălcate aceste canoane prin aprinderea lumânărilor la sărbători iudaice și prin participarea la cultul din sinagogă. Apostolii intrau în sinagogi sâmbăta folosind acest prilej pentru a le predica Evanghelia, nu pentru a fi în pace și a valida pe iudei. Pe când aici este vorba de opusul, adică de rușinare de Evanghelie și recunoașterea cultului evreiesc. Acest fapt este inacceptabil pentru o conștiință ortodoxă.

Din nefericire, spiritul ecumenist sincretist bagatelizează aceste încălcări și apostazii flagrante, cum e cea de acum. Amintim că au mai procedat astfel și alți episcopi, printre care Mitr. Teofan și Episcopul Sofronie.

Bunele relații cu celelalte religii pot fi cultivate și trebuie să se manifeste la nivel social, nu sacramental. Sf. Ap. Pavel îndeamnă să trăim în pace cu toți oamenii (Rom. 12:18), dar dacă se poate și cât stă în puterea noastră. Însă limita peste care nu se poate trece este părtășia la credința lor străină sau abandonarea propriei credințe (1Cor. 10:20-21). În plus, conviețuirea cu cei de alte religii se manifestă individual, foarte rar în cazuri concrete la nivel de relații instituționale (când e vorba de cooperare pe teme care permit și cer aceasta, cum ar fi promovarea familiei și relațiile cu statul).

Însă nevoia de încadrare clară a acestei abateri indică tocmai lipsa de sare și gândire creștină. Intoxicația cu apostazia căldicică face să nu mai fie sesizată căderea cumplită. Fără etosul ortodox, înghițim orice deraiere, chiar și una gravă. Dacă acum vreo 15 ani a existat o reacție la împărtășirea Mitr. Nicolae de atunci al Banatului la greco-catolici, acum nici măcar mersul la sinagogă nu mai trezește împotriviri din partea majorității, din câte se pare.

Dar cei care mai au și mai țin la credința simplă de copil, fără de care se pierde împărăția cerurilor, nu pot să nu ceară o luare de atitudine și o măsură de sancționare din partea Sinodului BOR. Sincretismul religios este o plagă a vremurilor noastre.

Sf. Porfirie despre ecumenism: Acum toți se îngrijesc să se facă o singură religie „bună” [AUDIO]

Sf. Porfirie e mai puțin cunoscut ca opozant al ecumenismului și combatant al rătăcirilor de credință. Caracterul său era mai pașnic, mai puțin înclinat spre confruntări și critici și nu dădea foarte mare atenție mersului apocaliptic al lumii spre Antihrist. Preocuparea sa principală era Hristos și harul Duhului Sfânt, însă nu ignora defel problemele cu care se confruntă lumea și modul cum este atacată Biserica și credința dreaptă. Materialul scurt de mai jos, tradus din articol de pe Βήμα Ορθοδοξίας, care provine din înregistrarea video de la final, ilustrează bine poziția sa pe aceste subiecte fierbinți ale zilelor noastre:

Imagine: Altarul Ortodoxiei

Mă rog ca Dumnezeu să vă dea luminare să înțelegeți că nu are legătură religia noastră, Ortodoxia, cu celelalte religii.

Totuși acum toată lumea, diferite mentalități, diferiți oameni, chiar mari, care nici măcar nu cred că există Dumnzeu, au impresia că nu trebuie să existe multe religii pentru că îi „scindează” pe oameni și îi aduc la dușmănie… Și toți se îngrijesc, mici, mari și statele și toate astea… să fie o singură religie. Și să fie în modul acesta: pentru că toate religiile sunt același lucru, să facem o nouă religie.

Asta fac sioniștii și lucrează foarte tare pentru acest lucru, oamenii să lase să punem o nouă religie „bună”… și să lăsăm deoparte că există chin, că există Satana și cele ca acestea. Doar că Ortodoxia l-a pus pe Satana ca dogmă. Nu le știți? Sunt scrise în Evanghelie!

Imediat ce-l negi pe Satana va fi că nu ești ortodox. Tu crezi că există Satana? Există într-adevăr duhul rău, precum îngerii și Sfinții, există și satanele/demonii.

