„Ecumenismul inimii” de la Adunarea Generală a CMB este un cancer duhovnicesc din care ierarhia ortodoxă nu vrea să iasă

IPS Nifon la Adunarea Generală a CMB de la Karlsruhe (Imagine: Basilica)

Adunarea Generală, care se întrunește de regulă la un interval de 7-8 ani, este organismul cel mai important de conducere al „Consiliului Mondial al Bisericilor” (CMB). Aici sunt stabilite regulamentele și este trasat parcursul de urmat în viitor. Manifestările exterioare, mai ales rugăciunile în comun, despre care am scris, sar prima dată în ochi. Dar toate acestea se bazează pe semnarea unor acorduri și documente programatice, care dezvăluie natura acestui Consiliu și pe care le analizăm în rândurile ce urmează.

Anul acesta, la a 11-a Adunare de la Karlsruhe, participanții au emis mai multe documente. Atenția a fost atrasă în mare parte spre subiectul de moment al atacului armat al Rusiei asupra Ucrainei. Discuțiile au fost aprinse pe această temă și au stârnit criticile Patriarhiei Ruse că documentul elaborat ar avea la bază un substrat politic. Dintre reproșurile aduse de Moscova, dincolo de contrele diplomatice profane, reținem îndeosebi faptul că nu a fost primită propunerea delegaților Bisericii Ucrainene canonice de a fi condamnate acaparările de biserici de către schismatica „Biserică a Ucrainei”.

Dar tonul general al mișcării ecumenice, care ar trebui să fie în centrul atenției, este dat de documentul intitulat: Declarația de unitate. „Ecumenismul inimii”, promovat în acesta, ne dă radiografia momentului. Ecologia și împroprierea însuflețită a doctrinei unității sincretiste sunt semnele distinctive ale caracterului pământesc, secularizat și profan al etosului religios din cadrul CMB.

Ecologismul

Ecologia promovată de CMB nu este o simplă preocupare de natură, ci are un caracter religios, este pusă în legătură cu dreptatea și echitatea. Protejarea mediului înconjurător are conotații politice, sociale și morale.

Pe lângă documentele oficiale emise pe marginea conflictelor din Coreea, Nagorno-Karabah, Ucraina, Papua de Vest, Orientul Mijlociu, există și unul general dedicat temei ecologiei. Pocăința este pusă în corelație cu timpul care devine tot mai scurt pentru a îndrepta păcatele egoismului și lăcomiei, care „amenință viața întregii creații”. Drept urmare, este adresat un apel întregii lumi să treacă la surse de energie regenerabile, dar cu respectarea și protejarea celor săraci, bineînțeles. „Bisericile” membre sunt chemate să se implice teologic și financiar în implementarea acestui plan măreț. Mai mult, sunt create diferite Comisii speciale care să coordoneze acest program.

Chiar Declarația de unitate abordează subiectul ecologiei din primul paragraf, definind CMB ca fiind o asociație care „trăiește și dă mărturie într-o lume care este în același timp creația frumoasă a lui Dumnezeu, dar și sfâșiată de criza ecologică, război, pandemie, sărăcia sistemică, rasism, violența bazată pe gen…”. Este de observat că lumea nu este privită ca fiind răvășită de păcat, căderea ei nu este una duhovnicească, ci una ecologistă. Crucea lui Hristos și dragostea lui Dumnezeu sunt cele care depășesc diviziunile și rupturile din lume. Deși inepuizabile, ele urmăresc un scop pământesc, sunt mai puternice așa-zicând și contrabalansează greutățile materiale. Bineînțeles că această viziune contrastează puternic cu Evanghelia și învățătura ortodoxă a Bisericii despre degradarea spirituală, nu materială a pământului după căderea din rai, cu toate că sunt redate citate scoase din context de la Apostolul Pavel pentru a-și sprijini punctele de vedere.

Doctrina unității stabilită la Adunările Generale ale CMB

În ce privește unitatea spre care tind „Bisericile” membre CMB, este făcută o trecere în revistă a modului cum a evoluat acest concept de-a lungul celor 10 Adunări anterioare, încununate cu cea de anul acesta. Practic, sunt asumate deciziile anterioare, revigorate și dus procesul mai departe, fără vreo revizuire.

Astfel, la Amsterdam (1948) și la Evanston (1954) „a fost afirmată unitatea (unimea) în loialitate față de Hristos, a fost abordat păcatul diviziunilor bisericești persistente și a fost exprimată speranța că Bisericile ar putea «sta laolaltă­­­» în asocierea lor imperfectă”. La New Delhi (1961) s-a spus că unitatea Bisericii ar fi făcută vizibilă când toți vor găsi împăcarea în credința apostolică, în viața sacramentală și în misiune. După șapte ani, la Uppsala (1968), catolicitatea/sobornicitatea a fost scoasă în evidență ca opusă egoismului și particularității și s-a făcut apel la crearea condițiilor pentru un Sinod universal autentic care să aibă rol conducător pe viitor. În Nairobi (1975) a fost dusă mai departe viziunea sobornicească spre o asociație sinodală a bisericilor locale. Apoi în Vancouver (1983) a fost reamintit faptul că unitatea se realizează în trei puncte: credința apostolică, recunoașterea reciprocă a Botezului, Euharistiei și preoției și luarea în comun a deciziilor. Potrivit Adunării din Canberra (1991), unitatea Bisericii va fi posibilă când toate bisericile vor recunoaște una în alta Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească în așa fel încât diversitatea tradițiilor teologice, etnice și istorice sunt integrate în comuniune. Aniversarea a 50 de ani de activitate la Harare (1998) a însemnat un apel către biserici „să se întoarcă spre Dumnezeu și să se bucure cu nădejde”. Doctrina baptismală a fost adoptată la Porto Alegre (2006) cu sensul că toți cei botezați în Hristos sunt uniți cu El într-un trup, care este chemat să se manifeste într-o diversitate bogată. La Busan (2013) s-a pus accentul pe unitatea Bisericii ca slujitoare a reconcilierii de la Dumnezeu a întregii lumi și a toată creația.

Ecumenismul inimii

La a 11-a Adunare de la Karlsruhe, s-a pus accentul pe „ecumenismul inimii” ca o încununare a tuturor eforturilor de unitate de până acum. Așadar planul doctrinar, care a constituit prima etapă, este dus spre cea mai înaltă culme a dragostei. Din nefericire, cum era de așteptat, nu prin mijloace potrivite, ci prin năzuințe specifice râvnei înșelate după daruri, harisme și virtuți înalte, pe care le insuflă demonii celor predispuși spre amăgire pentru a atrage pe cât mai mulți entuziaști.

„Lucrarea de unitate are nevoie să fie insuflată din nou de dragostea pe care am văzut-o în Iisus Hristos.” Deși pentru ochiul neavizat al lumii această declarație este una nobilă, duhovnicește ea ascunde un duh de înșelare. Pe de o parte, unitatea Bisericii este dată de Hristos, nu se pierde, o avem și nu este ceva ce căutăm pentru că nici porțile iadului nu vor birui credința adevărată. Pe de altă parte, năzuința de a trece din start la formele cele mai înalte de spiritualitate este caracteristică înșelării demonice. Sf. Ignatie Briancianinov accentuează în mod deosebit ideea că învățătura ortodoxă insistă pe faptul de a nu căuta dragostea, ci frica de Dumnezeu, căci din ea răsar firesc toate celelalte virtuți prin păzirea poruncilor evanghelice.

Unitatea diplomatică nu e calea spre unitatea în Hristos

Limbajul corect politic ascunde probleme și disensiuni serioase. Pe acestea CMB nu poate sau chiar nu dorește, dar oricum nu are o abordare corectă pentru a le depăși. Acest fapt reiese din fraze ca aceasta: „Acum noi suntem mai mult în acord decât în dezacord asupra multor aspecte ale credinței apostolice, în mare parte despre înțelegerea noastră asupra Tainelor și a imperativului de a sluji pe poporul lui Dumnezeu din lume. Există o implicare profundă în direcția unității văzute, o concentrare înnoită asupra spiritualității ecumenice și asupra ecleziologiei care începe cu botezul”. Perspectiva aceasta de a fi mereu pe cale și într-o înțelegere tot mai bună, dar fără să fie atinsă vreodată unitatea adevărată este un circ ieftin contrar naturii adevărate a Bisericii și jertfei Mântuitorului nostru. Desigur că funcționează în sens negativ și foarte mulți ortodocși sunt amăgiți și mulți eretici sunt ținuți în amăgire, dar acesta este un lucru de plâns.

Concluzie: ereticii nu pot conduce la unitate

Din nefericire, participarea ortodoxă la astfel de evenimente și mișcări ecumeniste nu este justificată și ascunde o mare trădare a dreptei credințe și a spiritualității autentice. Nu doar că nu există o mărturie a adevărului în fața ereticilor, ci se alunecă spre o înșelare tot mai accentuată și mai profundă. Doctrina ecumenistă înghite orice zbatere de conștiință.

Reamintim că au existat problematizări ale ortodocșilor cu privire la implicarea în CMB. În 1997 și ΄98 Bisericile Georgiei și Bulgariei au părăsit Consiliul, ba chiar și sârbii au luat această decizie în Sinodul lor local, dar s-au răzgândit după un an. În acest context, au fost puse în discuție principiile de bază ale participării la mișcarea ecumenică în CMB.

Una din cele patru teme serioase a fost rugăciunea în comun. Raportul final din 2002 al Comisiei speciale, care a fost constituită în 1998, a fost unul uluitor. Rugăciunile „ecumenice” nu sunt privite ca o părtășie deplină, ci ca o comuniune parțială a celor ce merg împreună spre unitate. Este adevărat că ne putem ruga laolaltă cu neortodocșii în anumite condiții cum sunt catehumenii sau ereticii interesați de credința drept-slăvitoare, dar auspiciile oferite de CMB nu sunt de așa natură, ci au un caracter și țel eretic. Unitatea urmărită de mișcarea ecumenică este de factură protestantă și neconformă cu învățătura dreaptă. Prin urmare, rugăciunile în comun nu pot fi justificate decât în mod mincinos și trădarea Ortodoxiei este fățișă, numai să fim preocupați să o observăm, nu indiferenți.

Toată zbaterea ecumenistă nu poate decât să stârnească uimirea unui ortodox sincer: Cum am putea crede că unitatea Bisericii poate fi căutată de eretici, care prin definiție sunt cei care au rupt-o? Este evident că e vorba doar de o cruntă mișcare de despărțire de Dumnezeu sub pretextul căutării unității Bisericii.

Dacă ținem cont că ierarhul român Nifon al Târgoviștei a fost ales în forurile de conducere ale CMB, devine și mai presantă nedumerirea: Ce îi face pe ierarhii ortodocși români și din alte Biserici Locale să lepede adevărul de credință și să stăruie să implice Ortodoxia tot mai mult în acest cancer numit ecumenism?

A XI-a Adunare Generală a CMB. Atmosferă păgână în rugăciuni și dezbateri despre unitate și pace pământească

Foto: Oikoumene.org

Cu o decalare de doi ani cauzată de restricțiile din pandemia de covid, zilele trecute s-a ținut la Karlsruhe, Germania, a XI-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor. Presărat cu rugăciuni în comun dimineața și seara și dezbateri tematice, evenimentul a stat sub deviza: „Dragostea lui Hristos mișcă lumea spre împăcare și unitate”. De asemenea, logo-ul a fost format din patru elemente: crucea, porumbelul, cercul (lumea) și calea.

În plus față de elementele principale (sigla și motto-ul), caracterul pământesc este și mai clar scos în evidență de ritualurile de rugăciune și dezbaterile organizate.

Chiar și la celelalte Adunări din anii precedenți a fost stridentă și greu de digerat pentru un ortodox prezența elementelor păgâne, nici măcar creștine, dar și a diferitelor ritualuri de rugăciune în comun cu eretici protestanți și anticalcedonieni. O scurtă istorie realizată oficial chiar de CMB subliniază protestul participanților ortodocși față de ritualurile religiilor africane și japoneze:

Din păcate, aceste manifestări ritualice nu au dispărut cu totul, chiar dacă s-au diminuat, și reprezentanții ortodocși participă la ele. Filmulețul oficial care prezintă o secvență din rugăciunea de deschidere este elocvent pentru un creștin ortodox serios că totul este străin de învățătura apostolilor. Elementele păgâne, voia bună, exaltarea și atmosfera de spectacol artistic sunt puternic contrastante cu interiorizarea, seriozitatea, pocăința, umilința și credința în Dumnezeu cel în Treime, în Hristos și în Evanghelia Lui. Crucea și bucuria duhovnicească nu au nici o legătură cu ceea ce se poate vedea în exemplul de „rugăciune” de mai jos, la care au participat și ortodocși, printre care IPS Nifon al Târgoviștei:

La această sesiune de rugăciune de deschidere a participat cu un discurs și Patriarhul Ioan al XI-lea al Biserici Antiohiei. De asemenea, s-a rostit Crezul, rugăciunea Tatăl nostru și a fost intonată și o cântare psaltică în arabă printre celelalte cântecele cu tromboane, dansuri, tobe, mișcări scenice și citiri din texte scripturistice:

O temă importantă, bineînțeles, pentru „pacea lumii” este războiul din Ucraina. Delegați ai ortodocșilor (un mirean) și schismaticilor (un episcop) din această țară și-au prezentat punctele de vedere pe acest subiect.

La rândul ei, Biserica Rusă și-a exprimat dezacordul față de proiectul unei Declarații a CMB despre războiul din Ucraina deoarece condamna invazia rusă fără să menționeze celelalte părți implicate în conflict. El a ironizat documentul spunând că este mai bun decât se aștepta. De asemenea, l-a comparat ca importanță cu documentele de la McDonald΄s și Starbucks și cu declarațiile președintelui german care a semnat un document pentru transferul pașnic al puterii către opoziție acum trei ani, dar apoi s-a spălat pe mâini.

