Patriarhul Bartolomeu la Conferința de la Abu Dhabi din decembrie 2024 (Imagine: Ecumenical Patriarchate)
Anul 2025 a fost menționat de foarte mult timp (prima dată acum 10 ani) mai ales de ortodocși, dar și de catolici, ca jubileu și aniversare a 1700 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Mai ales în ultima vreme s-au intensificat aceste referiri cu lrivire la sărbătorirea comună, care ar fi un pas în plus spre unirea bisericească. Totuși încă există multe detalii neștiute despre evenimentele care urmează și la ce ne putem aștepta. Cel mai probabil, nu va exista o unire concretă euharistică la anul, ci se va intra într-o altă fază a procesului de a se ajunge la potirul comun.
Evenimentele anunțate de Patriarhul Bartolomeu pentru 2025
El „a menționat inițiativa comună a Patriarhiei Ecumenice și a Bisericii Romano-Catolice pentru sărbătorirea Sinodului de la Niceea, care va avea loc în mai 2025 în regiunea Niceea Bitiniei, unde se așteaptă șă fie primit Papa Romei, Francisc. Această conlucrare demonstrează efortul continuu pentru restabilirea unitățiicreștinilor și întărirea dialogului dintre Biserici”. De aici reiese că întâlnirea nu va avea loc de Paști, ci în luna mai, foarte probabil de Cincizecime.
Dar sărbătorirea Învierii anul acesta la aceeași dată are semnificația ei, contribuie la lucrarea ecumenistă. „Aniversarea Sinodului de la Niceea este corelată, de asemenea, cu reluarea prăznuirii comune a Paștelui, o chestiune care rămâne critică pentru unitatea creștinilor, după cum a semnalat Patriarhul”.
Cumva neașteptată a fost menționarea unei alte comemorări nefaste. „Sărbătorirea acestei aniversări sinodale și conlucrarea dintre Biserici oferă, de asemenea, prilejul să ne amintim de a 60-a aniversare a ridicării anatemelor dintre Roma și Constantinopol, care a fost ținută în 1965 de către Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Atenagora, cknstruind astfel baza pentru un nou dialog și ci lucrare.” Însă, dacă avem în vedere primele declarații legate de planurile pentru anul acesta, care datează din 2014, nu mai apare așa de surprinzătoare această referință. Atunci Patriarhul Bartolomeu s-a întâlnit cu Papa Francisc pentru a marca jumătate de secol de la „îmbrățișarea dintre Paul VI și Atenagora”, care s-a soldat cu ridicarea anatemelor de anul următor (1965).
Așadar anul acesta sunt marcate două puncte importante: sărbătorirea comună a Paștelui și aniversarea împreună în luna mai a Sinodului de la Niceea. Prima bifare reprezintă o convergență spirituală, pe când a doua presupune o întâlnire directă, care nu pare să fie sub forma unui Sinod comun, ci doar aflată sub spectrul așa-zisei ridicări a anatemelor din 1965.
Paștile comun – un nou nivel de ecumenism?
Trecerea la calendarul îndreptat, care coincide cu cel gregorian, decizie luată în 1923, a avut evident intenția apropierii ecumeniste a ortodocșilor de catolici și de lumea creștină occidentală. Totuși aceasta nu a fost menționată în documentele Conferinței de atunci. Aceasta face ca referirea deschisă la o apropiere prin Paștele comun să fie cu atât mai nocivă. În plus, dovedește că terenul este deja mult mai pregătit și au fost înlăturate obstacolele care împiedicau manifestarea vădită a năzuințelor ecumeniste. Mai nimeni nu mai reacționează astăzi față de astfel de proiecte anti-ortodoxe.
Într-o adresare recentă la Conferința despre Politica Mondială de la Abu Dhabi din 13 decembrie anul trecut, Patriarhul Ecumenic a menționat și acolo eforturile spre „unitate creștină” prin sărbătorirea Sinodului I Ecumenic și a Paștelui comun. Acesta nu este doar o coincidență calendaristică, ci o oportunitate pentru „ortodocși, catolici, anglicani și restul creștinilor protestanți” de a fi împreună.
Printre altele, Patriarhul a mai precizat: „Un pas real înainte spre repararea vechilor conflicte este chemarea din partea Patriarhiei Ecumenice și a Modestiei noastre către Biserica Romano-Catolică și către fratele nostru mai mare, Sanctitatea Sa, Papa Francisc al Romei, de a reveni la calendarul iulian pentru calcularea comuna a Paștelui. Bazată pe cuniașterea noastă a Bisericii ca trup al lui Hristos, această propunere realistică prezintă un drum clar spre unitate. Celebrarea dimpreună poate nutri o înțelegere reciprocă mai bună și dialoguri mai semnificative între tradițiile creștine. Această sincronizare revelează faptul că, în sărbătoririle noastre fundamentale, menținem jn teren comun, în ciuda diviziunilor de multă vreme. Sărbătorirea Învierii lui Hristos împreună ne ajută să recunoaștem trecutul nostru comun și să mergem înainte spre o viitoare unitate”.
Unirea care este avută în vedere de Patriarhul Ecumenic în discursul său la acea Conferință profană este clar una lumească, într-o spiritualitate care urmărește buna înțelegere mondială, nu voia Domnului. Dar evident că aceste demersuri sunt departe de Evanghelia Domnului pentru că pacea lui Dumnezeu nu are nimic în comun cu cea a lumii, ci chiar sunt antagonistice.
O dovadă în plus că nivelul de care vorbește Patriarhul este unul nu doar lumesc, ci mondialist, sunt referințele în același discurs al său la probleme sociale precum ecologia, inteligența artificială și solidaritatea socială. Pe lângă faptul că aceste teme nu sunt religioase, ci au conotații forțat spirituale, ele sunt și false în sine, ascunzând politici plutocratice. Combinând aceste aspecte, pare că e vorba de o mondializare în care religia va avea un rol new age-ist, de opium al popoarelor.
Va avea loc o unire în 2025?
Din ce se poate deduce din cuvintele Patriarhului, nu va exista o unire concretă și formalizată, potir comun, cu catolicii în 2025. Totuși va fi vorba de trecerea la un alt nivel de dialog ecumenic. Catolicii deja au pregătit calendarul pentru 10 ani de Paște comun, ceea ce dă impresia unui experiment, a unei etape de implementare a unui proiect de unire.
Dacă avem în vedere presiunile eșuate de anii trecuți din România asupra ortodocșilor de a sărbători Paștele după calendarul gregorian (nici măcar după cel îndreptat ortodox), se pare că decizia catolicilor de a reveni ei pe vechi a fost una forțată de refuzul ortodocșilor. Planurile se adaptează la împrejurări. Această imagine este întărită de faptul că promotorii trecerii pe calendarul gregorian erau puternici și notoriu mondialiști și justificau această manevră prin nevoia de unire cu „Bisericile” din Occident.
Declarații și acțiuni ecumeniste au mai fost în trecut, dar nu au mers până la unirea religioasă. Chiar dacă nici acum nu se va ajunge la asta, totuși nu înseamnă că asistăm la simple momente pasagere, ci la noi pași spre unire în diluare religioasă, la noi grade de apostazie. Important este că în fundal conștiința ortodoxă a oamenilor se diminuează și se urmărește ca în viitor să se ajungă și la posibilitatea falsei uniri bisericești din cauza sărăcirii duhovnicești și a ideferentismului spiritual al maselor care acum mai au ceva repere.
Peste toate, nu e normal să ne ibișnuim ca ierarhia să profereze tot felul de cuvinte contrare învățăturii sănătoase ca și cum aceasta ar fi norma. Da, cele mai multe afirmații și acțiuni nu au trecut de o linie roșie a încălcării totale a dogmelor, dar nici în spiritul adevărului nu se înscriu. Iar altele, cum sunt documentele Sinodului din Creta, deja sunt dincolo de acceptabil. Ierarhia și clerul în general trebuie să-i îndrume pe oameni să facă roade vrednice de pocăință, după cum îndeamnă și Sf. Ioan Botezătorul prăznuit astăzi, nu să-i țină pe marginea prăpastiei și a smintelii.
Pașii (mici) făcuți deja sunt duși mai departe ușor-ușor. Exemplul elocvent este așa-zisa ridicare a anatemelor din 1965 sau modul cum a fost schimbat calendarul în 1923. Dar în spate ceea ce se obține este convingerea generalizată că toți oamenii au același Dumnezeu, indiferent de religia lor. Altfel spus, credința este suficient să fie una bâjbâită, nu bazată pe convingeri ferme, pe ritualuri clare, pe tradiții bine statornicite. Totuși sfințenia și mântuirea provin din credință tare și se pierd dacă ne mulțumim cu trădări și indiferentism curent.
Cât despre cum se prefigurează că va arăta viitoarea „Biserică” unită, sper să revin într-un alt articol. Dar, până atunci, pot să intuiesc rezonabil că baza viitoarei unități mincinoase va fi somnul credincioșilor și lipsa lor de reacție la trădările pas cu pas ale credinței, nefiind dispuși să-și riște comoditatea materială pentru binele superior de ordin spiritual/duhovnicesc.
Actualizare: Tocmai când am scris despre intențiile Patriarhului Bartolomeu, în aceeași zi acesta a venit cu noi declarații în aceeași linie. Prezent la parohia rusofonă din Constantinopol (metoc vatopedin), a ținut un cuvânt la sfârșitul slujbei la care a participat. După ce a îndemnat la rugăciuni pt pace în zonele aflate în război, a menționat și lucrarea spre unitate împreună cu catolicii, fiind prezent și „episcopul” papistaș acolo, Massimiliano Palinuro: „Mergem împreună cu Biserica Romano-Catolică soră, lucrăm împreună, ne rugăm împreună ca să vină cât mai repede cu putință ziua cea mare și strălucită a unirii tuturor. Cunoașteți că Biserica noastră Ortodoxă se roagă la fiecare slujbă pentru pacea a toată lumea, pentru bună-starea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru unirea tuturor. Dorim ca această rugăciune a Bisericii noastre să devină repede realitate spre slava lui Dumnezeu”. Inducerea în eroare este evidentă pentru cei cunoscători. „Sfintele lui Dumnezeu Biserici”, pentru a căror bună-stare ne rugăm la fiecare ectenie mare nu sunt decât cele Orrodoxe Locale. Această expresie nu are în vedere pe erericii care-și arogă denumirea de Biserică fără să fie în mod real. Cât despre „unirea tuturor”, această sintagmă se referă la toți oamenii, nu la Biserici. În greacă e vorba de masculin, așadar nu poate fi vorba de Biserici (care sunt la feminin). Unirea pentru care ne rugăm nu va fi realizată într-o zi măreață, ci se petrece mereu când oamenii sunt în înțelegere și în măsura în care au pace între ei. Deci Patriarhul face și induce confuzii rău-voitoare.
Pe lângă sârguința Patr. Bartolomeu de a promova evenimentele ce vor urma acest an, e de notat și faptul că rușii au primit la slujba lor de Nașterea Domnului pe clericul eretic romano-catolic.
După cum este cunoscut, Protestantismul, Reforma, provine, din sec. al XVI-lea, din ruperea de Papism ca un protest puternic pentru faptele lui monstruoase, pentru cursul lui anticreștin, pentru acțiunea lui acțiunea lui criminală și pentru căderea lui morală finală. «A început în Germania în 1517, când Martin Luther a publicat cele 95 de teze ale sale ca reacție la abuzurile de la vânzarea indulgențelor de către Biserica Catolică, care se presupune că oferea iertarea păcatelor cumpărătorilor lor. Termenul ca atare provine din scrisoarea de protest a principilor germani din 1529 împotriva unei dispoziții a Dietei din Speyer, care condamna învățăturile lui Martin Luther ca eretice. Deși au existat fisuri anterioare și eforturi de reformă a Bisericii Catolice în principal din partea lui Peter Valdo, John Wycliffe și Jan Huss, numai Luther a izbutit să aprindă o mișcare mai largă, suficientă și mai nouă. În sec. al XVI-lea, luteranismul s-a răspândit din Germania în Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Letonia, Estonia și Islanda»[1]. Pe Luther l-au urmat și alți reformatori, precum Ulrich Zwingli, Calvin ș.a. Mișcarea Reformei a luat repede proporții mari și s-a întemeiat în Europa Centrală și de Nord, atrăgând mulțime de papistași prin predicile înflăcărate ale conducătorilor Protestantismului cu cererea de curățare a creștinismului de doctrinele și opțiunile anticreștine ale Papismului eretic.