Îmi amintesc că a spus o doamnă: „Oho-ho-ho, nu, eu nu-l vreau pe Satana, nu cred în el, nu…”

Nebunie! Acestea sunt cele care ne strică, duh rău spun și eu. Satana este duh rău. Ori spui duh rău, ori spui Satana, este același lucru…

Ecumenismul – erezie în desfășurare. Definire, stadiul actual și remediu

Așa-zisele Biserici surori Catolică și Ortodoxă (Imagine: UJO)

Credința creștină, fiind sfântă și nepământească, s-a confruntat mereu de-a lungul timpului cu erezii care i-au denaturat caracterul ceresc și au încercat să o reducă la o convingere omenească facilă, netrebnică pentru mântuire. Ereziile, atât învățăturile, cât și grupările bisericești formate pe baza lor, au constituit mereu pericole la adresa dreptei credințe și Biserica le-a depărtat de la sine pentru a se proteja. Din nefericire, curentul ecumenist din zilele noastre distruge acești anticorpi printr-o concepție strâmbă, care constituie ea însăși o erezie, adică o abatere dogmatică.

Ce este ecumenismul

Mișcarea care urmărește, chipurile, să unească pe toți creștinii și chiar toate religiile pentru a ajunge la  unitatea între toți și care prezintă această acțiune drept una plăcută lui Dumnezeu constituie rătăcirea cu care ne confruntăm cel mai mult în aceste vremuri. Năzuința după cer este înlocuită cu propunerea unei păci pământești de natură religioasă. Lupta cu lumea și decăderea ei este dată la o parte pentru a instaura o împăcare tocmai cu viața aceasta trecătoare. De parcă unitatea Bisericii nu a fost păstrată de atâtea veacuri prin condamnarea ereziilor, ci trebuie atinsă prin împăcarea cu ele. O astfel de unitate, care ține să adune pe cât mai mulți laolaltă pe plan pământesc, nu să-i curețe ca să se lipească de Dumnezeu, este o mare înșelare.

Mijloacele folosite sunt rugăciunile în comun, dialogurile teologice inter-creștine, căutarea unei unități între oameni în dauna unirii cu Dumnezeu, cu Hristos. Depărtarea de erezii este prezentată ca o faptă negativă, plină de ură și dispreț, pe când împăcarea cu dușmanii și potrivnicii credinței adevărate este înfățișată drept un act de bunăvoință și pace plăcută lui Dumnezeu.

Existența atâtor erezii produce mirare în sufletele multora și efortul de a căuta adevărul în atâtea rătăciri este epuizant și cere multă trudă. Însă Biserica mereu s-a distanțat de orice amăgire pentru a păstra nealterată credința cerească primită o dată pentru totdeauna. Această delimitare a fost un reflex normal din partea celor care caută pe Dumnezeu în mod curat pentru a nu-și pierde râvna sfântă și legătura vie cu El, pentru a nu cădea în concepții și fapte hulitoare și mincinoase.

Ecumenismul tocmai această pază de rătăciri o înlătură și pune în locul ei unirea cu ele. În forma sa extremă, el neagă orice graniță a Bisericii și orice claritate în credință, fiind suficientă o îndreptare vagă spre Dumnezeu, fără dogme clare și nestrămutate. Însă există și forme de ecumenism moderat, care dinamitează concepția despre Biserică, prin care se șterge definirea ei și raportarea corectă și sfântă față de ea. Mai concret, este negată unitatea și unicitatea ei. Articolul din Crez prin care Biserica este caracterizată drept „una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească” cu referire la cea Ortodoxă este strâmbat în noima lui. Se vorbește de o Biserică a lui Hristos care cuprinde și pe eretici sau se regăsește în diferite grade și la ei. Tainele sunt prezentate ca fiind lucrătoare și la ei prin forma exterioară. Drept urmare, apare necesitatea dialogului și unirii cu aceștia pentru a întregi și împlini Biserica apostolică.