Atmosfera profană a acestor adunări este suficientă pentru a înțelege că scopul ei nu este nicidecum unitatea Bisericii, ci o reconciliere strict politică lumească și, mai corect spus, păgână în sensul unei credințe fetișiste și a unei venerări a pământului, naturii și lumii. Practic, țelul declarat nu este cerul, raiul și împărăția lui Dumnezeu, ci viața de aici. Sufletul, Biserica, Dumnezeu, credința, rugăciunea devin tot atâtea noțiuni pervertite și coborâte la un nivel înapoiat și idolatru.

Foto: Oikoumene.org

Grija pentru ecologie a Patriarhului Ecumenic, spre exemplu, se vede că  nu numai că nu are la bază principii ortodoxe, ci este una mai degrabă de inspirație din religiile primitive. Este doar un pretext pentru a induce o gândire străină despre lumea aceasta. Dar chiar și Pr. Ioan Sauca, Secretar General interimar la CMB promovează pe site-ul Patriarhiei grija față de „planeta noastră comună, Pământul”.

De altfel, agenția Basilica a prezentat evenimentul din Karlsruhe concentrat în jurul „marilor probleme ale lumii la care creștinii nu pot rămâne impasibili: pandemie, războaie, diverse forme de discriminare, criza de mediu ș.a.”, făcând abstracție de toate derapajele canonice și dogmatice care afectează și degradează nepermis participarea ortodoxă. Pentru că totul nu se reduce la alegerea de noi comitete de conducere și nici la abordarea unor probleme care nici măcar nu țin de sfera religioasă și care evident că nu pot fi rezolvate de Biserică. Indiferența față de suferințele și crizele oamenilor din lume nu trebuie contracarată cu alinierea la programele și strategiile politicii mondiale.

Este normal ca Ortodoxia să aibă legături și să accepte nivelul rudimentar religios al celorlalte erezii și religii, dar fără să-și piardă identitatea proprie și fără să ia parte, coborându-se în această mocirlă. Argumentele unora dintre ortodocși că în mișcarea ecumenică se dă o mărturie despre dreapta credință celorlalți pălesc în fața realității și nu sunt decât o luare în derâdere a Evangheliei lui Hristos.

Rugăciunile în comun – expresie a ereziei ecumeniste

Un exemplu de „așa nu” (Imagine: Αγιος Κοσμάς ο Αιτολός)

Orice credincios care se roagă după practica Bisericii își dă seama, chiar și numai la nivel intuitiv, că nu este acceptabilă conslujirea sau chiar rugăciunea particulară în comun cu ereticii. Pocăința, trezvia, smerenia, credința și sinceritatea, care alcătuiesc duhul adevărat de rugăciune, sunt cu totul contrare ereziilor. Dacă până și risipirea gândurilor separă mintea și inima de Dumnezeu, cu atât mai mult acceptarea voită de a te ruga cu cei rătăciți. Identitatea noastră duhovnicească în fața Domnului nu permite nimic străin, care să întineze și să rupă legătura noastră vie cu El.

Linia ortodoxă pentru rugăciunile în comun

Există mai multe trepte de separare liturgică față de eretici. În primul rând, nu avem comuniune, adică nu ne împărtășim din aceleași Taine. În al doilea rând, nu participăm laolaltă la cultul din biserică și apoi nici în particular nu facem rugăciuni împreună.

Este evident că Euharistia nu poate fi dată ereticilor și nici să participe vreun ortodox la „Tainele” lor. Hristos este prezent tainic în Împărtășanie și credința dreaptă este o condiție indispensabilă pentru a o săvârși și a o primi. Nici măcar nu pot fi pomeniți la proscomidie; chiar dacă au existat Sfinți care au trecut peste această regulă, dar ele rămân excepții.

În plus, nici la ritualul Liturghiei sau la celelalte slujbe nu sunt primiți ereticii din cauza abaterilor de credință care le domină sufletul. Evident că nici noi nu putem merge la cultul lor în nici un caz. Este acceptabilă prezența ereticilor la slujbele ortodoxe atunci când manifestă interes față de credința dreaptă cam așa cum participau și cei nebotezați în vechime, catehumenii de odinioară.

În ce privește rugăciunea particulară, nici aici nu putem avea comuniune cu ereticii decât dacă aceștia manifestă întoarcere și interes real pentru Dumnezeul nostru.

Altceva este faptul că ne rugăm împreună cu unii ortodocși care nu au credință sau este foarte slabă. Putem purta sarcinile unii altora în rugăciune, cu osteneală. Aceasta ne trage în jos, dar nu reprezintă o trădare a lui Dumnezeu, a credinței noastre. De aceea, pentru o bună sporire și rânduială, Biserica a rânduit din începuturi ca nu toți păcătoșii să participe la Liturghie și nici să ne împărtășim oricum tocmai pentru a exista o ordine, nu un haos dăunător duhovnicește. Trebuie să-și cunoască fiecare locul și să poată avea parte de mediul cel mai favorabil pentru creștere duhovnicească. Astăzi, din păcate, nu mai sunt respectate și nici măcar cunoscute aceste reguli și există o străduință fără discernământ de a-i aduce pe oameni la biserică, fără chiar să fie pregătiți minimal pentru asta.

Desacralizarea prin rugăciunile ecumeniste

Din capul locului trebuie știut că rugăciunile în comun sunt promovate de ecumeniști pe baza doctrinelor protestante. Biserica este înțeleasă de ei ca fiind difuză, fără limite clare, stabilită arbitrar printr-o legătură „specială” personală a fiecăruia cu Dumnezeu. De aceea este disprețuită ierarhia, ba chiar și botezul și Euharistia sunt reduse la ritualuri simbolice și relativizate sau chiar ignorate. Doctrina reformei, care a justificat ruperea de catolici, vorbește de latura vizibilă și invizibilă a Bisericii, că ea se poate regăsi în suflete credincioase chiar și în ciuda lipsei unei legături văzute cu clerul sau restul credincioșilor. Din această concepție rezultă necesitatea descoperirii „unității vizibile”, a depășirii contradicțiilor dogmatice, care sunt văzute ca fiind certuri interne, frățești.

Așadar rugăciunea în comun este expresia convingerii că toți facem parte din aceeași Biserică. Nu ne împărtășim împreună pentru că există diferențe și separări confesionale, dar în esență este bine și necesar să manifestăm „unitatea de bază” dintre noi în Hristos.

Catolicii, din cauza slăbirii lor prin secularism, au pierdut nu doar credința vie ca legătură cu Dumnezeu, ci poporul s-a depărtat chiar și de tradițiile formale. Așa se face că, începând de la Conciliul II Vatican, prin efortul unor teologi moderni (Carl Rahner, Yves Congar și alții), au fost inventate tot felul de teorii ecleziologice care să justifice aderarea la mișcarea ecumenică. A fost combinată autoritatea absolută a papei cu recunoașterea „celorlalți creștini”. Pentru ei, catolicii constituie Biserica, dar și ceilalți sunt la periferie și primiți de Dumnezeu într-o oarecare măsură.

O reducție similară, dar de data aceasta a tradiției ortodoxe la teoriile protestante, s-a încercat prin formulele adoptate la Sinodul din Creta,care seamănă foarte mult cu cele catolice, deși păstrează ceva din specificul ortodox.

În concluzie, erezia ecumenistă este o învățătură de natură protestantă, ține de gândirea lor despre esența Bisericii și este incompatibilă cu dogmele drepte. Ereticii sunt, de fapt, niște potrivnici ai adevărului și ai Bisericii, nu apropiați ai ei; subminează, nu apără credința. Schimbarea aceasta de paradigmă, să ajungem să-i privim cu tot felul de concesii pe cei aflați în erezii și chiar să ne facem rugăciuni împreună cu ei, subminează total Ortodoxia și îi duce în amăgire pe credincioși.

Exemplul Sfinților

Interzicerea comuniunii în rugăciune cu ereticii este exprimată clar în canoane, a fost pusă în practică de nenumărați Sfinți și Mucenici/Martiri, mulți dintre ei uciși de catolicii unioniști, spre exemplu. Refuzul împărtășirii pentru a nu trăda credința a fost o caracteristică a Părinților din vremea apostolilor, a arianismului și până în zilele noastre, când există puzderie de secte.

Dar exemplul poate cel mai sugestiv este cel al Cuviosului Paisie Aghioritul, care s-a comportat astfel față de niște catolici probabil cu funcții la Vatican:

„La părintele Paisie Aghioritul, cunoscut ca având mare dragoste față de semeni, au venit un grup de preoți romano-catolici. Părintele i-a primit cu multă dragoste și le-a vorbit, împărtășindu-le harul său.
Uimiți de harul și dragostea ce o emana, unul dinte preoți îi spune: „Haideți să ne rugăm împreună, să spunem rugăciunea Tatăl nostru!”
La care părintele Paisie le răspunde: „Acest lucru nu se poate”. Atunci preoții catolici, mâhniți, l-au întrebat: „De ce nu se poate, părinte, să ne rugăm împreună, nu suntem și noi copiii lui Dumnezeu?”.
Părintele le răspunde: „Da, sunteți copiii lui Dumnezeu, dar nu sunteți în casa părintească, sunteți afară din casă, rătăciți. Întoarceți-vă în casă și vom putea spune Tatăl nostru împreună.”

Enciclica Patriarhală din 1902: zorii ecumenismului în Ortodoxie. Răspunsul Bisericilor Ortodoxe de atunci, inclusiv al celei Române

Schimbul de opinii între Bisericile autocefale inițiat de Patriarhia Ecumenică pe tema ecumenismului vădește nu doar reticența față de subiectul fals al unității creștine, dar și impunerea lui de către Fanar. Nu doar Enciclica din 1902 este importantă, ci și răspunsul celorlalte Biserici și concluzia ultimă forțată a Patriarhiei Ecumenice. Demn de laudă este răspunsul Bisericii Române, poate cel mai corect dintre toate.

Pentru traducerea textului m-am folosit și versiunea lui în engleză, pe lângă ediția oficială în grecește.

Ecumenismul caraghios cu oi neascultătoare (Imagine: Ecclesio)

Enciclică Patriarhală și Sinodală (1902)

Preafericiților și Preasfințiților Patriarhi ai Alexandriei și Ierusalimului și ai Preasfintelor Biserici autocefale surori în Hristos care sunt în Cipru, Rusia, Grecia, România, Serbia și Muntenegru.

În cinstitele scrisori irenice pe care ni le-au trimis ca răspuns Preasfințiții Întâistătători ai cinstitelor Biserici Ortodoxe autocefale la anunțul nostru despre alegerea noastră cu bună-voința lui Dumnezeu și ridicarea pe Tronul Ecumenic preasfânt, apostolic și patriarhal am văzut bucuroși legătura duhovnicească străveche și nesfărâmată, care se manifestă cu toată sârguința și cu deplină căldură, cuvintele de dragoste evanghelică exprimate cu foarte mare ardoare și rugăciunile fierbinți înălțate către Dumnezeu pentru această străveche Sfântă și Mare Biserică a lui Hristos, soră a lor foarte sârguincioasă în credință și dragoste.

Această înfățișare armonioasă ca într-un horă sfântă a fraților în Hristos care se roagă împreună, care a străpuns sufletul nostru, ne-a încălzit și mai tare spre o comuniune efectivă mai continuă și a trezit în noi nădejdi mai bune pentru o cultivare mai productivă a relațiilor reciproce dintre Bisericile de aceeași credință pentru o rodire cucernică mai strălucitoare și mai abundentă. Am primit și am strâns la piept ca fiind pline de intenții bune asigurările frățești pure ale Preasfintelor Biserici, între care este preasfânta soră care deține întâietatea printre Bisericile din statele ortodoxe, spunem despre Biserica Ortodoxă a toată Rusia, ne-a umplut de multă mângâiere când ne-a adresat și ne-a încredințat acestea:
„Apelul vostru la pace și dragoste frățească și la comuniune vie reciprocă, adresat nouă și celorlalte Biserici autocefale, va găsi ecou și simpatie în inimile tuturor creștinilor ortodocși, care sunt dedicați sincer maicii lor, Biserica. Sfintele Biserici Locale ale lui Dumnezeu, despărțite prin istoria și diferențele de limbă și etnie, vor găsi unitatea lor în dragostea reciprocă, iar în comuniunea strânsă întreolaltă vor găsi curaj și extrag putere pentru propășirea în credință și cunoașterea lui Dumnezeu, resping metodele ostilității și propovăduiesc universalitatea Evangheliei.” – Acest duh de dragoste frățească și de unitate, care se revarsă din izvorul dumnezeiesc al Evangheliei, respiră viu prin cuvintele și înțelesurile asemănătoare din cinstitele scrisori ale tuturor celorlalte Biserici surori, transmițându-ne cu adevărat curaj și putere și ne oferă prilejuri binecuvântate, după obiceiul din vechime de bun augur al saluturilor de dragoste și frățietate, să cerem de fiecare dată și opinia lor experimentată pentru unele chestiuni asupra cărora studiul și judecata în comun ar putea fi considerate nimerite de către Biserici, dar totodată și completarea lucrurilor bune spre folosul comun al Bisericii întregi și a celor în parte, al căror cap este Hristos.

