Unirea cu catolicii: un deziderat al Bisericii Ruse în competiție cu Fanarul?

La Congresul care se desfășoară la Budapesta, delegatul Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Ilarion, a vorbit în deschidere despre Sfânta Euharistie în termeni clar ecumeniști. Acest gest stârnește nedumeriri și întrebări serioase. Conflictul cu Constantinopolul pare acum mai mult unul de natură politică decât dogmatic și canonic.

În condițiile în care Biserica Rusă a oprit participarea la manifestări comune cu Fanarul, lucru ce a dus la blocarea dialogurilor ecumeniste din 2019, iată că acum nu a ezitat să fie prezentă la Congresul din Ungaria, la care vine și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Nu doar că nu era nimerită această participare la forumuri străine de duhul Ortodoxiei, dar contravine chiar și cu propriile hotărâri și interese. Scopul urmărit, după cum am subliniat de mai multe ori în contextul intruziunii fanariote în Ucraina, trebuie să fie apărarea dreptei credințe, nu interesele pământești. Aceste aspecte au fost sesizate și de părinții mărturisitori din Grecia, care au publicat articolul de mai jos pe această temă.

O problemă delicată ridicată de afirmațiile Mitropolitului Ilarion este aceea a folosirii termenului de „Biserică”, folosit în mod confuz pentru a putea induce ideea de unire între ortodocși și catolici. Deși pare marginal pentru unii, acest mod de a teologhisi, ratificat și la Sinodul din Creta, nu este simplă retorică, ci un demers cu rezultate concrete și nefaste, anume sincretismul religios, amestecarea credințelor.

Mitr. Ilarion la Budapesta, 6 sept. 2021 (Foto: CNA)

Biserica Rusă la un pas înainte de Euharistia comună cu papistașii

În cateheza inaugurală la a 52-lea Congres Euharistic Internațional, care a avut loc pe 6 septembrie la Budapesta, Mitropolitul Ilarion a oferit o lecție mizerabilă despre Sfânta Euharistie Ortodoxă, prezentând-o ca pe o trambulină pentru unirea papistașilor și ortodocșilor în ciuda diferențelor dogmatice. Știrea care a circulat este că manifestarea va dura o săptămână și se va încheia cu Liturghia pe care o va săvârși Papa Francis în Piața Eroilor. În aceeași zi se va afla în țară și Patriarhul Bartolomeu.

A spus concret: «Catolicii și ortodocșii nu sunt uniți în Euharistie, dar sunt uniți în convingerea că în Pâinea și Vinul euharistic de după sfințirea Lor nu avem doar prezența simbolică a lui Hristos, ci prezența Lui deplină și reală».Într-un alt punct: «Ei (Sfinții) au atins ținta, în timp ce noi suntem pe drum. Dar calea spre mântuire este de negândit fără Euharistie. Nu există mântuire fără Biserică: aceasta este convingerea pe care noi toți o împărtășim, atât catolicii, cât și ortodocșii, chiar dacă localizăm Biserica într-un mod cumva diferit».
[…] «Dar Biserica este de neînțeles fără Euharistie. Prin urmare, chiar noimele Bisericii și ale Euharistiei și ale mântuirii sunt legate inseparabil în teologia noastră».
Mitropolitul Ilarion ne spune că putem să comparăm și, în final să unim Ortodoxia cu erezia pentru că în Pâinea și Vinul euharistic de după sfințirea Lor nu avem doar prezența simbolică a lui Hristos, ci prezența Lui deplină și reală. Pentru duhul luciferic al pan-religiei, prezența reală a Domnului nu există exclusiv și numai în Tainele Ortodoxiei, ci și în Tainele papismului.

Apoi Mitropolitul, când spune că împărtășim cu papistașii fraza «Nu există mântuire fără Biserică», se referă la «extra Ecclesiam nulla salus», adică nu există mântuire în afara Bisericii. Câte Biserici există pentru el: una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească sau multe, după cum a decis pseudo-Sinodul din Colimbari?

Desigur că se creează confuzie când Mitropolitul de Volokalamsk nu identifică sensul «Biserică» cu Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, ci încalcă granițele ei stricte și îi cuprinde în ea și pe papistași. După ce a spus toate cele de mai sus, trage concluzia că, atâta timp cât Biserica este de neconceput fără Euharistie, prin urmare Ortodoxia și papismul pot să împartă aceeași Euharistie.

Intercalăm câteva puncte dintr-un articol mai vechi ca să ne amintim ce este Biserica romană:

… «De acum nu mai este nevoie de Sfântul Duh ca să conducă Biserica «la tot adevărul». Nu mai este nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiție, pentru că mai este un dumnezeu pe pământ, cu putere să facă inutil și să proclame drept amăgitoare învățăturile Dumnezeului ceresc. Pe baza acestei infailibilități, Papa este singurul dreptar de credință și poate să exprime dogme noi chiar contrare normelor întregii Biserici, pe care toți credincioșii sunt datori să le primească ca să nu fie tăiați de la mântuire».

«Astfel, este același lucru Papa cu Biserica și Papa fără Biserică, adică Papa este totul și Biserica nu este nimic.»

Citind cuvintele Mitropolitului Ilarion, înțelegem că se desfășoară o luptă în curs pentru dominație între apărătorii panereziei ecumenismului din Rusia și Fanar. Este o nedumerire cum de consimt oamenii, în cazul concret Ierarhii ecumeniști din Rusia, să fie subordonați ai Papei. În afară de faptul că schimbă ecleziologia ortodoxă când se străduiesc să dea mărturie cu argumente teologice inexistente despre comuniunea euharistică viitoare, se nedreptățesc și pe ei înșiși. Pentru că ereticii nu fac nici o concesie de dragul unității. Dimpotrivă, rămân în rătăcirile lor, nu arată pic de pocăință și se străduiesc să atragă de partea lor pe acei neteologi pe care îi găsesc. Din păcate, pentru Mitropolitul Ilarion, subjugarea la primatul Papei este de dorit și canonic. Este vorba de o robie duhovnicească sau, mai exact, despre o înjosire duhovnicească reprobabilă în care este prinsă Biserica Rusiei.

Să nu râdem noi, oamenii, de o erezie condamnată de Sinoadele Părinților, care are ca piatră din capul unghiului pe Papa, nu pe Hristos, numai acela poate să o provoace. Cine știe cât este prețuită priveliștea unirii Adevărului Ortodoxiei cu ereziile sub conducerea Papei? Cine știe câți arginți face noua trădare a ecumeniștilor, încât pot să se facă egali pe ei înșiși cu ereticii, botezul nostru cu al lor? Singurul lucru sigur este că motivele care îi conduc pe arhierei ca Mitropolitul de Volokalamsk la astfel de poziționări provocatoare sunt clar demonice și nu au nici o legătură cu Duhul Sfânt, Care conduce acordul sobornicesc/catolic al Părinților Ortodoxiei.

Nu putem să nu semnalăm o contradicție. Biserica Rusiei a întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu și acum dorește să obțină comuniunea cu Papa. O, fiară fără șovăire a amăgirii!…

Despre ecumenism. Întrebări de bază și răspunsuri esențiale

Abaterile de la credința dreaptă au constituit dintotdeauna o provocare pentru creștini și nici în vremea noastră nu suntem scutiți de o astfel de problemă. Ecumenismul este principala erezie cu care ne confruntăm astăzi. Aceasta este o învățătură rafinată, ale cărei erori teoretice nu sunt ușor de sesizat pentru că se urmărește o unire a „Bisericilor” diferită de modelul cunoscut și îndătinat, cum au fost încercările eșuate din trecut între catolici și ortodocși. Aceasta înseamnă că trebuie atenție sporită prin ce anume este încălcată dogma ortodoxă.

Un alt aspect foarte important, pe lângă acela al atenției la amăgirea pe care o ascunde, e că ecumenismul este deja foarte infiltrat în Biserică, în rândul clericilor, mai ales al ierarhiei superioare. Este suficient să observăm că IPS Teodosie de Tomis, un episcop cu poziții tradiționaliste în ultima vreme, a avut convingeri ecumeniste până nu demult, fapt recunoscut chiar de el însuși. Cu atât mai mult restul arhiereilor educați în spiritul acesta au concepții neortodoxe. În loc să fie apărătorii și garanții dreptei credințe, foarte mulți dintre episcopi au ajuns să promoveze cel mai adesea viziuni ecumeniste unioniste. Din cauză că Facultățile de Teologie și mediul oficial bisericesc este infestat strategic cu idei eronate și total străine de tradiția patristică de veacuri, este necesară o revigorare, o mărturisire a ortodoxiei. Nu avem o scuză dacă urmăm păstori care, în loc să conducă la rai, încuie ușile cerului și nici ei nu intră. Trebuie să știm la ce să fim atenți, care anume este pericolul mișcării ecumenice.

Biserica (Ortodoxă) este corabia mântuirii în fața ereziilor și furtunilor veacului
Foto: Ziarul Lumina

Întrebări și răspunsuri fundamentale despre noua erezie a ecumenismului

Ce este erezia?

Prin erezie definim două lucruri: o învățătură care se abate de la dreapta credință și o grupare care aderă la ea. Dar putem desemna și doar unul din cele două aspecte, abaterea doctrinară sau structura bisericească separată. Nu e vorba despre orice concepție care vine din neștiință, nevinovată, ci de aceea care contrazice și se împotrivește adevărului Bisericii. Astfel, primele grupări de acest gen au fost fariseii și saducheii din rândul iudeilor. Apoi în creștinism au apărut iudaizanții, nicolaiții și alte formațiuni. Dar conceptul de erezie a ajuns să fie folosit pentru a indica mai degrabă devierea dogmatică decât separarea. Acest sens, de învățătură greșită, apare și în Noul Testament, în Epistola a 2-a a Sf. Ap. Petru, care vorbește de „erezii pierzătoare”.

Ereziile reprezintă abateri în anumite puncte, nu în toată învățătura. Dar, prin aceasta, este afectată întreaga credință, coerența ei, adică este indusă în suflet o raportare greșită generală la Dumnezeu. Există și erori care nu afectează credința, ci se referă la pocăință, organizarea vieții bisericești și cult; acestea duc la schisme și sunt grave, dar nu la fel ca ereziile. Acestea nu se compară cu greșelile morale, care reprezintă o slăbiciune sufletească, ci sunt păcate împotriva Duhului Sfânt și rup legătura cu Dumnezeu. De aceea ereticii și schismaticii au fost excluși din Biserică de Sfinții Părinți ca mustrare și pentru că nu mai au comuniune cu restul credincioșilor.

Ce este ecumenismul sau mișcarea ecumenică?

Ecumenismul este un curent, pe care-l putem caracteriza ca fiind eretic, a cărui denumire vine de la termenul ikumene (οικουμένη), care înseamnă „lume, omenire, spațiul locuit de pe pământ”. Acesta pornește de la constatarea că există multe confesiuni creștine diferite și ar trebui ca între ele să se ajungă la împăcare în credință. Mijloacele folosite în acest sens sunt dialogul, rugăciunea împreună, contactele sociale și întrajutorarea reciprocă. Fondul comun care constituie motivul unirii este că toate aceste denominațiuni ar fi chipurile parte din Biserica lui Hristos și cred în El. Dorința de a se ajunge la înțelegere ar trebui să provină, conform ecumeniștilor, din conștiința că toți s-au abătut de la credință și trebuie să renunțe la greșelile lor pentru a realiza unitatea între ei.

Când a apărut ecumenismul și unde?

Această mișcare de refacere a unității a apărut în lumea protestantă în a doua parte a sec. al XIX-lea. După ce au ajuns la un declin puternic, liderii protestanți au considerat că revigorarea credinței se poate realiza prin propovăduirea creștinismului celor necredincioși. Însă, atunci când s-au lovit de dezbinarea lor internă, care făcea ca mărturia lor să nu fie unitară și credibilă, au decis să depună eforturi de împăcare pentru a avea o voce comună în fața celor dinafară. Aceasta nu pentru că ar fi conștientizat propriile greșeli, ci pentru a nu mai fi o poticnire pentru cei din exterior. Practic, căutarea unității se înscrie în ideologia protestantă că fiecare este în stare să-L găsească singur pe Hristos, alegând ce i se pare bun de ce este rău în tradiția denaturată ajunsă până la el. Cu cât sunt înlăturate greșelile acumulate în timp, cu atât s-ar ajunge la adevăr și unitate, chiar dacă fiecare se găsește în rătăcire. Este nivel următor în a nega continuitatea și adevărul Bisericii și a consolida ambiguitatea.

Este important de remarcat că doctrina protestantă este foarte ancorată în social. De aceea, unitatea ecumenistă a fost mereu pusă în legătură cu pacea pământească, din care decurge toleranța. Conflictele care trebuie vindecate sunt îndeosebi între oameni, nu cu Dumnezeu. Așadar nu este de mirare că există un paralelism între ecumenism și colonizare și apoi mondializare. Scopul comun este realizarea unei culturi sociale pașnice și unitare în toată lumea, o „evanghelie socială”. E vorba de un soi de milenarism.

În ce constă abaterea de la credința ortodoxă?

Fiind o doctrină de origine protestantă, ecumenismul nu contestă direct vreo dogmă, dar intră în contradicție cu învățătura ortodoxă despre ecleziologie (despre unitatea și structura Bisericii). Tradiția ortodoxă a urmărit întotdeauna să păstreze neștirbit adevărul de credință cu o asemenea rigoare, încât a exclus prin anatematizare, excomunicare și caterisire orice erezie și pe susținătorii ei. Prin urmare, nu este și nu se consideră vinovată de abaterile în care au căzut sau au persistat diferiți eretici și comunitățile lor. Preocuparea Bisericii Ortodoxe este pentru a păstra unitatea internă a credincioșilor săi în jurul dreptei credințe, pe care o împărtășește și altora dacă sunt interesați. Ea nu se consideră a fi una dintre Biserici, ca și cum ar fi Ortodoxă față de cea Catolică, monofizită sau alte grupări, ci simplu Biserica lui Hristos.