Această viziune distruge tot ce au făcut Sfinții Părinți, care au păstrat intacte și integre atât dreapta credință, cât și unitatea Bisericii de-a lungul timpului în fața diverselor erezii cu care ea s-a confruntat. În loc să fie privite acestea drept uscăciunile tăiate și aruncate afară, ele sunt considerate păstrătoare ale Evangheliei. În loc să fie tratate ca niște otrăvuri și vrăjmași ai adevărului, ereziile sunt abordate ca bâjbâiri nevinovate și cu bună intenție.

Răstălmăcirea citatelor biblice: „Ca toți să fie una” și „o turmă și un Păstor”

Pasajul cel mai des invocat și cel mai grav răstălmăcit de ecumeniști din Evanghelie este cel din rugăciunea arhierească a Mântuitorului dinainte de răstignirea Sa: „ca toți să fie una” (In. 17: 21). Această cerere este privită ca referindu-se la toți creștinii, inclusiv eretici, și la o unitate care se realizează între ei.

Dar versetul anterior din contextul scripturistic ne arată că termenul „toți” se referă la apostoli și la „cei ce vor crede în Mine (Hristos) prin cuvântul lor”. În plus, credința avută în vedere nu este una simplă, declarativă, cum o aveau evreii în Legea lui Moise, dar care nu L-au primit, ci L-au răstignit pe Hristos. Ci este vorba despre o credință nelumească, după cum se înțelege din versetele anterioare: „Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării” (v. 12) și: „le-am dat cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume” (v. 14) și: „sfințește-i întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (v. 17).

Cât despre unitatea pentru care Se roagă Hristos, aceasta nu este pur și simplu între oamenii credincioși, ci cu Tatăl, cu Dumnezeu. El Însuși precizează: „după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (v. 21), adică după cum Mântuitorul este una cu Tatăl, așa și apostolii devin una cu Tatăl și cu Fiul (și cu Duhul Sfânt). Lucrarea aceasta este una harică, prin schimbarea adusă de intervenția dumnezeiască: „slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” (v. 22). Nu este vorba de o simplă adeziune la cuvântul Evangheliei, ci de o trăire a ei corectă și în adevăr.

Abia în felul acesta, prin mărturia unirii cu Dumnezeu și prin dragostea și buna înțelegere întreolaltă, care se nasc din harul Lui, se poate ajunge ca „lumea să creadă că Tu (Tatăl) M(pe Hristos)-ai trimis” (v. 21). Necredincioșii nu pot fi convinși să primească pe Hristos doar pentru că nu ar exista dezbinări, ci abia atunci când văd o viețuire în dragoste cerească, evanghelică.

Această interpretare a versetului în cauză se găsește la toți Părinții bisericești mai vechi și mai noi, pe când viziunea ecumenistă nu se găsește decât la teologii moderni, care doresc să impună direcția cea nouă.

La fel și referința la „o turmă și un Păstor” (In. 10: 16) este răstălmăcită pentru a lărgi contextul dincolo de limitele Bisericii spre eretici. Însă Hristos se referă că vor fi o turmă apostolii și credincioșii dintre iudei împreună cu „alte oi, care nu sunt din staulul acesta”, adică nu dintre evrei, ci dintre neamuri. Este vorba despre constituirea Bisericii formată nu doar din iudei, ci și din neamuri. Nicidecum nu se poate raporta acest verset la credincioși și eretici, pentru că Mântuitorul nu vorbea cu apostolii sau cu credincioșii botezați, ci cu fariseii pe care îi mustra. Deci turma este formată din alăturarea neamurilor care au credință curată, în contrast cu necredința fariseilor, saducheilor și conducătorilor iudaici din acea vreme.

Nu există Taine în afara Bisericii

Excomunicarea ereticilor sau despărțirea lor de Biserică a dus la pierderea continuității apostolice și a harului sacramental. Acest lucru îl spune Sf. Vasile cel Mare în primul său canon. Este vorba atât de eretici, cât și de schismatici, după cum considera și Sf. Ciprian al Cartaginei.

Primirea ereticilor prin mirungere fără botez sau a clericilor fără hirotonirea lor din nou nu constituie o dovadă a acceptării acestor Taine în cadrul comunităților rupte de Biserică, ci iconomii și pogorăminte pentru a face mai ușoară revenirea individuală a persoanelor rătăcite la dreapta credință și în staulul mântuitor. Nici un canon și nici o scriere patristică nu conține o astfel de învățătură, care ar veni în directă contradicție cel puțin cu Părinții menționați mai sus.