Dar, din păcate, această mișcare nu numai că nu a adus o curățare în creștinismul apusean, ci a ajuns la rătăciri mai rele. Un studiu atent demonstrează că singurul lucru pe care l-a adus Protestantismul a fost dezlipirea lui de puterea papală și respingerea unor monstruozități izbitoare, deși a păstrat aproape toate învățăturile rele papistașe și le-a sporit!
Una dintre acestea este și erezia Filioque, adică a păstrat învățătura rea papistașă a purcederii Sfântului Duh «și de la Fiul», care răstoarnă literalmente dogma de bază triadologică a credinței noastre creștine prin consecințe cumplite și cu efecte în cursul creștinismului occidental. Această înfricoșătoare rătăcire eretică a fost adoptată la început de franci și mai târziu (1014) a fost acceptată și de Roma, în ciuda faptului că fusese condamnată la Sinodul din Constantinopol din 879-880 (Sinodul Ecumenic al VIII-lea) și cu participarea Bisericii Romei! Francii barbari și eretici, după cum este cunoscut, la «Sinodul» de la Frankfurt (794), au condamnat Sinodul Ecumenic al VIII-lea (787), dezaprobând închinarea cinsitoare a sfintelor icoane, s-au diferențiat de acesta. În continuare, Părinții Sinodului al IX-lea Ecumenic (1351) au condamnat «scolastica», ce are rădăcini în «Sinodul» de la Frankfurt[2].
Acest «Sinod» are mare însemnătate pentru că el constituie începutul Protestantismului. S-a sprijinit pe faimoasele «Libri Carolini (traducere: Cărțile lui Carol), sau Opus Caroli regis contra synodum (lucrarea regelui Carol sau simplu cărțile lui Charlemegne), este cunoscut studiul teologic tripartit care a fost scris de Charlemagne din stăpânirea germană a Carolingienilor împotriva deciziilor care au fost luate în 787 la Sinodul VIII Ecumenic – cunoscut și ca al doilea Sinod de la Niceea»[3]. Au fost scrise de împăratul franc semidoct, ne-teolog și infantil cu scopul mai îndepărtat de a lovi în stăpânirea romani de Răsărit, pe care pusese ochii. În această direcție, a convocat «Sinodul» de mai sus ca, la el, teologii franci, folosind «cărțile carolingiene», să refacă deciziile Sinodului VIII Ecumenic și să lovească în credința predanisită a stăpânirii de Răsărit. Intre altele, a mișcat și chestiunea purcederii Sfântului Duh, o învățătură rea ce stăpânise în multe regiuni din Occident deja din veacul al VI-lea d.Hr., legiferată de «Sinodul» de la Toledo (589) și sprijinită pe un text falsificat compus în 645, așa-numitul «Simbol atanasian»[4] și a devenit, după cum am menționat înainte, dogmă de credință a Bisericii Romei în 1014.
În cadrele dialogului ecumenic, se desfășoară de câțiva ani unul dintre multele dialoguri teologice ineficiente, al Bisericii Ortodoxe cu ereticii luterani, care constituie una din numeroasele (peste 200) confesiuni protestante. Firește, diferențele dogmatice abisale și de altă natură a ei față de Biserica Ortodoxă sunt de așa fel, încât punctele de convergență sunt foarte puține.
În luna mai care a trecut, am avut o astfel de întâlnire a comisiei mixte. Rezultatele acestei întâlniri au fost sărăcăcioase și comunicatul comun destul de confuz și evident inacceptabil din perspectivă ortodoxă. Știrea sună astfel: «Comisia Teologică Mixtă Internațională Luterano-Ortodoxă a căzut de acord cu o reformulare comună a Simbolului de Credință de la Niceea din sec. al VI-lea, consimțind cu folosirea textului grecesc inițial în Biserici. La prima vedere, acesta este un fragment tehnic, care se adresează specialiștilor. Întâlnirea care a avut loc în Egipt, la Cairo, între Confederația Luterană Mondială (LWF) și Biserica Ortodoxă, poate fi considerată, totuși, o mică revoluție în relațiile Bisericilor din Apus și Răsărit. Acordul a fost atins datorită unui dialog intens între părți, care va avea în final rezultate reale la nivel CD (acord diferențiat). Deci un dialog care a condus la o „apropiere fundamentală pentru înțelegerea relației Fiului și Duhului”. O abordare care poate să contribuie concret „la cicatrizarea diviziunilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne permită să mărturisim laolaltă credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea și Constantinopol”»[5].
Primul nostru comentariu este de ce intervine folosirea, și nu acceptarea textului ortodox al Simbolului de Credință? Nu cumva aceasta constituie o eschivare a ereticilor protestanți ca să-i țină pe ortodocși într-un dialog continuu cu scopul mai îndepărtat de a-i convinge de «corectitudinea» propriei lor credințe? Ne întrebăm și ce fel de «reformulare» poate să se facă la un text clar al Simbolului de Credință, care decurge din adeverirea învederată a lui Hristos că Sfântul Duh «de la Tatăl purcede» (In. 15: 26)? Și care este această «mică revoluție în relațiile Bisericii de Apus și de Răsărit», care a fost atinsă? Nu cumva au fost convinși ereticii luterani de învățăturile lor rele? Este destul de întunecat și «acordul» care a fost încheiat și sunt invizibile «rezultatele reale».
De asemenea, nu înțelegem ce înseamnă termenul «acord diferențiat». Cumva mutarea delegației ortodoxe la cerințele ereticilor luterani? Cumva dialogul acesta «a condus la o apropiere fundamentală în înțelegerea relației Fiului și Duhului», care să contribuie «la cicatrizarea diviziunilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne permită să mărturisim laolaltă credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea și Constantinopol»? Cumva ereticii luterani șters Filioque din Simbolul de Credință? Evident că nu, pentru că ar fi spus comunicatul. Termenul «reformulare» nu semnifică ștergere, ci «înțelegere» de către ortodocși despre ce semnifică pentru apuseni Filioque și poate acceptarea acestei «înțelegeri».
În continuarea publicației, se menționează: «Separările s-au concentrat pe adaosul cuvântului latinesc „Filioque” de către Biserica Apuseană la textul străvechi al Simbolului de Credință care descrie proveniența Sfântului Duh (ex Patre Filioque procedit, adică provine de la Tatăl și Fiul). Pentru Biserica Ortodoxă acest adaos a reprezentat o răstălmăcire a dogmei trinitare. În ciuda eforturilor de împăcare, Biserica de Răsărit și de Apus au ajuns la schismă în 1054. Schisma rămâne în vigoare până astăzi. La întâlnirea de la Cairo, participanții au punctat că Bisericile Reformei moștenesc Simbolul de Credință din predania apuseană fără să-l considere problematic. Astăzi, totuși, la 1.700 de ani după Sinodul de la Niceea, luteranii și ortodocșii cad de acord că este vremea să cercetăm din nou ce semnifică adaosul acestor cuvinte și cum putem să deschidem un drum spre împăcare»[6]. Să cercetăm din nou ce? Că apusenii au desconsiderat cea mai evidentă încredințare a Domnului despre purcederea numai din Tatăl a Sfântului Duh și formularea inspirată de Dumnezeu a Sinodului II Ecumenic? Membrii comisiei, ortodocși și luterani, cunosc Teologie, Dogmatică și Istorie și pot, din această privință, să știe cum a intrat în Biserica Apuseană, cu reacții vehemente din toată Biserica și din ea însăși. Părinții purtători de Dumnezeu de la Sinodul II Ecumenic (381), când au formulat articolul în cauză din Simbolul de Credință, știau foarte bine ce scriau și nu încape, din această privință, nici o «reformulare» și nici o «cercetare din nou».
Publicația continuă: «Declarația comună propune să fie dată din nou atenție formulării de la început a Simbolului de Credință. Să „încurajeze problematizarea teologică înnoită despre Treime și rolul Sfântului Duh”»[7]. Considerăm că delegația ortodoxă se cuvenea să ceară ștergerea adaosului Filioque, și nu să se implice în cuvinte și problematizări nefolositoare și fără esență, care îi favorizează numai pe vorbitorii eretici.
Sfinții Părinți au compus articolul în cauză al Simbolului de Credință, precum și toate celelalte, după un studiu aprofundat al Sfintelor Scripturi, care a fost însoțit de rugăciune fierbinte, smerenie, frică de Dumnezeu și de o absolută cunoaștere de sine pentru luminarea Sfântului Duh și, cel mai important, transpunând experiența corpului bisericesc cel fără de greșeală al Bisericii. Altfel, este cunoscut că nu au avut nici o legătură convocările Sfintelor Sinoade cu întâlnirile teologice contemporane, unde domnește raționalismul și aroganța individuală, lipsa harului lui Dumnezeu, adesea viclenia, minciuna și, firește, (ne-?)luminarea Sfântului Duh. Și de aceea nu au eficiență și au întâmpinat «jocuri fără substanță și nesfinte», după încredințarea fericitului Arhiepiscop de Australia Stelian, care a trăit mulți ani ca membru și co-președinte al Dialogurilor Teologice, această realitate tragică!
Pe cât privește purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl, ne-a încredințat Însuși Domnul, Care spune: «Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va da mărturie despre Mine» (In. 15, 26). Cuvântul «a purcede» semnifică «a proveni, a decurge»[8]. În situația dată, Sfântul Duh decurge etern din ființa Tatălui. Trimiterea Lui în lume de Fiul nu semnifică în nici un caz «purcedere», «decurgere»! «Eu Îl trimit vouă de la Tatăl» a accentuat Hristos, până și trimiterea Lui în lume de Fiul s-a făcut «de la Tatăl», cu cât mai mult Ipostasul Lui mai înainte de veci.
Pururea pomenitul Profesor P. Hristu a scris: «Deși termenii a Se naște și naștere exprimă cu înțeles modul provenienței, termenii a purcede și purcedere nu închipuie limpede modul provenienței Duhului pentru că omul nu are relații reprezentative pentru purcedere. De aceea unii Părinți punctează că purcederea Duhului este negrăită, adică arată familiaritatea Duhului cu Tatăl, dar păzește modul negrăit al existenței Lui. Însă, dacă Duhului nu I se acordă cuvântul naștere, I se acordă înțelesul ei. Nimic străin nu intră în Treime: „căci nimic străin nu este amestecat în Treime”. Purcederea, ca și nașterea, este o caracteristică a deoființimii și, precum Fiul, născut fiind din Tatăl cel nezidit, este nezidit, așa și Duhul, fiind purces din El, este nezidit»[9].
Concluzionăm comunicarea noastră cu încredințarea Profesorului Panaiotis Hristu: «Părinții greci nu prezintă niciodată pe Duhul ca purcezând și din Fiul, după cum, de altfel, o demonstrează și Simbolul Sinodului II Ecumenic.[…] Poziția dogmatică despre Sfântul Duh a fost schițată puțin după mijlocul sec. al IV-lea de Atanasie cel Mare și apoi de Vasile cel Mare prin lucrările lor clasice pe subiect și a fost formulată oficial în Simbolul Sinodului II Ecumenic (381). De atunci, a început accentuarea lucrării Duhului cugetarea ortodoxă»[10]. Considerăm că participanții la dialogurile teologice cu ereticii ar trebui să-i aibă pe Sfinții Părinți drept călăuze nerătăcite, să prezinte explicațiile lor ereticilor și să-i recomande ca exegeți autentici.