Așadar, întăriți de acest sprijin frățesc și având în minte îndemnul Apostolului Pavel către corinteni și către toți care au crezut în Hristos din toate veacurile: «Vă îndemn, fraților, în numele Domnului nostru Iisus Hristos să vorbiți toți același lucru și să nu fie între voi schisme, să fiți împliniți în același gând și în aceeași părere» , am socotit să propunem Sfântului Sinod din jurul vostru spre cercetare un studiu pe care noi l-am judecat a fi cuviincios și sfânt, vrednic de atenție și seriozitate, dacă se arată așa. Sfânta noastră mare Biserică a lui Hristos consideră oportun să ceară un schimb de opinii cu Preasfintele Patriarhii și cu Preasfințiții președinți ai Bisericilor autocefale asupra unor subiecte de esență și calitate religioasă, general vorbind, de mare însemnătate și importanță, a căror rezumat, pentru o expunere mai clară și o studiere mai facilă l-am făcut cunoscut fraților sinodali în Hristos preacinstiți și preadoriți care sunt în jurul nostru.

Așadar, după studiul și cercetarea făcute cu atenție, au fost de acord, având rezoluția unanimă sinodală a fraților sfinți arhierei foarte iubiți și preadoriți care sunt în jurul nostru în Duhul Sfânt, dar conformându-se și obiceiului care stăpânește în Biserica străveche, potrivit căruia episcopii care erau în fruntea Bisericii cu iubire de Dumnezeu își împărtășeau unii altora nedumeririle și soluționările acestora prin gramate/scrisori, luând aminte cu grijă și cu iubire frățească să caute o cugetare comună în cuvinte și fapte, purcedem la descrierea întrebărilor validate sinodal, fără să ridicăm chestiuni noi, ci punând înainte pe cele supuse studierii comune de ceva timp spre luminarea reciprocă a Sfintelor Biserici Ortodoxe Locale ale lui Dumnezeu. Acestea, având în tot cazul dispoziții asemănătoare pentru folosul comun, suntem încredințați, vor accepta cu plăcere și vor judeca să găsească oportun ciclul de comunicare duhovnicească spre cercetarea care se vădește nu numai în cursul lucrurilor, ci care este impusă și de chemarea cu care am fost chemați toți în Hristos, care, cu bună-voința și harul lui Dumnezeu, suntem rânduiți spre cârmuirea Sfintelor Lui Biserici pentru a lua seama de ele și a ne îngriji după datorie de mântuirea tuturor. Căci este o necesitate, într-adevăr, pentru cei rânduiți de sus spre chivernisirea duhovnicească a credincioșilor și un mare folos pentru pliroma creștină îngrijirea ca cel mai de preț capitol al dragostei să fie întărit ca să aducă mai multe roade după voia sfântă a Domnului. De aceea ne-am gândit ce pare venerabililor întâi-stătători ai Preasfintelor Biserici autocefale că ar trebui cercetat mai întâi, ce ar fi fost de folos să se facă, dar nu s-a făcut și ce este de cuviință și posibil să se facă de acum pentru întrunirea popoarelor ortodoxe în unitatea credinței și în dragostea și gândirea comună unii față de alții și ce trebuie făcut după acestea spre întărirea sfintei și ortodoxei noastre credințe și spre apărarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici împotriva duhului acestui veac, care se ridică împotrivă.

Lucru plăcut lui Dumnezeu și evanghelic mai este și faptul de a cerceta părerile Preasfintelor Biserici autocefale despre relațiile noastre din prezent și viitor cu cele două mari vlăstare ale creștinismului, adică Biserica Apuseană și a protestanților. Și este cunoscut că unirea lor și a tuturor celor ce cred în Hristos cu noi în credința ortodoxă constituie subiect de rugăciune și cerere constante în Biserica noastră și dorința bine-credincioasă și din inimă a oricărui creștin autentic care se ține de învățătura evanghelică a unității. Dar nu ignorăm totodată faptul că această dorință se lovește de persistența neclintită a acestor Biserici în doctrine pe care stând ca pe o bază solidificată cu trecerea timpului, par să nu fie deloc dispuși spre calea unității, lucruri care sunt arătate de adevărul evanghelic și istoric, sau manifestă ardoare, dar în termeni și pe baze pe care înțelegerea și comuniunea dogmatică dorită se dovedesc a fi inacceptabile pentru noi. De asemenea, este de prisos a spune pentru cei cunoscători că Biserica sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, cea întemeiată pe temelia Apostolilor și întărită de dumnezeieștii și purtătorii de Dumnezeu Părinți la Sinoadele Ecumenice, care are cap pe Însuși Arhipăstorul Hristos și care este stâlp și temelie a adevărului și trup al lui Hristos, potrivit Apostolului de Dumnezeu inspirat și urcat la cer, Biserica sfântă menționată este una în faptă prin identitatea credinței și prin similitudinea valorilor morale și a obiceiurilor la unison (sinodal) prin deciziile celor șapte Sinoade Ecumenice și este datoare să fie una, nu multe și diferite între ele în privința dogmelor și a normelor fundamentale de guvernare bisericească. Dar dacă, precum în orice lucru cu neputință la oameni, dar cu putință la Dumnezeu, încă nu se poate nădăjdui la unirea tuturor ca fiind posibilă cândva, când venirea dumnezeiescului har conlucrează și oamenii sunt îndreptați pe cărările dragostei și păcii evanghelice, prin urmare trebuie luată în considerare și avută preocuparea, pe cât este posibil, cum ar fi cu putință să netezim calea acum colțuroasă care duce la un astfel de final și să găsim puncte de întâlnire și de contact sau chiar și unele atitudini permise de a trece cu vederea până la finalizarea în timp a întregului fapt, prin care se va împlini spre bucuria și folosul comun cuvântul Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos despre o turmă și un Păstor. De aceea, presupunând că va fi bine-primită preasfinților frați propunerea unei astfel de examinări, punem înainte cu curaj această întrebare frățească: dacă este judecată a fi oportună acum o sondare preliminară despre aceasta pentru a pregăti un teren neted pentru apropierea reciprocă prietenească și să se determine bazele, măsurile și mijloacele judecate drept cele mai bune de comun acord între membrii Bisericii noastre Ortodoxe generale.

În conexiune cu unitatea creștină sunt puse înainte și cele despre creștinii occidentali care s-au detașat nu demult de Biserica Romană, care și-au luat denumirea de vechi-catolici și spun că acceptă cele dogmatizate de Biserica nedespărțită de până aproape în secolul al IX-lea și rânduielile celor șapte Sfinte și cinstite Sinoade Ecumenice și se proclamă pe ei înșiși ca fiind deja în Biserica Ortodoxă generală și cer unirea și comuniunea cu ea ca pe un lucru rămas pentru o reglare formală. Și este lăudabil cu totul zelul fierbinte al acestor creștini iubitori de Dumnezeu pentru adevărul creștin și pentru dragostea evanghelică de care se arată că sunt plini în lupta lor bună. Sunt cunoscute lumii creștine decretele și actele conferințelor lor, precum și învățătura dogmatică și liturgică din cărțile lor reprezentative.

Dar încă nu prevalează în opinia noastră ceva clar și general despre mărturisirea lor de credință proferată, ci sunt judecate diferit cele despre aceasta de către bărbații noștri bisericești, fie care cunosc starea lor de aproape, fie care le-au studiat de departe. Unii dintre ei se pronunță despre această mărturisire că este încă departe în esență în punctele dogmatice de ortodoxia deplină, iar alții, dimpotrivă, o judecă drept neavând diferențe esențiale care împiedică unitatea credinței și comuniunea bisericească, numai cât nu conține acceptarea a toată învățătura și tradiția ortodoxă sănătoasă. Am socotit a fi bine să cerem opinia bine-credincioasă și iubitoare de frați a Preasfintelor Biserici de aceeași credință și despre această preocupare importantă, dacă li s-ar părea oportun și în ce mod ar da un sfat bun și acceptabil să fie facilitată realizarea dorinței de unire deplină cu noi a creștinilor despre care este vorba ca o pârgă de bun augur pentru unitatea nădăjduită și dorită a creștinătății mondiale.

Socotim că sunt vrednice de nu mai puțină atenție cele spuse și scrise deja de ceva timp despre calendarul comun, printre care îndeosebi sistemele propuse de reformare a calendarului iulian, care domnește în Biserica Ortodoxă, sau acceptarea celui gregorian, acela fiind mai defectuos științific, iar acesta mai precis, luând noi în calcul și mutarea pascaliei noastre bisericești ca o consecință necesară. Vedem că și în studiile pe acest subiect sunt împărțite opiniile care domnesc la ortodocșii noștri care au făcut investigații de specialitate. Unii dintre ei consideră că ceea ce ni s-a predat de demult este singurul lucru potrivit în Biserică pentru că este predanie patristică și ceva validat bisericește de la început/de sus și mai puțin necesară reformarea lui, ba chiar cred că trebuie mai degrabă evitată din motive pe care le detaliază. Alții se dovedesc apărători ai calendarului occidentalilor și ai introducerii lui la noi, punând înainte precizia măsurării timpului cât mai deplină cu putință sau chiar și folosirea nouă a unuia similar. Pledează pentru ei, după cum se pare, și cei din Biserica de Apus probabil în așteptarea foloaselor religioase admisibile după perspectiva lor proprie. Astfel, fiind intensificată dezbaterea în zilele noastre, sunt propuse cu perseverență de ambele părți susțineri felurite și vrednice de considerație, care se referă la știință și la religie în același timp, prin care în unele din țările ortodoxe se vădește o înclinație spre acceptarea opiniei despre schimbarea calendarului nostru sau o reformare a lui. Ni se pare util, de asemenea, pentru că această chestiune are o semnificație bisericească evidentă împreună cu forma științifică, să facă schimb Sfintele Biserici Ortodoxe între ele de comunicate aferente ca să se formeze în ele și despre acest subiect un cuget comun, o opinie și o decizie a Bisericii Ortodoxe generale, căreia i s-a pus deoparte atributul de a judeca și a găsirea, la nevoie, un mod de a combina pe cât posibil precizia științifică aferentă căutată cu păzirea dorită a limitelor bisericești consacrate.

Așadar Marea noastră Biserică a lui Hristos, judecând că acest schimb de percepții despre punctele expuse mai înainte este o manifestare palpabilă a comuniunii duhovnicești și practice și o păzire cuprinzătoare a unității în toate chestiunile comune cu cea mai mare eficacitate, nutrește nădejdi bune că grija frățească a ei și îndemnul care împinge la un final cuvios și evanghelic vor avea ecou de simpatie în inimile venerabililor frați în Hristos și va găsi o iubire de frați aprobatoare din partea lor pentru a comunica opinia fiecăruia dintre cei care conduc cu iubire de Dumnezeu Bisericile. Mai cugetăm că, dimpreună cu folosul comun nădăjduit din comunicările reciproce, se va da din nou lumii o mărturie despre puterea morală viguroasă care există în Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos, al cărei izvor este adevărul care a fost transmis în mod neschimbat și al cărei reazem tare este unitatea nezdruncinată a Bisericilor Locale între ele. Cu astfel de speranțe și încredere, pe care le sprijinim pe râvna dumnezeiască pentru reputația și starea bună a Sfintelor lui Dumnezeu Biserici din partea venerabililor întâistătători care le conduc și a Preasfintelor Sinoade, ne rugăm din străfundul inimii către Domnul să mântuiască și să acopere sub scutul Său tot ansamblul/pliroma credincioșilor ortodocși și să dăruiască viață fericită, sănătate și zile îndelungate Preafericirii și Preasfinției Voastre, care sunteți mult iubit și mult îndrăgit de noi.

12 iunie 1902

†Ioachim de Constantinopol

Ioachim de Efes
Natanael de Prusa
Alexandru de Neocesareea
Vasile de Smirna
Constantin de Hios
Policarp de Varna
Ioachim de Xanti
Nicodim de Vodena
Nichifor de Litița
Tarasie de Heliupolis
Ieronim de Kalliupoli


Răspunsul a venit din partea mai multor Biserici autocefale (Patriarhia de Ierusalim, Biserica Rusiei, Biserica Greciei, Biserica României, Biserica Serbiei, Biserica Muntenegrului), din care facem un rezumat pentru fiecare:

Patriarhia Ierusalimului (5 iunie 193): Consideră că nu este o necesitate dialogul cu creștinii occidentali și există la mijloc pericolul prozelitismului. Oricât s-ar strădui teologii eretici spre unire, s-ar ruga și ar visa-o, nu o vor atinge. Dar „este posibil ca Bisericile despărțite prin dogme și norme bisericești să petreacă în dragoste creștină și în respect reciproc și în apreciere una ață de alta până când va veni plinirea vremurilor și va răsări ziua dorită a unirii, în care toți se vor veseli și se vor bucura, doar că și acest fapt este pus la îndoială prozelitismul, această mare sminteală din creștinism”. Păstorii Bisericilor își doresc și se roagă să se unească Bisericile despărțite, dar nu se vor depărta de păzirea dogmelor și așezămintelor lor.

Pe lângă vechii catolici, și anglicanii prezintă interes de a avea un dialog cu ei. Însă trebuie știut că, la o examinare atentă, există diferențe mari care ne despart. Apropierea și chiar unirea cu ei sunt posibile, ba chiar necesare, iar acest lucru ar putea fi ușurat de formarea unor comisii de teologi din toate Bisericile Ortodoxe care să pună bazele corecte unei asemenea uniri. Aceștia ar putea redacta o mărturisire ortodoxă de credință mai desăvârșită și să emită o soluționare a problemei canonicității ierarhiei anglicanilor.

În ce privește calendarul, o reformare a lui ar fi spre vătămarea Ortodoxiei pentru că există un atac al prozelitismului catolic și protestant. Dacă popoarele apusene ar conștientiza sminteala prozelitismului și ar renunța la ea, atunci s-ar putea apela la un calendar mai precis. Totuși ar exista impedimentul să fie încălcat canonul apostolic care interzice sărbătorirea Paștelui „cu iudeii înainte de echinocțiul de primăvară”. Însă, dacă motivele morale care au impus această măsură ar fi nu ar mai fi în vigoare, atunci nu ar exista nici un impediment dogmatic să fie pus în rânduială calendarul cu măsurătorile științifice.