Extra Ecclesiam nulla salus este principiul de bază al Bisericii, spus de Sf. Ciprian al Cartaginei (Epistola LXIII, XXI, 2, Către Iubaianus), adică: În afara Bisericii nu este mântuire. Aceasta deoarece nu există credință dreaptă. De aceea nici de Taine autentice nu putem vorbi.

Desigur că există situații când unii oameni din afara Bisericii se pot mântui. Chiar Sf. Ciprian, în aceeași scrisoare menționată, afirmă despre catehumeni că se mântuiesc dacă li se întâmplă să mărturisească pe Hristos înainte de a fi botezați. Dumnezeu lucrează asupra sufletului omenesc și direct, fără mijlocirea Tainelor, cum a fost cazul cu sutașul Corneliu (Fapte, 10:45-46), spre exemplu, revărsând harul Său. Însă aceasta nu înseamnă că putem extrapola de la cazuri de persoane particulare la structuri bisericești întregi. Dacă inima unora din afara Bisericii poate să aibă credință curată și să primească har, un cult eretic se caracterizează prin deviere dogmatică și rătăcire.

Abateri ecumeniste concrete

Depărtarea de cugetul și rânduiala ortodoxă se înregistrează prin participarea oficială la Consiliul Mondial al Bisericilor și la dialogurile speciale cu catolicii și anticalcedonienii. Această implicare a fost decisă la cel mai înalt nivel la Sinodul din Creta.

Practic, rugăciunile în comun din cadrul săptămânii ecumenice din ianuarie și orice alte afirmații cu iz ecumenist au fost validate de către Sinodul menționat. Dacă până atunci acestea puteau fi interpretate ca opinii personale și nereprezentative pentru Biserică, de atunci ele sunt oficializate.

Abaterea concretă constă în „teoria ramurilor nedepline”, adică în conceptul că Biserica lui Hristos cuprinde confesiuni depline (Biserica Ortodoxă) și nedepline, ultimii având doar elemente și rămășițe din Biserica primară. Practic, Biserica cea una, sfântă din Crez nu mai este considerată cea Ortodoxă, ci una mai încăpătoare și mai inclusivistă. În practică, această doctrină justifică și conduce la rugăciuni și slujbe în comun cu excepția Liturghiei, adică la comuniune bisericească, dar nu și euharistică, dacă se poate spune așa.

Aceste idei sunt eretice pentru că se abat de la definițiile din Crez. Ele nu sunt nici măcar de natură schismatică, așa cum ar putea fi schimbarea calendarului, pentru că ating nivelul dogmatic, chiar dacă se încearcă negarea acestui fapt.

Promovarea ecumenismului

Există factori care propagă acest flagel în sânul Ortodoxiei. Aceștia se găsesc îndeosebi în cadrul Patriarhiei de Constantinopol, care are activitatea cea mai bogată în această direcție. Cel mai probabil și dovedit în multe situații, aceasta este controlată de către agenți politici din SUA, care impun o agendă concretă, după cum se constată din colaborarea strânsă de mai multe decenii.

De asemenea, Patriarhia Alexandriei, fără mulți credincioși și vulnerabilă, aflată la cheremul politicii grecești și poziționată între musulmani și monofiziți, este o altă sursă de vulnerabilitate. Chiar și Patriarhia Antiohiei s-a aflat pe aceeași linie de apropiere îndeosebi de monofiziți, dar în ultimul timp s-a mai redresat. Bineînțeles că înclinații ecumeniste se găsesc în multe alte Biserici Locale, la ruși, greci, ciprioți, dar sub un oarecare control.

La noi, românii, ierarhii, Facultățile de Teologie și majoritatea preoților educați în seminarii au promovat după căderea comunismului ideile ecumeniste și acum există un flanc puternic în această direcție. Este duhul vremii să crezi într-un Dumnezeu al tuturor, care nu se uită la religia omului.