Așadar teoria ecumenistă greșește în privința mărturisirii din Crez că Biserica este „una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească”. Abaterile vizează îndeosebi unicitatea și unitatea Bisericii: nu există mai multe Biserici cu credințe diferite și nici una care să fie împărțită în sine pe motive dogmatice. Unitatea Bisericii a fost păstrată prin condamnarea ereziilor și excomunicarea ereticilor, nu va fi obținută în viitor prin unirea cu ei. Recunoașterea Tainelor eterodocșilor (Botez, Împărtășanie, Preoție) este o eroare. La fel, comuniunea cu aceștia în rugăciune (liturgică sau particulară) constituie abatere canonică sancționată cu caterisirea clericilor și afurisirea mirenilor.

Care confesiuni sunt implicate în mișcarea ecumenică?

Bineînțeles că primii care au luat parte și au pus bazele ecumenismului au fost protestanții, dar acum sunt implicate practic toate confesiunile creștine, inclusiv ortodocșii, din nefericire. Așadar majoritatea facțiunilor protestante, monofiziții (denumiți orientali), catolicii și ortodocșii participă la mișcarea ecumenică prin diferiți reprezentanți, deși există destui care se delimitează de această direcție în sânul fiecărei grupări. Îndeosebi  între ortodocși nici unul dintre Părinții Sfinți contemporani nu a fost de acord cu această implicare și mulți (Sfinții Paisie Aghioritul, Iustin Popovici, Ioan Iacob…) au fost foarte vocali împotrivă.

Unitatea urmărită este una inter-creștină sau inter-religioasă?

Din acțiunile derulate în cadrul mișcării ecumenice, se desprinde ideea că este căutată mai întâi unitatea lumii protestante pentru a fi credibili în ochii celorlalți, apoi a fost extinsă aria la creștini, dar scopul final este de a aduce la această unitate pe toți oamenii, de toate religiile. Mai mult, având în vedere modul cum se pune în practică această apropiere, nu este foarte limpede dacă unitatea finală este va fi formată pe baza Evangheliei lui Hristos sau pe baza credinței generale într-un Dumnezeu comun, ceea ce duce cu gândul la New Age și Antihrist.

În ce fel s-au implicat ortodocșii în ecumenism la nivel personal și oficial?

Din cauza credinței slabe, atracția spre împăcare cu toți oamenii, chiar prin compromisuri de credință, a făcut pe mulți ortodocși să fie deschiși și aprobatori față de eretici și necredincioși. Din păcate, această tendință s-a manifestat și la nivel oficial în Biserică, fapt ce a favorizat răspândirea acestei atitudini. Presiunile și interesele politice au făcut ca în acest joc să intre îndeosebi Patriarhia Ecumenică, dar și alte Biserici Locale. Patriarhia de Constantinopol avut inițiative importante în acest sens prin Scrisorile Enciclice din 1902 și 1920 și prin întrunirea din 1923, la care a fost decisă schimbarea calendarului, dar și prin găzduirea unei mari Conferințe ecumeniste în 1911. Apoi a fost printre primii membri de la înființarea Consiliului Mondial al Bisericilor (1948). Un răspuns ortodox la provocarea ecumenistă a fost tot mai presant și această temă a fost trecută pe agenda unui Sinod pan-ortodox, a cărui întrunire a fost pregătită din anii ΄60. Între timp, majoritatea Bisericilor Locale Ortodoxe au aderat la CMB fără o dezbatere riguroasă a subiectului. Începând din anii ΄70-΄80 au început lucrările Comisiilor Mixte de Dialog cu catolicii și orientalii (monofiziții).

Tema implicării Bisericii Ortodoxe în mișcarea ecumenică a fost în tot acest timp una controversată. Spre exemplu, deși o serie de Biserici Locale au recunoscut hirotoniile anglicane în anii ΄20-΄30, la Conferința de la Moscova din 1948 acestea au fost negate. Cu toate că presiunea noului curent ecumenist a fost mare, el nu s-a impus total, ci au existat ierarhi și teologi atât pro, cât și contra, moderniști și tradiționaliști.

Ce este Consiliul Mondial al Bisericilor?

Organismul oficial principal prin care se manifestă mișcarea ecumenică este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), înființat în 1948, care are membri multe Confesiuni. Doar catolicii au preferat să nu fie decât membri onorifici, observatori. Membrii (Confesiunile) deplini sunt asociați pe baza unui Regulament sau Constituții, care prevede că fiecare trebuie să recunoască în ceilalți elemente ale Bisericii adevărate și este urmărită atingerea unității Bisericii formate din toate formațiunile creștine.

 Acest Consiliu ține Adunări Generale din 7 în 7 ani și până acum au fost organizate deja 10 astfel de întruniri la Amsterdam (1948), Evanston (1954), New Delhi (1961), Uppsala (1968), Nairobi (1975), Vancouver (1983), Canberra (1991) Harare (1998), Porto Alegre (2006) și Busan (2013), cea de-a 11-a urmând a se întruni la Karlsruhe (2022). La acestea au fost organizate dezbateri, manifestări și rugăciuni în comun, la care au participat adesea și cei de alte religii și triburi păgâne cu ritualurile lor. Mai mult, s-au discutat și recunoașterea dreptului la căsătorie al homosexualilor și alte chestiuni sociale.

Se poate spune că acest Consiliu este o dublare religioasă a Organizației Națiunilor Unite, cu scopuri mai mult pământești și sociale, iar pe plan religios se urmărește o atitudine de compromis, de recunoaștere reciprocă.

Ce sunt Comisiile Mixte de Dialog Teologic?

Biserica Ortodoxă a format două Comisii Mixte de Dialog, cu catolicii și monofiziții.

Dialogul cu monofiziții a avut nevoie de 4 întâlniri neoficiale care au pregătit terenul pentru dialog, la Aarhus (1964), Bristol (1967), Geneva (1970) și Addis Abeba (1971). Acestea au fost urmate de alte 6 întâlniri oficiale, la Geneva (1985), Egipt (1989), două la Geneva în 1990 și încă una în 1993, iar ultima la Atena (2014). Deși au fost negociate toate condițiile pentru refacerea comuniunii euharistice în 1993, această unire nu a putut fi pusă în practică, din fericire, din cauza opoziției credincioșilor din ambele părți, care nu sunt dispuși la un asemenea compromis.

Dialogul cu catolicii a început oficial după o Declarație comună a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului în 1979. Au fost ținute 10 întruniri, cele mai de răsunet fiind de la Balamand (1993) și Ravenna (2007). Declarațiile comune semnate conțin compromisuri teologice importante prin introducerea noțiunii de „Biserici surori” și minimalizarea diferențelor doctrinare. În special Biserica Rusă a pus frână acestor dialoguri, cerând revizuirea acordurilor deja semnate și o abordare mai serioasă.

Principalul defect și desprinderea fundamentală de tradiția ortodoxă a acestor dialoguri provin din faptul că se urmărește o unire euharistică, nu o convertire de o parte sau de alta sau o dezbatere teologică onestă. Practic, duhul compromisurilor și concesiilor face ca aceste eforturi să fie străine de linia Sfinților Părinți și de canoanele Bisericii.

Rugăciunile în comun cu ereticii din cadrul mișcării ecumenice sunt îngăduite de canoane?

Una dintre cele mai spinoase probleme ridicate de ecumenism este aceea a rugăciunilor în comun. Este vorba de participarea la cultul altor confesiuni sau a lor la slujbele ortodoxe. Această comuniune în rugăciune merge chiar și până la împărtășirea euharistică în diferite situații. Aceste rugăciuni nu doar că sunt interzise de canoanele Bisericii (11, 45, 46 apost. și altele), dar ele urmăresc erodarea credinței și conștiinței credincioșilor că Ortodoxia este singura Biserică adevărată.

A fost validat ecumenismul la Sinodul din Creta (2016)?

După 55 de ani de pregătire, Sinodul pan-ortodox mult așteptat a fost întrunit în 2016 în Creta. Doar că au participat 10 Biserici autocefale și au lipsit 4. Ca pondere, cei absenți reprezintă mai mult de 60% dintre ortodocși. În plus, au existat destui ierarhi prezenți care au refuzat să semneze documentele. Mitropoliți reputați, precum Atanasie de Limassol[1], Ierotheos de Nafptaktos[2], Neofit de Morfu[3], Irineu de Baska sunt doar câțiva care și-au susținut chiar și public dezacordul din cauza ereziilor din textele sinodale. Iar două Biserici Locale, a Bulgariei[4] și a Georgiei[5], le-au catalogat oficial drept devieri dogmatice.

La acest Sinod au fost semnate 8 documente, dintre care unul privitor la ecumenism, numit Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine. Prin acesta este decisă oficial participarea Ortodoxiei la CMB și la ecumenism în general. Ierarhii participanți, pentru a ascunde compromisul inacceptabil pe care l-au făcut, au declarat că nu au fost abordate chestiuni dogmatice și, de aceea, credincioșii nu ar avea motive de îngrijorare. Însă adevărul este că ecumenismul este un subiect ce ține de dogmatică.

Căutarea unității Bisericii împreună cu ereticii, formarea turmei lui Hristos prin unirea cu aceștia și considerarea lor ca membri ai trupului lui Hristos constituie abateri grave de la învățătura dreaptă. Eterodocșii trebuie întorși la Biserica Ortodoxă, nu la o oarecare Biserică a lui Hristos imaginară, numită „una, sfântă, sobornicească și apostolească” (la pct. 1 sau 4 din Relațiile…) sau „Biserica veche a celor șapte Sinoade Ecumenice” (pct. 5) sau „Biserica veche” (pct. 8), care ar fi diferită de cea Ortodoxă.

Chiar dacă se afirmă explicit că Ortodoxia este Biserica lui Hristos (pct. 1 din Relațiile… și pct. 2 din Enciclică) și se poate interpreta din anumite expresii că ea a păstrat neschimbată credința apostolică (pct. 18 și 21 din Relațiile…), din păcate nu este exprimată nicăieri ideea că NUMAI Ortodoxia este Biserica, iar ceilalți sunt în afara ei. Dimpotrivă, concepția de ansamblu semnată la Sinod este teoria ecumenistă că toți credincioșii, ortodocși și eretici, fac parte din trupul lui Hristos, Biserica, chiar dacă au mai multe sau mai puține abateri de la credință. A fost adoptată perspectiva catolică aplicată la Ortodoxie că noi suntem deplini în credință și tradiție, dar nu până nu ne unim cu ceilalți, care sunt și ei părtași și purtători ai elementelor Bisericii lui Hristos. Bineînțeles că, după această concesie dogmatică inacceptabilă, pentru care Sfinții s-ar fi luptat până la sânge, este șubrezită poziția ortodoxă și dialogul este redus la o negociere din care pot decurge alte cedări de credință.

S-a schimbat mărturisirea de credință ortodoxă după Sinodul din Creta?

Cu toate că există o contrazicere directă a Crezului ortodox, nu a fost schimbat oficial după Sinodul din Creta pentru că nu au participat toate Bisericile Locale și nu a fost recunoscut de cele absente. Fără un consens pan-ortodox, mărturisirea de credință nu poate fi modificată. Ea rămâne la fel, dar trebuie observat că a apărut o dezbinare ce trebuie rezolvată pentru că ea afectează unitatea și integritatea Bisericii. Practic, nu există încă o alterare a credinței, ci o slăbire și un atac la adresa mărturisirii ei corecte. Cei care îmbrățișează erezia ecumenistă își pun în pericol mântuirea și legătura lor cu Dumnezeu, dar constituie o sminteală și pentru restul credincioșilor și un pericol că se va ajunge în viitor la o generalizare și oficializare a răului, care să înlocuiască mărturisirea dintotdeauna.

Mai precis, avem o situație paradoxală astăzi, când există o scindare între poporul credincios și ierarhia superioară. Aceasta vine din faptul că ecumenismul a fost promovat intens și statornicit prin implicarea în diferite organisme, ba chiar au fost adoptate decizii bisericești care îl validează, dar nu este impus credincioșilor. În schimb, el este aplicat și crezut de ierarhie în covârșitoarea ei majoritate. Se poate vorbi de un soi de apostazie la vârf, o răsturnare de situație.

Care este răspunderea credincioșilor și ce trebuie să facă pentru a se păzi în dreapta credință?

Ca și credincioși, clerici și mireni, avem datoria de a păzi intacte tradiția și credința ortodoxe, așa cum le-au păstrat Părinții Bisericii neatinse de ereziile cu care s-au confruntat. În acest sens, este necesară conștientizarea că ecumenismul asaltează astăzi Biserica noastră la fel sau mai rău ca rătăcirile din trecut. Unirea și compromisul cu eterodocșii subminează legătura noastră cu Dumnezeu și fidelitatea față de Evanghelia lui Hristos. Toate rugăciunile în comun și planurile de unire sunt deraieri care nu trebuie acceptate, îngăduite. De la apostoli am moștenit o atenție sporită să nu ne rătăcim de la dreapta credință, ci să stăm tari în ea pentru a moșteni viața veșnică. Avem o mare răspundere să nu mergem pe căi greșite.

Mai mult, după cum se spune în Enciclica Patriarhilor Răsăriteni din 1848, poporul este apărătorul credinței și ierarhii nu pot face ceva de capul lor, împotriva tradiției și contrar cu restul credincioșilor. Deci este necesară o reacție din partea oricui, la măsura fiecăruia, ca să nu ne facem părtași la abaterile mai-marilor bisericești.

Clericii care sunt atașați de credință au dreptul canonic și o datorie morală să o apere chiar și prin întreruperea comuniunii cu superiorii care o trădează. Iar mirenii se pot alătura acestora la slujbe. Canonul 31 apostolic și 15 I-II Constantinopol permit și chiar laudă pe cei care întrerup pomenirea unor astfel de episcopi, care propovăduiesc erezii în public și cu capul descoperit. Astăzi avem o asemenea situație pentru că episcopii au semnat o hotărâre eronată și nu se dezic de ea, ci chiar continuă pe aceeași cale a unirii ecumeniste.