Biserica Rusiei (28 februarie 19003): În privința relațiilor cu cele două „vlăstare ale creștinismului”, se fac rugăciuni ca ei să vină la cunoștința adevărului și „să se întoarcă în sânul Sfintei Biserici sobornicești și apostolice la Păstorul lor unic”. Pe temeiul sincerității credinței lor în Sfânta Treime, este acceptat botezul lor și clericii latini sunt primiți în rangul lor, cinstind succesiunea apostolică a ierarhiei lor, ca și pe copți, armeni, nestorieni. Totuși grija mare nu este atât pentru înlesnirea unirii cu ei, cât mai ales pentru apărarea ortodocșilor de atacurile și momelile latinilor și protestanților. Cea mai afectată este aristocrația rusă. Prozelitismul față de ruși este visul de veacuri al papismului. Oricât de seducătoare ar fi cuvintele pașnice de unire, catolicii nu trebuie crezuți și nici trecute cu vederea toate eforturile și cheltuielile și ordinele pe care le folosesc pentru a subjuga credința rușilor. Pe de altă parte, protestanții au concepție foarte exterioară despre viața bisericească și urmăresc în tot chipul să slăbească credința ortodocșilor ruși în sfințenia Bisericii mai rău decât latinii. Anglicanii sunt dați ca exemplu diferit, fiind sinceri în raportarea lor, fără dușmănie, dar departe de dreapta credință. În plus, dorința lor de unire ar trebui împărtășită de toți, nu doar de o parte dintre ei (High Church). Vechii catolici au o râvnă bună pentru adevăr și există o cooperare cu ei, fiind înființată o comisie în Petrupolis. Dar o unire reală a fost contant amânată și noua generație a pierdut viața bisericească, este lumească și greu se pot stabili legături concrete. Aceștia trebuie convinși că doar Biserica Ortodoxă este depozitarul adevărului și, dacă vor să se mântuiască, trebuie să vină la ea.

Calendarul este studiat de o comisie specială din ordinul țarului, formată din specialiști din multe discipline, care nu au ajuns deocamdată la o concluzie. Introducerea calendarului nou doar la nivelul societății nu este socotită de bun augur pentru că ar trebui alcătuite calendare care să indice sărbătorile bisericești pe vechi, cum se întâmplă în Japonia. Mai mult, învățații ruși consideră că este mai practic calendarul iulian decât cel gregorian, ceea ce-i face rezervați și pe conducătorii bisericești față de schimbarea pascaliei și a tuturor sărbătorilor bisericești.

În final, este semnalat faptul că există alte comunități de creștini care sunt mai dispuși să vină la credința ortodoxă, cum sunt copții, nestorienii, copții ș.a.


Biserica Greciei (14 iulie 1903): Chestiunea unirii generale a Bisericilor este nepotrivită în circumstanțele prezentului de atunci pentru că au fost multe încercări care s-au lovit de impedimente de netrecut și au dus la mai mare tulburare decât pace. În ce privește pe cei autodenumiți vechi catolici, aceștia nu doar că au diferențe majore în dogme față de ortodocși, dar nici între ei nu au unitate și același cuget.

Adaptarea calendarului depinde mult de condițiile naționale și sociale. Este o chestiune care ține mai mult de astronomi, iar bisericește contează sărbătorile. Drept aceea, „dacă toate Bisericile Locale de Răsărit sunt convinse că împrejurările națiilor diferitelor Biserici Ortodoxe sunt potrivite pentru reformarea calendarului fără tulburarea conștiințelor religioase ale celor mai simpli, care nu pot să discearnă dogme și chestiunile liturgice de chestiunile astronomice, acestea pot să întreprindă reformarea calendarului de acum prin consens între ele și cu guvernul fiecăreia…”.


Biserica României: Biserica este datoare să păzească adevărul de credință, dar și toate învățăturile secundare. Ea îi povățuiește și pe cei rătăciți să revină la calea adevărată. Întoarcerea lor este dovada că Biserica crește și se întărește doar pe temelia pusă, care este Hristos. „Deci unde este Păstorul adevărat, acolo este și va fi și turma Lui; și unde este Capul, acolo și nu în altă parte va fi și trupul.” Cei care nu au ascultat glasul Păstorului să rămână în turma Lui au pierdut dreapta judecată a blândului Stăpân și au parte de multe nenorociri, dar Biserica îi cheamă înapoi, ea fiind păstrătoarea învățăturii adevărate. Este cunoscută istoria până la dezbinarea dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus, provocată de cea din urmă. La fel, sunt știute și fazele prin care a trecut „biserica romano-catolică” până ce s-au scindat protestanții și și-au pus fiecare o altă temelie, diferită de cea ortodoxă. De atunci fiecare din aceștia urmăresc să stăpânească Biserica Domnului (Ortodoxă). Drept urmare, noi nu putem să trecem cu vederea nici măcar o silabă din învățătura de credință, nici nu avem vreun punct de întâlnire cu ei. „Calea Sfintei Biserici Ortodoxe este foarte netedă și fără nici o împiedicare. Nu este nevoie să o facă cineva mai curată decât este.” Dacă vrea cineva să vină pe această cale, noi le-o arătăm, dar „nu primim propuneri cât privește modul de intrare, pentru că ea este credința sinceră” primită de la Domnul Iisus prin ucenicii Lui și dogmatizată în cele șapte Sinoade. Dacă eterodocșii pun condiții cum să fie primiți, atunci trebuie să ne apărăm credința, știind că Domnul este puternic să bage pe alții în împărăție în locul fiilor nevrednici de masa Mirelui ceresc și apoi să le deschidă și lor mintea și inima ca să fie primiți cu smerenie în turma Păstorului.

Vechii catolici nu pot fi primiți prin concesii, ci prin pocăință. Ei, după despărțirea de Biserica Romei, și-au introdus reforme inacceptabile, cum ar fi anularea spovedaniei și a posturilor. Au făcut și tot felul de acorduri cu anglicanii la Bonn în 1874 și 1875 și la Lucerne în 1892 și negociază credința. Ortodoxia nu recunoaște nici o mărturisire schimbătoare în afară de cea care conține adevărul ei dogmatic și moral.

Calendarul ar trebui să rămână neschimbat pentru că nu se poate să nu se aducă atingere rânduielilor canonice. Dacă Dumnezeu vrea altceva, ne luminează prin Sfântul Duh ce să vrem și ce să facem.


Biserica Serbiei (6 iunie 1903): Biserica Ortodoxă nu este răspunzătoare pentru împărțirea Bisericii întemeiată de Mântuitorul, ci este suficient să se îngrijească să oprească fenomenelor smintitoare. Unul este Izbăvitorul neamului omenesc și una este Biserica Lui, iar cei care au introdus dogma Filioque au deschis o fâșie mare spre tot mai multe rătăciri la mijlocul sec. al IX-lea și deplin în sec. al XI-lea. Pe vechii catolici care se întorc trebuie să-i primim cu o dragoste care să nu fie mai mare decât cea față de Domnul Iisus Hristos. Trebuie să păzim neatinse toate dogmele pe care le-am ținut până acum. Nu putem să le cerem să lepede toate obiceiurile lor bisericești care nu vatămă învățătura dreaptă, dar să fie primiți prin acceptul sinodal al tuturor Bisericilor autocefale.

Calendarul iulian și cel gregorian sunt deficitare și cel mai bun este cel propus de Maxim Terpkovici atât în ce privește calcularea anului, cât și pe partea religioasă.


Biserica Muntenegrului (23 aprilie 1902?): Ar trebui convocat un Sinod general al episcopilor ortodocși pentru o mai bună relație între ei, dar separările statale sunt o piedică de netrecut. Dar sunt folositoare aceste comunicări. Biserica Muntenegrului, împreună cu toate celelalte Biserici Ortodoxe, se roagă pentru întoarcerea celor ce au fost cândva fii ai sfintei Biserici și oi duhovnicești și să ajungă la cunoașterea adevărului și să revină sub aripile Bisericii sobornicești. Este recunoscut botezul unora și al altora pe baza sincerității credinței lor, dar și succesiunea apostolică a latinilor. La fel procedează cu toți copții, armenii și nestorienii și care nu au pierdut succesiunea apostolică. În ciuda acestei dispoziții îngăduitoare, este nevoie mai ales de multă vigilență la atacurile latinilor și protestanților. Este știută din istorie dorința latinilor de a subjuga Ortodoxia chiar și în Serbia, Bosnia și Herțegovina prin înființarea de școli, misiuni și ordine monahale prozelitiste. Oricât de dulci ar fi cuvintele lor, trebuie avută mare grijă la vătămarea pe care o pot produce. La fel, și protestanții îi consideră idolatri și rătăciți pe ortodocși și produc pagubă prin învățăturile lor, de care trebuie ferită turma credincioșilor cu mare atenție. Cu totul altfel sunt anglicanii; drept urmare, trebuie manifestată deschidere față de ei și să li se arate dogmele păstrate curat doar în Biserica Ortodoxă. Vechilor catolici trebuie să li se arate că adevărul este doar în Biserica Ortodoxă ca ei, în căutarea lor îndreptată spre cele trei mari direcții creștine, să aleagă dreapta credință și să vină în turma cea adevărată.

În privința îndreptării calendarului, e un subiect dezbătut în toate țările ortodoxe și Mitropolitul Mihail al Serbiei a făcut deja o propunere Patriarhului Ecumenic. La fel, există și în Rusia o comisie pe această temă. Dar nu este ușor de ajuns la o concluzie finală acceptabilă pentru că este sensibilă schimbarea pascaliei și a praznicelor mișcătoare. Istoria arată că diferitele schimbări au provocat neplăceri. De aceea rămâne opinia că este mai bun calendarul iulian.


Răspunsul final al Patriarhiei Ecumenice (16 mai 1904): Mulțumiri pentru răspunsul Bisericilor autocefale din Ierusalim, Rusia, Grecia, România, Serbia, dar și Bisericii din Muntenegru. Alexandria, Antiohia și Ciprul nu au trimis o scrisoare de răspuns din cauza condițiilor vitrege.

Bisericile Ortodoxe se află sub asaltul unei ideologii lumești și se dorește fărâmițarea și dezbinarea lor și îndepărtarea lor de tradiția și canoanele apostolice. Acest duh străin amenință pacea Bisericii și este pământesc. Cum să nu fie drept să fie păstrate tradițiile ecumenice și patristice, puse pe temelia apostolică și păstrate cu sânge mucenicesc? Trebuie evitată orice abatere și să nu se apeleze la metode care distrug tradiția de veacuri.

Având în vedere dezbinările produse de erezii, este adevărat că trebuie multă vigilență în păzirea turmei ortodoxe, dar și rugăciune pentru unirea tuturor celor depărtați, gândindu-ne că ei cred în numele Domnului Iisus Hristos și nădăjduiesc să se mântuiască prin harul lui Dumnezeu. Nu ar păcătui cineva dacă vorbește cineva de apropierea creștinilor din Apus de Biserica Ortodoxă, în ciuda diferențelor de învățătură. Pentru a nu fi indiferenți față de eterodocși (vechii catolici), ci urmărind unirea bisericească, nu trebuie să-i nedreptățim, judecându-i după zvonuri; ar trebui să li se ceară o mărturisire clară oficială, emisă de episcopi și sinod. La fel trebuie tratați cu bună dispoziție și anglicanii.

Există diferențe de abordare față de botez și preoție în Bisericile Ortodoxe și trebuie curățat cugetul comun potrivit rânduielilor Bisericii Ecumenice. acest aspect ar trebui comunicat și studiat în răstimp de trei ani, apoi să se adune laolaltă teologi trimiși de Sfintele Biserici și să fie comunicată tuturor rezoluția.

În privința calendarului, avem predania de a prăznui Învierea în prima duminică după lună plină de după echinocțiul de primăvară. Dar calendarul sărbătorilor mișcătoare este bine să fie mai în acord cu anul tropic.

„Octava de rugăciune” din 2022 – dajdia încă oferită ereticilor de ortodocșii ecumeniști români în loc de o mărturisire curată și curajoasă

S-a încheiat săptămâna numită de rugăciune pentru unitatea creștinilor, care este de fapt opusul a ceea ce se declară, adică un prilej de zdruncinare a credinței în loc de consolidare. Adevărata unitate izvorăște din statornicia păzirii învățăturii curate de la apostoli, este de natură spirituală, interioară, se dobândește prin adunarea minții și eliberarea ei de păcate și de minciună. Din nefericire, acest concept este diluat și denaturat într-o înțelegere pur formală și superficială, străină de Duhul lui Hristos și de trezvia ortodoxă.

Dintre toate Bisericile Locale, doar din Patriarhia Ecumenică au fost difuzate știri oficiale despre rugăciuni în comun organizate în această perioadă de Patriarhul Bartolomeu împreună cu reprezentanți ai diferitor culte creștine din Constantinopol, printre care și o femeie-episcop. Însă atenția noastră este atrasă îndeosebi de evenimentele care au avut loc în România sub egida „rugăciunii pentru unitate”.

Un fapt pozitiv este acela că nu există relatări prin mijloacele oficiale și asumate de informare ale Bisericii Ortodoxe. Însă lipsa aceasta de popularizare nu echivalează, din păcate, cu lipsa de implicare, pentru că a existat participare la rugăciunile în comun organizate cu diferite culte eretice, acțiuni interzise și condamnate de diferite canoane, dintre care amintim: 45 și 65 apostolice, 6, 32, 33 Laodiceea, 9 Timotei.