În urma poziționării unor duhovnici cunoscuți împotriva ecumenismului și în ultimul timp a protestelor de după Sinodul din Creta, s-a cristalizat și un front de apărare a credinței în fața căruia se manifestă prudență. Dar interesele mondialiste sunt mai puternice și înclină balanța în favoarea ecumenismului. Pe de altă parte, bunul simț stricat manifestă o reținere să se dezică de faptele eretice ale ierarhiei din respect neghiob față de conducerea bisericească.

Aici trebuie precizat că ecumenismul se manifestă prin desacralizare, printr-o perspectivă adogmatică, pur lumească, după cum ar fi exemplul Pr. Vasile Ioana în discursul său Fain și simplu de la Oradea de acum câteva zile. Redăm mai jos o secvență virală care surprinde derapajele dogmatice, deși sunt destule și la nivel moral, bisericesc și duhovnicesc:

Preoți, mireni și chiar purtători de cuvânt pe această linie sunt destui și sunt promovați de mass-media. Ei încearcă să dea tonul.

Mascarea ereziei

Din nefericire, discursul deșănțat ecumenist este apărat și chiar dublat de o altă linie constituită din duhovnici și teologi ancorați în viața Bisericii, dar care justifică aceste deraieri.

Dacă în cazul împărtășirii Mitropolitului Nicolae Corneanu din 2008 au existat reacții de opoziție și dezaprobare în urma cărora și Sinodul mare a dat măcar un pas înapoi, astăzi cu greu se găsesc voci care să înfiereze semnăturile de la Sinodul din Creta. Dimpotrivă, sunt arătate atitudinile extreme ale nepomenitorilor și luate ca pretext să fie înghițită erezia (spre exemplu, P. Zaharia Zaharou, care apără ideile rătăcite ale Mitr. Ioannis Zizioulas).

Dar există o serie de teologi, ierarhi și preoți care justifică greșelile dogmatice din Creta într-un mod nejustificat. Spre exemplu, IPS Ierotheos Vlachos din Grecia a fost un opozant al Sinodului, dar numai de fațadă, sfârșind prin a-l arăta ca pe ceva tolerabil, folosind argumente false teologic și istoric. Concret, cele vreo 40 de Sinoade între primul și al doilea Ecumenic nu au conlucrat la găsirea unei formule cât mai clare dogmatice, ci s-au condamnat reciproc, ortodocșii și arienii din acea vreme.

La un nivel mai de mase, Părintele Rafail Noica a pledat și el spre dezincriminarea Sinodului pentru că a folosit un limbaj plastic. Chiar dacă el însuși spune că e nevoie de luare aminte ca nu, făcând pe prostul, să ajungem chiar să fim, pare că tocmai aceasta s-a întâmplat. Pentru că nu este vorba doar de folosirea termenului de Biserică impropriu pentru eretici, ci chiar de a-i considera astfel.

Amintesc în treacăt de atitudinea Sfântului Munte pe acest subiect, care a fost una diplomatică și ilicită. A evitat să înfiereze erezia și chiar să o abordeze punctual, iar hotărârile Sinaxei au fost luate în ciuda opoziției unor Mănăstiri și prezentate ca fiind ale întregului Athon. Pe un subiect dogmatic ar fi fost corect să existe o hotărâre unanimă, nu majoritară și duplicitară.

Dar nu numai personalitățile cu renume din Ortodoxie au luat parte la această trădare, ci majoritatea zdrobitoare a preoților și mănăstirilor. Argumentul invocat este că nu ne privește, ci răspunderea este a episcopilor. Ca și cum noi am fi străini de ierarhia superioară.

Însă cel mai greu aspect al acestei situații consider că este acela că această poziție a oamenilor duhovnicești este o obișnuință cu trădarea și cu abaterea de la credință. E ca și cum ar spune că nu-L cunosc pe Omul Acesta (Hristos) și credința Bisericii.

Vocile ecumeniste nesancționate introduc o obișnuință, o nouă linie și normă. Acestea capătă aderență și îndrăzneală prin nepăsarea vinovată a celor drept-credincioși. Treptat, se poate ajunge, dacă nu s-a ajuns deja, la formarea unei noi tradiții.