Aceste prevederi canonice arată că Biserica nu este la discreția ierarhiei, ci ea poate și se cuvine să fie mustrată de restul credincioșilor. Scopul este ca erezia să nu înainteze, ci să fie oprită.  Este bine ca în interiorul Bisericii să apară neliniștea cea bună față de rătăcirile care o bântuie, nu rupturi, conflicte și schisme păguboase. Chiar dacă, până la o condamnare sinodală, clericii aflați în greșeli dogmatice sunt purtători ai harului sacramental, este permisă și nimerită întreruperea comuniunii cu ei ca o dojană și ca un efort de refacere a păcii bazate pe dreapta credință, tulburată de noua erezie.

Trebuie să ne cunoaștem bine credința, să o apărăm și să ne ferim de noua erezie a ecumenismului, care contaminează mințile a tot mai mulți oameni prin rugăciuni în comun, cununii mixte, acorduri și uniri mincinoase.


[1] Declarația ÎPS Mitropolit Athanasie de Limassol: https://marturieathonita.ro/declaratia-inalpreasfintitului-mitropolit-athanasie-de-limassol/

[2] Referatul IPS Ierotheos adresat Sinodului grec: https://www.atitudini.com/2016/12/biserica-greciei-la-sfantul-si-marele-sinod-din-creta-iii-de-mitropolitul-nafpaktosului-si-sfantului-vlasie-ierotheos-vlachos/

[3] Memoriul IPS Neofit: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/marturisirea-mitropolitului-neofit-de-morfou-care-a-refuzat-semnarea-documentului-panortodox-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-intemeiata-pe-marturiile-sfintilor-contempor/

[4] Hotărârea Sinodului Bisericii Bulgare: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/biserica-bulgariei-respinge-categoric-si-dur-sinodul-din-creta-indeosebi-documentul-ecumenist-sinodul-bulgaresc-acuza-devieri-de-la-traditia-dogmatica-dar-reafirma-pastrarea-comun/

[5] Hotărârea Sinodului Bisericii Georgiene: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/sinodul-bisericii-georgiei-a-luat-o-decizie-finala-cu-privire-la-sinodul-din-creta-georgienii-neaga-statutul-panortodox-al-intalnirii-si-cer-corectarea-si-in-unele-cazuri-inlocuirea-documentelor-si/

Anatema din 1983 – un bastion contra ecumenismului și expresie a tradiției ortodoxe autentice

Ecumenismul, ca învățătură ce capătă o întindere tot mai mare și care provoacă dileme în conștiința ortodoxă, a fost criticat nu doar de Părinți cu viață sfântă, cum sunt Sfinții Iustin Popovici și Paisie Aghioritul, dar și foarte mulți alții, ci și osândit de un Sinod. Este vorba de anatema rostită de Sinodul ROCOR (al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor) din 1983. De unii marginalizată, iar de alții absolutizată, această decizie este explicată de un episcop participant, Vitalie de Montreal, la un an de la emiterea ei:

Mitropolitul sfânt Filaret, cel care a prezidat Sinodul din 1983. În dreapta sa, Sf. Ioan Maximovici, iar în stânga Episcopul Sava de Edmonton
Foto: Saint Vladimir’s Parish website

Anatema ROCOR împotriva ecumenismului

Sinodul Episcopilor din 1983 a fost un sinod foarte special, a cărui notă aparte constă în modestia și obscuritatea lui. Bineînțeles, asta a fost prima dată în istoria Bisericii noastre când un sinod a fost ținut la Schitul Sfintei Schimbări la Față – nici măcar într-o mănăstire. Cei paisprezece ierarhi care au luat parte la Sinod au călătorit din toate părțile lumii libere – în frunte cu Primul Ierarh al Bisericii noastre, Preasfinția Sa, Mitropolitul Filaret. Zece dintre ei erau oameni în vârstă de peste șaptezeci de ani. În plus, nici un Sinod anterior nu a fost atât de scurt, ținând în total doar mai puțin de două săptămâni. Schitul, în care au fost ținute toate sesiunile, este situat într-o locație foarte frumoasă, departe de drumurile foarte aglomerate și înconjurat din toate părțile de conifere și păduri de foioase: locația lui ar putea fi descrisă chiar năpădită de vegetație… „Cortul”-biserică de lemn al schitului nostru, proiectat de arhitectul nostru rus V. G. Glinin, care adormise în același an 1983, se amestecă liniștit cu vârfurile pinilor care înțesează locul de jur împrejur din toate părțile.

Bineînțeles, nici presa internațională, nici cea locală nu a făcut nici o singură mențiune despre sinodul nostru foarte nesemnificativ, lucru care accentuează mai mult modestia lui. Într-adevăr, nici unul din acești membri ai presei nu a avut timp de noi când în celălalt capăt al Canadei, la 4.800 kilometri de Mansonville (Quebec), se ținea un sinod ecumenic a toată lumea (e vorba de a 6-a adunare generală a CMB din Vancouver, n.n.). Toate religiile au fost reprezentate acolo: ortodocși, romano-catolici, protestanți de toate tipurile, evrei, musulmani, buddhiști, hinduși și chiar simpli șamani (sau, ca să formulăm mai direct și simplu: vrăjitori). Dacă se adaugă la această colecție bălțată femeile-preot și prezența printre participanți dintre dansatorii cu picioarele goale în stilul Eleanora Duncan, atunci nu se pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie caracterul acestei adunări de anvergură mondială.

Sunt aproape o sută de ani acum de când a început ecumenismul să atace Biserica cea una adevărată a lui Hristos, învestită de El cu autoritatea de a lega și dezlega, și a început să unească toate nenumăratele erezii, atât mici, cât și mari, pe care le recunoaștem că sunt cumva scântei ale adevărului, din care biserica ecumenică viitoare trebuie să se formeze în locul Bisericii istorice a lui Hristos, care s-a dovedit, în opinia lor, un eșec. Împotriva acestei învățături monstruoase s-a dezvoltat o vastă literatură, dar nu o putem rezuma în detaliu într-un articol atât de scurt. Fără nici un dubiu, timpul discuțiilor și polemicilor a trecut și a sosit vremea de a judeca această mișcare și, oricât de nesemnificativ ar părea Sinodul nostru din 1983, el a condamnat într-un final ecumenismul și l-a anatematizat în următoarele cuvinte:

Celor care atacă Biserica lui Hristos prin faptul că învață că Biserica lui Hristos este împărțită în așa-numite „ramuri”, care diferă în privința doctrinei și a modului de viețuire, sau că Biserica nu există văzut, ci va fi formată în viitor, când toate „ramurile” sau sectele sau denominațiunile și chiar religiile vor fi unite într-un corp; și care nu disting preoția și Tainele Bisericii de acelea ale ereticilor, ci spun că botezul și euharistia ereticilor sunt lucrătoare spre mântuire; așadar celor care cu știință au comuniune cu ereticii menționați anterior sau care pledează, răspândesc sau apără noua lor erezie a ecumenismului sub pretextul dragostei frățești sau a pretinsei unificări a creștinilor separați, Anatema!

Biserica Rusă de peste Hotare, condusă acum de Mitropolitul Filaret, declară despre sine că este o parte inseparabilă a Bisericii Ruse istorice. Ca Biserică Locală, ea are dreptul de a convoca Sinoadele ei permanente pentru a-și promulga rezoluțiile, care sunt total obligatorii după aceea pentru toți fiii ei, împrăștiați în lume. Timpul va spune dacă celelalte Biserici Locale vor adopta rezoluția noastră sau nu cu privire la ecumenism după cum au fost introduse în Cartea Canoanelor Sfinților Apostoli, a Sfintelor Sinoade Ecumenice și a Sfinților Părinți ai Bisericii Universale. Știm foarte bine că toate rezoluțiile noastre sinodale împotriva Patriarhiei din Moscova au fost luate abia la cunoștință de celelalte Biserici Locale – spre paguba lor duhovnicească. Bisericile Ortodoxe Locale au încercat să se justifice prin a spune că tăcerea lor era datorată dificultăților în a discerne toate problemele interne ale Rusiei și că rezoluțiile noastre împotriva Patriarhiei Moscovei Sovietice au fost mai mult politice decât bisericești, deși acum este limpede pentru orice persoană rezonabilă că doctrina comunismului este ateistă și materialistă. Rusia nu este Nicaragua și, când un popor așa de mare, care ocupă a șasea parte a pământului, suferă, întreaga lume suferă. Boala comunismului a pătruns acum în toate națiunile și a spune că nu poate înțelege oricine problemele interne ale Rusiei ar fi, ca să o punem în termeni moderați, amuzant dacă n-ar fi avut o influență atât de tragică asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe și a popoarelor. În privința ecumenismului, fiecare Biserică Locale își fundamentează învățăturile și viața pe canoanele Sfinților Apostoli și ale celorlalte Sinoade Ortodoxe, apoi nu pot decât să recunoască faptul că ecumenismul este clar cea mai periculoasă dintre erezii pentru că a adunat toate ereziile care există sau au existat și a numit asta unire a Bisericii – o faptă ce are gust a Antihrist.

Prin proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de ispita apocaliptică și, în același timp, am pus cu reținere (reluctantly) în fața conștiinței tuturor Bisericilor Locale o chestiune serioasă, care mai devreme sau mai târziu vor trebui să o rezolve într-o manieră sau alta. Soarta duhovnicească pe viitor a Bisericii Ortodoxe universale depinde de rezoluția acestei probleme. Anatema pe care noi am proclamat-o este de jure o manifestare cu caracter local a Bisericii Ruse de peste hotare, dar de facto are o semnificație imensă pentru istoria Bisericii universale, pentru că ecumenismul este o erezie la scară universală. Locul Bisericii Ruse de peste hotare este acum vădit în conștiința a toată Ortodoxia. Domnul a pus o cruce mare pe noi, dar, oricum, nu mai este posibil să rămânem tăcuți pentru că o tăcere continuă ar fi ca o trădare a Adevărului, de care lucru fie ca Domnul să ne elibereze pe toți!

Traducere din rusă din Orthodox Observer, No. 58 (aprilie 1984).

Observații: 1. Din descrierea pe care o face Arhiepiscopul Vitalie, se pare că Sinodul cu pricina a fost unul aparte, care și-a propus să dea o rezoluție cu privire la ecumenism și s-a întrunit special în acest scop.

2. Anatema nu este pronunțată asupra celor aflați în comuniune cu ecumeniștii (ortodocși), ci asupra celor cu astfel de viziune, care slujesc cu bună știință cu diferiți eretici sau îi consideră parte a Bisericii.

3. Este o provocare adresată tuturor pentru că problema ecumenismului este una de amploare și răvășește mai toate Bisericile Locale, este de o gravitate și întindere îngrijorătoare. Aceasta nu înseamnă că e formulată în termeni moderați sau impreciși, ci este o anatemă, un blestem capital.

4. Decizia sinodală din 1983 are aplicabilitate pentru membrii ROCOR, dar privește cugetul întregii Biserici, fiind vorba de o învățătură de credință, nu de o problemă locală.

5. Sinodul a fost și rămâne în contrapondere cu toate manifestările și deciziile ecumeniste ale clericilor ortodocși. Este autentic și recunoscut, parte integrantă a Ortodoxiei mondiale, poate cea mai vie din secolul trecut. Probabil doar decizia Conferinței de la Moscova din 1948 rivalizează într-o oarecare măsură cu el pentru că a delegitimat mișcarea ecumenică la nivelul acelui an; însă, din păcate, politica ulterioară a CMB și a ecumeniștilor în general a dejucat și depășit acel impas al lor.

6. Deocamdată nu există o decizie pan-ortodoxă asupra ecumenismului, doar Sinodul din Creta (2016) reprezintă un punct esențial, în care a fost legiferat, dar cu multe probleme, fără acceptare universală și cu destule rezerve din partea celor cu cuget drept-slăvitor. Însă nu este exclus ca anatema din 1983 să ajungă o normă recunoscută universal.

Așadar această anatemă este o provocare importantă peste ani la care ierarhii, mai ales adunați în Sinoade, nu au dat un răspuns mulțumitor și ar trebui să o facă. Nu se compară o text de condamnare explicită nici măcar cu hotărârea sinodală din Creta, care a fost formulată în termeni confuzi și ezitanți, pe care cei prezenți nici măcar nu au curajul să și-o asume ca fiind dogmatică. Chiar și condițiile modeste din 1983 transmit un mesaj mai ortodox și mai convingător decât măsurile de pază draconice din Colimbari 2016.

Din păcate, pe lângă ancorarea în credință, va fi necesară și o preocupare în direcția evaluării mișcării ecumenice. Aceasta pentru a realiza gravitatea ei, pentru că se insinuează câte puțin în angrenajul Ortodoxiei chiar prin decizii oficiale și prin linia teologică înnoitoare. În general ierarhii, dar la care se adaugă conlucrarea restului membrilor Bisericii, cel puțin deocamdată acceptă transformarea a ei din „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3:15) în lăcaș cu orizont material și cel mult social, dar pustiu de prezența vie a lui Dumnezeu. Dar toți vom da socoteală în ziua judecății sufletelor.

Preocupările Patriarhului Ecumenic de unire cu ereticii și de afirmare a primatului său constituie două amenințări la adresa unității și păcii Bisericii

Unirea Fanarului cu Roma ar putea interveni destul de devreme, în 2025. Photo: UOJ

Într-un interviu realizat de ziariști occidentali cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, acesta din urmă a confirmat faptul că aniversarea a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) poate „sluji drept o oportunitate pentru Bisericile creștine de a reflecta asupra călătoriei lor”. Unirea cu catolicii, dar și cu protestanții este un subiect important alături de promovarea în sânul Ortodoxiei a ideii că Tronul patriarhal de Constantinopol deține o întâietate de putere și un loc central pentru celelalte Biserici Locale.