Să semnalăm, de asemenea, că mulți ortodocși dintre admiratorii «unirii bisericilor» fără pocăința ereticilor și respingerea rătăcirilor și învățăturilor lor rele, ca să depășească «piedica» pusă de Filioque, pe care nu o înțeleg ereticii papistași și protestanți să o respingă, se silesc să «înțeleagă» rătăcirea, «jucându-se cu cuvintele», susținând că așa-zisa cacodoxie Filioque este rezultatul diferenței de limbaj, pentru că în limba latină «a purcede» se traduce cu verbul «procedit», care înseamnă «provine». Această tactică nu poate fi acceptată pentru motivul foarte simplu că Sfânta Scriptură este ceva mai mult decât evident că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl, ca și Simbolul Credinței!
În fine, flecărelile menționate anterior, care au fost spuse și care au fost consimțite la întâlnirea ortodocșilor și luteranilor nu pot să aibă nici o valoare. Dimpotrivă, mai degrabă vădesc lipsa fricii de Dumnezeu, pe lângă conciliatorism și lipsa de seriozitate.
În sfârșit, să semnalăm că, deși ereticii luterani ar primi ștergerea lui Filioque din Simbolul de Credință, există o abundență de alte învățături greșite pe care trebuie să le abandoneze ca să fie atinsă «unitatea» cu Biserica neprihănită a lui Hristos. Deci să o lase mai moale participanții ortodocși la dialog cu «standardul» așteptărilor lor și entuziasmul lor emoționant fără valoare pentru «cicatrizarea divizărilor din vechime dintre comunități» și pentru «mărturisirea comună a credinței Sinoadelor Ecumenice», după cum se menționează în comunicatul comun, revenind pe pământ la realitatea rău prevestitoare!
Comisia Internațională Mixtă de Dialog Teologic între Federația Mondială Luterană și Biserica Ortodoxă
Noi, reprezentanții Federației Mondiale Luterane și ai Bisericii Ortodoxe, ne-am reunit în spirit de dragoste și comuniune creștină pentru a discuta chestiunea care divide Biserica a purcederii Sfântului Duh. Ambii afirmăm deplina dumnezeire și personalitate a Sfântului Duh, care a fost exprimată în moduri diferite în tradițiile răsăriteană și apuseană. Știm că Filioque a fost introdus în Crezul Niceo-constantinopolitan de Biserica Latină ca răspuns la erezia ariană la câteva secole după compunerea Crezului Niceo-constantinopolitan. Biserica de Răsărit totdeauna a protestat față de această introducere. Ca parte a tradiției latine, reformatorii au moștenit Crezul cu Filioque și nu l-au considerat problematic. Prețuind acest text creștin ecumenic vechi și respectat, sugerăm ca traducerea originalului grecesc (fără Filioque) să fie folosită în speranța că aceasta va contribui la vindecarea divizărilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne dea capacitatea de a mărturisi împreună credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea (325) și Consantinopol (381).
Crezul Niceo-constantinopolitan este o declarație doctrinală folosită la Liturghie. Poporul lui Dumnezeu se roagă cu Crezul Niceo-constantinopolitan și în acea rugăciune credința lor este configurată de Dumnezeu Treimic. Concentrarea înnoită pe cuvintele originale ale Crezului Niceo-constantinopolitan ar putea încuraja reflecția teologică înnoită asupra Treimii și a rolului Sfântului Duh.
Mai mult, ambii afirmăm că în doctrina noastră trinitară Tatăl este cauza (αἴτiος) generării Fiului și a provenienței Duhului. Ortodocșii înțeleg că Filioque adesea era menit să sublinieze relația dintre fiul și Duhul și luteranii sunt conștienți că în tradiția ortodoxă Duhul este conceput uneori ca purcezând (ἐκπορευόμενον) prin Fiul. De asemenea, suntem conștienți că există alte moduri de a indica relația Fiului și Duhului. Sperăm că explorarea formulei „prin Fiul”, folosită de Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul și Tarasie al Constantinopolului și viziunile relevante ale lui Grigorie al Ciprului și Grigorie Palama ar putea facilita efortul nostru comun de a ajunge la o înțelegere pe mai departe cu privire la purcederea Sfântului Duh.
27 mai 2024
Nota noastră: Întâi de toate, statutul Simbolului de Credință niceo-constantinopolitan a fost stabilit în timp în cadrul Ortodoxiei. Un moment important l-a constituit Sinodul III Ecumenic de la Efes. Acolo, la insistențele Patriarhului Ioan al Antiohiei, s-a stabilit să nu se facă modificări în structura lui. Acela urmărea să-l scoată basma curată pe Nestorie, care era de origine sirian. Din solidaritate cu acesta, Patriarhul voia să evite discuțiile dogmatice și să nu fie puse în dezbatere inovațiile lui Nestorie al Constantinopolului. Dar Sf. Chiril și restul episcopilor, deși au fost de acord să rămână fixat Crezul de la Niceea, a insistat că acesta trebuie înțeles corect și, pe lângă textul succint al mărturisirii de credință trebuie să existe explicații corecte la punctele care devin sensibile, cum era atunci modul întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Deși la Sinodul III s-a stabilit să nu fie operate modificări în Crezul niceean, ulterior Biserica a introdus în uzul său formula semnată la Sinodul II Ecumenic (381) de la Constantinopol, care aduce completări cu privire la Duhul Sfânt, Biserică și Botez și credința în viața veșnică. Aceasta deoarece acest Sinod a fost receptat ca Ecumenic între cel de le Efes (al III-lea) și cel de la Calcedon (451, al IV-lea).
Problema modificării Crezului a intervenit încă o dată mult mai târziu, în veacul al IX-lea, pe vremea Sf. Patriarh Fotie. Atunci era în discuție dogma greșită Filioque și, la Sinodul IX Ecumenic din 879, s-a stabilit să nu fie introdusă această formulă în Simbol și a fost respinsă de Biserică, dar fără a fi condamnați episcopii din Apus care promovau această viziune. Papa de atunci, care era ortodox, nu-și putea asuma un conflict atât de deschis cu francii și a căutat o strategie prin care să nu-i provoace. Așa se face că această linie a fost urmată ulterior și de bizantini față de latini, adică să nu-i înfrunte fățiș, să nu-i numească eretici, ci schismatici pentru a menține o punte deschisă spre împăcare. Chiar și așa, adevărul a fost mereu afirmat, că adaosul Filioque este o eroare dogmatică.
Revenind la textul Comunicatului Comisie Mixte făcut public de luterani, se observă că este mărturisită credința ortodoxă, dar numai în dreptul Bisericii noastre. Luteranii acceptă formularea greacă pentru a fi mai aproape de noi, nu pentru că ar fi de acord cu viziunea noastră dogmatică. Adică este încălcat principiul pus înainte de Sf. Chiril al Alexandriei că este importantă explicitarea din spatele cuvintelor.
Moștenirea catolică a Crezului nu este o scuză pentru luterani pentru că ei sunt conștienți, cum spune chiar Comunicatul, că adaosul a intervenit mai târziu, nu face parte din textul original.
Folosirea Simbolului fără Filioque nici măcar nu este introdusă concret, ci doar ca o sugestie.
Dar cel mai important aspect este că această Comisie s-a întrunit acum și a abordat un subiect legat de comemorarea Sinodului de la Niceea, care va fi comemorat anul viitor la 1700 de ani. Se pare că există un plan de reunire a „creștinilor” de toate soiurile și acum se fac pregătirile. Iar modul cum decurg lucrurile nu indică atingerea unui Crez comun ortodox, corect, ci o unire formală, o împăciuire bisericească ce nu are legătură cu exigențele Bisericii, ci o desconsiderare a tradiției mărturisitoare ortodoxe de peste veacuri.
După ce participarea ortodoxă la „octava de rugăciune pentru unitate” din ianuarie a cunoscut un regres interesant, anul acesta agenția Basilica nu doar că face articole despre cum s-au rugat ierarhii din București cu ereticii, dar oferă și explicații teologice. Această schimbare dă de gândit.
Rugăciunea ecumenistă de anul acesta de la biserica ortodoxă (Imagine Basilica)
Dacă în anii de după Sinodul din Creta nu au mai fost organizate la Patriarhie rugăciunile cu ereticii cu prezența Patriarhului și nu au existat relatări oficiale cel puțin de la București, anul acesta începe să bată un vânt al schimbării. Trei ierarhi au participat la rugăciuni organizate în cadrul săptămânii de rugăciune ecumenistă și este oferită și o încercare de justificare teologică a acestei implicări de către pr. Viorel Ioniță. Probabil ne apropiem de unirea preconizată în 2025 cu catolicii sau a trebuit ca până acum să fie adormite conștiințele lovite de hotărârile trădătoare din Creta printr-o temperare a acțiunilor ecumeniste și, ușor-ușor, se revine la zelul anterior.
Explicațiile ecumeniste ale pr. Viorel Ioniță
În articolul Să înțelegem Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor, pr. Viorel Ioniță, participant la Sinodul din Creta printre cei 6 consultanți oferă o istorie și o explicație a rugăciunilor în comun cu ereticii în cadrul octavei din ianuarie. E de la sine înțeles că acestea se vor a fi o justificare ortodoxă, deși nu este nicăieri vreo mențiune dacă sunt acceptabile sau nu aceste manifestări din punct de vedere canonic, doctrinar și liturgic.
Aflăm că începuturile provin de la inițiativele unor catolici și anglicani din 1857 și că prima dată această idee a avut-o în 1838 un „preot” catolic convertit de la anglicani. După ce a fost interzisă această acțiune de catolici, octava a fost lansată definitiv în 1908 de doi clerici anglicani care propuneau ca unitatea urmărită să se realizeze în jurul „Bisericii” Catolice. Din 1935 aceasta s-a lărgit pentru toate denominațiunile și nu mai are în centru pe papistași, ci o unitate a Bisericii „pe care o vrea Hristos, cum o vrea și când o vrea”.
Din 1948, de la înființare, CEB (Consliul Ecumenic al Bisericilor sau CMB – Consiliul Mondial al Bisericilor) a răspândit această practică în colaborare cu catolicii.
Ortodocșii au negociat modul lor de participare, formându-se o Comisie Specială la Tesalonic în 1998. Decizia finală a fost luată în 2002 și adoptată în 2003. În aceasta au fost atinse mai multe teme teologice foarte importante, una dintre ele fiind rugăciunile în comun.
Ce nu ne spune sau maschează pr. Ioniță este că această Comisie a fost constituită în urma ieșirii Bisericii Georgiei din CMB, urmată de cea Bulgară și de o intenție similară din partea sârbilor. În fața acestei crize, au fost discutate punctele sensibile pentru a împiedica acest exod și a liniști pe ortodocșii care-și făceau probleme de conștiință. Sârbii au revenit, chiar dacă nu este deloc acceptabil cadrul final care a fost convenit pentru mișcarea ecumenică în cadrul Consiliului.
Ecleziologia adoptată de această comisie este bazată pe „teoria ramurilor” sau pe ideea că Biserica este ruptă în interiorul ei și dezbinată și denominațiunile creștine ar trebui să refacă unitatea pierdută. Această concepție este contrară Crezului ortodox și confirmă justețea deciziei georgienilor și bulgarilor de a ieși din această mișcare.
Mai trebuie spus că este inacceptabilă rugăciunea în comun cu ereticii chiar și în termenii prezentați de pr. Viorel Ioniță, chiar dacă în realitate lucrurile nu stau așa nici teoretic, nici practic. Chiar dacă reprezentanții eterodocșilor nu s-ar ruga la slujbele ortodoxe, ci ar asista pur și simplu și dacă ortodocșii ar proceda la fel la cultul ereticilor, scopul acestei participări este unul inacceptabil, anume refacerea unității pierdute a Bisericii. Noi credem cu tărie că am păstrat această unitate tocmai prin condamnarea ereticilor, nu este pierdută, ci apărată cu greu de-a lungul istoriei creștine și negarea acestui fapt ar constitui apostazie și lepădare de comorile și de tradiția sfântă ortodoxă.