În primul rând, în București, au fost prezenți reprezentanți ortodocși dintre ierarhi la toate slujbele oficiate în lăcașurile altor confesiuni eretice, cu toate că în ultima zi, la biserica Mănăstirea Cașin, paraclis patriarhal, „Arhiepiscopia Armeană” relatează că „slujba vecerniei a fost oficiată de preoții Bisericii Ortodoxe care au fost gazdele zilei”. Dar în celelalte zile Arhiereii vicari patriarhali Ieronim și Timotei au luat parte la slujbele organizate. Primul este menționat printre participanți în prima zi a octavei, la o romano-catolici, alături de alți doi preoți ortodocși, iar cel de-al doilea sâmbătă, la greco-catolici.

Demn de remarcat este faptul că s-au găsit destui creștini simpli, mărturisitori care să-i întâmpine la biserica ortodoxă pe participanți cu diferite pancarte inscripționate cu texte ce critică ecumenismul și condamnă rugăciunile împreună cu ereticii. Chiar dacă au fost intimidați de jandarmii chemați să facă ordine, deși nu au fost incidente, prezența lor este salutară în fiecare an.

A doua Mitropolie ca importanță este cea de la Iași. Aici nu au avut loc rugăciuni în comun în biserici ortodoxe ci doar la romano-catolici, însă un preot, Cătălin Vatamanu, profesor al Facultății de Teologie din oraș și delegat al IPS Teofan, a fost prezent în ultima zi la catedrala romano-catolică, unde a rostit un cuvânt scurt și formal, lipsit de entuziasm, în care se sugerează că fiecare creștin contribuie prin viețuirea sa la strălucirea Bisericii lui Hristos. Nu sunt invocate citate biblice în mod răstălmăcit, nici teorii ecumeniste de înfrățire între „Biserici”, dar totuși este plătită o datorie de compromitere prin această participare care pătează credința curată. Discursul scurt poate fi urmărit în înregistrarea de mai jos (min. 58:50):

Explicația faptului că nu s-au organizat slujbe comune și în biserici ortodoxe la Iași este dată chiar de către catolici într-o anumită măsură. Ei invocă pe de o parte deciziile din 2008 luate la nivel sinodal în România de a nu mai participa la asemenea manifestări, după cazul Mitropolitului Corneanu, care s-a împărtășit la o slujbă greco-catolică, iar pe de altă parte sensibilitățile unor credincioși acutizate după Sinodul din Creta din 2016. Ambele aceste motive sunt adevărate și ar fi trebuit să ducă la o ieșire totală din mișcarea ecumenică prin respectarea măcar a deciziilor sinodale recente invocate. Însă cel mai important argument este trecut sub tăcere, anume că este interzisă de canoane, de Scriptură și de conștiința creștină participarea la cultul oficiat de eretici.

Pentru Iași mai merită semnalată participarea preotului Dumitru Carp în ziua a cincea, „care prin exemple şi mărturiile sale ne-a demonstrat că se poate trăi împreună fraternitatea”.

De o anvergură mai mare, mai gravă este participarea Mitropolitului Andrei al Clujului la rugăciune în comun organizată de greco-catolici și la care au luat parte reformați, unitarieni, luterani. În cuvântarea sa, IPS Andrei a invocat citatele scripturistice „Ca toți să fie una”, „ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Io 17, 21) și a precizat: „Pentru lumea secularizată, faptul că încă sunt dezbinați creștinii este un scandal. Și atunci este foarte simplu: până când nu putem face lucruri mari, pe acesta mai mic îl putem face – să ne rugăm lui Dumnezeu pentru unitatea creștină”.

Și la Timișoara IPS Mitropolit Ioan a fost prezent la o seară ecumenistă organizată chiar într-o biserică ortodoxă, la care au luat parte romano și greco-catolici, luterani, evrei, penticostali și baptiști.

Ca în fiecare an de acum, PS Lucian de Caransebeș nu a lipsit de la manifestările ecumeniste din Reșița, el fiind un ierarh zelot în direcția aceasta.

La Oradea s-au strâns laolaltă 9 culte și comunități în cele zece zile alocate octavei, printre care s-a numărat și Biserica Ortodoxă, fără să fie menționată prezența PS Sofronie, Episcopul locului.

Peste toate, situația mai presantă este în diaspora, unde comunitățile parohiale slujesc adesea în clădiri oferite de catolici sau protestanți și intervine o obligație prost înțeleasă de a organiza în această perioadă manifestări și rugăciuni în comun.

Acestea sunt doar câteva exemple care au putut fi documentate prin relatări din presa online, dar cu siguranță implicarea ortodocșilor a fost mai mare spre rușinea noastră. În ciuda dispozițiilor canonice, învățăturii Sfinților Părinți și Scripturii, constatăm că ierarhia ortodoxă ia parte la evenimente prin care este călcată în picioare sfințenia dreptei credințe, apărată cu atâta jertfă și dăruire de-a lungul veacurilor. Bagatelizarea aceasta și ferirea de mustrările credincioșilor statornici sunt total opuse mărturisirii cerute de Mântuitorul Hristos.

Încă trebuie să mai lucrăm și să așteptăm ca arhiereii și clericii noștri să aibă mai multă rușine de Hristos decât față de rătăciții acestei lumi. Ei ar fi trebuit să fie modele, nu sminteală și piatră de poticnire pentru cugetele celor de jos.

Continuă și în 2022 participarea ortodoxă la săptămâna de rugăciune amestecată pentru așa-zisa unitate creștină

Reprezentantul tradițional al Patriarhiei la rugăciunile ecumeniste în dreapta (Foto: ARCB.ro)

Chiar dacă nu mai este mediatizată de ceva ani la nivel central și este diminuată, săptămâna ecumenistă de rugăciune pentru unitate continuă cu implicarea Bisericii Ortodoxe. Episcopul Lucian de Caraș-Severin rămâne ierarhul implicat sârguincios în această mișcare, dar nici Patriarhia nu lipsește să-și dea și ea obolul la programul din București.

Deși nu am găsit mesajele oficiale ale tuturor conducătorilor cultelor participante, cel al catolicilor este elocvent în ce privește confuziile și disoluția pe care o propune pentru creștinism. Ideile despre steaua de la Nașterea Domnului, magi și rugăciunea „ca toți să fie una” sunt superficiale, distorsionând adevărurile istorice și doctrinare la care se face referire. Oricum nu se pot găsi mesaje și concepte serioase, ci doar sloganuri bombastice afișate doar de fațadă.

Chiar dacă nu apare nici un anunț în presa oficială ortodoxă, romano-catolicii din București fac cunoscut programul la care vor participa mai multe confesiuni. Perioada standardizată pentru orice an este de 18-25 ianuarie. Ca și anul trecut, Biserica „Mănăstirea Cașin” va fi locașul pus la dispoziție de ortodocși pentru manifestările ecumeniste chiar în ultima zi, ca o încheiere a octavei. Din păcate, captivitatea Bisericii noastre în această trădare prin unitatea în dezbinare trebuie pecetluită măcar simbolic în fiecare an, ca un cariu ce macină fibra ortodoxă.

Oradea este un alt centru care se remarcă negativ prin organizarea de rugăciuni comune la Biserica cu lună, vineri. PS Sofronie nu se dezice de abaterile acestea, chiar dacă a fost cercetat în Sinod în 2019 pentru slujbele în comun cu greco-catolicii de Bobotează.

Practic, în loc să fie sancționați prin caterisire cei care participă la astfel de rugăciuni, conform canoanelor și hotărârilor recente ale Sinodului BOR de la scandalul împărtășirii Mitropolitului Nicolae Corneanu, clericii ortodocși implicați țin să amintească mereu că mersul real al lucrurilor este împotriva tradiției patristice.

Până când farsa aceasta a săptămânii ecumenice anuale? Sau ce finalitate va avea?

Vizita Papei Francisc în Cipru și Grecia. Negocieri pentru unirea bisericească

Arhiepiscopul Ieronim și Papa Francisc (Foto: Biserica Greciei)

Între 2 și 6 decembrie a.c., Papa Francisc a vizitat Cipru și Grecia, unde s-a întâlnit cu reprezentanții Bisericilor Ortodoxe din cele două țări și a participat la slujbe religioase catolice, dar a avut și diferite întâlniri cu caracter politic și social. Cel mai mediatizat eveniment a fost cel în care un preot bătrân ortodox i-a strigat că este eretic. Mesajul de ansamblu este acela că Papa caută o unitate atât la nivel politic, cât și bisericesc, dar în termeni pământești. Străbate un accent pus pe latura lumească și pe subminarea valorilor duhovnicești autentice. Pacea și înțelegerea sunt limitate la nivel social, psihologic, de fațadă.

Cu toate că nu pot fi acoperite toate detaliile vizitei, merită subliniate câteva aspecte relevante.

Ca dublu conducător al Vaticanului, politic și religios, Papa Francisc a punctat pe ambele planuri. Însă pe noi ne interesează întâlnirile cu ierarhia ortodoxă din cele două țări vizitate și declarațiile făcute.

În Cipru

Papa a avut mai multe întrevederi. După întâlnirea privată cu Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului, a urmat una la care au participat 10 sinodali ciprioți (din 17, după cum reiese din fotografiile oficiale) în catedrala din Nicosia. Acolo au fost rostite două alocuțiuni din partea Arhiepiscopului Hristostom și a Papei. Întâistătătorul cipriot a subliniat în discursul său rădăcinile apostolice ale Bisericii Ciprului de la Sf. Ap. Varnava, greutățile provocate în ultimii ani de ocupația turcă și disponibilitatea de a promova dialogul și unirea ecumenistă cu catolicii în schimbul susținerii politice în fața pericolului musulman. Drept răspuns, Papa a dat asigurări că va depune eforturi în sensul sprijinirii Bisericii cipriote, dar a cerut și o renunțare la valorile pământești, după exemplul Sf. Apostol Varnava, pentru o mai mare dedicare unirii pe plan religios.

Cei 10 (din 16 + Arhiepiscopul) sinodali ciprioți prezenți la întâlnirea oficială cu Papa (Foto: site-ul Bisericii Ciprului)

Arhiepiscopul Ciprului a dat exemplul Papei Benedict, care a mijlocit pentru recuperarea a 50 de obiecte aduse în Germania, la Munchen, de traficanții de antichități. În ce privește linia ecumenistă a Bisericii, acesta a declarat, printre altele: „Noi, ca Biserică a Ciprului, urmând cu credincioșie duhul iubirii lui Iisus Hristos, avem relații foarte bune cu toate Bisericile și urmărim dialogul cu toți. Încuviințăm dialogul început între Patriarhia Ecumenică și Biserica Romano-Catolică și ne rugăm pentru reușita lui. Cuvântul lui Hristos: «Am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc și vor asculta de glasul Meu și va fi o turmă, un Păstor» (In. 10: 16) constituie pentru noi axul aspirațiilor noastre, care sunt posibil să fie realizate numai prin iubire și dialog sincer. La acest nivel, am început dialogul chiar și cu musulmanii din Orientul Mijlociu de câțiva ani. Din păcate, ascuțirea patimilor, care au cultivat elemente extreme, nu au îngăduit continuarea dialogului decât unul în Siria. Totuși noi credem ferm în soluționarea pașnică a diferențelor noastre, fie că ele sunt etnice, fie religioase. Și calea dreaptă este numai printr-un dialog sincer real”.

Practic, răspunsul Papei a fost de a pune o presiune mai mare spre unire decât în trecut, o implicare mai mare, chiar dacă asta ar presupune renunțări importante. El a declarat la un moment dat: „ca să fim înnoiți în comuniune și misiune, și noi avem nevoie de curaj ca să ne dezbrăcăm de orice este pământesc, oricât de prețios ar fi, ca să cultivăm deplinătatea unității. Nu mă refer absolut la orice este sacru și ne ajută să ne întâlnim cu Domnul, ci la pericolul de a rămâne absolutiști de la unele obiceiuri și datini, care nu sunt indispensabile ca să trăim credința. să nu ne lăsăm mutilați de frică. Să ne deschidem mintea și să avem curajul să facem gesturi curajoase. Să nu dăm loc unei «diferențe incompatibile», care nu se oglindește în Evanghelie! Să nu permitem tradițiilor, scrise la plural și cu «t» mic, să predomine față de Tradiția, care este la singular și cu «T» mare. Tradiția adevărată ne îndeamnă să-l imităm pe Varnava, să lăsăm în urmă orice, chiar și bun, care poate să pună în pericol deplinătatea comuniunii, întâietatea dragostei și necesitatea unității. … Și noi suntem chemați să ne regăsim pe noi înșine ca parte a aceluiași Trup, chiar să ne aplecăm la picioarele fraților noștri. Practic, cât privește relațiile noastre, istoria a deschis falii mari între noi, dar Duhul Sfânt vrea să ne apropiem mai mult cu smerenie și respect. Ne cheamă să renunțăm la dezbinările din trecut și să cultivăm împreună cu răbdare, grijă și concret ogorul Împărăției. Pentru că, dacă lăsăm deoparte concepțiile separatoare și conlucrăm unul alături de altul, de exemplu în faptele dragostei, instruirea și promovarea demnității umane, îi vom regăsi pe ceilalți ca frați și comuniunea se va coace de la sine spre slava lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi va păstra felul său propriu și stilul său, dar încet-încet lucrarea noastră comună va crește armonia și va aduce roade”. Este o lecție despre „unitatea în diversitate”, despre convergența în duh, care va duce și la o unire finală.

Poate nu fără importanță este darul făcut de Papa Arhiepiscopului cipriot. Este vorba despre o carte ce cuprinde lucrări autentice, dar și apocrife (false) ale Sf. Ap. Pavel. Practic, o amestecare a autenticului validat de Biserică și a falsurilor din afara ei.

Vizita în Grecia

Deși nu se precizează cine l-a chemat în Cipru, invitația în Grecia a venit din partea Președintelui statului elen, doamna Katerina Sakellaropoulou. Ca și în România, inițiativa nu a venit din partea Bisericii Ortodoxe, dar a fost implicată și ea.