Anul 2025 a fost propus de Patriarhul Ecumenic încă din 2014 ca un potențial moment important în realizarea unirii dintre ortodocși, catolici și protestanți. Atunci, după întâlnirea de la Ierusalim cu Papa Francisc, acesta a declarat pentru AsiaNews: „Ne-am înțeles să lăsăm ca moștenire pentru noi înșine și pentru urmașii noștri o întâlnire în Niceea în 2025, pentru a celebra împreună, după 17 secole, primul Sinod cu adevărat ecumenic, unde a fost prima dată promulgat Crezul”. Această perspectivă a fost înnoită de nunțiul papal din Moscova în decembrie 2019 și se pare că terenul este deja pregătit pentru unirea care se va decreta în viitor.

Faptul că acum Patriarhul Bartolomeu vorbește despre ocazia întrunirii în Sinod în 2025 împreună cu ereticii din Occident arată că există planuri reale de unire ecumenistă. Iar ceea ce ar fi comun nu este atât Crezul, cât legislația canonică. Adică nu trebuie insistat pe a ajunge la aceeași credință, ci mișcarea ecumenică ar face bine să aibă mai mult în vedere faptul că avem chipurile reguli de conduită comune. Așadar viitoarea aniversare se dorește a fi „un apel adresat tuturor creștinilor să conștientizeze faptul că ceea ce ne unește este mai mare decât ceea ce ne ține separați într-un obicei banal”.

Sunt enumerate și alte acțiuni ecumeniste semnificative, cum ar fi Enciclica Patriarhală din 1920, care este considerată un soi de „cartă constituțională”, și începerea în 1981 a dialogului cu luteranii, la 400 de ani după primele contacte eșuate. Este evident că fapte criticabile și în contradicție evidentă cu tradiția ortodoxă devin elemente importante și pozitive în ochii Patriarhului Bartolomeu. Parcă se rescrie istoria Bisericii. Pe de o parte, devine normativă Enciclica din 1920, deși nu a reprezentat cugetul întregii Ortodoxii nici la momentul când a fost emisă, iar pe de altă parte, dialogul cu luteranii se întemeiază pe niște tratative compromise de acum 400 de ani, când apăruseră prin ruptura de catolici și au respins credința ortodoxă. Contradicții mai flagrante parcă nici nu se puteau imagina.

Dar asta nu e tot. Cei care se împotrivesc direcției ecumeniste sunt catalogați drept grupări extremiste, care au fost condamnate prin decizia Sinodului din Creta pentru că ar rupe unitatea Bisericii. Să mai spună cineva că au fost inocente deciziile de acolo! Sau că nu au implicații concrete în practică. Sau că nu denaturează perspectiva asupra unității Bisericii, care ar trebui apărată prin mărturisire chiar și prin întreruperea pomenirii celor care aduc în sânul ei inovații dogmatice. Canonul 15 I-II afirmă practic contrariul spuselor Patriarhului Ecumenic, anume că cei care dezbină sunt clericii care se abat de la adevărul de credință, și nu cei care reacționează contra lor și țin la corectitudinea dogmelor. Tocmai aceștia din urmă se silesc să apere Biserica și pacea ei în Hristos, care se obține prin lepădarea și înfruntarea lumii.

O perspectivă străină de Evanghelie străbate descrierea în general a acțiunilor ecumeniste așa cum le vede conducătorul Constantinopolului. Acesta vorbește de „transformarea lumii în Hristos”, pe când idealul creștin este de a preschimba sufletele, nu lumea, care zace sub cel rău. Mesajul apostolic autentic este acela că trebuie să dobândim dragostea, pacea și unitatea în Hristos, în Duhul Sfânt și să fugim de iubirea lumii, care este străină și potrivnică lui Dumnezeu (cf. 1In. 2:15-16). Deci ecumenismul este o pervertire cruntă în cuvinte frumoase, care vorbesc de iubire, pace și împăcare, protejarea săracilor, dar în numele unui bine căzut, amăgitor și decadent, care duce la iad, nu la înviere.

În același context, relațiile pe care le întreține Fanarul cu Papa sunt lumești, pe de o parte, și trădătoare în materie de credință, pe de altă parte. Chiar în cuvintele din interviu ale Patriarhului, ele sunt rezumate astfel: „Avem multe interese și intenții comune (cu Roma, n.n.) cu privire la problemele sociale, de exemplu, protejarea semenilor noștri aflați în situații dificile, a săracilor, refugiaților, promovarea păcii și a reconcilierii, dialogul interconfesional, protejarea creației. Desigur, problema care privește calea spre unitatea creștină și progresul dialogului teologic rămâne axa centrală în relațiile noastre”. Măcar de-ar fi urmărit scopuri cu adevărat benefice aceste raporturi, cum ar fi contracararea mișcărilor LGBT sau marginalizarea vieții religioase din societate.

Este imposibil să nu fie observată, în schimb, indiferența față de unitatea internă a Ortodoxiei. Ba chiar este negată expres existența unei schisme curente cauzate de conflictul din Ucraina. Acesta este catalogat ca fiind doar „o viziune diferită din partea Bisericii Ruse asupra chestiunii ucrainene, care s-a manifestat prin oprirea comuniunii cu Biserica Mamă a Constantinopolului și apoi cu alte Biserici autocefale care au adoptat decizia de acordare a autocefaliei”. Această ruptură nu este considerată schismă pentru că ține de probleme administrative, nu de diferențe dogmatice. De parcă orice întrerupere a legăturilor bisericești nu ar afecta unitatea. Dar se pare că Patriarhul Ecumenic jonglează cu noțiunile după cum îi convine pentru a-și atinge scopurile lui sau chiar unele străine.

Există o legătură între orientarea ecumenistă și pretențiile papiste ale Fanarului. Practic, Ortodoxia se dorește a fi remodelată după tiparul papistaș, pregătită pentru unirea cu papismul. Dar asta practic înseamnă destructurarea ei, supunerea ei la o comandă centralizată lumește. Astfel, conducătorul fanariot spune că „Bisericile Locale își pot gestiona problemele interne independent, dar legate inerent de Biserica lor mamă din Constantinopol”. Polarizarea aceasta în jurul așa-zisei Biserici Mamă este străină de funcționarea și organizarea Bisericii Ortodoxe, care se ghidează după canonul 34 apostolic. Acesta prevede organizarea în Biserici Locale pe principii naționale, etnice pentru o bună funcționare, nu pentru divizare și fragmentare. De aceea, argumentele aduse că împărțirea pe nații a Bisericilor ar însemna etnofiletism sunt false și manipulatoare. Chiar și Sinodul din 1872 este unul controversat, ale cărui decizii nici măcar nu au fost adoptate corect, ci la presiuni politice. Este greu să se spună că etnofiletismul ar fi mai mult decât o greșeală, anume o erezie, pentru că nu afectează credința în sine.

Acuzele aduse Moscovei că nu a fost dispusă să coopereze pentru rezolvarea schismei din Ucraina sunt cel puțin nefondate, dacă nu tendențioase. Pe de o parte, Patriarhia Rusă a condamnat, caterisit și anatematizat pe Filaret și adepții săi, gest recunoscut de toate Bisericile Locale ca o rezolvare completă și corectă a problemei. Pe de altă parte, cea care refuză dialogul în privința acordării autocefaliei unor schismatici este Patriarhia Ecumenică, nu cea Rusă.

Din toate acestea se vede că Patriarhia Ecumenică reprezintă o amenințare serioasă pentru integritatea Bisericii Ortodoxe atât în materie de dogme prin tendințele ecumeniste, cât și la nivel administrativ prin intervenția papistă din Ucraina. Acest pericol se răsfrânge direct asupra credincioșilor de rând, dar și asupra ierarhilor. Așadar trebuie să fim conștienți fiecare de atacul care ne vizează, iar ierarhii și Sinoadele Bisericilor Locale ar trebui să reacționeze și să rezolve oficial și definitiv problemele, așa cum s-a încercat la Amman și cum face apel în continuare Patriarhul Ierusalimului.

Ecumenismul este o utopie. Sf. Paisie de la Neamț: separarea ortodocșilor de eretici este pentru veșnicie

Dialogurile ecumeniste contemporane urmăresc unirea „Bisericilor”. Un scop nobil și acceptabil ar fi fost dezbaterea asupra chestiunilor de credință în mod apologetic, pentru a se putea stabili de comun acord cine are dreptate, cine a păstrat curată credința de la apostoli. Dar, când ținta propusă este împăcarea sau reunirea administrativă, nu stabilirea autenticității credinței de o parte sau de alta, atunci o astfel de acțiune este destructivă pentru că reduce Biserica la o simplă organizație întemeiată pe idei omenești relative, nu pe adevărul dumnezeiesc revelat. Orice dialog cu cei de altă credință trebuie să ducă la recunoașterea greșelilor și întoarcerea celor aflați în eroare la Biserica adevărată prin renegarea abaterilor dogmatice.

Lucrurile stau așa pentru că istoria Bisericii arată acest lucru. Ereticii au fost condamnați și anatematizați și pot fi primiți înapoi individual, dacă se dezic de rătăcirea lor. În plus, structura lor religioasă nu poate fi recunoscută niciodată. Altfel spus, continuitatea lor apostolică a fost pierdută pentru totdeauna prin abaterea de la credință. Nu se poate ajunge la o unire a „Bisericilor”, ci cel mult la absorbția ereticilor în sânul Bisericii adevărate Ortodoxe.

Cu toate că este de răsunet gestul Patriarhului Atenagora al Constantinopolului de a ridica anatemele reciproc cu papa Paul al VI-lea în 1965, acesta este unul samavolnic și fără acoperire în canoanele Bisericii. Acest act nu a fost recunoscut de nici o altă Biserică Locală Ortodoxă, deși chiar și românii au depus oarecare eforturi în această direcție. Sf. Paisie de la Neamț a arătat acest lucru prin răspunsul la unele întrebări adresate de niște credincioși ruși cu mult înainte: nici un episcop și nici măcar un Sinod nu poate anula anatemele rostite asupra oricăror eretici, fie ei catolici sau alții. Revenirea acelora la dreapta credință nu se poate face decât prin renunțarea la crezul lor greșit, ceea ar echivala cu desființarea întregii lor structuri confesionale.

Sursă imagine: Sf. Paisius Monastery

Anatema pusă sobornicește de Patriarhii Răsăritului nu poate fi ridicată nici de arhierei, nici de Patriarhi, nici de vreun Sinod

Un asemenea jurământ, adică anatema, asupra celor ce se împotrivesc Soborniceştii Biserici, anume asupra acelor ce-şi fac cruce cu două degete sau prin altele se împotrivesc şi nu se supun este pus de Patriarhii Răsăritului soborniceşte nu doar pentru o oarecare vreme, ci până în sfârşitul lumii va rămâne tare şi neclătită şi nedezlegată cu darul lui Hristos.

Şi mai întrebaţi dacă o asemenea anatemă pusă a fost dezlegată de oarecare Sobor al Răsăritului sau nu?

Vă răspund: Ce fel de Sobor ar fi fost acela? Poate doar cele potrivnice lui Dumnezeu şi Bisericii, precum au fost soboarele eretice potrivnice lui Dumnezeu, care s-au adunat spre răsturnarea adevărului şi spre întărirea minciunii, dar în veac nu va fi un asemenea rău-credincios sobor în Biserica lui Hristos.

Întrebați dacă poate vreun arhiereu, fără învoirea şi voia Patriarhilor Răsăritului să dezlege un asemenea jurământ?

Vă răspund: Nicidecum nu este cu putinţă, pentru că zice Apostolul: „Dumnezeu nu este împerecherii (al instabilității, al anarhiei), ci al păcii”. Şi să vă fie știut că toți arhiereii la vremea hirotoniei lor primesc unul și acelaşi dar, cel mai presus de fire al Preasfântului Duh, și sunt datori să-l păstreze ca lumina ochilor, precum şi credința ortodoxă curată și fără prihană, asemenea şi toate rânduielile Apostolilor și pravilele Sfinţilor Apostoli, şi Pravilele tuturor soboarelor ecumenice şi localnice, şi ale purtătorilor de Dum­nezeu Părinţi, pe care se ţine Sfânta Sobornicească şi Apostolicească Biserică şi puterea luând de la acelaşi Preasfinţit Duh de a lega şi dezlega după acea rânduială, precum s-a legiuit de către Duhul Sfânt prin Sfinţii Apostoli şi purtătorii de Dumnezeu Părinți în Sfânta Sa Biserică.

La fel, Sfântul Marele Apostol Petru, către Climent, uce­nicul său şi episcopul Romei, zice: „Precum tu, adică, vei lega acelea ce se cuvine a fi legate, vei şi dezlega acelea cărora li se cuvine a fi dezlegate” (Din cartea grecească Catallaghi, pag. 65). A strica însă rânduielile apostoliceşti şi Pravilele Bisericii, o putere ca aceasta nu au arhiereii de la Sfântul Duh. De aceea, a dezlega mai sus zisa anatemă asupra potrivnicilor Soborniceştii Biserici, ca una ce este pusă bine şi în corespundere cu Sfântul Sobor, nici de arhiereu, nici de patriarhul Răsăritului nicidecum nu se poate, deoarece aceasta ar fi împotriva lui Dumnezeu şi a Sfintei Biserici, dacă s-ar ispiti cineva să dezlege asemenea sobornicească anatemă.

Mai întrebaţi dacă o asemenea anatemă nici de un ar­hiereu fără patriarhii Răsăritului şi nici de dânşii nu poate fi dezlegată?

Vă răspund: Nu numai de un oarecare arhiereu fără patriarhii Răsăritului, dar nici cu patriarhii Răsăritului acel jurământ nu poate fi dezlegat pentru că o asemenea anatematizare în veac nedezlegată este. Și, deoarece asemenea anatematizare nedezlegată rămâne, întrebați dacă „unii dintre creștini din împotrivirea și nepocăința lor nu vor muri cumva întru acea sobornicească asemănare, vai nouă!”