Prevederile Raportului final al Comisiei de la Tesalonic
Încă din documentul program alcătuit în mai 1998 era specificată necesitatea continuării participării la diferitele forme de activitate inter-creștină (pct. 6). Cu alte cuvinte, problemele dezbătute nu puteau fi soluționate decât în logica ecumenistă.
Deși chiar Sinodul din Creta face referire la această Comisie, cercetarea hotărârilor finale ne lasă siderați ce au putut să semneze ortodocșii ca baze ale participării pe mai departe în CMB. Este de menționat că printre semnatari se numără și doi români, Mitropolitul Nifon și Prof. Ioan Ică jr.
Așadar, în ce privește rugăciunea, Raportul recunoaște implicațiile eclesiologice și teologice, dar și de cult, care nasc probleme și ating sensibilitățile unora. Aceste disonanțe ar trebui trăite de participanți chiar cu durere că nu ne putem împărtăși împreună (Appendix A, 36).
Rugăciunea împreună cu ereticii, deși nu vine din partea unei „Biserici” unitare, ea totuși este mărturia credinței comune și a bizuirii pe Dumnezeu. Însuși Hristos este printre cei care se roagă astfel împreună, după cum a promis să fie în mijlocul a doi sau trei care se adună în numele Lui (Appendix A, 12).
Conținutul teologic al rugăciunilor ar putea neînțelegeri și probleme unora care au credințe diferite (Appendix A, 13), dar sunt oferite recomandări să fie evitate astfel de situații. Trebuie ales și făcut programul dinainte pentru a nu fi create animozități sau neplăceri. Foarte probabil ortodocșii nu vor organiza slujba în zilele în care sunt prăznuiți mari Sfinți precum Atanasie și Chiril ai Alexandriei, Marcu Eugenicul, Grigorie Teologul sau Maxim Mărturisitorul în timpul octavei din ianuarie pentru a nu-i leza pe participanții eterodocși.
Diferențierea între rugăciune confesională și interconfesională nu are nici o însemnătate pentru disciplina ortodoxă. Dacă prima ar însemna oficierea slujbei după tipicul unei Confesiuni, iar cealaltă prin combinarea tradițiilor a mai multor Confesiuni, tot rugăciuni în comun sunt. Iar aici trebuie avut în vedere două aspecte: Raportul nu scrie că ortodocșii sunt exceptați de la rugăciunile numite interconfesionale și nici că cele confesionale sunt făcute în prezența altor culte, dar fără participarea lor, ci dimpotrivă, că toți participanții sunt invitați să intre în duhul rugăciunii (Appendix A, 17).
Ca o cireașă pe tort, Raportul face referire la Liturghia comună de la Lima, deși nu o impune ca obligatorie.
Per ansamblu, sunt date recomandări să fie ocrotite sensibilitățile confesionale în cadrul rugăciunilor în comun, dar nu este dată o directivă clară și distinctă pentru ortodocși. Toată această discuție este doar o farsă prin care să fie păcălită vigilența noastră și vădește neseriozitatea mișcării ecumenice.
Nu trebuie uitat că ortodocșii au participat chiar de curând la Karlsruhe la rugăciuni așa-zise interconfesionale, după cum am scris atunci.
Au mai existat astfel de rugăciuni în țară, la Cluj, Timișoara, Caraș Severin, dar nu merită insistat asupra lor, ci doar atunci când situația o va cere.
Când va alege grâl să nu mai conviețuiască laolaltă cu neghina?
Update: Parcă tocmai pentru a confirma cele scrise la început, interviul cu Mitr. Nifon pe tema ecumenismului ține să sublinieze avântul patriarhal spre unitatea cu ereticii în dezbinare cu Dumnezeu. Probabil va continua și în restul anului.
Din păcate, nu doar printre nepomenitori se găsește tendința de a duce lucrurile în extrem, ci și la mulți dintre cei care se opun lor. Caracteristicile acestei atitudini greșite ar fi argumentele insuficient probate, scoase din context și atacul la persoană. Totuși există și atitudini echilibrate, dar care merită să fie puse mai mult în valoare.
Predica pr. Tudor Ciocan contra nepomenirii
Deja de multă vreme părinți precum Tudor Ciocan și Dan Bădulescu, declarați ortodocși, anti-ecumeniști și anti-sistem, s-au angajat, îndeosebi pe canalul Calea spre mântuire, într-o criticare susținută a nepomenitorilor, nu a derapajelor acestora, ci a conceptului în sine. Eu personal nu am vrut să mă implic într-o dispută cu cele afirmate acolo mai ales pentru că atitudinea lor nu este una de deschidere spre dialog sau spre o polemică reală, ci de propagandă. Dar, duminica trecută, pr. Tudor Ciocan a rostit o predică preluată pe același canal Youtube în care atacă necinstit pe nepomenitori și principiile de bază ale întreruperii pomenirii. Merită o combatere care să depășească șablonul pe care vrea să-l impună și cadrajul greșit al ieșirii din Biserică.
Trecând peste cacofonia din titlul ales, importante sunt argumentele aduse și comparația cu Sf. Maxim Mărturisitorul. Ar putea fi identificate trei linii importante: 1. Sfântul nu a întrerupt pomenirea, ci „a rămas în Biserică”, 2. a fost un om cultivat teologic, nu ca cei de astăzi și 3. nu a avut interese politice ca „cei de acum”.
1. Părintele afirmă că Sf. Maxim s-a împotrivit ereziei monotelite din Biserică, fără să întrerupă pomenirea, fapt ce l-ar fi pus în afara ei. Însă Viețile Sfinților descriu o atitudine puțin diferită. Cuviosul, când a văzut că erezia este promovată în Constantinopol și în tot Răsăritul, s-a dus la Roma și mai întâi în Africa pentru că nu a suferit să stea alături de ereticii Patriarhi. Dacă am vrea să fim mai exacți și ne informăm din cartea Sf. Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu (editura Deisis), am vedea că nu este atât de ușor de identificat parcursul său, însă pot fi desprinse câteva aspecte categorice. El a fost potrivnic de la început monotelismului și a căutat să-și ducă viața în locuri în care nu domnea erezia, cum ar fi Africa și probabil Ierusalimul. Mai mult decât atât, a combătut în scris și oral rătăcirea și a depus un efort susținut de a convinge și pe alte persoane importante să condamne abaterile dogmatice. O colaborare strânsă a avut-o cu Sf. Sofronie, Patriarhul ales al Ierusalimului, cu care a pus în practică o dezbatere sinodală în Cipru, dar nereușind condamnarea, ci lucrurile au rămas neconcludente. Apoi, după moartea Sf. Sofronie, a determinat în Africa întrunirea a trei Sinoade unde a fost condamnat monotelismul și adepții lui. În final, a avut un rol determinant în convocarea, organizarea și hotărârea finală a Sinodului de la Roma (649), care a anatematizat atât eresul monotelit, cât și pe Patriarhii adepți ai lui în viață. Drept urmare, a fost aresta de puterea imperială potrivnică și condamnat la exil și tăierea mâinii drepte și a limbii.
Se poate afirma cu tărie că, deși Sf. Maxim nu a întrerupt pomenirea episcopilor eretici din vremea sa, a avut o atitudine tăioasă și combativă, similară cu oprirea comuniunii. Nicidecum nu putem spune că „a rămas în Biserică” în sensul că doar a criticat erezia de pe o poziție căldicică și atât, așteptând ca alții să rezolve situația. Dimpotrivă, chiar a evitat comuniunea cu ereticii vremii sale și a dus o activitate intensă de a fi condamnată rătăcirea și pentru a se întruni Sinoade în acest sens. Apoi a rămas consecvent pe poziția sa, chiar dacă asta a însemnat exil și chinuri trupești.
Dacă ar fi să comparăm vedem dacă e mai potrivită atitudinea nepomenitorilor sau a pr. Tudor cu cea a Sf. Maxim, categoric primii sunt mult mai aproape de el.
2. Este adevărat că Sf. Maxim a fost un om cultivat și un excelent teolog, însă este deplasat a trage concluzia că doar cei ca el trebuie să combată ereziile. Istoria Bisericii contrazice deschis această opinie. Au existat mulți oameni, clerici și mireni, care s-au opus ereziilor fără a avea o formare teologică deosebită. În plus, până și Sf. Maxim Mărturisitorul a fost sprijinit de mulți adepți care evident că nu se ridicau la nivelul său.
Bineînțeles că nu este de justificată nici impostura teologică, ci trebuie găsită calea plăcută lui Dumnezeu de a apăra adevărul de credință, fără a ne da înapoi și a spune că Hristos apără Biserica și noi nu avem nici o datorie, înghițind toate rătăcirile doar pentru a sta liniștiți „înăuntru” și a nu „ieși în afara Bisericii”.
3. Dacă ar mai fi tolerabil conținutul predicii până spre final pe considerentul că sunt criticate atitudinile extremiste ale unor nepomenitori, invocarea intereselor politice ale unora dintre ei din afara țării este deja un alt nivel al manipulării. Cel mai probabil se referă la Mitropolitul Longhin din Bănceni, din regiunea Cernăuți (Bucovina) din Ucraina. Este o aluzie care ar trebui să fie clară în mintea celor care ascultă la afilierea rusească a vlădicăi. Mai clar ideile acestea au tot fost promovate în media mainstream, cum ar fi în acest articol de acum un an din ziarul Adevărul. Ideea de bază constă în faptul că Mănăstirea Bănceni este stavropighie patriarhală a Moscovei, fapt ce ar transmite un mesaj clar al graniței de influență a Patriarhului Chiril. Însă, surpriză nu foarte mare și verificabilă, acest lucru nu este adevărat. Cum inspirat spunea un episcop din acea zonă, „Mănăstirea nu este nici măcar stavropighie a Kievului”, ci este încadrată în Mitropolia locală a Cernăuțiului. Ba chiar Mitropolitul Longhin îi apără atât pe românii din zonă, cât și credința curată.
Dar nu doar ziarul Adevărul și alte oficine din presă propagă astfel de manipulări, ci chiar și ierarhia noastră română face aceasta, cum e cazul Mitropolitului Teofan al Moldovei. Iar el putea verifica ușor acest lucru ascultând ce ierarh este pomenit la slujbele de la Bănceni. Dacă ar fi fost stavropighie (adică ar fi ținut direct de Patriarhul Chiril, nu de ierarhia locală), ar fi fost pomenit doar Patriarhul Moscovei. Dar el nici măcar nu e pomenit deloc deja de aproape 9 ani, ci Mitropolitul Onufrie al Ucrainei și Meletie al Cernăuțiului.
Așadar cel care urmează interese politice este tocmai pr. Tudor Ciocan, care preia conștient (sau nu) teze politice și manipulări pro-occidentale. Dar, mai bine spus, ține partea ierarhilor români, care sunt supărați pe Mitropolitul Longhin că i-a certat pentru trădările lor de credință și care-și ascund adevărata lor atitudine sub pretexte politice.
Pot spune că predica Pr. Tudor este fix în consonanță cu politica monotelită din vremea Sf. Maxim Mărturisitorul, când era interzisă orice discuție teologică pentru a nu se da prilejul afirmării dreptei credințe și a nu deranja pe ereticii din părțile eretice ale imperiului bizantin.
Manipularea teologică a subiectului ecumenismului semnat în Creta
Din predica pr. Tudor Ciocan nu răzbate nici o idee că ecumenismul ar fi o erezie care chinuie astăzi Biserica și a fost semnată în Creta (2016), ci doar că există unii care inventează greșeli și opresc pomenirea episcopului. Chiar dacă a dezvoltat subiectul acestei erezii în cadrul unor emisiuni pe canalul Calea spre mântuire, am să iau drept reper al liniei doctrinare pe pr. Dan Bădulescu, prezent și el la slujba unde a fost ținută predica discutată mai sus și colaborator al pr. Tudor.