Un fapt demn de menționat și criticat este că doamna președinte a participat nu doar la întâlnirile oficiale, ci și la slujbele religioase organizate cu ocazia venirii Papei. Acest lucru nu este doar un exces de zel, ci și în contrast cu absența de la slujba oficiată cu ocazia venirii Patriarhului Ecumenic cu câteva zile în urmă. Din păcate, a procedat la fel ca Președintele Ciprului cu câteva zile înainte, care s-a lăudat cu participarea sa „cu mare bucurie”.

Cel mai mediatizat incident este cel legat de protestul solitar al unui preot în vârstă, Ioannis Diotis, care a fost prezentat mai mult ca o reacție marginală și extremistă de opoziție față de „pacea dintre Biserici”.

Fără să fi fost organizate slujbe în comun, a existat o primire oficială pe 4 decembrie dimineața din partea Arhiepiscopului Ieronim, la care au luat parte din partea ortodoxă, conform surselor oficiale, și cinci episcopi, un arhimandrit și un mirean, „aleși personal de Arhiepiscop pentru că au legătură cu dialogul celor două Biserici”.

În discursul său, Arhiepiscopul Atenei a făcut referire la refugiați, la pandemie și la înființarea statului grec cu 200 de ani în urmă. În ce privește ultimul subiect, a reproșat Papei, nu din dorința de a-l pune într-o „poziție dificilă”, faptul că predecesorii săi nu au sprijinit lupta poporului grec pentru eliberarea de jugul otoman. În final, a fost atins și subiectul unirii religioase: „Vă primim, în final, Sanctitate, recunoscând în persoana Voastră un lucrător destoinic și smerit al mesajului Evangheliei despre unitatea noastră în credința comună în Hristos. Drumul comun al romano-catolicilor cu Biserica Ortodoxă din primul mileniu de creștinism are să ne învețe multe. Mai mult, îndatorarea noastră, a ortodocșilor, de la Sfântul și Marele Sinod din Creta, 2016, de sub conducerea Marii Biserici din Constantinopol, despre continuarea dialogului teologic constituie un element constitutiv al misiunii noastre. Suntem datori să urmăm dialogul în adevăr și iubire fără compromis și intoleranță «ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos» (1Cor. 9: 12), având desigur asigurarea că nu ne este permis să lăsăm ruptă cămașa necusută a Domnului, de vreme ce, după cum spune Apostolul Pavel, «nu S-a împărțit Hristos» (1Cor. 1: 13).

Față de replica din Cipru, de data aceasta Papa Francisc a lăsat deoparte presiunile și a apelat la o abordare mult mai conciliantă, care dă mai bine pentru imaginea publică. El a spus, printre altele: «Înveninări lumești ne-au infectat, buruiana bănuielii a mărit distanțarea și am încetat să cultivăm comuniunea între noi. Cu rușine – recunosc despre Biserica Catolică – fapte și opțiuni care au puțin sau deloc de-a face cu Iisus și cu Evanghelia, care au derivat mai degrabă din setea de câștig și putere, au ofilit comuniunea dintre noi. Astfel, am lăsat rodnicia să fie compromisă de dezbinări. Istoria are povara ei și astăzi aici simt nevoia să înnoiesc cererea de iertare de la Dumnezeu și de la frați pentru greșelile pe care le-au săvârșit atâția catolici». Bineînțeles că aceste scuze sunt de fațadă și doar pentru a accentua „rădăcinile noastre comune apostolice”. În fapt, acțiunile reprobabile nu au venit doar din partea unor catolici simpli, ci de multe ori chiar direct de la papi. Și nu este vorba doar despre fapte reprobabile, ci și de greșeli doctrinare nepocăite, cum sunt primatul și infailibilitatea papale.

A existat și o altă vizită a Arhiepiscopului la Papa Francisc înainte de plecarea acestuia de rămas-bun, în cadrul căreia a fost făcut un schimb de cadouri protocolar și de la care nu există alte relatări speciale.

Observații finale

Linia unionistă devine tot mai evident una pământească. Sentimentul religios este redus la un sentiment confuz, pacifist și găunos. Conducătorii bisericești se poartă ca niște lideri religioși lumești, promovează pacea pământească la presiunea unor cercuri străine, a unor puteri profane. Deși se face vorbire despre sinceritate, ea nu-și găsește nicidecum locul.

Sinodul din Creta a fost menționat expres de Biserica Greacă drept un moment important în parcursul ecumenist. Dacă acolo a fost proclamată concepția că suntem toți în aceeași corabie/Biserică, de acum trebuie să și conlucrăm în unitate.

Un fapt pozitiv este acela că nu au fost organizate rugăciuni sau manifestări liturgice în comun, că unii ierarhi ciprioți au lipsit (nu par a fi prezenți Mitropoliții Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu, de exemplu), iar sinodalii greci au fost absenți cu totul.

Din câte se pare, problema nu este compromisul dogmatic, cât cedarea și trădarea credinței la presiunile lumești, lipsa unei conștiințe care să fie dispusă să se jertfească pentru valorile Evangheliei lui Hristos decât să sacrifice adevărul pentru o unitate amăgitoare.

Unirea cu catolicii: un deziderat al Bisericii Ruse în competiție cu Fanarul?

La Congresul care se desfășoară la Budapesta, delegatul Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Ilarion, a vorbit în deschidere despre Sfânta Euharistie în termeni clar ecumeniști. Acest gest stârnește nedumeriri și întrebări serioase. Conflictul cu Constantinopolul pare acum mai mult unul de natură politică decât dogmatic și canonic.

În condițiile în care Biserica Rusă a oprit participarea la manifestări comune cu Fanarul, lucru ce a dus la blocarea dialogurilor ecumeniste din 2019, iată că acum nu a ezitat să fie prezentă la Congresul din Ungaria, la care vine și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Nu doar că nu era nimerită această participare la forumuri străine de duhul Ortodoxiei, dar contravine chiar și cu propriile hotărâri și interese. Scopul urmărit, după cum am subliniat de mai multe ori în contextul intruziunii fanariote în Ucraina, trebuie să fie apărarea dreptei credințe, nu interesele pământești. Aceste aspecte au fost sesizate și de părinții mărturisitori din Grecia, care au publicat articolul de mai jos pe această temă.

O problemă delicată ridicată de afirmațiile Mitropolitului Ilarion este aceea a folosirii termenului de „Biserică”, folosit în mod confuz pentru a putea induce ideea de unire între ortodocși și catolici. Deși pare marginal pentru unii, acest mod de a teologhisi, ratificat și la Sinodul din Creta, nu este simplă retorică, ci un demers cu rezultate concrete și nefaste, anume sincretismul religios, amestecarea credințelor.

Mitr. Ilarion la Budapesta, 6 sept. 2021 (Foto: CNA)

Biserica Rusă la un pas înainte de Euharistia comună cu papistașii

În cateheza inaugurală la a 52-lea Congres Euharistic Internațional, care a avut loc pe 6 septembrie la Budapesta, Mitropolitul Ilarion a oferit o lecție mizerabilă despre Sfânta Euharistie Ortodoxă, prezentând-o ca pe o trambulină pentru unirea papistașilor și ortodocșilor în ciuda diferențelor dogmatice. Știrea care a circulat este că manifestarea va dura o săptămână și se va încheia cu Liturghia pe care o va săvârși Papa Francis în Piața Eroilor. În aceeași zi se va afla în țară și Patriarhul Bartolomeu.

A spus concret: «Catolicii și ortodocșii nu sunt uniți în Euharistie, dar sunt uniți în convingerea că în Pâinea și Vinul euharistic de după sfințirea Lor nu avem doar prezența simbolică a lui Hristos, ci prezența Lui deplină și reală».Într-un alt punct: «Ei (Sfinții) au atins ținta, în timp ce noi suntem pe drum. Dar calea spre mântuire este de negândit fără Euharistie. Nu există mântuire fără Biserică: aceasta este convingerea pe care noi toți o împărtășim, atât catolicii, cât și ortodocșii, chiar dacă localizăm Biserica într-un mod cumva diferit».
[…] «Dar Biserica este de neînțeles fără Euharistie. Prin urmare, chiar noimele Bisericii și ale Euharistiei și ale mântuirii sunt legate inseparabil în teologia noastră».
Mitropolitul Ilarion ne spune că putem să comparăm și, în final să unim Ortodoxia cu erezia pentru că în Pâinea și Vinul euharistic de după sfințirea Lor nu avem doar prezența simbolică a lui Hristos, ci prezența Lui deplină și reală. Pentru duhul luciferic al pan-religiei, prezența reală a Domnului nu există exclusiv și numai în Tainele Ortodoxiei, ci și în Tainele papismului.

Apoi Mitropolitul, când spune că împărtășim cu papistașii fraza «Nu există mântuire fără Biserică», se referă la «extra Ecclesiam nulla salus», adică nu există mântuire în afara Bisericii. Câte Biserici există pentru el: una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească sau multe, după cum a decis pseudo-Sinodul din Colimbari?

Desigur că se creează confuzie când Mitropolitul de Volokalamsk nu identifică sensul «Biserică» cu Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, ci încalcă granițele ei stricte și îi cuprinde în ea și pe papistași. După ce a spus toate cele de mai sus, trage concluzia că, atâta timp cât Biserica este de neconceput fără Euharistie, prin urmare Ortodoxia și papismul pot să împartă aceeași Euharistie.

Intercalăm câteva puncte dintr-un articol mai vechi ca să ne amintim ce este Biserica romană:

… «De acum nu mai este nevoie de Sfântul Duh ca să conducă Biserica «la tot adevărul». Nu mai este nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiție, pentru că mai este un dumnezeu pe pământ, cu putere să facă inutil și să proclame drept amăgitoare învățăturile Dumnezeului ceresc. Pe baza acestei infailibilități, Papa este singurul dreptar de credință și poate să exprime dogme noi chiar contrare normelor întregii Biserici, pe care toți credincioșii sunt datori să le primească ca să nu fie tăiați de la mântuire».

«Astfel, este același lucru Papa cu Biserica și Papa fără Biserică, adică Papa este totul și Biserica nu este nimic.»

Citind cuvintele Mitropolitului Ilarion, înțelegem că se desfășoară o luptă în curs pentru dominație între apărătorii panereziei ecumenismului din Rusia și Fanar. Este o nedumerire cum de consimt oamenii, în cazul concret Ierarhii ecumeniști din Rusia, să fie subordonați ai Papei. În afară de faptul că schimbă ecleziologia ortodoxă când se străduiesc să dea mărturie cu argumente teologice inexistente despre comuniunea euharistică viitoare, se nedreptățesc și pe ei înșiși. Pentru că ereticii nu fac nici o concesie de dragul unității. Dimpotrivă, rămân în rătăcirile lor, nu arată pic de pocăință și se străduiesc să atragă de partea lor pe acei neteologi pe care îi găsesc. Din păcate, pentru Mitropolitul Ilarion, subjugarea la primatul Papei este de dorit și canonic. Este vorba de o robie duhovnicească sau, mai exact, despre o înjosire duhovnicească reprobabilă în care este prinsă Biserica Rusiei.

Să nu râdem noi, oamenii, de o erezie condamnată de Sinoadele Părinților, care are ca piatră din capul unghiului pe Papa, nu pe Hristos, numai acela poate să o provoace. Cine știe cât este prețuită priveliștea unirii Adevărului Ortodoxiei cu ereziile sub conducerea Papei? Cine știe câți arginți face noua trădare a ecumeniștilor, încât pot să se facă egali pe ei înșiși cu ereticii, botezul nostru cu al lor? Singurul lucru sigur este că motivele care îi conduc pe arhierei ca Mitropolitul de Volokalamsk la astfel de poziționări provocatoare sunt clar demonice și nu au nici o legătură cu Duhul Sfânt, Care conduce acordul sobornicesc/catolic al Părinților Ortodoxiei.

Nu putem să nu semnalăm o contradicție. Biserica Rusiei a întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu și acum dorește să obțină comuniunea cu Papa. O, fiară fără șovăire a amăgirii!…

Despre ecumenism. Întrebări de bază și răspunsuri esențiale

Abaterile de la credința dreaptă au constituit dintotdeauna o provocare pentru creștini și nici în vremea noastră nu suntem scutiți de o astfel de problemă. Ecumenismul este principala erezie cu care ne confruntăm astăzi. Aceasta este o învățătură rafinată, ale cărei erori teoretice nu sunt ușor de sesizat pentru că se urmărește o unire a „Bisericilor” diferită de modelul cunoscut și îndătinat, cum au fost încercările eșuate din trecut între catolici și ortodocși. Aceasta înseamnă că trebuie atenție sporită prin ce anume este încălcată dogma ortodoxă.

Un alt aspect foarte important, pe lângă acela al atenției la amăgirea pe care o ascunde, e că ecumenismul este deja foarte infiltrat în Biserică, în rândul clericilor, mai ales al ierarhiei superioare. Este suficient să observăm că IPS Teodosie de Tomis, un episcop cu poziții tradiționaliste în ultima vreme, a avut convingeri ecumeniste până nu demult, fapt recunoscut chiar de el însuși. Cu atât mai mult restul arhiereilor educați în spiritul acesta au concepții neortodoxe. În loc să fie apărătorii și garanții dreptei credințe, foarte mulți dintre episcopi au ajuns să promoveze cel mai adesea viziuni ecumeniste unioniste. Din cauză că Facultățile de Teologie și mediul oficial bisericesc este infestat strategic cu idei eronate și total străine de tradiția patristică de veacuri, este necesară o revigorare, o mărturisire a ortodoxiei. Nu avem o scuză dacă urmăm păstori care, în loc să conducă la rai, încuie ușile cerului și nici ei nu intră. Trebuie să știm la ce să fim atenți, care anume este pericolul mișcării ecumenice.