Vă răspund: întru această a voastră întrebare am trei nedu­meriri. Prima: „Unii dintre creştini”; a doua: „Oare nu cumva vor muri întru acea sobornicească anatemizare din împotrivirea și nepocăința lor”; şi a treia: „Vai nouă!”. Pentru cea dintâi, adi­că nu mă dumiresc ce fel de creştini sunt aceia care fără nici o căinţă se împotrivesc Bisericii Soborniceşti, pentru că unii ca aceia nu sunt vrednici de a se numi creştini, ci, după dreapta judecată bisericească, rascolnici (adică schismatici) [sunt], pentru că adevăraţii creştini se supun întru toate dumnezeieştii Biserici. Pentru a doua, „oare nu cumva vor muri întru acea Sobornicească ana­temizare din împotrivire şi nepocăinţa lor”. Mă minunez pentru această a voastră întrebare. Oare cum aceşti închipuiţi creştini ce petrec fără căinţă întru de-a pururea împotrivire Bisericii Soborniceşti nu vor muri în acea sobornicească anatemă? Au doar aceia sunt nemuritori, de vă îndoiţi că vor muri? Şi cum aceia nu vor muri, muritori fiind, încă şi întru anatemizarea Bisericii îndoit, şi sufleteşte, măcar că sufletul nemuritor este, şi trupeşte vor muri, după cum au murit întru asemenea Soborni­cească anatemă fără pocăinţă mii de mii şi nenumărată mulţime şi întotdeauna mor. Aşa şi aceşti închipuiţi creştini, dacă din toată inima lor şi din tot sufletul lor nu se vor întoarce către Biserica lui Hristos cu adevărata pocăinţă, atunci negreşit întru acea mai sus zisă Sobornicească anatemizare au a muri.

Pentru al treilea acest cuvânt al vostru: „Vai nouă!”, mă mir. De vreme ce acest cuvânt este al vostru, mi se strecoară o părere în suflet cum că nu cumva voi sunteţi acei oarecare ce vă împotriviţi Bisericii fără căinţă şi vă temeţi şi vă cutremurați de anatema aşezată sobornicește de către soborniceasca Biserică asupra acestor potrivnici și pentru aceasta atât de stăruitor întrebați dacă nu a dezlegat-o vreun Sobor al Răsăritului sau este nedezlegată, temându-vă să nu muriţi într-o asemenea anatemă și, neputând răbda pentru aceasta necontenita mustrare a cugetului, strigaţi cu jale: „Vai nouă!”. Iar dacă voi sunteţi adevăraţi fără prihană creştini ortodocşi şi fii ai Sfintei Soborniceștii și Apostoliceştii Biserici, supunându-vă întru toate ca maicii voastre ce v-a născut prin Sfântul Botez şi cruce făcând cu primele trei degete ale dreptei, după rânduiala Sfinţilor Apostoli şi nu pentru sine, ci pentru alţii mă întrebaţi, atunci cea mai sus zisa anatemă nu vă atinge pe voi şi pentru aceea dar nicidecum nu vi se cuvine vouă să mă întrebaţi şi pentru sine a spune cu jale cuvântul „Vai nouă!”. Pentru că aceasta mă aduce pe mine întru cea mai de sus zisă părere despre voi, care să piară de la sufletul meu. Vă rog, dar, ca prin vrednica de credinţă întâmplare să mă încredinţaţi cu desăvârşire în ce fel este cugetarea voastră. Noi cu cei ce se împotrivesc Sfintei Biserici şi se însemnează cu crucea cea de două degete nici o comunicare nu putem avea. Numai cu creştinii ortodocşi care întru toate fără nici o îndoială se supun dumnezeieştii Biserici comunicăm.

La sfârşitul întrebării voastre mă mai întrebaţi dacă se cu­vine pentru unii ca aceia pomenire bisericească?

Vă răspund: Pentru acei ce se împotrivesc soborniceştii Biserici şi nu se pocăiesc, în împotrivirea şi nepăsarea lor faţă de mai sus zisa sobornicească anatemă murind, mă întrebaţi dacă este binevenită pomenirea lor bisericească. Credeţi-mă că pentru unii ca aceştia pomenirea bisericească nu va fi nu numai binevenită, ci cu totul potrivnică lui Dumnezeu şi Sfintei Bise­rici va fi, iar preotul care ar îndrăzni să facă o asemenea pome­nire săvârşeşte păcat de moarte. Pomenirea pentru cei adormiţi este partea cea mai de căpetenie a jertfei celei fără sânge, care se face pentru creştinii ortodocşi, cei vii şi cei adormiţi. Iar dacă cineva dintre creştinii ortodocşi învederat păcătuieşte şi nu se căiește atunci pentru unul ca acela dumnezeiasca Biserică nu în­găduie să se facă jertfa cea fără de sânge până când nu se va în­depărta desăvârşit de păcatul său şi nu se va mărturisi.

Și, dacă pentru un vădit păcătos creştin nepocăit, care ar fi putut, dacă ar fi vrut, să se mărturisească, Sfânta Biserică a oprit facerea pentru el a jertfei celei fără de sânge, atunci pentru acel ce a murit fără nici o pocăinţă în împotrivirea sa către Sfânta Biserică şi în sobornicească [anatemizare] pentru împotrivirea sa jurământului, oare va îngădui dumnezeiasca Biserică pentru unul ca acela, ce nu mai are nădejdea pocăinţei, să se facă adu­cerea jertfei celei fără de sânge? Să nu fie!

Despre învederatul păcătos, cum că nu i se cuvine lui a fi îm­părtăşit cu Sfintele Taine şi nici a săvârşi pentru el jertfa cea fără de sânge mărturiseşte Sfântul Simeon arhiepiscopul Tesalonicului, zicând: „Şi nu este locul celor necredincioşi, adică în Dumnezeiasca împărtăşire, dar şi rău cugetătorilor, pentru că ce legătură este între lumină şi întuneric? De aceea, zice: „Vor ieşi îngeri şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi”. Aşa că nicidecum nu se cuvine preotului să facă oarecăror de altă credinţă aducere sau pomenire, ci nici pentru vădiţii păcătoşi ce nu se pocăiesc, pentru că aducerea acestei jertfe le este spre osândă, ca şi celor ce se împărtăşesc cu înfricoşatele Taine cu nevrednicie, după cum zice dumnezeiescul Pavel (1Cor. 10, 29).

(Din cartea Sf. Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 1, Ed. Doxologia, ediția a II-a, 2010)

Ce trebuie știut despre rugăciunea inter-creștină și întâlnirea inter-religioasă de la Roma cu participarea unui episcop român

Reprezentanții confesiunilor creștine prezenți la Sant’Egidio. Foto: Christianunity.va

Liderii religioși ai lumii au hotărât să se adune împreună sub patronajul papei Francisc la Roma ieri (20 oct.) pentru a se ruga pentru pace și fraternitate și a semna o declarație comună. Au participat atât toate confesiunile de origine creștină, cât și budiștii, musulmanii, sikh, evreii și hinduiștii.

Acesta nu este un subiect de interes pentru ortodocși, dar nici de ignorat. S-ar cuveni să păstrăm distanța și neimplicarea, luând totuși aminte la semnele vremurilor pentru că este implicată și Biserica Ortodoxă, chiar și cu reprezentanți români.

Pregătirea unei religii comune, universale merge înainte, în ciuda restricțiilor impuse împotriva virusului Sars-Cov-2. Nu faptul că participanții au purtat mască este important, ci conotațiile ecumeniste și sincretiste ale evenimentului. Așa-zisa unitate în diversitate a fost marcată prin împărțirea reprezentanților religioși în diferite locații, dar și în adunarea lor laolaltă la aprinderea unui candelabru și semnarea unei declarații comune.

Romfea.gr: Tema acestei întruniri a fost: „Nimeni nu se mântuiește singur – fraternitate și pace” și a fost organizată de Comunitatea laică Sant’Egidio ca parte din evenimentul anual „O întâlnire de rugăciune pentru pace în spiritul Assisi”.

Site-ul Vaticanului relatează că „Rugăciunea creștinilor a fost condusă de papa Francisc în bazilica ”Sfânta Maria în Aracoeli”, la doi pași de Piazza del Campidoglio, printre participanți aflându-se patriarhul ecumenic Bartolomeu, pe care papa l-a numit ”fratele meu”, și episcopul Heinrich din partea Consiliului Bisericii Evanghelice din Germania. Pontiful a subliniat că primatul Comuniunii anglicane, arhiepiscopul de Canterbury Justin Welby, ”nu a putut veni din cauza pandemiei”.

Așadar figurile proeminente au fost papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului. Probabil că li s-a oferit întâietatea pe motiv că religia majoritară este creștinismul (în care sunt incluse confesiunile catolică, protestantă, ortodoxă și orientală). Pe aceeași logică, Roma, ca și capitală a cultului majoritar creștin, a fost aleasă drept gazda evenimentului.

Există și o filmare oficială a evenimentului:

Cel mai important fapt de remarcat de către Orthochristian.com este că a participat la eveniment și un episcop rus, anume Ambrozie de Bogorodsk, vicar al Exarhatului Patriarhal al Europei Occidentale din cadrul Patriarhiei Ruse. Aceasta în ciuda faptului că Moscova a întrerupt comuniunea cu Constantinopolul atât liturgică, dar și în ce privește participarea la Adunări și Conferințe comune spre finele anului 2018. De atunci dialogul ecumenic a intrat într-un impas fără prezența rușilor, dar astăzi a fost trecut acest obstacol în mod inexplicabil.

Mai mult, reprezentantul rus a reacționat și pe Facebook într-un contrast izbitor cu duhul și învățătura ortodoxe, scriind: „Toți avem nevoie să iertăm și să fim iertați. nedreptățile lumii și istoriei nu sunt vindecate de ură și răzbunare, ci prin dialog și iertare. Fie ca Dumnezeu să ne inspire o implicare în aceste idealuri și în călătoria pe care o facem împreună. Fie ca ea să atingă fiecare inimă și să ne facă vestitori ai păcii”. Apoi a adăugat într-un comentariu: „Orice ar spune fundamentaliștii, chemarea Domnului nostru să ne rugăm și să facem tot posibilul să-i ajutăm pe cei în suferință rămâne o prioritate de bază”.

Chiar dacă nu este filmată rugăciunea rostită de episcopul rus, este surprins momentul în care și-a spus „rugăciunea” Mitropolitul român Iosif al Europei Centrale (min. 59:11). Textul acesteia este următorul: „Celor care exercită puterea asupra națiunilor deschide-le, Doamne, o viziune unică pentru familia umană pentru că demnitatea fiecăruia este foarte fragilă, Te rugăm îndeamnă-i să construiască o lume dreaptă!”. Ce-i drept, e scurtă, nu se compară cu intervențiile Patriarhului de Constantinopol, dar rămâne inacceptabilă și fără comentarii.

Având în vedere că mai multe Biserici Locale Ortodoxe nu au participat, este smintitor că ne-am găsit noi, românii, să ne implicăm în astfel de evenimente total neortodoxe. Sârbii, georgienii și bulgarii nu sunt menționați. Grecii au avut pe Patriarhul Bartolomeu, liderul actual absolut în Ortodoxie la orice apostazie.

Nu ne rămâne decât să ne rugăm să se deschidă ochii cât multor credincioși și să vadă că ecumenismul nu este o joacă, ci o batjocură și o apostazie adusă de globalizare. Toate eforturile și râvna marilor noștri Părinți Sfinți pentru păstrarea dreptei credințe sunt aruncate acum prin relativizarea adevărului și a rugăciunii. Sfințenia nu mai urmărește cerul, ci pacea pe lumea aceasta.

Dumnezeu să ne păzească inimile îndreptate sincer spre El!

Erezia anticalcedonienilor și încercările trădătoare ale ecumeniștilor ortodocși de unire cu ei

Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, la care au fost condamnați Eutihie și Dioscor

Duminica trecută am prăznuit Sinodul IV Ecumenic în mod solemn, în cadrul unei slujbe, care este oficiată de fiecare dată după 12 iulie, ziua prăznuirii Sfintei Eufimia. Motivul este acela că, prin moaștele sale, Sfânta a făcut o minune mare care a adeverit hotărârile de la Calcedon. De atunci a rămas să fie prăznuită această duminică în fiecare an, fiind repudiați ereticii Eutihie și Dioscor și aclamați Sfinții drept-slăvitori.

Istoria acestui Sinod este zbuciumată, în urma lui formându-se alte grupări eretice, așa-numitele Biserici anticalcedoniene sau monofizite, cum sunt copții, armenii, sirienii, etiopienii și indienii malankara. Ruptura s-a adâncit mai apoi, în ciuda încercărilor de împăcare, printr-o nouă dispută, cea monotelită, care nu este decât o prelungire a controverselor monofizite.