Dintre afirmațiile pr. Dan despre Sinodul din Creta și nepomenitori, am ales o emisiune în care își expune poziția sa pe subiectul caracterului său eretic sau nu, din care decurg toate celelalte consecințe. Acum mai bine de jumătate de an a declarat într-o discuție intitulată Ortodoxie și corectitudine (mai ales începând cu min. 2:13:00) că textele din Creta au caracter politic, nu teologic, adică nu sunt dogmatice. Deci se dezice de ele, dar le consideră a fi nedăunătoare la nivel de credință. De aici decurge concluzia că nu este îndreptățită întreruperea pomenirii, de vreme ce credința nu este afectată.
Totuși caracterul dogmatic al deciziilor din Creta nu poate fi stabilit pur și simplu după ureche, ci după natura subiectelor abordate. Atâta vreme cât natura și unitatea Bisericii este un capitol care se regăsește în orice carte de Dogmatică respectabilă, nu poate fi negat caracterul lor teologic. Mai mult, chiar și Crezul sau Simbolul de credință ortodox are un alineat care se referă la caracteristicile Bisericii din care facem parte: „una, sfântă, sobornicească și apostolească”. Nu insist aici asupra denaturărilor doctrinare pentru că le-am tratat mai pe larg în articolul Greșelile flagrante ale Sinodului din Creta.
Se poate observa că aceasta este cumva poziția oficială a BOR, că nu avem de-a face cu documente dogmatice, iar discuțiile ar trebui să fie la un nivel administrativ și conjunctural politic și ele pot fi supuse unor dezbateri în timp la un alt Sinod pan-ortodox. Iarăși este poziția monoteliților de pe vremea Sf. Maxim, când erau interzise discuțiile pentru pacea imperiului.
Extremele validează extreme
Deși cei doi părinți, pe care i-am ales pentru a ilustra atitudinea generalizată a clerului și credincioșilor de la noi, știu că există și atitudini echilibrate, ei aleg să reacționeze față de cei radicalizați și să generalizeze, să-i eticheteze pe toți la fel prin această grilă. Este evident, cel puțin pentru un ochi din afară, că în acest mod manipulează pe credincioși și le adorm conștiințele într-un mod delicat.
Deși am luat legătura în diferite feluri cu dânșii, nu sunt dispuși spre o dezbatere onestă, precum nici cei de la Calea spre mântuire, deși declară ritos că sunt echidistanți și nimeni nu are curaj să intre în dialog cu ei. Preferă să aibă audiență prin mimarea unei atitudini deschise. Iarăși este observată dispoziția oficială a Patriarhiei de a nega orice dezbatere și a trasa singuri linia dogmatică și bisericească ce trebuie urmată fără crâcnire.
Exemple pozitive de preoți mărturisitori
Pentru a nu rămâne cineva cu impresia că nu se poate face mai mult, e bine de știut că există și preoți mărturisitori care nu au întrerupt pomenirea. Am mai scris articole despre implicarea serioasă și cinstită pe tema ecumenismului semnat în Creta a Pr. Mihail Deliorga și a Pr. Dan Popovici. De la primul menționez ultimul articol despre pierderea cugetului ortodox, iar de la al doilea poate fi urmărită mai jos una din ultimele sale predici pe subiect:
Așadar se poate, un cuget autentic ortodox nu ezită să mărturisească dreapta credință, mai ales când este atacată. Nu se poate să existe duplicitate și manipulare în materie de credință.
Câteva exemple de teologi ortodocși de seamă care au fost prinși de amăgirea ecumenistă sunt relevante pentru a dovedi și înțelege ce amploarea pe care a luat-o această erezie. Pr. Mihail Deliorga supune atenției greșelile dogmatice în care au căzut personalități precum Pr. George Florovski, Cuv. Sofronie Saharov, pr. Dumitru Stăniloae. Pe lângă aceasta, îndreptățește atitudinea de a întrerupe pomenirea în limitele canonului 15 I-II:
Observațiile noastre: Din păcate, pozițiile vădit ecumeniste ale unor Părinți importanți au dat un avânt nefast mișcării ecumenice și smintitor pentru credincioșii simpli. Chiar dacă există și atitudini mult mai sănătoase precum a Sf. Iustin Popovici, totuși s-a creat o breșă care trebuie depășită, revenit pe făgașul firesc al Bisericii apostolice.
Da, chiar și Sfinții se pot înșela în probleme dogmatice. Un caz celebru este găsit în răspunsurile Sf. Cuv. Varsanufie cel Mare. În urma unor întrebări, dă mărturie prin descoperire de la Dumnezeu cum au fost înșelați Sf. Grigorie de Nazianz și cel de Nyssa: „Deci ascultaţi înştiinţarea care mi s-a dat de la Dumnezeu înainte cu trei zile de a-mi fi scris voi întrebarea. Toţi Părinţii, sfinţii şi drepţii şi robii adevăraţi ai lui Dumnezeu, care au bineplăcut lui Dumnezeu, să se roage pentru mine! Dar nu socotiţi că, sfinţi fiind, au putut cuprinde cu adevărat toate adâncurile lui Dumnezeu. Căci zice Apostolul: „Din parte cunoaştem şi din parte proorocim” (I Cor. 13, 9), şi iarăşi: „Unuia se dă prin Duhul una, altuia alta şi nu toate unui singur om, ci unuia acestea, altuia acelea, dar toate le lucrează unul şi acelaşi Duh” (I Cor. 12, 4-11). Şi, cunoscând Apostolul că cele ale lui Dumnezeu sunt necuprinse, a strigat zicând: „O, adâncul bogăţiei şi înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de necercetate sunt judecăţile Lui şi de neurmate căile Lui! Căci cine a cunoscut mintea Domnului? Sau cine s-a făcut sfetnicul Lui?” (Rom. 11, 33-34). Străduindu-se, deci, ei înşişi să fie învăţători sau siliţi de oameni să ajungă la această stare, au înaintat foarte mult, ridicându-se şi peste învăţătorii lor şi au alcătuit prin înştiinţarea de sus noi învăţături. Dar au rămas în acelaşi timp păstrând predaniile învăţătorilor lor, deci şi învăţături care nu erau drepte. Şi după aceea, înaintând şi ajungând învăţători duhovniceşti, nu L-au rugat pe Dumnezeu în privinţa învăţătorilor lor, să le arate dacă cele spuse de ei au fost grăite prin Duhul Sfânt. Ci, socotindu-i pe aceia înţelepţi şi cunoscători, n-au făcut deosebirea între cele susţinute de ei. Şi aşa s-au amestecat învăţăturile învăţătorilor lor între învăţăturile proprii. Şi au grăit uneori din învăţătura pe care au aflat-o de la aceia, iar alteori din înţelegerea minţii lor. Şi aşa s-au scris acele cuvinte în numele lor. Căci, luând unele de la alţii şi înaintând şi îmbunătăţind cele luate, ei au grăit de la Duhul Sfânt ceea ce au fost învăţaţi prin El. Dar au grăit şi din învăţăturile primite de la învăţătorii lor dinainte de ei, nedeosebind cuvintele acelora de ale lor sau negândind că trebuie să ia înştiinţare de la Dumnezeu prin cerere şi rugăciune, de sunt acelea adevărate sau nu. Aşa s-au amestecat învăţăturile. Şi pentru că s-au grăit de către ei, s-au scris sub numele lor. Când, deci, auzi pe vreunul dintre ei că a auzit de la Duhul Sfânt ceea ce grăieşte, aceasta e o înştiinţare pe care trebuie s-o credem. Dar, când grăieşte acele cuvinte (despre apocatastază și preexistența sufletului), nu-l auzi spunând aceasta. Căci nu e din înştiinţarea de la Duhul, ci din învăţătura dascălilor lui de mai înainte. Şi, din respect pentru cunoştinţa şi înţelepciunea lor, nu L-a întrebat pe Dumnezeu despre acestea de sunt adevărate.” (Filocalia 11, Întrebarea 604)
Pr. Dumitru Stăniloae se știe foarte bine că a împărtășit viziunea ecumenistă, pe care a transpus-o în mai multe articole, ba chiar și în a sa Teologie Dogmatică Ortodoxă. Desigur că s-a dezis de această atitudine la bătrânețe prin afirmația clară că ecumenismul este mai mult un produs al masoneriei, dar din nefericire, nu a făcut și o revizuire dogmatică amănunțită. Astfel că nu rămânem cu o viziune detaliată mărturisitoare pe acest subiect.
Demersul pr. Mihail este foarte nimerit și de dorit. Înainte chiar de întreruperea pomenirii și independent de aceasta, este necesară o dezbatere teologică de acest fel pentru a da claritate și greutate efortului de a combate derapajele ecumeniste și a întări cugetul ortodox. Nu în ultimul rând, este remarcabil accentul pus pe abordarea duhovnicească a subiectelor dogmatice.
Imaginea ecumenismului, care nu se încadrează în tradiția sfântă ortodoxă (Foto: OrthodoxWitness)
Mi-au sărit în ochi de curând două materiale promovate de Episcopul din diaspora rusă Petru Pruteanu care se ocupă de subiecte liturgice, specialitatea sa, dar care ating și subiectul ecumenismului și al întreruperii pomenirii. Duplicitatea care răzbate în privința celor din urmă întărește convingerea că există o mare necesitate să fie clarificat subiectul bisericește în maniera cea mai concludentă.
Am ales să mă refer la acest Părinte nu pentru că ar avea greșeli evidente, ci dimpotrivă, pentru că este studios și cunoscător și totuși răzbat de la dânsul idei cel puțin confuze pe tema ecumenismului. Aceasta arată plaga și erezia ce domină actualmente Biserica; nu e un subiect lămurit, ci unul sensibil și tratat cu clătinări de către unii și chiar cu erori grave de către alții.
Materialul video este promovat atât de canalul Chiliei athonite, cât și de cel propriu al său. Diferența de titlu sugerează că Ep. Petru nu pune accent pe subiectul ereziilor, deși îl atinge în prezentarea sa. Totuși este un subiect vital în sine și, din păcate, există unele afirmații discutabile.
După ce spune că „istoria Sinoadelor Ecumenice și așa mai departe” arată că în trecut erezia atrăgea de la sine nepomenirea episcopului în greșeală sau chiar a Patriarhului și trebuia clarificat subiectul, pr. Teologos intervine prin afirmația că erezia în discuție era declarată numai în Sinod, idee acceptată întru totul de PS Petru. Apar aici câteva contradicții interne. Oprirea comuniunii cu episcopul eretic „fără a-l scoate vizibil din Biserică” se poate face doar înainte de Sinod. După o hotărâre sinodală, intervine excomunicarea, nici nu se mai pune problema comuniunii în vreun fel prin pomenire sau conslujire. În final se rămâne cu impresia că este împăcată și capra, și varza în mod artificial.
O altă afirmație duplicitară, punctată chiar și în montajul video este că: „Nu pot considera erezie orice nu corespunde cu îngustimea minții mele (de necunoscător)” și că nu mă pot distanța de alții pe motive banale, cum ar fi diferențele de ritual de împărtășire. Dar sunt trecute cu vederea abaterile dogmatice precum ecumenismul, care a fost ratificat sinodal chiar la Creta 2016.
Exemplul cu Arie față de care Biserica ar fi avut îngăduință nu este unul tocmai fericit și nici relevant la situația actuală. Acesta a fost condamnat întâi local în Alexandria și apoi la Sinodul I Ecumenic, iar ulterior s-a încercat politic reabilitarea lui, dar a murit rușinos fix înainte de a izbuti aceasta. Se deduce că este necesară o cercetare sinodală și nu mergem după propriile păreri și avem îngăduință față de eretici, însă nu putem trage concluzia că subiectele tari pot fi evitate constant sau chiar validate la nivel sinodal, cum se întâmplă cu ecumenismul semnat la Sinodul din Creta. Se ajunge astfel la imitarea Sinoadelor tâlhărești din trecut.