Biserica (Ortodoxă) este corabia mântuirii în fața ereziilor și furtunilor veacului
Foto: Ziarul Lumina

Întrebări și răspunsuri fundamentale despre noua erezie a ecumenismului

Ce este erezia?

Prin erezie definim două lucruri: o învățătură care se abate de la dreapta credință și o grupare care aderă la ea. Dar putem desemna și doar unul din cele două aspecte, abaterea doctrinară sau structura bisericească separată. Nu e vorba despre orice concepție care vine din neștiință, nevinovată, ci de aceea care contrazice și se împotrivește adevărului Bisericii. Astfel, primele grupări de acest gen au fost fariseii și saducheii din rândul iudeilor. Apoi în creștinism au apărut iudaizanții, nicolaiții și alte formațiuni. Dar conceptul de erezie a ajuns să fie folosit pentru a indica mai degrabă devierea dogmatică decât separarea. Acest sens, de învățătură greșită, apare și în Noul Testament, în Epistola a 2-a a Sf. Ap. Petru, care vorbește de „erezii pierzătoare”.

Ereziile reprezintă abateri în anumite puncte, nu în toată învățătura. Dar, prin aceasta, este afectată întreaga credință, coerența ei, adică este indusă în suflet o raportare greșită generală la Dumnezeu. Există și erori care nu afectează credința, ci se referă la pocăință, organizarea vieții bisericești și cult; acestea duc la schisme și sunt grave, dar nu la fel ca ereziile. Acestea nu se compară cu greșelile morale, care reprezintă o slăbiciune sufletească, ci sunt păcate împotriva Duhului Sfânt și rup legătura cu Dumnezeu. De aceea ereticii și schismaticii au fost excluși din Biserică de Sfinții Părinți ca mustrare și pentru că nu mai au comuniune cu restul credincioșilor.

Ce este ecumenismul sau mișcarea ecumenică?

Ecumenismul este un curent, pe care-l putem caracteriza ca fiind eretic, a cărui denumire vine de la termenul ikumene (οικουμένη), care înseamnă „lume, omenire, spațiul locuit de pe pământ”. Acesta pornește de la constatarea că există multe confesiuni creștine diferite și ar trebui ca între ele să se ajungă la împăcare în credință. Mijloacele folosite în acest sens sunt dialogul, rugăciunea împreună, contactele sociale și întrajutorarea reciprocă. Fondul comun care constituie motivul unirii este că toate aceste denominațiuni ar fi chipurile parte din Biserica lui Hristos și cred în El. Dorința de a se ajunge la înțelegere ar trebui să provină, conform ecumeniștilor, din conștiința că toți s-au abătut de la credință și trebuie să renunțe la greșelile lor pentru a realiza unitatea între ei.

Când a apărut ecumenismul și unde?

Această mișcare de refacere a unității a apărut în lumea protestantă în a doua parte a sec. al XIX-lea. După ce au ajuns la un declin puternic, liderii protestanți au considerat că revigorarea credinței se poate realiza prin propovăduirea creștinismului celor necredincioși. Însă, atunci când s-au lovit de dezbinarea lor internă, care făcea ca mărturia lor să nu fie unitară și credibilă, au decis să depună eforturi de împăcare pentru a avea o voce comună în fața celor dinafară. Aceasta nu pentru că ar fi conștientizat propriile greșeli, ci pentru a nu mai fi o poticnire pentru cei din exterior. Practic, căutarea unității se înscrie în ideologia protestantă că fiecare este în stare să-L găsească singur pe Hristos, alegând ce i se pare bun de ce este rău în tradiția denaturată ajunsă până la el. Cu cât sunt înlăturate greșelile acumulate în timp, cu atât s-ar ajunge la adevăr și unitate, chiar dacă fiecare se găsește în rătăcire. Este nivel următor în a nega continuitatea și adevărul Bisericii și a consolida ambiguitatea.

Este important de remarcat că doctrina protestantă este foarte ancorată în social. De aceea, unitatea ecumenistă a fost mereu pusă în legătură cu pacea pământească, din care decurge toleranța. Conflictele care trebuie vindecate sunt îndeosebi între oameni, nu cu Dumnezeu. Așadar nu este de mirare că există un paralelism între ecumenism și colonizare și apoi mondializare. Scopul comun este realizarea unei culturi sociale pașnice și unitare în toată lumea, o „evanghelie socială”. E vorba de un soi de milenarism.

În ce constă abaterea de la credința ortodoxă?

Fiind o doctrină de origine protestantă, ecumenismul nu contestă direct vreo dogmă, dar intră în contradicție cu învățătura ortodoxă despre ecleziologie (despre unitatea și structura Bisericii). Tradiția ortodoxă a urmărit întotdeauna să păstreze neștirbit adevărul de credință cu o asemenea rigoare, încât a exclus prin anatematizare, excomunicare și caterisire orice erezie și pe susținătorii ei. Prin urmare, nu este și nu se consideră vinovată de abaterile în care au căzut sau au persistat diferiți eretici și comunitățile lor. Preocuparea Bisericii Ortodoxe este pentru a păstra unitatea internă a credincioșilor săi în jurul dreptei credințe, pe care o împărtășește și altora dacă sunt interesați. Ea nu se consideră a fi una dintre Biserici, ca și cum ar fi Ortodoxă față de cea Catolică, monofizită sau alte grupări, ci simplu Biserica lui Hristos.

Așadar teoria ecumenistă greșește în privința mărturisirii din Crez că Biserica este „una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească”. Abaterile vizează îndeosebi unicitatea și unitatea Bisericii: nu există mai multe Biserici cu credințe diferite și nici una care să fie împărțită în sine pe motive dogmatice. Unitatea Bisericii a fost păstrată prin condamnarea ereziilor și excomunicarea ereticilor, nu va fi obținută în viitor prin unirea cu ei. Recunoașterea Tainelor eterodocșilor (Botez, Împărtășanie, Preoție) este o eroare. La fel, comuniunea cu aceștia în rugăciune (liturgică sau particulară) constituie abatere canonică sancționată cu caterisirea clericilor și afurisirea mirenilor.

Care confesiuni sunt implicate în mișcarea ecumenică?

Bineînțeles că primii care au luat parte și au pus bazele ecumenismului au fost protestanții, dar acum sunt implicate practic toate confesiunile creștine, inclusiv ortodocșii, din nefericire. Așadar majoritatea facțiunilor protestante, monofiziții (denumiți orientali), catolicii și ortodocșii participă la mișcarea ecumenică prin diferiți reprezentanți, deși există destui care se delimitează de această direcție în sânul fiecărei grupări. Îndeosebi  între ortodocși nici unul dintre Părinții Sfinți contemporani nu a fost de acord cu această implicare și mulți (Sfinții Paisie Aghioritul, Iustin Popovici, Ioan Iacob…) au fost foarte vocali împotrivă.

Unitatea urmărită este una inter-creștină sau inter-religioasă?

Din acțiunile derulate în cadrul mișcării ecumenice, se desprinde ideea că este căutată mai întâi unitatea lumii protestante pentru a fi credibili în ochii celorlalți, apoi a fost extinsă aria la creștini, dar scopul final este de a aduce la această unitate pe toți oamenii, de toate religiile. Mai mult, având în vedere modul cum se pune în practică această apropiere, nu este foarte limpede dacă unitatea finală este va fi formată pe baza Evangheliei lui Hristos sau pe baza credinței generale într-un Dumnezeu comun, ceea ce duce cu gândul la New Age și Antihrist.

În ce fel s-au implicat ortodocșii în ecumenism la nivel personal și oficial?

Din cauza credinței slabe, atracția spre împăcare cu toți oamenii, chiar prin compromisuri de credință, a făcut pe mulți ortodocși să fie deschiși și aprobatori față de eretici și necredincioși. Din păcate, această tendință s-a manifestat și la nivel oficial în Biserică, fapt ce a favorizat răspândirea acestei atitudini. Presiunile și interesele politice au făcut ca în acest joc să intre îndeosebi Patriarhia Ecumenică, dar și alte Biserici Locale. Patriarhia de Constantinopol avut inițiative importante în acest sens prin Scrisorile Enciclice din 1902 și 1920 și prin întrunirea din 1923, la care a fost decisă schimbarea calendarului, dar și prin găzduirea unei mari Conferințe ecumeniste în 1911. Apoi a fost printre primii membri de la înființarea Consiliului Mondial al Bisericilor (1948). Un răspuns ortodox la provocarea ecumenistă a fost tot mai presant și această temă a fost trecută pe agenda unui Sinod pan-ortodox, a cărui întrunire a fost pregătită din anii ΄60. Între timp, majoritatea Bisericilor Locale Ortodoxe au aderat la CMB fără o dezbatere riguroasă a subiectului. Începând din anii ΄70-΄80 au început lucrările Comisiilor Mixte de Dialog cu catolicii și orientalii (monofiziții).

Tema implicării Bisericii Ortodoxe în mișcarea ecumenică a fost în tot acest timp una controversată. Spre exemplu, deși o serie de Biserici Locale au recunoscut hirotoniile anglicane în anii ΄20-΄30, la Conferința de la Moscova din 1948 acestea au fost negate. Cu toate că presiunea noului curent ecumenist a fost mare, el nu s-a impus total, ci au existat ierarhi și teologi atât pro, cât și contra, moderniști și tradiționaliști.

Ce este Consiliul Mondial al Bisericilor?

Organismul oficial principal prin care se manifestă mișcarea ecumenică este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), înființat în 1948, care are membri multe Confesiuni. Doar catolicii au preferat să nu fie decât membri onorifici, observatori. Membrii (Confesiunile) deplini sunt asociați pe baza unui Regulament sau Constituții, care prevede că fiecare trebuie să recunoască în ceilalți elemente ale Bisericii adevărate și este urmărită atingerea unității Bisericii formate din toate formațiunile creștine.

 Acest Consiliu ține Adunări Generale din 7 în 7 ani și până acum au fost organizate deja 10 astfel de întruniri la Amsterdam (1948), Evanston (1954), New Delhi (1961), Uppsala (1968), Nairobi (1975), Vancouver (1983), Canberra (1991) Harare (1998), Porto Alegre (2006) și Busan (2013), cea de-a 11-a urmând a se întruni la Karlsruhe (2022). La acestea au fost organizate dezbateri, manifestări și rugăciuni în comun, la care au participat adesea și cei de alte religii și triburi păgâne cu ritualurile lor. Mai mult, s-au discutat și recunoașterea dreptului la căsătorie al homosexualilor și alte chestiuni sociale.

Se poate spune că acest Consiliu este o dublare religioasă a Organizației Națiunilor Unite, cu scopuri mai mult pământești și sociale, iar pe plan religios se urmărește o atitudine de compromis, de recunoaștere reciprocă.

Ce sunt Comisiile Mixte de Dialog Teologic?

Biserica Ortodoxă a format două Comisii Mixte de Dialog, cu catolicii și monofiziții.

Dialogul cu monofiziții a avut nevoie de 4 întâlniri neoficiale care au pregătit terenul pentru dialog, la Aarhus (1964), Bristol (1967), Geneva (1970) și Addis Abeba (1971). Acestea au fost urmate de alte 6 întâlniri oficiale, la Geneva (1985), Egipt (1989), două la Geneva în 1990 și încă una în 1993, iar ultima la Atena (2014). Deși au fost negociate toate condițiile pentru refacerea comuniunii euharistice în 1993, această unire nu a putut fi pusă în practică, din fericire, din cauza opoziției credincioșilor din ambele părți, care nu sunt dispuși la un asemenea compromis.

Dialogul cu catolicii a început oficial după o Declarație comună a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului în 1979. Au fost ținute 10 întruniri, cele mai de răsunet fiind de la Balamand (1993) și Ravenna (2007). Declarațiile comune semnate conțin compromisuri teologice importante prin introducerea noțiunii de „Biserici surori” și minimalizarea diferențelor doctrinare. În special Biserica Rusă a pus frână acestor dialoguri, cerând revizuirea acordurilor deja semnate și o abordare mai serioasă.

Principalul defect și desprinderea fundamentală de tradiția ortodoxă a acestor dialoguri provin din faptul că se urmărește o unire euharistică, nu o convertire de o parte sau de alta sau o dezbatere teologică onestă. Practic, duhul compromisurilor și concesiilor face ca aceste eforturi să fie străine de linia Sfinților Părinți și de canoanele Bisericii.

Rugăciunile în comun cu ereticii din cadrul mișcării ecumenice sunt îngăduite de canoane?

Una dintre cele mai spinoase probleme ridicate de ecumenism este aceea a rugăciunilor în comun. Este vorba de participarea la cultul altor confesiuni sau a lor la slujbele ortodoxe. Această comuniune în rugăciune merge chiar și până la împărtășirea euharistică în diferite situații. Aceste rugăciuni nu doar că sunt interzise de canoanele Bisericii (11, 45, 46 apost. și altele), dar ele urmăresc erodarea credinței și conștiinței credincioșilor că Ortodoxia este singura Biserică adevărată.

A fost validat ecumenismul la Sinodul din Creta (2016)?

După 55 de ani de pregătire, Sinodul pan-ortodox mult așteptat a fost întrunit în 2016 în Creta. Doar că au participat 10 Biserici autocefale și au lipsit 4. Ca pondere, cei absenți reprezintă mai mult de 60% dintre ortodocși. În plus, au existat destui ierarhi prezenți care au refuzat să semneze documentele. Mitropoliți reputați, precum Atanasie de Limassol[1], Ierotheos de Nafptaktos[2], Neofit de Morfu[3], Irineu de Baska sunt doar câțiva care și-au susținut chiar și public dezacordul din cauza ereziilor din textele sinodale. Iar două Biserici Locale, a Bulgariei[4] și a Georgiei[5], le-au catalogat oficial drept devieri dogmatice.