Pe plan dogmatic, deși la Sinodul III Ecumenic Sf. Chiril a condamnat nestorianismul/dioprosopismul, adică învățătura că Hristos ar fi fost compus din două persoane, una umană și una dumnezeiască, a trebuit accentuat și un alt aspect, că El are două firi într-o singură Persoană. Sinodul IV a făcut această precizare folosind patru caracteristici pentru a descrie raportul firilor: „fără amestecare (asynchytos), fără schimbare (atreptos), fără împărţire (achoristos), fără despărţire (adairetos)”. Așadar contopirea dintre ființa Sa dumnezeiască și cea omenească, la întrupare, s-a făcut fără să fie anulată vreo fire, ci au fost păstrate amândouă depline, fiind Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, dar nu două persoane, ci una cu două firi. Altfel spus, firea omenească este întreagă, cu trup, suflet și minte, unită cu cea dumnezeiască. Cea din urmă nu a înlocuit mintea sau sufletul omenesc. Nu doar că S-a întrupat, ci S-a înomenit, a devenit om, nu numai trup. Iar mintea omenească are lucrări și voință (θέλημα=capacitatea sau facultatea de a voi, prin care sunt luate deciziile) proprie, diferite de cele dumnezeiești. Chiar dacă ele nu sunt contrare, ci convergente și împreună-lucrătoare, totuși sunt separate, distincte. Aceste precizări sunt importante pentru că încercarea de unire din sec. VII a urmărit un compromis, o explicare a unirii celor două firi ale lui Hristos printr-o singură voință. Deși este evident că El are o singură voire sau deliberare, adică liber arbitru, totuși are două voințe, care țin de fire. Într-un fel voiește și decide ca Dumnezeu și în alt fel ca om, deși nu contrar, pentru că sunt capacități date de firi diferite. O singură voință sau lucrare ar însemna implicit că Mântuitorul are o singură fire compusă, rezultată prin contopirea dintre dumnezeire și omenitate. Drept aceea Sfinți precum Sofronie al Ierusalimului și Maxim Mărturisitorul au luptat împotriva dogmei monotelite și au păstrat separarea dintre anticalcedonieni (copți, armeni) și ortodocși pentru a salva învățătura corectă de la o unire compromițătoare. Până la urmă, Sinodul VI Ecumenic le-a dat câștig de cauză și a condamnat post-mortem pe toți hulitorii. Eroii acestor lupte dogmatice sunt aclamați sau repudiați de ortodocși și orientali. Pe de o parte sunt ereziarhii Nestorie, Eutihie, Dioscor, Pir, Serghie, Onorie și Sever, care sunt respinși în cântările slujbei în cinstea Sinodului IV. Iar pe de altă parte, avem pe Sfinții Părinți de la Sinodul de la Calcedon, cum ar fi Flavian al Constantinopolului și Eusebie de Doryleum, dar și Sfinții Chiril al Alexandriei și Sofronie al Ierusalimului, Maxim Mărturisitorul, papa Martin și alții. S-au conturat, așadar, două tradiții importante, ireconciliabile.

Istoria acestei scindări este amplă. Într-o primă fază, conflictul a fost exprimat în perioada dintre Sinodul III și IV. La Sinodul III Ecumenic ținut în Efes, prezidat de Sf. Chiril al Alexandriei, a fost condamnat Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, dar s-a format și o grupare importantă în frunte cu Ioan al Antiohiei, care nu apucaseră să ajungă la timp la lucrările sinodale. Totuși la scurtă vreme Sf. Chiril și Ioan s-au împăcat după ce au ajuns la un acord și înțelegere comună asupra problemelor dogmatice. Se păstrează și unele scrisori ale Sf. Chiril prin care face precizări importante doctrinare, dar care nu au fost acceptate de unii simpatizanți de-ai săi, care chiar îl acuzau că a trădat cauza și s-a raliat cu nestorienii. Cât timp a fost în viață Sfântul, s-a păstrat o liniște pe acest subiect, dar conflictul a izbucnit în Constantinopol, când episcopul Eusebie l-a acuzat pe Arhimandritul Eutihie de erezie, că nu crede în două firi ale lui Hristos, dumnezeiască și omenească. Patriarhul Flavian l-a chemat să dea socoteală în fața Sinodului și lucrurile s-au dovedit a fi adevărate, iar Eutihie depus din treaptă. Însă, deoarece acesta din urmă avea mulți susținători, mai ales în Egipt, printre care și pe Patriarhul Dioscor al Alexandriei, adepți fanatici ai Sf. Chiril, dar fără să înțeleagă și să urmeze teologia marelui Părinte, a fost convocat un Sinod tâlhăresc în anul 449, care a dat câștig de cauză lui Eutihie, impus chiar cu violențe. Ulterior, papa Leon I, după ce dăduse în primă instanță dreptate lui Eutihie, mai apoi, după ce s-a documentat asupra subiectului, a scris o epistolă celebră prin care îl condamna pe acesta și teoriile lui. Astfel că s-a întrunit din nou un Sinod, al IV-lea Ecumenic, la Calcedon, în biserica Sf. Eufimia, care a proclamat, după multe discuții, o formulă corectă dogmatic, care reprezenta teologia autentică a Sf. Chiril al Alexandriei. Tot aici a fost depus și Dioscor, Patriarh care și-a format în Egipt o Biserică separată, din care se trag anticalcedonienii de astăzi. Pentru că au existat interese politice ca aceste zone să fie sub ascultarea imperială a Constantinopolului, s-au depus eforturi importante să se refacă unitatea bisericească, chiar și cu formule dogmatice de compromis. Deși Sinodul V Ecumenic (453) a încercat să clarifice lucrurile, totuși rupturile au persistat. Astfel că, în sec. VII, s-a încercat o împăcare în termeni monoteliți, adică potrivit dogmei că Hristos ar avea două firi, dar o singură lucrare și o singură voință, ceea ce reprezenta un compromis dogmatic. S-au opus Sfinții Sofronie, Maxim și Martin, printre cei mai renumiți, susținuți de numeroși credincioși, și, într-un final, Sinodul VI Ecumenic a stabilit definițiile ortodoxe și a condamnat pe cei vinovați de erezia monotelită. Mai ales după cucerirea teritoriilor anticalcedonienilor de arabi, subiectul a fost închis și ruptura a rămas definitivă.

Totuși, în anii din urmă, în ciuda acestei rupturi adâncite, în cadrul mișcării ecumenice au apărut inițiative de unire între ortodocși și monofiziți, concretizate mai întâi în discuții neoficiale, dar apoi și în Declarații oficiale. Desigur că este de dorit o împăcare între aceste două tradiții, însă este important să fie una sinceră, onestă și în adevăr. Dar duhul ecumenist nu urmărește acest lucru, după cum vom vedea, ci o relativizare distrugătoare.

Tratativele efective de împăcare au avut loc în cadrul unor întâlniri neoficiale de lucru la Aarchus (1964), Bristol (1967), Geneva (1970) și Addis Abeba (1971). Acestea au condus la acorduri oficiale semnate între ortodocși și orientali în 1985 la Geneva, apoi în 1989 în Egipt, două acorduri semnate la Geneva în 1990, iar în 1993, tot la Geneva, au fost trasate ultimele detalii pentru ridicarea anatemelor și refacerea comuniunii liturgice.

Cele mai importante la nivel teologic sunt înțelegerile semnate în 1989 și în special în partea a doua a Acordului din 1990, care cuprinde o serie de puncte de compromis, care sunt greu de acceptat din partea ambelor părți:

– „ambele familii sunt de acord în a condamna erezia lui Eutihie” (1). Această afirmație îi arată pe orientali ca fiind de o factură mai nouă, restructurată în urma discuțiilor monotelite, dezicându-se practic de primul care a susținut dogmele lor;

– „firile (Cuvântului), care au propriile lor energii și voințe, sunt unite ipostatic și prin fire fără confuzie, fără schimbare, fără împărțire și fără separare/despărțire și se disting doar prin gândire” (4). Așadar este condamnat de ambele părți monotelismul, totuși există două aspecte neortodoxe, anume că firile Mântuitorului sunt unite prin natură/fire și că se disting doar prin gândire. Aceasta înseamnă că ele s-au contopit într-un anume fel și pot fi separate doar prin gând, nu în realitate. Ciudat este că sunt admise cele 4 caracteristici stabilite la Sinodul IV Ecumenic, ceea ce îi defavorizează pe orientali, dar face și de neînțeles, contradictorie această expresie. Practic, este o formulă de compromis pe hârtie, dar fără noimă; conține idei ireconciliabile și dintr-o parte, și din alta;

– Ortodocșii sunt de acord ca orientalii să păstreze terminologia chiriliană, „o fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul”, iar orientalii sunt de acord ca ortodocșii să folosească formula cu două firi, de vreme ce ei recunosc că distincția este doar în gândire (7). Practic se dorește unirea prin menținerea a două tradiții, cu câștig de cauză de partea orientalilor, pentru că firile sunt privite ca fiind distinse doar cu mintea, nu în realitate;

– sunt acceptate de ambele părți primele trei Sinoade Ecumenice. În plus, ortodocșii consideră că celelalte patru Sinoade sunt în acord cu teologia exprimată în punctele de mai sus, pe când orientalii privesc această afirmație ca pe o interpretare a ortodocșilor (8). Practic, este vorba de o unitate în diversitate, adică o „unire dezbinată”;

– „ambele familii au menținut mereu cu fidelitate aceeași credință hristologică ortodoxă și continuitatea neîntreruptă a tradiției apostolice, deși au folosit termeni hristologici într-un mod diferit” (9). Încununarea celor de mai sus este recunoașterea harului de ambele părți, în ciuda separației evidente de atâtea secole pentru că neînțelegerile ar fi fost doar la nivel terminologic;

– în fine, „ambele familii” se angajează să ridice reciproc anatemele pronunțate sinodal pentru că cei condamnați nu ar fi eretici.

În consecință, se poate observa că s-a propus să se împace și capra, și varza, fără să se schimbe nimic substanțial, doar să se ajungă la o reunire formală, dar continuându-se cele două tradiții.

Implementarea „pastorală” a celor hotărâte, conform primei părți a Acordului comun, ar trebui să se facă prin publicarea unor studii, schimburi de vizite, cooperarea între facultățile teologice, participarea la slujbe unii la alții în țările în care coexistă cele două grupări, recunoașterea reciprocă a botezului, să fie promovată istoria bisericească reciprocă, să fie încurajate căsătoriile mixte.

În 1991 Biserica Antiohiei a emis o Declarație în care prevede o colaborare cu anticalcedonienii din care este exclusă practic doar comuniunea euharistică.

În 1993 a fost semnată o altă Declarație comună la Chmabesy ce privește pașii concreți ce trebuie urmați pentru a ajunge la ridicarea anatemelor și restabilirea comuniunii. Printre altele s-a specificat că „ridicarea anatemelor ar trebui făcută unanim și simultan de Capii tuturor Bisericilor de ambele părți”. Practic, fiecare Biserică Locală ar trebui să-și dea acordul sinodal asupra acestei chestiuni până se ajunge la consens.

În anul următor, 1994, două Biserici, Română și Rusă, au emis hotărâri în Sinoadele lor locale cu privire la această unire. Sinodul român a hotărât să valideze toate discuțiile și să fie de acord cu refacerea comuniunii în termenii prezentați mai sus. Actele sinodale au ajuns să fie făcute publice, ca dovadă a trădării fățișe a ierarhilor noștri:

Acord-intre-BOR-si-monofiziti

În schimb, rușii au fost mai reținuți prin hotărârea lor sinodală din 1994, în sensul au precizat că Declarația comună din 1990 nu poate fi definitivă și trebuie un studiu mai detaliat, iar poporul trebuie informat, pentru că este „paznicul credinței din vechime”. Ulterior, într-o altă decizie sinodală din 1997, au luat o atitudine mai deschisă spre unire, totuși au specificat din nou că „Declarația (comună din 1990) nu poate fi privită ca un document final suficient pentru restabilirea comuniunii depline pentru că el conține ambiguități în unele formulări hristologice”.

În 1995, Sfânta Chinotită a emis un Memorandum cu privire la dialogul dintre Bisericile Ortodoxe și cele ne-calcedoniene prin care este condamnată și dezavuată „unirea grăbită” care este impusă în ciuda diferențelor dogmatice care încă mai există.

O altă întrunire a avut loc abia pe 13 martie 2005, la sediul Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy, care a emis un Comunicat prin „Comitetul teologic inter-ortodox pentru dialog între Biserica Răsăriteană și Bisericile Ortodoxe Orientale”.

În ciuda împotrivirilor manifestate de mulți alți teologi, pe lângă cele menționate mai sus, cooperarea între ortodocșii ecumeniști și orientali a mers înainte. Ultima Întâlnire comună a avut loc pe 24-25 noiembrie 2014 la Atena, unde a fost emis un Comunicat. În acesta se prevede că „unele Biserici au ridicat probleme serioase care cer o clarificare pe mai departe, precum ridicarea anatemelor, enumerarea comună a celor Șapte Sinoade Ecumenice, recunoașterea reciprocă a Sfinților și unele chestiuni despre hristologie. Unele soluții au fost propuse, de asemenea, în Sub-Comisii, dar ele au nevoie să fie comunicate efectiv clerului, monahilor, școlilor de teologie și poporului de ambele părți pentru a ajunge la un consens”. Cu alte cuvinte, unirea este greu de impus credincioșilor. În ciuda acestor fapte, trei Biserici Locale Ortodoxe și-au declarat acceptarea Declarațiilor comune, anume cele din Alexandria, Antiohia și România. Din rândul monofiziților există tot trei răspunsuri pozitive din Alexandria, Antiohia și Malankara-India. Nu este clar de ce românii se alătură antiohienilor și alexandrinilor în această cauză, care nu le aparține spre deosebire de ceilalți. Dacă sirienii și cei din Egipt în special conviețuiesc și resimt o presiune puternică din partea monofiziților, explicația pentru care ierarhia română acceptă aceste compromisuri nu poate fi decât aceea că este ecumenistă în fibra ei din 1990, 1993 și, iată, cel puțin până în 2014, data întrunirii de la Atena, dar și în 2016, când au participat la lucrările Sinodului tâlhăresc din Creta.

Sinodul din Creta a precizat, în Enciclica lui, că dialogurile ecumenice nu au constituit și nici pe viitor nu vor însemna „vreun compromis în materie de credință”. Totuși Raportul Comisiei Sfintei Chinotite despre lucrările din Colimbari menționează că „acorduri teologice precum cel al Comisiei Mixte formată din ortodocși și anticalcedonieni cu privire la hristologie (1989, 1990) și cel cu privire la ecleziologie al Comisiei Mixte formată din ortodocși și romano-catolici de la Balamand (1993), nu este cu putință să fie valabile, de vreme ce sunt evidente «compromisuri în chestiuni de credință»”. Altfel spus, asigurările date de sinodalii din Creta sunt minciuni fățișe, existând trădări consistente parafate în cadrul așa-ziselor comisii mixte de dialog.