Mai precis legat de subiectul Arie, cei din Alexandria nu au așteptat Sinodul de la Niceea ca să-l anatematizeze, ci au făcut-o ei sinodal înainte. Apoi doar a fost luată în discuție reabilitarea lui sau condamnarea finală și categorică a teoriilor lui eronate. La Sinodul I Ecumenic nu a fost primit Arie ca un nevinovat, ci a fost luată în discuție discutată erezia lui care se răspândise prea tare. Ierarhii de atunci nu au disprețuit hotărârea locală, ci s-au îngrijit de neghinele care luaseră avânt.
Mai departe, deși Părintele vorbește despre un „dor după unitate” cu ereticii, acesta nu e nici bun, nici necesar, nici gândul lui Hristos. Într-adevăr, avem durere pentru rătăcirea ereticilor, dar nu putem ajunge de aici la asemenea idei. Unitatea este urmărită în cadrul Bisericii, nu cu ereticii.
Am punctat aceste aspecte pentru a arăta încurcăturile și contradicțiile care răzbat, deși mesajul pe ansamblu este unul ortodox, nu sincretist. Delimitarea față de catolici și eretici în general e categoric făcută de Ep. Petru în acest video. Dar neclaritatea și indulgența față de ecumenismul care, iată, este semnat și sinodal în Creta, acestea dor și sunt o poticneală. Se perpetuează o confuzie și o delăsare tocmai de către cineva care insistă adeseori pe necesitatea de clarificări teologice. Și nu e normal să dorim lămuriri pe subiecte mărunte, înghițind pe cele grave.
Soluții bune, dar și confuze de la P. Macarie Simonopetritul
Poziția aceasta împăciuitoare cu răul poate fi văzută și în celălalt material indicat, în interviul luat Părintelui Macarie de la M-rea Simonos Petra din Sfântul Munte Athos. Deși este un dialog pe teme liturgice, este iarăși atins subiectul „Creta” mai clar de data aceasta.
Părintele Macarie îl cataloghează drept un eșec pentru că a nu a reunit Bisericile Locale și nu a luat în discuție temele importante, ci le-a evitat. Sinodul din Creta nu a reușit decât să scoată în evidență „incapacitatea intelectuală și spirituală a ierarhiei și haosul instituțional”. Drept urmare, el nu-i înțelege pe cei care luptă chiar și în 2023 cu Sinodul din 2016 „în loc să îngroape mortul”. Pe de altă parte, deplânge pe drept cuvânt lipsa de dialog și transparență a ierarhiei, care duce la schisme și le adâncește.
În ciuda criticii aduse, este de neînțeles împăciuitorismul cu situația creată. Nici un Sinod eretic nu a rămas necondamnat în istorie. În plus, „mortul” e cât se poate de viu; ecumenismul respiră chiar puternic atât prin planurile de unire și manifestările ecumeniste oficiale, cât și prin sminteli la nivel mai mic, cum e participarea unor ierarhi la sărbătorile evreiești sau afirmațiile explicit „academice” sincretiste făcute de Pr. Vasile Răducă, pentru a fi date două exemple umile.
Pe scurt, dacă ar fi vorba de erori administrative și lipsuri intelectuale și spirituale ale ierarhiei, atunci da, ar trebui să trecem cu vederea eșecurile. Însă, dacă este vorba de greșeli dogmatice care frământă Biserica, așa cum chiar este cazul cu ecumenismul de azi, atunci lipsa de reacție fermă din partea unor Părinți duhovnicești este de neînțeles. Aduce mai mult a confuzie teologică sau compromis din frică lumească de persecuții.
Necesitatea unor clarificări teologice bisericești
Confuziile promovate de persoane duhovnicești la un asemenea nivel indică o boală gravă care a pătruns și stăpânește în Biserică, o erezie care trebuie clarificată teologic. Deși Părinții tradiționaliști nu sunt adepții acestei rătăciri, totuși se vede o indolență, o subestimare și o neînțelegere ortodoxă a fenomenului, care este redus la o simplă scăpare omenească ce poate fi tolerată fără a fi abordată. E ca și cum Biserica poate resorbi această otravă de la sine, închizând ochii la ea.
Situația este similară cu ereziile din trecut, care au fost respinse temeinic pentru a fi combătuți promotorii lor și pentru a întări în dreapta credință poporul credincios. Nu e necesar doar a cere respectarea tradiției și învățăturii ortodoxe, ci a o arăta și scoate la iveală așa cum au făcut toți mărturisitorii. Adică nu e suficientă doar o simplă afirmare a Ortodoxiei și o negare a ecumenismului, ci apare nevoia unei mărturisiri detaliate și bine închegate. Dogma Sfintei Treimi, a firilor și Persoanei lui Hristos, a lucrărilor necreate ale harului dumnezeiesc și celelalte învățături doctrinare au fost elaborate de Părinții Bisericii atunci când a trebuit, deși nu erau necunoscute.
Cu toate că apărarea credinței în fața ereziilor s-a făcut mereu prin recurs la învățătura apostolică, biblică și patristică anterioară, totuși a fost resimțită nevoia unor formulări clare și de condamnarea rătăcirilor care apăreau în decursul timpului. La fel și astăzi, este necesară o exprimare limpede și fără echivoc a învățăturii ortodoxe în fața provocării ecumeniste. În primul rând este trebuincioasă precizarea că e vorba de o dogmă, nu de un aspect marginal, apoi de explicitarea unității și ființei Bisericii conform catehismului ortodox.
Abaterile Sinodului din Creta nu constau doar în organizarea deficitară și necanonică, ceea ce-l transformă în Sinod tâlhăresc, fără să-i ia statutul de Sinod. Și nici nu e vorba numai de utilizarea improprie a termenului de „Biserică” în documentele sale. Ceea ce cântărește greu este concepția neortodoxă despre existența unor „Biserici” separate care ar forma împreună în mod magic Biserica apostolică spartă în bucăți divizate. În acest sens, este greșit a urmări unitatea împreună cu ereticii, ci corect este a dori ca și ei să vină la unitatea Bisericii, așa cum se exprimă Sf. Ignatie Teoforul (Epistola către filadelfieni III, 2).
Până la o astfel de clarificare, pozițiile ortodoxe, dar conciliante ale Bisericilor Locale, ale Sfântului Munte Athos sau ale Părinților și credincioșilor tradiționaliști nu fac decât să cauționeze trădările de credință și să țină în amorțire conștiințele celor mulți. Din nefericire, această atitudine face rău Ortodoxiei în ansamblu.
Un eveniment care merită semnalat și denunțat cu tristețe este participarea Mitropolitului Ioan al Banatului la sărbătoarea Hanuka în sinagoga iudaică alături de „episcopul” catoloc din zonă. Chiar dacă nu a fost promovat în mass-media de Mitropolie, acest gest a devenit de notorietate prin relatarea catolicilor.
Joi seară, în data de 7 decembrie 2023, cu începere de la ora 18.00, Sinagoga ortodoxă din cartierul timișorean Iosefin a fost locul desfășurării ceremoniei primei seri de Hanukah, o vestită sărbătoare a luminii, speranției și sfințirii în calendarul iudaic. Cu ocazia acestei sărbători, care traditional durează opt zile, Excelența Sa Iosif Csaba Pál, episcop de Timișoara a dat curs invitației doamnei dr. Luciana Friedmann, președinta Comunității Evreilor din Timișoara de a fi în mijlocul obștii mozaice locale, în acest ceas festiv. Predica sărbătorii a fost rostită de rabinul Zvika Kfir, în limba engleză, fiind tradusă în limba română de doamna dr. Friedmann. Au mai participat IPS Ioan, mitropolitul ortodox român Banatului, doamna Regina Lochner, consulul Republicii Federale Germania la Timișoara și doamna Tilla Rudel, directoarea Centrului Cultural Francez din Timișoara. […]
Sărbătoarea aprinderii primei lumânări pe sfeșnicul cu opt brațe, Menorah, a fost înfrumusețată muzical de micul cor al comunității mozaice condus de dl. Arthur Funk. La final participanții au putut servi ceai și gogoși savuroși, o bucurie pentru copii și adulți.
Se înțelege limpede că Mitr. Ioan a participat la cultul mozaic și chiar a rostit o cuvântare, după cum se vede în poză. Cel mai probabil a și aprins menora, candelabrul cu 7 brațe. Toate acestea sunt interzise de canoanele Bisericii, dintre care amintim:
Canonul 70 apostolic (Oprirea comuniunii religioase cu iudeii) Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricare din catalogul clericilor ar posti cu iudeii, sau ar prăznui sărbătorile cu ei, sau ar primi de la ei darurile de sărbătoare, precum azimele sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.
Canonul 71 apostolic (Oprirea comuniunii cultice cu păgânii şi iudeii) Dacă vreun creştin ar duce untelemn sau ar aprinde lumânări la templul păgânuilor sau la sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor, să se afurisească.
Canonul 11 Trulan (CREŞTINII SĂ NU AIBĂ ÎMPĂRTĂŞIRE CU IUDEII) Nici unul dintre cei număraţi în starea preoţească, sau (vreun) laic să nu mănânce azimile cele de la iudei sau să se însoţească (întovărăşească) cu aceştia, sau să-i cheme la boli şi să ia doctorii de la ei, şi nicidecum să se scalde cu aceştia în băi. Iar dacă cineva s-ar încumeta (s-ar apuca) să facă una ca aceasta, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.
În mod evident au fost încălcate aceste canoane prin aprinderea lumânărilor la sărbători iudaice și prin participarea la cultul din sinagogă. Apostolii intrau în sinagogi sâmbăta folosind acest prilej pentru a le predica Evanghelia, nu pentru a fi în pace și a valida pe iudei. Pe când aici este vorba de opusul, adică de rușinare de Evanghelie și recunoașterea cultului evreiesc. Acest fapt este inacceptabil pentru o conștiință ortodoxă.
Din nefericire, spiritul ecumenist sincretist bagatelizează aceste încălcări și apostazii flagrante, cum e cea de acum. Amintim că au mai procedat astfel și alți episcopi, printre care Mitr. Teofan și Episcopul Sofronie.
Bunele relații cu celelalte religii pot fi cultivate și trebuie să se manifeste la nivel social, nu sacramental. Sf. Ap. Pavel îndeamnă să trăim în pace cu toți oamenii (Rom. 12:18), dar dacă se poate și cât stă în puterea noastră. Însă limita peste care nu se poate trece este părtășia la credința lor străină sau abandonarea propriei credințe (1Cor. 10:20-21). În plus, conviețuirea cu cei de alte religii se manifestă individual, foarte rar în cazuri concrete la nivel de relații instituționale (când e vorba de cooperare pe teme care permit și cer aceasta, cum ar fi promovarea familiei și relațiile cu statul).
Însă nevoia de încadrare clară a acestei abateri indică tocmai lipsa de sare și gândire creștină. Intoxicația cu apostazia căldicică face să nu mai fie sesizată căderea cumplită. Fără etosul ortodox, înghițim orice deraiere, chiar și una gravă. Dacă acum vreo 15 ani a existat o reacție la împărtășirea Mitr. Nicolae de atunci al Banatului la greco-catolici, acum nici măcar mersul la sinagogă nu mai trezește împotriviri din partea majorității, din câte se pare.
Dar cei care mai au și mai țin la credința simplă de copil, fără de care se pierde împărăția cerurilor, nu pot să nu ceară o luare de atitudine și o măsură de sancționare din partea Sinodului BOR. Sincretismul religios este o plagă a vremurilor noastre.
Mă rog ca Dumnezeu să vă dea luminare să înțelegeți că nu are legătură religia noastră, Ortodoxia, cu celelalte religii.