Mărturisirea ortodoxă

În fața acestei decăderi treptate și grave este nevoie de o mărturisire vie, nu de o atitudine de muzeu. Credința este și trebuie să fie viață și comoară, nu un exponat din vremuri apuse. Ea trebuie apărată dacă este în noi, și nu în vreo vitrină. Formulele dogmatice nu sunt niște expresii consfințite pentru totdeauna și de neatins, ci cuvinte vii care trebuie apărate și împlinite pentru a avea viață din ele.

Credința în Biserică rămâne autentică atunci când o păstrăm curată, când reacționăm față de cei care vor să o strâmbe, când nu o dăm după moda fandosită a societății.

În vechime, Sfinții Părinți au dezvoltat subiectele dogmatice aflate sub atacul ereticilor. Dogma Sfintei Treimi a fost nuanțată prin conceptele de ipostas, fire, natură și persoane. Firile lui Hristos au fost definite ca neîmpărțite, nedespărțite, neamestecate și neschimbate, iar voința și lucrările ca fiind ale firii, nu ale persoanei. Despre icoane a fost elaborată o doctrină care să combată rătăcirile iconoclaste. Și multe alte aspecte teologice au fost clarificate pentru a nu exista loc de rătăcire.

În același mod, și astăzi este necesară o teologie edificatoare asupra relației Bisericii cu ereticii din cauza înțelegerii greșite care domină nu doar pe credincioșii simpli, ci care a pătruns chiar și printre cei mai duhovnicești.

Desigur că ecumenismul are un pronunțat caracter pământesc și profan, dar el atacă esența credinței și este de factură eretică. Induce idei strâmbe despre Sfintele Taine, despre Botez, despre spovedanie, despre sfințenie. Pierderea acestor repere ne lasă pradă unui „ecumenism lucid”, care nu este decât masca și pretextul pentru a ne ține de cele lumești și a ne rușina de Hristos, de adevăr și de rânduielile cerești ale Bisericii.

Eschivarea de la discutarea aspectelor problematice dovedește doar alipirea de minciună și nevoia de a masca acest lucru. Nu folosirea termenului de „Biserică” pentru eretici este greșeala incriminată, ci teoria ramurilor, a unității pierdute și a Bisericilor nedepline, participarea la mișcarea ecumenică, la Consiliul Mondial al Bisericilor, care are un regulament eretic, rugăciunile în comun și sincretismul religios. Și, bineînțeles, esențialul este ca toți creștinii ortodocși să creadă în Biserica Ortodoxă una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească.

A început o nouă rundă a dialogului ecumenist între ortodocși și catolici în Alexandria

Dialogul iubirist cu papistașii a fost început în atmosfera mișcării ecumenice în anul 1980 în Patmos și Rodos, Grecia. Până în momentul de față, au avut loc o serie de 14 întruniri ale Comisiei Mixte de Dialog, unde au fost elaborate 6 documente oficiale (la Munchen – 1982, Bari – 1987, Valaam – 1988, Balamand – 1993, Ravenna – 2007 și Chieti – 2016). Zilele acestea Comisia s-a întrunit din nou pentru a continua discuțiile-„tratative” despre primat și sinodalitate în al doilea mileniu de creștinism.

Imagine: Romfea.gr

Convocarea Comisiei mixte teologice de dialog la Alexandria

Cu binecuvântarea Sanct. Sale Teodor al II-lea, Papa și Patriarhul Alexandriei și al întregii Africi, Patriarhia străveche al celui de-al doilea scaun al găzduiește întâlnirea Comisiei Mixte Internaționale de Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică. La această importantă întâlnire, care se va ține între 1 și 7 iunie a.c., participă 24 de reprezentanți ortodocși și 18 r/catolici, teologi clerici și mireni.

Faptul acesta dobândește o greutate specială de vreme ce se adună în Scaunul istoric al străvechii Biserici Alexandrine, în țara Nilului, leagănul creștinismului și creatoarea teologiei prin pionierii înalt-zburători și stâlpi ai dreptei credințe, Marii Părinți și Sfinți Arhiepiscopi ai Alexandriei, prin vestita Școală Catehetică a Marii Cetăți, precum și prin pustiile vaste care au născut anahoreza (retragerea), ascetismul și au format definitoriu monahismul de sub cer și canoanele lui.