După izbucnirea conflictului ucrainean, când Patriarhia Moscovei a întrerupt comuniunea cu Patriarhia Ecumenică, dialogurile ecumeniste nu mai pot avea loc din cauza neparticipării rușilor, fiind necesară prezența tuturor. Chiar și așa, se remarcă organizarea în 2019 a unei „Întâlniri a Comisiei Mixte a Bisericilor Ortodoxe Răsăritene și Orientale” în Statele Unite, la sediul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești din America, ce ține de Patriarhia Ecumenică.

Ceea ce ne interesează mai mult pe noi, românii, este că ne confruntăm cu o problemă foarte serioasă din partea ierarhilor noștri. Pe ce bază și-a exprimat acceptul IPS Iosif al Europei Occidentale, reprezentantul român la Întrunirea din 2014 cu privire la unirea cu monofiziții? Bineînțeles că în urma deciziei sinodale din 1994, care se pare că este în vigoare și astăzi. Nu avem o comuniune reală pentru că celelalte Biserici Ortodoxe Locale nu și-au exprimat adeziunea, în afară de trei din fiecare parte. Totuși această acceptare este de neîngăduit și ar trebui ca poporul credincios să reacționeze pe măsură ce i se aduc la cunoștință aceste acțiuni trădătoare.

Nu trebuie să uităm că în primul rând suntem datori să ne cunoaștem credința, să-i cinstim pe cei care au apărat-o și au păzit-o de răstălmăciri și să păstrăm aceeași tradiție cu încredere în Părinții Bisericii. Nu în zadar a fost rânduită pomenirea minunii Sfintei Eufimia de la Sinodul IV, ci tocmai pentru a pricepe și cinsti cum se cuvine credința în cele două firi ale lui Hristos și a ne ține departe de rătăcirile monofiziților, monoteliților și de oricare altă erezie. Însă, profitând de indolența credincioșilor, prin manevre mascate, este forțată unirea cu ereticii monoteliți în particular, dar și cu toate celelalte erezii în general, punctul culminant de până acum, bazat pe toate acțiunile anterioare, fiind Sinodul din Creta, prin care se erodează conștiința noastră ortodoxă. Bineînțeles că există pericolul ca lipsa de atitudine va putea genera abateri și mai grave pe viitor.

Cred că este evidentă diferența dintre atitudinea noastră (mai ales a românilor) generală de astăzi și dârzenia, rigoarea și responsabilitatea ierarhilor, preoților și credincioșilor de altădată, pe care ar trebui să-i urmăm. Concret, deși acordul semnat în Sinodul BOR a fost făcut public, nu s-a înțeles deplin că el este în vigoare și este urmat în continuare la întâlnirile ecumeniste, după cum am arătat. Ceea ce înseamnă că trebuie revizuită serios această hotărâre pentru a nu fi propagată mai departe în plan general ortodox, promovând și generând unele concesii de credință inacceptabile. Dacă este să fim cinstiți, pe lângă promovarea unității și cunoașterii necalcedonienilor, trebuie scrise articole și luate poziții serioase pentru a exista un spirit critic real față de corectitudinea dogmatică a Acordurilor semnate în cadrul mișcării ecumenice.

Sincer, aștept să văd reacția echilibrată, dar fermă a celor care încă se mai laudă că au o conștiință ortodoxă, atât dintre ierarhi, cât și dintre alți teologi și credincioși trăitori, precum și din partea mănăstirilor.

Mitropolia de Pireu critică ecumenismul și ultimele acțiuni ale Patriarhului Teodor al Alexandriei

O critică remarcabilă a declarațiilor recente ale Patriarhului Teodor al Alexandriei a fost emisă de Biroul Antieretic al Mitropoliei de Pireu. Aceasta a fost remarcată doar de către un site rusesc, anume Orthochristian. Este de apreciat, printre altele, și prezentarea corectă a situației actuale a Ortodoxiei, măcinată din interior de erezia ecumenistă mai distrugător decât orice altă erezie din istorie.
Redăm mai jos traducerea Comunicatului emis de Mitropolia de Pireu.

Mitropolia de Pireu: «Două noi derapaje serioase ale Patriarhului de Alexandria»

După cum am accentuat și altădată, panerezia ecumenismului avansează irezistibil, fără să apară până în prezent vreo nădejde de reprimare și condamnare sinodală a ei.

Această erezie a ereziilor, panerezie, după cum a numit-o Sfântul luminat de Dumnezeu Iustin Popovici, ultimul înaintemergător al spurcatului Antihrist, după cum a numit-o pururea-pomenitul Părinte Atanasie Mitilineos cel cu viețuire cuvioasă, vine să anuleze singurul adevăr mântuitor al Bisericii lui Hristos și amenință să o elimine în creuzetul demonic al sincretismului religios al ereziilor și religiilor lumii.

Metodic și progresiv, erodează conștiințele și reușește să domnească în marea și zdrobitoarea majoritate a ierarhiei bisericești, a monahismului și a Teologiei academice sub pretextul iubirii, al păcii și al reconcilierii. Scopul mai îndepărtat al său este reconstruirea și consolidarea, în toate religiile contemporane, a dogmei de bază a «Noii Ere a Vărsătorului», conform căreia putem să credem orice vrem, ajunge să nu absolutizăm credința noastră, adică să nu revendicăm adevărul absolut, care se găsește în toate credințele religioase.

Diavolul cel urâtor al binelui și al omului, cel „ucigaș de oameni de la început” (In. 8:42), a reușit, în zilele noastre tragice și eshatologice, să insufle conducătorilor bisericești contemporani, dar și tuturor conducătorilor de religii, această amăgire înfricoșătoare cu scopul de a lovi la țanc Sfânta noastră Biserică și să anuleze, după cum crede cu naivitate, în întregime lucrarea ei izbăvitoare.

Amăgirile și ereziile au fost și sunt marea problemă în Biserica noastră. Încă din timpurile apostolice a început erodarea din interior a ei din partea amăgitorilor și ereticilor. Însuși Domnul a avertizat pe ucenicii Săi în legătură cu acest pericol: „Vedeți, nu vă amăgiți! căci mulți vor veni spunând că eu sunt Hristos; și pe mulți vor amăgi” (Lc. 21:8).

„Luați aminte la voi înșivă din partea proorocilor mincinoși, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori; din roadele lor îi veți recunoaște… Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul putred să facă roade bune” (Mt. 7:15-18). Amăgitorii și ereticii sunt „furi și tâlhari” (cf. In. 10:1). Sunt „străinii” pe care oile sunt chemate să nu-i urmeze, ci să fugă de ei (cf. In. 10:5). Sunt aceia pentru care este valabil cuvântul înfricoșător al Său: „Vai vouă, că încuiați împărăția cerurilor; căci voi nu intrați, nici pe cei ce intră nu-i lăsați să intre” (Mt. 23:14).

În chip asemănător, și Sfinții Apostoli, călcând pe urmele Domnului, ne-au avertizat despre acest pericol înfricoșător. Apostolul Pavel, vorbind către preoții Bisericii din Efes, spune: „Căci eu știu aceasta, că vor intra între voi, după plecarea mea, lupi grei, care nu vor cruța turma; și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați care vor grăi lucruri răstălmăcite ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte  20:29-30). La fel, și Apostolul Petru avertizează: „Aceasta cunoscând mai întâi, că vor veni în zilele de pe urmă batjocoritori și unii care vor merge după propriile lor pofte” (2Pt. 3:3), ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.

Semnalează într-un mod dramatic că „…între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura erezii pierzătoare și se vor lepăda de Stăpânul Care i-a cumpărat, adăugându-și grabnică pierzanie… pentru care judecata de odinioară nu zăbovește și pierzania lor nu dormitează” (2Pt. 2:1-3). Aici Apostolul, luminat de Sfântul Duh, clarifică motivul pentru pierderea mântuirii din cauza amăgirilor și ereziilor, ceea ce adepții de astăzi ecumenismului neagă și nu consideră erezia drept cauză a catastrofei și pierderii mântuirii și cel mai rău: consideră și învață provocator că erezia nu este ceva groaznic, ci «o abordare diferită a adevărului», «o tradiție diferită»! mântuirea nu este «monopolul Bisericii Ortodoxe», ci orice om poate să se mântuiască și în ereziile pe care le-au recunoscut ca «Biserici»!

Cu uimire, dar și cu durere a sufletului, încă o dată am fost informați de pe internet despre două noi derapaje ale Preafericitului Patriarh Teodor al Alexandriei. Este vorba despre două noi declarații recente antiortodoxe și proclamații ale sale, pentru care am considerat nimerit în cazul de față să nu tăcem. Și aceasta pentru că proclamațiile în cauză nu se referă la subiecte de altă natură, ci la subiecte de credință, despre care suntem toți responsabili, de vreme ce comoara prețioasă a credinței nu este o proprietate personală a episcopilor și a Întâistătătorilor, pe care pot să o mânuiască după cum vor, ci o proprietate comună a noastră, a tuturor.

Prima se referă la întâlnirea sa cu ereticul «patriarh» al copților Tawadros II la Cairo, de sărbătoarea Teofaniei, (pe calendarul vechi). După cum s-a comunicat, declarația Întâistătătorului pe tron al celei de-a doua Patriarhii în ordine a provocat o mânie puternică și reacție din partea unei mari părți a corpului bisericesc. Conform știrii de presă: «Nici măcar pretextele nu le mai țin unii care administrează Ortodoxia! Ceea ce s-a spus ieri de către Patriarhul Alexandriei este practic de neconceput. Adresându-se Patriarhului copt, i-a spus că «suntem O Biserică».

Este a doua absurditate serioasă a Patriarhului Teodor după recunoașterea samavolnică a noii biserici ucrainene, care adâncește criza în Ortodoxia mondială. Concret, pe 20 ianuarie, Teodor II, Papa și Patriarhul Alexandriei și a toată Africa, a vizitat pe Patriarhul copților din Egipt, Tawadros II, cu scopul de a-i face urări de sărbătoarea Teofaniei după calendarul iulian. Întâlnirea oficială a avut loc la reședința Patriarhiei Copte din Alexandria, în prezența Epitropului Patriarhal, Mitropolitul de Navkratia, Episcopul Gherman de Tamiateos, și a unor clerici ai curții patriarhale.

Întâistătătorul alexandrin, Teodor, s-a referit la acțiunea de misiune a Patriarhiei Alexandriei în Africa, accentuând lucrarea importantă și dificilă pe care o îndeplinește pe marele continent încercat african. ‘Bisericile noastre sunt o Biserică, cu Capul Iisus Hristos. Grecia împreună cu Egiptul se luptă pentru pacea Libiei și cunoaște că voi vă rugați, pentru că aveți o turmă acolo și țărâna este adăpată cu sângele mucenicilor Bisericii Copte și acest sânge strigă după libertate și pace’» (Pagina Πενταπόσταγμα).

Ne-am ocupat de PF Patriarh Teodor și în trecut în comunicatul nostru mai vechi cu titlul «Referire la declarațiile Preafericitului Patriarh și Papă al Alexandriei, Teodor al II-lea». În comunicatul nostru, am comentat declarațiile sale la Întâlnirea inter-creștină și inter-religioasă pe care a organizat-o «Comunitatea Sfântului Egidios» cu titlul: «Curajul speranței», care a avut loc în BasilicadiSantaMariainTrastevere de la Roma (30.9.2013). Proclamațiile și  declarațiile pe care le-a făcut la vizita aceea Preafericitul, atât în alocuțiunea sa către «Papa» Francisc I, cât și după aceea și în fața celor prezenți la conciliabulul eretic și panreligios de la Roma, au fost, fără îndoială, dincolo de orice limită străine de învățătura și predania Bisericii Ortodoxe Catolice (sobornicești). La întâlnirea recentă a sa cu Patriarhul Copt, ne-a întristat încă o dată, pentru că, prin cele ce le-a proclamat, se pare că ignoră învățăturile dogmatice de bază ale Bisericii noastre și deciziile fundamentale și insuflate de Dumnezeu, cu valoare diacronică, ale Sinoadelor Ecumenice.

Copții, această comunitate religioasă din Egipt și din alte țări învecinate, de altfel decentă, nobilă și iubitoare de liniște, a fost tăiată din trupul unitar și indivizibil al Bisericii pe la mijlocul sec. al V-lea d.H., când au adoptat înfricoșătoarea erezie a monofizitismului, respingând deciziile Sfântului Sinod Ecumenic al IV-lea de la Calcedon (451), care a condamnat monofizitismul, a excomunicat pe cei care l-au inspirat și a definit dogma ortodoxă despre cele două firi ale lui Hristos. Monofizitismul, în opoziție cu nestorianismul, care neagă firea dumnezeiască a lui Hristos, a ajuns la negarea în esență a firii Lui omenești.

Patriarhul Dioscor al Alexandriei a adoptat credința rea a lui Eutihie, susținând că firea dumnezeiască a lui Hristos absorbit pe cea omenească, așa încât Hristos poartă numai o fire. Desigur că aceasta are consecințe foarte serioase și distrugătoare pentru mântuirea omului. Dacă Hristos nu a luat firea omenească și nu a unit-o ipostatic cu firea Sa dumnezeiască, «fără amestecare, fără mutare, nedespărțit și neîmpărțit», atunci nu este posibilă mântuirea omului, pentru că, după cum accentuează Sfinții Părinți, «ceea ce nu a fost asumat [este] și netămăduit». Conform cu definiția credinței de la Sinodul IV Ecumenic: «Urmând, așadar, Sfinților Părinți, învățăm să mărturisim că Fiul și Domnul nostru Iisus Hristos este Unul și Același în toate… în două firi… nefiind nicidecum desființată diferența firilor pentru unire, ci fiind salvată mai degrabă proprietatea fiecărei firi…». Drept consecință, afirmația PF Patriarh Teodor că așa-zicând «Bisericile noastre sunt o Biserică, cu Capul Iisus Hristos» este dincolo de orice învățătură greșită pentru că anulează în practică deciziile Sinodului IV, dar și ale Sinoadelor Ecumenice următoare.