Totuși acum toată lumea, diferite mentalități, diferiți oameni, chiar mari, care nici măcar nu cred că există Dumnzeu, au impresia că nu trebuie să existe multe religii pentru că îi „scindează” pe oameni și îi aduc la dușmănie… Și toți se îngrijesc, mici, mari și statele și toate astea… să fie o singură religie. Și să fie în modul acesta: pentru că toate religiile sunt același lucru, să facem o nouă religie.
Asta fac sioniștii și lucrează foarte tare pentru acest lucru, oamenii să lase să punem o nouă religie „bună”… și să lăsăm deoparte că există chin, că există Satana și cele ca acestea. Doar că Ortodoxia l-a pus pe Satana ca dogmă. Nu le știți? Sunt scrise în Evanghelie!
Imediat ce-l negi pe Satana va fi că nu ești ortodox. Tu crezi că există Satana? Există într-adevăr duhul rău, precum îngerii și Sfinții, există și satanele/demonii.
Îmi amintesc că a spus o doamnă: „Oho-ho-ho, nu, eu nu-l vreau pe Satana, nu cred în el, nu…”
Nebunie! Acestea sunt cele care ne strică, duh rău spun și eu. Satana este duh rău. Ori spui duh rău, ori spui Satana, este același lucru…
Așa-zisele Biserici surori Catolică și Ortodoxă (Imagine: UJO)
Credința creștină, fiind sfântă și nepământească, s-a confruntat mereu de-a lungul timpului cu erezii care i-au denaturat caracterul ceresc și au încercat să o reducă la o convingere omenească facilă, netrebnică pentru mântuire. Ereziile, atât învățăturile, cât și grupările bisericești formate pe baza lor, au constituit mereu pericole la adresa dreptei credințe și Biserica le-a depărtat de la sine pentru a se proteja. Din nefericire, curentul ecumenist din zilele noastre distruge acești anticorpi printr-o concepție strâmbă, care constituie ea însăși o erezie, adică o abatere dogmatică.
Ce este ecumenismul
Mișcarea care urmărește, chipurile, să unească pe toți creștinii și chiar toate religiile pentru a ajunge la unitatea între toți și care prezintă această acțiune drept una plăcută lui Dumnezeu constituie rătăcirea cu care ne confruntăm cel mai mult în aceste vremuri. Năzuința după cer este înlocuită cu propunerea unei păci pământești de natură religioasă. Lupta cu lumea și decăderea ei este dată la o parte pentru a instaura o împăcare tocmai cu viața aceasta trecătoare. De parcă unitatea Bisericii nu a fost păstrată de atâtea veacuri prin condamnarea ereziilor, ci trebuie atinsă prin împăcarea cu ele. O astfel de unitate, care ține să adune pe cât mai mulți laolaltă pe plan pământesc, nu să-i curețe ca să se lipească de Dumnezeu, este o mare înșelare.
Mijloacele folosite sunt rugăciunile în comun, dialogurile teologice inter-creștine, căutarea unei unități între oameni în dauna unirii cu Dumnezeu, cu Hristos. Depărtarea de erezii este prezentată ca o faptă negativă, plină de ură și dispreț, pe când împăcarea cu dușmanii și potrivnicii credinței adevărate este înfățișată drept un act de bunăvoință și pace plăcută lui Dumnezeu.
Existența atâtor erezii produce mirare în sufletele multora și efortul de a căuta adevărul în atâtea rătăciri este epuizant și cere multă trudă. Însă Biserica mereu s-a distanțat de orice amăgire pentru a păstra nealterată credința cerească primită o dată pentru totdeauna. Această delimitare a fost un reflex normal din partea celor care caută pe Dumnezeu în mod curat pentru a nu-și pierde râvna sfântă și legătura vie cu El, pentru a nu cădea în concepții și fapte hulitoare și mincinoase.
Ecumenismul tocmai această pază de rătăciri o înlătură și pune în locul ei unirea cu ele. În forma sa extremă, el neagă orice graniță a Bisericii și orice claritate în credință, fiind suficientă o îndreptare vagă spre Dumnezeu, fără dogme clare și nestrămutate. Însă există și forme de ecumenism moderat, care dinamitează concepția despre Biserică, prin care se șterge definirea ei și raportarea corectă și sfântă față de ea. Mai concret, este negată unitatea și unicitatea ei. Articolul din Crez prin care Biserica este caracterizată drept „una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească” cu referire la cea Ortodoxă este strâmbat în noima lui. Se vorbește de o Biserică a lui Hristos care cuprinde și pe eretici sau se regăsește în diferite grade și la ei. Tainele sunt prezentate ca fiind lucrătoare și la ei prin forma exterioară. Drept urmare, apare necesitatea dialogului și unirii cu aceștia pentru a întregi și împlini Biserica apostolică.
Această viziune distruge tot ce au făcut Sfinții Părinți, care au păstrat intacte și integre atât dreapta credință, cât și unitatea Bisericii de-a lungul timpului în fața diverselor erezii cu care ea s-a confruntat. În loc să fie privite acestea drept uscăciunile tăiate și aruncate afară, ele sunt considerate păstrătoare ale Evangheliei. În loc să fie tratate ca niște otrăvuri și vrăjmași ai adevărului, ereziile sunt abordate ca bâjbâiri nevinovate și cu bună intenție.
Răstălmăcirea citatelor biblice: „Ca toți să fie una” și „o turmă și un Păstor”
Pasajul cel mai des invocat și cel mai grav răstălmăcit de ecumeniști din Evanghelie este cel din rugăciunea arhierească a Mântuitorului dinainte de răstignirea Sa: „ca toți să fie una” (In. 17: 21). Această cerere este privită ca referindu-se la toți creștinii, inclusiv eretici, și la o unitate care se realizează între ei.
Dar versetul anterior din contextul scripturistic ne arată că termenul „toți” se referă la apostoli și la „cei ce vor crede în Mine (Hristos) prin cuvântul lor”. În plus, credința avută în vedere nu este una simplă, declarativă, cum o aveau evreii în Legea lui Moise, dar care nu L-au primit, ci L-au răstignit pe Hristos. Ci este vorba despre o credință nelumească, după cum se înțelege din versetele anterioare: „Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării” (v. 12) și: „le-am dat cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume” (v. 14) și: „sfințește-i întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (v. 17).
Cât despre unitatea pentru care Se roagă Hristos, aceasta nu este pur și simplu între oamenii credincioși, ci cu Tatăl, cu Dumnezeu. El Însuși precizează: „după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (v. 21), adică după cum Mântuitorul este una cu Tatăl, așa și apostolii devin una cu Tatăl și cu Fiul (și cu Duhul Sfânt). Lucrarea aceasta este una harică, prin schimbarea adusă de intervenția dumnezeiască: „slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” (v. 22). Nu este vorba de o simplă adeziune la cuvântul Evangheliei, ci de o trăire a ei corectă și în adevăr.
Abia în felul acesta, prin mărturia unirii cu Dumnezeu și prin dragostea și buna înțelegere întreolaltă, care se nasc din harul Lui, se poate ajunge ca „lumea să creadă că Tu (Tatăl) M(pe Hristos)-ai trimis” (v. 21). Necredincioșii nu pot fi convinși să primească pe Hristos doar pentru că nu ar exista dezbinări, ci abia atunci când văd o viețuire în dragoste cerească, evanghelică.
Această interpretare a versetului în cauză se găsește la toți Părinții bisericești mai vechi și mai noi, pe când viziunea ecumenistă nu se găsește decât la teologii moderni, care doresc să impună direcția cea nouă.
La fel și referința la „o turmă și un Păstor” (In. 10: 16) este răstălmăcită pentru a lărgi contextul dincolo de limitele Bisericii spre eretici. Însă Hristos se referă că vor fi o turmă apostolii și credincioșii dintre iudei împreună cu „alte oi, care nu sunt din staulul acesta”, adică nu dintre evrei, ci dintre neamuri. Este vorba despre constituirea Bisericii formată nu doar din iudei, ci și din neamuri. Nicidecum nu se poate raporta acest verset la credincioși și eretici, pentru că Mântuitorul nu vorbea cu apostolii sau cu credincioșii botezați, ci cu fariseii pe care îi mustra. Deci turma este formată din alăturarea neamurilor care au credință curată, în contrast cu necredința fariseilor, saducheilor și conducătorilor iudaici din acea vreme.
Nu există Taine în afara Bisericii
Excomunicarea ereticilor sau despărțirea lor de Biserică a dus la pierderea continuității apostolice și a harului sacramental. Acest lucru îl spune Sf. Vasile cel Mare în primul său canon. Este vorba atât de eretici, cât și de schismatici, după cum considera și Sf. Ciprian al Cartaginei.
Primirea ereticilor prin mirungere fără botez sau a clericilor fără hirotonirea lor din nou nu constituie o dovadă a acceptării acestor Taine în cadrul comunităților rupte de Biserică, ci iconomii și pogorăminte pentru a face mai ușoară revenirea individuală a persoanelor rătăcite la dreapta credință și în staulul mântuitor. Nici un canon și nici o scriere patristică nu conține o astfel de învățătură, care ar veni în directă contradicție cel puțin cu Părinții menționați mai sus.
Extra Ecclesiam nulla salus este principiul de bază al Bisericii, spus de Sf. Ciprian al Cartaginei (Epistola LXIII, XXI, 2, Către Iubaianus), adică: În afara Bisericii nu este mântuire. Aceasta deoarece nu există credință dreaptă. De aceea nici de Taine autentice nu putem vorbi.
Desigur că există situații când unii oameni din afara Bisericii se pot mântui. Chiar Sf. Ciprian, în aceeași scrisoare menționată, afirmă despre catehumeni că se mântuiesc dacă li se întâmplă să mărturisească pe Hristos înainte de a fi botezați. Dumnezeu lucrează asupra sufletului omenesc și direct, fără mijlocirea Tainelor, cum a fost cazul cu sutașul Corneliu (Fapte, 10:45-46), spre exemplu, revărsând harul Său. Însă aceasta nu înseamnă că putem extrapola de la cazuri de persoane particulare la structuri bisericești întregi. Dacă inima unora din afara Bisericii poate să aibă credință curată și să primească har, un cult eretic se caracterizează prin deviere dogmatică și rătăcire.
Abateri ecumeniste concrete
Depărtarea de cugetul și rânduiala ortodoxă se înregistrează prin participarea oficială la Consiliul Mondial al Bisericilor și la dialogurile speciale cu catolicii și anticalcedonienii. Această implicare a fost decisă la cel mai înalt nivel la Sinodul din Creta.
Practic, rugăciunile în comun din cadrul săptămânii ecumenice din ianuarie și orice alte afirmații cu iz ecumenist au fost validate de către Sinodul menționat. Dacă până atunci acestea puteau fi interpretate ca opinii personale și nereprezentative pentru Biserică, de atunci ele sunt oficializate.
Abaterea concretă constă în „teoria ramurilor nedepline”, adică în conceptul că Biserica lui Hristos cuprinde confesiuni depline (Biserica Ortodoxă) și nedepline, ultimii având doar elemente și rămășițe din Biserica primară. Practic, Biserica cea una, sfântă din Crez nu mai este considerată cea Ortodoxă, ci una mai încăpătoare și mai inclusivistă. În practică, această doctrină justifică și conduce la rugăciuni și slujbe în comun cu excepția Liturghiei, adică la comuniune bisericească, dar nu și euharistică, dacă se poate spune așa.
Aceste idei sunt eretice pentru că se abat de la definițiile din Crez. Ele nu sunt nici măcar de natură schismatică, așa cum ar putea fi schimbarea calendarului, pentru că ating nivelul dogmatic, chiar dacă se încearcă negarea acestui fapt.
Promovarea ecumenismului
Există factori care propagă acest flagel în sânul Ortodoxiei. Aceștia se găsesc îndeosebi în cadrul Patriarhiei de Constantinopol, care are activitatea cea mai bogată în această direcție. Cel mai probabil și dovedit în multe situații, aceasta este controlată de către agenți politici din SUA, care impun o agendă concretă, după cum se constată din colaborarea strânsă de mai multe decenii.