Este semnalat faptul că această Comisie Internațională este cel mai înalt organism pentru «Dialogul Iubirii» între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică.

Comisia menționată s-a întrunit prima dată pe sfânta insulă Patmos în anul 1980 și a cercetat succesiv pe diferite punte o serie de subiecte teologice critice cu sinceritate și în duh de dragoste frățească.

Textele-Declarații care au fost emise la aceste întâlniri au constituit temelia și punctul de referință pentru întâlnirea mondială în desfășurare și dialogul dintre cele două Biserici.

Ultima întâlnire a Comisiei a avut loc la Chieti, Italia în anul 2016, cu tema: Primatul și sinodalitatea în Biserică în primul mileniu.

Comisia își continuă lucrările pe aceeași temă în al doilea mileniu.

Ceremonia oficială de începere a lucrărilor Comisiei Internaționale Mixte Teologice va avea loc mâine, 1 iunie a.c., în Sala Tronului Palatului Patriarhal al Alexandriei.

Din partea Secretariatului Sfântului Sinod
al Patriarhiei Alexandriei

Contextualizare: După cum a specificat în comunicatul de mai sus și după cum este comunicat oficial de către Patriarhia Alexandriei, lucrările au fost deschise ieri de către Patriarhul Teodor printr-un discurs de început, după care a luat cuvântul reprezentantul catolicilor, cardinalul Kurt Koch. Mai sunt menționate două nume de Mitropoliți ai Patriarhiei Ecumenice, Iov de Pisidia și Maxim de Silivria, și încă un cardinal, Joseph W. Tobin. Nu se știe care Biserici Ortodoxe și-au trimis delegați și numele acestora. Foarte probabil că și noi, românii, am trimis pe Mitropolitul Nifon.

Ideea centrală din discursul Patriarhului Teodor ar putea fi rezumată de această frază pompoasă, dar care nu ne dă multă încredere în realitate: „Suntem datori să devenim diaconi/slujitori ai unității Bisericii prin dragostea de Adevărul lui Hristos, fără a decădea din credință, prin adevărul dragostei Sale, cu cutezanță, răbdare și curaj”. Alăturarea termenilor de mai sus este suspectă și imposibilă. Unitatea Bisericii nu este slujită alături de eretici, ci împotriva lor prin păstrarea adevărului de credință fără ezitare, nu prin dialog cu cei înstrăinați de el.

Important de notat este faptul că dialogurile acestea au fost blocate temporar după ruperea comuniunii dintre Moscova și Fanar în urma disputelor pe tema autocefaliei schismatice ucrainene, începând cu 2019. Este obligatorie participarea tuturor Bisericilor Ortodoxe implicate în dialog. Însă asistăm la o ignorare a acestui principiu probabil pentru a netezi calea spre o apropiere mai mare în vederea Sinodului preconizat să fie întrunit în 2025 în comun de ortodocși și catolici.

Pr. Laurențiu Iacob – suspendat din slujire pentru neascultare. Va fi sancționat Episcopul Lucian de Caransebeș pentru tupeul său ecumenist?

Amestecușul confuz pe care-l crează PS Lucian cu ereticii în biserică, de care ar trebui să scăpăm (Imagine: Diocesis Timisoarensis)

În mod neașteptat, „Săptămâna de rugăciune ecumenică” de anul acesta produce victime ale mâniei ecumeniste a unui episcop român. Este vorba despre Lucian al Caransebeșului, care a decis să-l suspende din slujire pe Pr. Laurențiu Iacob pentru că a refuzat să participe la rugăciunile în comun cu ereticii la invitația Protopopului. Aceste fapte sunt dovedite prin două acte oficiale care circulă în spațiul public:

Așadar este vorba despre o scrisoare din partea Pr. Laurențiu prin care-și justifică neparticiparea la acele rugăciuni ecumeniste, datată în 27 ianuarie a.c., și de Decizia de chemare în Consistoriu din partea Episcopului din 17 martie a.c. Ar fi interesant de știut ce cuprinde și Raportul 718 pe baza căruia a fost luată decizia ierarhului.