Pentru mai bine de 16 secole, în ciuda eforturilor Bisericii noastre să readucă pe monofiziți la Ortodoxie, ei persistă să rămână, din păcate, tăiați de ea, considerând că noi suntem «eretici». În ciuda întâlnirilor și dialogurilor teologice din ultimii ani, adunarea coptă rămâne nepocăită și neclintită în credințele ei rele. Aceasta demonstrează foarte clar, între altele și din declarațiile Patriarhului copt Șenuda III la Conferința a II-a a Comisiei mixte de la Anba Bishoy din Nitria, la 20 iunie 1989: «Credem că Domnul Dumnezeu și Mântuitorul Iisus Hristos… a unit dumnezeirea Lui cu omenitatea Lui neamestecat, fără mutare și neîmpărțit și nu vorbim de două firi după unitatea aceasta tainică a Domnului nostru… ci vorbim despre acea fire una, ceea ce înseamnă, după înțelegerea noastră, firea Cuvântului întrupat» (revista Επίσκεψις. nr. 422, 1-7-1989, p. 9-10). Același Șenuda III, în fața Comisiei Inter-creștine de odinioară de la Chambesy, a declarat: «Cât privește Sinoadele Ecumenice, acceptăm pe primele trei dintre ele… Negăm Sinodul de la Calcedon… Pot să spun complet deschis că toate Bisericile Orientale nu pot să accepte Sinodul de la Calcedon… Aveți șapte Sinoade Ecumenice. Dacă vă lipsește unul, nu aveți de pierdut multe lucruri»(Mitr. Hrisostom Constantinidu de Mironos. Dialog…, în revista «Θεολογία», Atena, 1980 vol. 51, p. 229)» (pagina de net Κατάνυξη)!

Ne întrebăm, PF Patriarh Teodor, care trăiește de aproape comunitatea coptă, nu a studiat învățătura dogmatică a Bisericii noastre și deciziile Sinoadelor Ecumenice? Oare nu a avut obligația, având în vedere blestemele înfricoșătoare de la hirotonia lui, dar și calitatea sa de Patriarh, să cheme pe «patriarhul» copt eretic să abandoneze rătăcirea lui și să se înroleze în sânul Bisericii? Dacă el crede că «Bisericile noastre sunt o Biserică, cu Capul Iisus Hristos», atunci de ce nu trece la Potirul comun și nu cedează locul său unui tron patriarhal de Alexandria?

Totuși PF Teodor nu s-a mulțumit doar cu cele ce le-a proclamat în mod greșit la întâlnirea de mai sus. A trecut, din nefericire, și la altă declarație, chiar mai rea. După cum am fost informați de pe internet, în ziua marii sărbători de Nașterea Domnului, în biserica Sf. Nicolae din comunitatea grecească de la Cairo, a declarat oficial că «Și în sfintele geamii este slujit Dumnezeu din Coran»! (v. pagina de internet Κατάνυξις, unde există și video respectiv). Vine să ne amintească declarațiile predecesorului său, Preafericitul Partenie, care considera că Mahomed este «profet adevărat al unuia Dumnezeu» și Coranul este «sacru (ιερό)». Poate să ne spună sincer, există o relație între Allah idolatru și Dumnezeu cel treimic descoperit prin Hristos?

Poate fi identificată pe «dumnezeul» cel însetat de sânge al Islamului cu Dumnezeul dragostei din Evanghelie? Este posibil să fie considerat Coranul, care batjocorește pe Hristos drept un «noroi» și pe Dumnezeul cel treimic drept «inexistent», cartea prin excelență a urii și a dezastrului, drept text insuflat de Dumnezeu din descoperirea și slujirea adevăratului Dumnezeu? Nu a citit niciodată cuvântul insuflat al Scripturii că «mântuirea nu stă în nimeni altcineva; căci nici nu este alt nume sub cer dat oamenilor prin care trebuie să ne mântuim» (Fapte 4:12). Există descoperire dumnezeiască în afara lui Hristos? Numai groaza, decepția și neliniștea poate să ne provoace astfel de declarații inacceptabile!

Încheind comentariul nostru, accentuăm încă o dată robia catastrofală a multor persoane bisericești de frunte (Patriarhi, Arhiepiscopi, Episcopi, Profesori de tologie șamd) în declinul ecumenist care îi va conduce, fără îndoială, dacă nu se pocăiesc, cu precizie matematică, la pierzanie veșnică. Ne întrebăm: Nu s-a găsit nici un conducător bisericesc să-l mustre public? Oare Sfinții noștri Părinți au apelat la diplomații și iconomii pe teme de credință ca să împace cele de neîmpăcat sau nu cumva s-au luptat cu consecvență și statornicie, până la moarte, pentru mărturisirea de credință? Oare s-au silit să fie consecvenți și cu Ortodoxia, dar, în același timp, să «se aibă bine» și cu ereticii?

Conducătorii de astăzi, care cred că pot să «joace la două capete», nu se gândesc la marea sminteală pe care o provoacă în Biserică? Să sperăm că acest comunicat smerit al nostru va ajuta pe iubitul de altfel și foarte cumsecade PF Patriarh Teodor să combată cele pe care le-a spus și le-a făcut nepotrivit și neortodox până astăzi.

Din partea Biroului Ereziilor și al Sectelor

Rugăciunile neprimite pentru unitatea mincinoasă ecumenistă

Deși probabil că nu au fost organizate rugăciuni în foarte multe lăcașuri cu participare ortodoxă în cadrul manifestărilor din Săptămâna ecumenică ce a trecut, totuși rana aceasta în trupul Ortodoxiei este departe de a fi mică. Numai unitate nu aduce. Poate să mai spună cineva că ecumenismul nu este prezent în Biserica noastră?

În continuare, prezentăm câteva relatări pe viu și filmări de la astfel de întâlniri din țară și străinătate.

În primul rând, este de remarcat opoziția făcută de un grup de credincioși față de adunarea ecumenistă la biserica „Mănăstirea Cașin” din București, care a fost inclusă sâmbătă, 25 ianuarie, în programul ecumenist din capitală. A fost prezent PS Varlaam, Episcop vicar patriarhal, împreună cu Arhidiaconul Ionuț Mavrichi, consilier patriarhal, purtătorul de cuvânt al BOR pe parcursul Sinodului din Creta. Așadar ecumenism lucid din partea Patriarhiei, care se străduiește să refacă „unitatea pierdută” cu celelalte confesiuni, dintre care unele au participat chiar și aseară la rugăciune în comun. Oare, dacă la Sinodul din Colimbari s-ar fi luat decizii ortodoxe, am fi asistat acum la aceste încălcări ale canoanelor prin comuniunea în rugăciune cu ereticii? Și toate acestea nu din neștiință sau de către clerici obscuri, ci de către delegați ai Patriarhiei în cunoștință de cauză.

Din relatările celor prezenți, diaconul i-a abordat pe credincioșii care protestau față de folosirea unui locaș ortodox în scopuri improprii. Au încercat să aibă o discuție cu aceștia. Unul dintre argumentele mai “noi” ale ecumeniștilor prin care au certat pe cei ce protestau a fost (exact cel al unioniștilor de dinaintea căderii Constantinopolului…): “o să vină musulmanii peste noi și vom vedea atunci dacă noi creștinii nu vom fi uniți”… Este de admirat într-o măsură această atitudine a diaconului, mai puțin motivele invocate. Desigur că spațiul respectiv nu era unul propriu unei astfel de dezbateri ad-hoc și nu putea aduce vreo concluzie.

În cuvintele unui mărturisitor-protestatar:

„În buna tradiție a anilor trecuți am fost tot circa 12-15 participanți (cu tot cu cei doi copii☺).

Momentul de interes a fost la sosirea PS Varlaam Ploieșteanul cu diaconul său. Ambii s-au oprit in dreptul nostru intenționat pt ceea ce eu aș spune că a fost o încercare de justificare. Episcopul și-a expus și anul acesta slabul și falsul argument cu milioanele de români plecați în străinătate… și, vedeți bine, de aceea se cuvine să arătăm și noi deschidere (către ce??) acasă la noi…

Diaconul a fost mai agresiv puțin și a dus mai departe argumentarea episcopului susținând că ei, de fapt, intră în biserică să săvârșească slujba Vecerniei, iar oaspeții rătăciți de la credință doar asistă la ceea ce fac ortodocșii noștri… Care va să zică, nu-i treaba lor ce fac ereticii din biserică întâmplați acolo – doar privesc, spun poezii sau rugăciuni în gând… I-am replicat că aici avem de a face cu ceva ORGANIZAT de ei, de ortodocși și că i-au invitat special pe aceia, pe eretici, nu că s-au nimerit întâmplător ereticii în biserica Man. Cașin…

Diaconul a completat cu alte false argumente colaterale: ce, noi când mergem în străinătate, nu intrăm prin “bisericile” catolicilor? Sau dacă ne nimerim pe undeva (în avion de pildă) cu alții de alte confesiuni, nu ne rugăm practic împreună cu aceia? În fine, “argumente de doi lei”… servite ca pt unii considerați proști.

Diaconul a ținut chiar să precizeze că el “are pregătire”, nu vorbește (ca noi, vezi bine) după ureche….

Le-am spus să ia aminte la canoanele care interzic ceea ce fac ei acum în mod organizat și că vor da răspuns pt aceasta! Chiar i-am atras atenția diaconului că ne vom vedea la Judecată și să nu spună atunci că nu l-am atenționat.

La terminarea evenimentului, cineva dintre noi l-a talonat pe PS Varlaam câteva zeci de metri, timp în care i-a spus mai multe: despre canoanele încălcate; să se dezică de semnătura de la sinodul din Creta, dar și despre pericolul iadului… PS Varlaam mai mult a tăcut… ca să scape mai ușor…

Pentru paza evenimentului, spre deosebire de anii trecuți nu a mai venit Jandarmeria ci doar un echipaj de treabă de la Politia Locală. Unul dintre polițiști s-a dovedit a fi mai informat asupra urâciunii acesteia cu rugăciunea în comun și chiar s-a bucurat alături de noi.”

Dintre cei prezenți, cei mai mulți au fost cei de alte confesiuni. Iar credincioșii ortodocși au venit unii în mod conștient, iar ații fără să-și dea seama de implicații.

Felicitări și încurajări credincioșilor care au mers să dea o mărturie autentic ortodoxă în limita posibilităților în acest cadru defavorabil!

Însă nu doar Bucureștiul a fost gazda unor astfel de manifestări, ci și alte orașe din țară. Există câteva filmări oficiale (care nu prezintă interes prin conținutul lor, ci doar ca dovadă că au existat), la care ar trebui să se adauge și întâlnirile organizate în diaspora, mult mai expusă unor astfel de concesii nedorite.

Reșița, cu participarea Episcopului Lucian Mic de Caransebeș:

Făget, Timiș:

Italia:

update│Săptămâna de urâciune prin „rugăciune ecumenică”

Update: Din neatenție, articolul în forma inițială făcea referire la o slujbă la care ar fi participat însuși PF Patriarh Daniel. Însă era vorba despre o știre din alt an (2015). Cum linkul mi-a fost semnalat de altcineva și nu era menționată data postării în acel material, a intervenit o confuzie, crezând că e vorba de anul acesta.

A început deja așa-zisa „Săptămână de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor”, care se desfășoară în perioada 18-25 ianuarie. Am numit-o urâciune după cuvintele Mântuitorului: „când veți vedea urâciunea pustiirii șezând în locul cel sfânt…” (Mt. 24:15). După interpretarea patristică, aceasta se referă la așezarea fărădelegii în Biserică, după cum se întâmplă la aceste rugăciuni împreună cu ereticii.

Programul slujbelor pentru București nu include participarea PF Patriarh și nici în Catedrala Patriarhală nu sunt anunțate astfel de evenimente, după cum se procedează după Sinodul din Creta (2016). Totuși Biserica Ortodoxă nu s-a retras cu totul din această mișcare trădătoare, ci doar desemnează biserici parohiale mai mici în care să fie găzduite aceste întâlniri ecumeniste. Anul acesta biserica ortodoxă denumită „Mănăstirea Cașin” va fi ultima stație a programului.

Reacțiile de opoziție față de Sinodul din Creta se vede că au dat roade și măcar presiunile au dus la marginalizarea evenimentului ecumenist din partea Patriarhiei. Dar nu se înregistrează încă o abandonare totală, așa cum ar fi normalul cu care deja nu mai suntem obișnuiți. Așadar contracararea ecumenismului trebuie să continue până la un rezultat concret, adică ieșirea Ortodoxiei din mișcarea ecumenică.

Mai trebuie să remarcăm că se vor organiza rugăciuni în comun în această săptămână nu doar la București, ci și în alte multe Episcopii, deși nu în toate. Astfel, la Iași Mitropolia, un centru important bisericesc la nivel național, nu include în programul său participarea ortodocșilor, spre cinstea ei în această privință. În schimb, există alte Episcopii care vor face acest lucru, cum ar fi: Episcopia Caransebeșului, Episcopia Tulcii, iar la Oradea va fi inclusă și comunitatea evreiască în program.

Este de prisos să mai spunem că trebuie evitată de către credincioșii ortodocși participarea la astfel de momente, ci chiar ar trebui boicotate și denunțate ca niște trădări de credință.

Pulsul realității din teren (comentariu de la Sara): Trist… Poate ca la Patriarhie nu s-a slujit, dar la Catedrala Sf. Iosif (a catolicilor), pe 18 ianuarie, PS Varlaam a primit apa “sfintita” de “episcopul” catolic, a binecuvantat pe “diaconul” catolic sa citeasca din Sf. Evanghelie ortodoxa. A fost plimbata Sf. Evanghelie ortodoxa de catre catolici si s-a tamaiat cu cadelnita ortodoxa, doar ca nu stiau catolicii sa o foloseasca. In plus PS Varlaam a rostit aproape fiecare rugaciune cu cei de alte confesiuni. Si-a facut cruce pentru unirea “bisericilor”. A fost foarte evlavios

Translate page >>