De asemenea, Patriarhia Alexandriei, fără mulți credincioși și vulnerabilă, aflată la cheremul politicii grecești și poziționată între musulmani și monofiziți, este o altă sursă de vulnerabilitate. Chiar și Patriarhia Antiohiei s-a aflat pe aceeași linie de apropiere îndeosebi de monofiziți, dar în ultimul timp s-a mai redresat. Bineînțeles că înclinații ecumeniste se găsesc în multe alte Biserici Locale, la ruși, greci, ciprioți, dar sub un oarecare control.
La noi, românii, ierarhii, Facultățile de Teologie și majoritatea preoților educați în seminarii au promovat după căderea comunismului ideile ecumeniste și acum există un flanc puternic în această direcție. Este duhul vremii să crezi într-un Dumnezeu al tuturor, care nu se uită la religia omului.
În urma poziționării unor duhovnici cunoscuți împotriva ecumenismului și în ultimul timp a protestelor de după Sinodul din Creta, s-a cristalizat și un front de apărare a credinței în fața căruia se manifestă prudență. Dar interesele mondialiste sunt mai puternice și înclină balanța în favoarea ecumenismului. Pe de altă parte, bunul simț stricat manifestă o reținere să se dezică de faptele eretice ale ierarhiei din respect neghiob față de conducerea bisericească.
Aici trebuie precizat că ecumenismul se manifestă prin desacralizare, printr-o perspectivă adogmatică, pur lumească, după cum ar fi exemplul Pr. Vasile Ioana în discursul său Fain și simplu de la Oradea de acum câteva zile. Redăm mai jos o secvență virală care surprinde derapajele dogmatice, deși sunt destule și la nivel moral, bisericesc și duhovnicesc:
Preoți, mireni și chiar purtători de cuvânt pe această linie sunt destui și sunt promovați de mass-media. Ei încearcă să dea tonul.
Mascarea ereziei
Din nefericire, discursul deșănțat ecumenist este apărat și chiar dublat de o altă linie constituită din duhovnici și teologi ancorați în viața Bisericii, dar care justifică aceste deraieri.
Dacă în cazul împărtășirii Mitropolitului Nicolae Corneanu din 2008 au existat reacții de opoziție și dezaprobare în urma cărora și Sinodul mare a dat măcar un pas înapoi, astăzi cu greu se găsesc voci care să înfiereze semnăturile de la Sinodul din Creta. Dimpotrivă, sunt arătate atitudinile extreme ale nepomenitorilor și luate ca pretext să fie înghițită erezia (spre exemplu, P. Zaharia Zaharou, care apără ideile rătăcite ale Mitr. Ioannis Zizioulas).
Dar există o serie de teologi, ierarhi și preoți care justifică greșelile dogmatice din Creta într-un mod nejustificat. Spre exemplu, IPS Ierotheos Vlachos din Grecia a fost un opozant al Sinodului, dar numai de fațadă, sfârșind prin a-l arăta ca pe ceva tolerabil, folosind argumente false teologic și istoric. Concret, cele vreo 40 de Sinoade între primul și al doilea Ecumenic nu au conlucrat la găsirea unei formule cât mai clare dogmatice, ci s-au condamnat reciproc, ortodocșii și arienii din acea vreme.
La un nivel mai de mase, Părintele Rafail Noica a pledat și el spre dezincriminarea Sinodului pentru că a folosit un limbaj plastic. Chiar dacă el însuși spune că e nevoie de luare aminte ca nu, făcând pe prostul, să ajungem chiar să fim, pare că tocmai aceasta s-a întâmplat. Pentru că nu este vorba doar de folosirea termenului de Biserică impropriu pentru eretici, ci chiar de a-i considera astfel.
Amintesc în treacăt de atitudinea Sfântului Munte pe acest subiect, care a fost una diplomatică și ilicită. A evitat să înfiereze erezia și chiar să o abordeze punctual, iar hotărârile Sinaxei au fost luate în ciuda opoziției unor Mănăstiri și prezentate ca fiind ale întregului Athon. Pe un subiect dogmatic ar fi fost corect să existe o hotărâre unanimă, nu majoritară și duplicitară.
Dar nu numai personalitățile cu renume din Ortodoxie au luat parte la această trădare, ci majoritatea zdrobitoare a preoților și mănăstirilor. Argumentul invocat este că nu ne privește, ci răspunderea este a episcopilor. Ca și cum noi am fi străini de ierarhia superioară.
Însă cel mai greu aspect al acestei situații consider că este acela că această poziție a oamenilor duhovnicești este o obișnuință cu trădarea și cu abaterea de la credință. E ca și cum ar spune că nu-L cunosc pe Omul Acesta (Hristos) și credința Bisericii.
Vocile ecumeniste nesancționate introduc o obișnuință, o nouă linie și normă. Acestea capătă aderență și îndrăzneală prin nepăsarea vinovată a celor drept-credincioși. Treptat, se poate ajunge, dacă nu s-a ajuns deja, la formarea unei noi tradiții.
Mărturisirea ortodoxă
În fața acestei decăderi treptate și grave este nevoie de o mărturisire vie, nu de o atitudine de muzeu. Credința este și trebuie să fie viață și comoară, nu un exponat din vremuri apuse. Ea trebuie apărată dacă este în noi, și nu în vreo vitrină. Formulele dogmatice nu sunt niște expresii consfințite pentru totdeauna și de neatins, ci cuvinte vii care trebuie apărate și împlinite pentru a avea viață din ele.
Credința în Biserică rămâne autentică atunci când o păstrăm curată, când reacționăm față de cei care vor să o strâmbe, când nu o dăm după moda fandosită a societății.
În vechime, Sfinții Părinți au dezvoltat subiectele dogmatice aflate sub atacul ereticilor. Dogma Sfintei Treimi a fost nuanțată prin conceptele de ipostas, fire, natură și persoane. Firile lui Hristos au fost definite ca neîmpărțite, nedespărțite, neamestecate și neschimbate, iar voința și lucrările ca fiind ale firii, nu ale persoanei. Despre icoane a fost elaborată o doctrină care să combată rătăcirile iconoclaste. Și multe alte aspecte teologice au fost clarificate pentru a nu exista loc de rătăcire.
În același mod, și astăzi este necesară o teologie edificatoare asupra relației Bisericii cu ereticii din cauza înțelegerii greșite care domină nu doar pe credincioșii simpli, ci care a pătruns chiar și printre cei mai duhovnicești.
Desigur că ecumenismul are un pronunțat caracter pământesc și profan, dar el atacă esența credinței și este de factură eretică. Induce idei strâmbe despre Sfintele Taine, despre Botez, despre spovedanie, despre sfințenie. Pierderea acestor repere ne lasă pradă unui „ecumenism lucid”, care nu este decât masca și pretextul pentru a ne ține de cele lumești și a ne rușina de Hristos, de adevăr și de rânduielile cerești ale Bisericii.
Eschivarea de la discutarea aspectelor problematice dovedește doar alipirea de minciună și nevoia de a masca acest lucru. Nu folosirea termenului de „Biserică” pentru eretici este greșeala incriminată, ci teoria ramurilor, a unității pierdute și a Bisericilor nedepline, participarea la mișcarea ecumenică, la Consiliul Mondial al Bisericilor, care are un regulament eretic, rugăciunile în comun și sincretismul religios. Și, bineînțeles, esențialul este ca toți creștinii ortodocși să creadă în Biserica Ortodoxă una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească.
Dialogul iubirist cu papistașii a fost început în atmosfera mișcării ecumenice în anul 1980 în Patmos și Rodos, Grecia. Până în momentul de față, au avut loc o serie de 14 întruniri ale Comisiei Mixte de Dialog, unde au fost elaborate 6 documente oficiale (la Munchen – 1982, Bari – 1987, Valaam – 1988, Balamand – 1993, Ravenna – 2007 și Chieti – 2016). Zilele acestea Comisia s-a întrunit din nou pentru a continua discuțiile-„tratative” despre primat și sinodalitate în al doilea mileniu de creștinism.
Cu binecuvântarea Sanct. Sale Teodor al II-lea, Papa și Patriarhul Alexandriei și al întregii Africi, Patriarhia străveche al celui de-al doilea scaun al găzduiește întâlnirea Comisiei Mixte Internaționale de Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică. La această importantă întâlnire, care se va ține între 1 și 7 iunie a.c., participă 24 de reprezentanți ortodocși și 18 r/catolici, teologi clerici și mireni.
Faptul acesta dobândește o greutate specială de vreme ce se adună în Scaunul istoric al străvechii Biserici Alexandrine, în țara Nilului, leagănul creștinismului și creatoarea teologiei prin pionierii înalt-zburători și stâlpi ai dreptei credințe, Marii Părinți și Sfinți Arhiepiscopi ai Alexandriei, prin vestita Școală Catehetică a Marii Cetăți, precum și prin pustiile vaste care au născut anahoreza (retragerea), ascetismul și au format definitoriu monahismul de sub cer și canoanele lui.
Este semnalat faptul că această Comisie Internațională este cel mai înalt organism pentru «Dialogul Iubirii» între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică.
Comisia menționată s-a întrunit prima dată pe sfânta insulă Patmos în anul 1980 și a cercetat succesiv pe diferite punte o serie de subiecte teologice critice cu sinceritate și în duh de dragoste frățească.
Textele-Declarații care au fost emise la aceste întâlniri au constituit temelia și punctul de referință pentru întâlnirea mondială în desfășurare și dialogul dintre cele două Biserici.
Ultima întâlnire a Comisiei a avut loc la Chieti, Italia în anul 2016, cu tema: Primatul și sinodalitatea în Biserică în primul mileniu.
Comisia își continuă lucrările pe aceeași temă în al doilea mileniu.
Ceremonia oficială de începere a lucrărilor Comisiei Internaționale Mixte Teologice va avea loc mâine, 1 iunie a.c., în Sala Tronului Palatului Patriarhal al Alexandriei.
Din partea Secretariatului Sfântului Sinod al Patriarhiei Alexandriei
Contextualizare: După cum a specificat în comunicatul de mai sus și după cum este comunicat oficial de către Patriarhia Alexandriei, lucrările au fost deschise ieri de către Patriarhul Teodor printr-un discurs de început, după care a luat cuvântul reprezentantul catolicilor, cardinalul Kurt Koch. Mai sunt menționate două nume de Mitropoliți ai Patriarhiei Ecumenice, Iov de Pisidia și Maxim de Silivria, și încă un cardinal, Joseph W. Tobin. Nu se știe care Biserici Ortodoxe și-au trimis delegați și numele acestora. Foarte probabil că și noi, românii, am trimis pe Mitropolitul Nifon.
Ideea centrală din discursul Patriarhului Teodor ar putea fi rezumată de această frază pompoasă, dar care nu ne dă multă încredere în realitate: „Suntem datori să devenim diaconi/slujitori ai unității Bisericii prin dragostea de Adevărul lui Hristos, fără a decădea din credință, prin adevărul dragostei Sale, cu cutezanță, răbdare și curaj”. Alăturarea termenilor de mai sus este suspectă și imposibilă. Unitatea Bisericii nu este slujită alături de eretici, ci împotriva lor prin păstrarea adevărului de credință fără ezitare, nu prin dialog cu cei înstrăinați de el.
Important de notat este faptul că dialogurile acestea au fost blocate temporar după ruperea comuniunii dintre Moscova și Fanar în urma disputelor pe tema autocefaliei schismatice ucrainene, începând cu 2019. Este obligatorie participarea tuturor Bisericilor Ortodoxe implicate în dialog. Însă asistăm la o ignorare a acestui principiu probabil pentru a netezi calea spre o apropiere mai mare în vederea Sinodului preconizat să fie întrunit în 2025 în comun de ortodocși și catolici.