Refuzul respectuos și ferm al Pr. Laurențiu este fără cusur. Fără injurii și ofense, reușește să stârnească prigonirea din partea episcopului său, lucru care dovedește rătăcirea în care se află cel din urmă.

Reacția episcopului, care nu este atât de neașteptată dacă avem în vedere faptul că este cam singurul ierarh român care a participat cu entuziasm la manifestări ecumeniste, este total deplasată și fără temei canonic. Poate doar orbirea lui după țelurile „nobile” ale iubirismului ecumenist pot justifica râvna sa dincolo chiar și de prescripțiile recente ale Sinodului BOR.

Mai concret, din acuzațiile invocate în citația de mai sus, cele doctrinare nu-și au locul. Schisma, definită în paragraful citat ca fiind „despărțirea de Biserică”, nu doar o simplă luare de poziție, pur și simplu nu a avut loc. Nici sperjurul sau nerespectarea jurământului de fidelitate față de arhiereu. Ci este vorba doar despre neascultarea față de autoritățile superioare (episcop și protopop), care și aceasta este mai mult decât îndreptățită și lăudabilă. Însuși Părintele afirmă în scris că va fi ascultător în orice altceva de Biserică și ierarhul său.

Întrebarea care se ridică este dacă Sinodul BOR va reacționa la abuzul Episcopului Lucian Mic și dacă noi, ceilalți drept-credincioși, suntem alături de Părintele Laurențiu. Dacă nu va fi îndreptată situația canonic, atunci avem un nou caz Nicolae Corneanu și Sofronie Drincec, de data aceasta soluționat mult mai în defavoarea ortodoxiei și cu o obișnuire neobișnuită cu abuzurile eretice (ecumeniste) ale ierarhiei. Implicațiile nu sunt doar între cei doi clerici sau doar la nivelul Episcopiei de Caransebeș, ci cel puțin la nivelul BOR.

Miza disputei este însăși doctrina ortodoxă. Este normal și canonic să se săvârșească rugăciuni cu ereticii în cadrul „Octavei de rugăciune” sau în afara ei de către clerul ortodox? Mai sunt valabile și respectate canoanele Bisericii și chiar hotărârile Sinodului BOR de după scandalul „Corneanu” din 2008?!?

Mulți tot vorbesc că nu s-a făcut o unire cu ereticii și suntem ortodocși în continuare, în ciuda diferitelor abateri canonice ale unor clerici. Dar credința sănătoasă nu este strâmbată doar prin unirea cu ereticii, ci și prin acceptarea unor concepte și practici deviate de la adevărul dogmatic. Ecumenismul, care îi privește pe eretici drept membri ai Bisericii și frați în Hristos, cu care trebuie să ne unim și să ne rugăm împreună, este erezie (de natură ecleziologică) precum toate ereziile de peste veacuri. Odinioară Părinții și credincioșii s-au opus abaterilor doctrinare; este și rândul nostru astăzi.

Desigur că e greu de ridicat crucea aceasta a mărturisirii în contextul manipulărilor, injuriilor și invectivelor care se ridică împotrivă, dar totuși apare întrebarea: Mai există credincioși și clerici care țin și prețuiesc cu toată viața lor dreapta credință ortodoxă și o apără public în fața hulelor, dar și în taina inimii lor în fața lui Dumnezeu? Se mai manifestă Biserica în toată plenitudinea ei, credincioși și ierarhie laolaltă ca mădulare vii, fără a aștepta să scoată altul cărbunele din foc cu mâna lui?

Combaterea ereziei ecumeniste pe înțelesul tuturor (Pr. Dan Popovici) VIDEO

Recomandăm acest șir de patru predici ale Pr. Dan Popovici, care urmăresc eliberarea credinciosului ortodox de duhul rău al ecumenismului. Documentate și aplicate, sunt binevenite pentru oricine este interesat să-și păstreze sufletul curat în dreapta credință cu trăire ortodoxă. Părintele Dan este slujitor și duhovnic la Mănăstirea Someșul Cald și bine face că are această mărturisire ziditoare pe tema fierbinte a ereziei ecumenismului.

Translate page >>