La acest Sinod au fost semnate 8 documente, dintre care unul privitor la ecumenism, numit Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine. Prin acesta este decisă oficial participarea Ortodoxiei la CMB și la ecumenism în general. Ierarhii participanți, pentru a ascunde compromisul inacceptabil pe care l-au făcut, au declarat că nu au fost abordate chestiuni dogmatice și, de aceea, credincioșii nu ar avea motive de îngrijorare. Însă adevărul este că ecumenismul este un subiect ce ține de dogmatică.

Căutarea unității Bisericii împreună cu ereticii, formarea turmei lui Hristos prin unirea cu aceștia și considerarea lor ca membri ai trupului lui Hristos constituie abateri grave de la învățătura dreaptă. Eterodocșii trebuie întorși la Biserica Ortodoxă, nu la o oarecare Biserică a lui Hristos imaginară, numită „una, sfântă, sobornicească și apostolească” (la pct. 1 sau 4 din Relațiile…) sau „Biserica veche a celor șapte Sinoade Ecumenice” (pct. 5) sau „Biserica veche” (pct. 8), care ar fi diferită de cea Ortodoxă.

Chiar dacă se afirmă explicit că Ortodoxia este Biserica lui Hristos (pct. 1 din Relațiile… și pct. 2 din Enciclică) și se poate interpreta din anumite expresii că ea a păstrat neschimbată credința apostolică (pct. 18 și 21 din Relațiile…), din păcate nu este exprimată nicăieri ideea că NUMAI Ortodoxia este Biserica, iar ceilalți sunt în afara ei. Dimpotrivă, concepția de ansamblu semnată la Sinod este teoria ecumenistă că toți credincioșii, ortodocși și eretici, fac parte din trupul lui Hristos, Biserica, chiar dacă au mai multe sau mai puține abateri de la credință. A fost adoptată perspectiva catolică aplicată la Ortodoxie că noi suntem deplini în credință și tradiție, dar nu până nu ne unim cu ceilalți, care sunt și ei părtași și purtători ai elementelor Bisericii lui Hristos. Bineînțeles că, după această concesie dogmatică inacceptabilă, pentru care Sfinții s-ar fi luptat până la sânge, este șubrezită poziția ortodoxă și dialogul este redus la o negociere din care pot decurge alte cedări de credință.

S-a schimbat mărturisirea de credință ortodoxă după Sinodul din Creta?

Cu toate că există o contrazicere directă a Crezului ortodox, nu a fost schimbat oficial după Sinodul din Creta pentru că nu au participat toate Bisericile Locale și nu a fost recunoscut de cele absente. Fără un consens pan-ortodox, mărturisirea de credință nu poate fi modificată. Ea rămâne la fel, dar trebuie observat că a apărut o dezbinare ce trebuie rezolvată pentru că ea afectează unitatea și integritatea Bisericii. Practic, nu există încă o alterare a credinței, ci o slăbire și un atac la adresa mărturisirii ei corecte. Cei care îmbrățișează erezia ecumenistă își pun în pericol mântuirea și legătura lor cu Dumnezeu, dar constituie o sminteală și pentru restul credincioșilor și un pericol că se va ajunge în viitor la o generalizare și oficializare a răului, care să înlocuiască mărturisirea dintotdeauna.

Mai precis, avem o situație paradoxală astăzi, când există o scindare între poporul credincios și ierarhia superioară. Aceasta vine din faptul că ecumenismul a fost promovat intens și statornicit prin implicarea în diferite organisme, ba chiar au fost adoptate decizii bisericești care îl validează, dar nu este impus credincioșilor. În schimb, el este aplicat și crezut de ierarhie în covârșitoarea ei majoritate. Se poate vorbi de un soi de apostazie la vârf, o răsturnare de situație.

Care este răspunderea credincioșilor și ce trebuie să facă pentru a se păzi în dreapta credință?

Ca și credincioși, clerici și mireni, avem datoria de a păzi intacte tradiția și credința ortodoxe, așa cum le-au păstrat Părinții Bisericii neatinse de ereziile cu care s-au confruntat. În acest sens, este necesară conștientizarea că ecumenismul asaltează astăzi Biserica noastră la fel sau mai rău ca rătăcirile din trecut. Unirea și compromisul cu eterodocșii subminează legătura noastră cu Dumnezeu și fidelitatea față de Evanghelia lui Hristos. Toate rugăciunile în comun și planurile de unire sunt deraieri care nu trebuie acceptate, îngăduite. De la apostoli am moștenit o atenție sporită să nu ne rătăcim de la dreapta credință, ci să stăm tari în ea pentru a moșteni viața veșnică. Avem o mare răspundere să nu mergem pe căi greșite.

Mai mult, după cum se spune în Enciclica Patriarhilor Răsăriteni din 1848, poporul este apărătorul credinței și ierarhii nu pot face ceva de capul lor, împotriva tradiției și contrar cu restul credincioșilor. Deci este necesară o reacție din partea oricui, la măsura fiecăruia, ca să nu ne facem părtași la abaterile mai-marilor bisericești.

Clericii care sunt atașați de credință au dreptul canonic și o datorie morală să o apere chiar și prin întreruperea comuniunii cu superiorii care o trădează. Iar mirenii se pot alătura acestora la slujbe. Canonul 31 apostolic și 15 I-II Constantinopol permit și chiar laudă pe cei care întrerup pomenirea unor astfel de episcopi, care propovăduiesc erezii în public și cu capul descoperit. Astăzi avem o asemenea situație pentru că episcopii au semnat o hotărâre eronată și nu se dezic de ea, ci chiar continuă pe aceeași cale a unirii ecumeniste.

Aceste prevederi canonice arată că Biserica nu este la discreția ierarhiei, ci ea poate și se cuvine să fie mustrată de restul credincioșilor. Scopul este ca erezia să nu înainteze, ci să fie oprită.  Este bine ca în interiorul Bisericii să apară neliniștea cea bună față de rătăcirile care o bântuie, nu rupturi, conflicte și schisme păguboase. Chiar dacă, până la o condamnare sinodală, clericii aflați în greșeli dogmatice sunt purtători ai harului sacramental, este permisă și nimerită întreruperea comuniunii cu ei ca o dojană și ca un efort de refacere a păcii bazate pe dreapta credință, tulburată de noua erezie.

Trebuie să ne cunoaștem bine credința, să o apărăm și să ne ferim de noua erezie a ecumenismului, care contaminează mințile a tot mai mulți oameni prin rugăciuni în comun, cununii mixte, acorduri și uniri mincinoase.


[1] Declarația ÎPS Mitropolit Athanasie de Limassol: https://marturieathonita.ro/declaratia-inalpreasfintitului-mitropolit-athanasie-de-limassol/

[2] Referatul IPS Ierotheos adresat Sinodului grec: https://www.atitudini.com/2016/12/biserica-greciei-la-sfantul-si-marele-sinod-din-creta-iii-de-mitropolitul-nafpaktosului-si-sfantului-vlasie-ierotheos-vlachos/

[3] Memoriul IPS Neofit: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/marturisirea-mitropolitului-neofit-de-morfou-care-a-refuzat-semnarea-documentului-panortodox-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-intemeiata-pe-marturiile-sfintilor-contempor/

[4] Hotărârea Sinodului Bisericii Bulgare: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/biserica-bulgariei-respinge-categoric-si-dur-sinodul-din-creta-indeosebi-documentul-ecumenist-sinodul-bulgaresc-acuza-devieri-de-la-traditia-dogmatica-dar-reafirma-pastrarea-comun/

[5] Hotărârea Sinodului Bisericii Georgiene: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/sinodul-bisericii-georgiei-a-luat-o-decizie-finala-cu-privire-la-sinodul-din-creta-georgienii-neaga-statutul-panortodox-al-intalnirii-si-cer-corectarea-si-in-unele-cazuri-inlocuirea-documentelor-si/

Anatema din 1983 – un bastion contra ecumenismului și expresie a tradiției ortodoxe autentice

Ecumenismul, ca învățătură ce capătă o întindere tot mai mare și care provoacă dileme în conștiința ortodoxă, a fost criticat nu doar de Părinți cu viață sfântă, cum sunt Sfinții Iustin Popovici și Paisie Aghioritul, dar și foarte mulți alții, ci și osândit de un Sinod. Este vorba de anatema rostită de Sinodul ROCOR (al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor) din 1983. De unii marginalizată, iar de alții absolutizată, această decizie este explicată de un episcop participant, Vitalie de Montreal, la un an de la emiterea ei:

Mitropolitul sfânt Filaret, cel care a prezidat Sinodul din 1983. În dreapta sa, Sf. Ioan Maximovici, iar în stânga Episcopul Sava de Edmonton
Foto: Saint Vladimir’s Parish website

Anatema ROCOR împotriva ecumenismului

Sinodul Episcopilor din 1983 a fost un sinod foarte special, a cărui notă aparte constă în modestia și obscuritatea lui. Bineînțeles, asta a fost prima dată în istoria Bisericii noastre când un sinod a fost ținut la Schitul Sfintei Schimbări la Față – nici măcar într-o mănăstire. Cei paisprezece ierarhi care au luat parte la Sinod au călătorit din toate părțile lumii libere – în frunte cu Primul Ierarh al Bisericii noastre, Preasfinția Sa, Mitropolitul Filaret. Zece dintre ei erau oameni în vârstă de peste șaptezeci de ani. În plus, nici un Sinod anterior nu a fost atât de scurt, ținând în total doar mai puțin de două săptămâni. Schitul, în care au fost ținute toate sesiunile, este situat într-o locație foarte frumoasă, departe de drumurile foarte aglomerate și înconjurat din toate părțile de conifere și păduri de foioase: locația lui ar putea fi descrisă chiar năpădită de vegetație… „Cortul”-biserică de lemn al schitului nostru, proiectat de arhitectul nostru rus V. G. Glinin, care adormise în același an 1983, se amestecă liniștit cu vârfurile pinilor care înțesează locul de jur împrejur din toate părțile.

Bineînțeles, nici presa internațională, nici cea locală nu a făcut nici o singură mențiune despre sinodul nostru foarte nesemnificativ, lucru care accentuează mai mult modestia lui. Într-adevăr, nici unul din acești membri ai presei nu a avut timp de noi când în celălalt capăt al Canadei, la 4.800 kilometri de Mansonville (Quebec), se ținea un sinod ecumenic a toată lumea (e vorba de a 6-a adunare generală a CMB din Vancouver, n.n.). Toate religiile au fost reprezentate acolo: ortodocși, romano-catolici, protestanți de toate tipurile, evrei, musulmani, buddhiști, hinduși și chiar simpli șamani (sau, ca să formulăm mai direct și simplu: vrăjitori). Dacă se adaugă la această colecție bălțată femeile-preot și prezența printre participanți dintre dansatorii cu picioarele goale în stilul Eleanora Duncan, atunci nu se pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie caracterul acestei adunări de anvergură mondială.

Sunt aproape o sută de ani acum de când a început ecumenismul să atace Biserica cea una adevărată a lui Hristos, învestită de El cu autoritatea de a lega și dezlega, și a început să unească toate nenumăratele erezii, atât mici, cât și mari, pe care le recunoaștem că sunt cumva scântei ale adevărului, din care biserica ecumenică viitoare trebuie să se formeze în locul Bisericii istorice a lui Hristos, care s-a dovedit, în opinia lor, un eșec. Împotriva acestei învățături monstruoase s-a dezvoltat o vastă literatură, dar nu o putem rezuma în detaliu într-un articol atât de scurt. Fără nici un dubiu, timpul discuțiilor și polemicilor a trecut și a sosit vremea de a judeca această mișcare și, oricât de nesemnificativ ar părea Sinodul nostru din 1983, el a condamnat într-un final ecumenismul și l-a anatematizat în următoarele cuvinte:

Celor care atacă Biserica lui Hristos prin faptul că învață că Biserica lui Hristos este împărțită în așa-numite „ramuri”, care diferă în privința doctrinei și a modului de viețuire, sau că Biserica nu există văzut, ci va fi formată în viitor, când toate „ramurile” sau sectele sau denominațiunile și chiar religiile vor fi unite într-un corp; și care nu disting preoția și Tainele Bisericii de acelea ale ereticilor, ci spun că botezul și euharistia ereticilor sunt lucrătoare spre mântuire; așadar celor care cu știință au comuniune cu ereticii menționați anterior sau care pledează, răspândesc sau apără noua lor erezie a ecumenismului sub pretextul dragostei frățești sau a pretinsei unificări a creștinilor separați, Anatema!

Biserica Rusă de peste Hotare, condusă acum de Mitropolitul Filaret, declară despre sine că este o parte inseparabilă a Bisericii Ruse istorice. Ca Biserică Locală, ea are dreptul de a convoca Sinoadele ei permanente pentru a-și promulga rezoluțiile, care sunt total obligatorii după aceea pentru toți fiii ei, împrăștiați în lume. Timpul va spune dacă celelalte Biserici Locale vor adopta rezoluția noastră sau nu cu privire la ecumenism după cum au fost introduse în Cartea Canoanelor Sfinților Apostoli, a Sfintelor Sinoade Ecumenice și a Sfinților Părinți ai Bisericii Universale. Știm foarte bine că toate rezoluțiile noastre sinodale împotriva Patriarhiei din Moscova au fost luate abia la cunoștință de celelalte Biserici Locale – spre paguba lor duhovnicească. Bisericile Ortodoxe Locale au încercat să se justifice prin a spune că tăcerea lor era datorată dificultăților în a discerne toate problemele interne ale Rusiei și că rezoluțiile noastre împotriva Patriarhiei Moscovei Sovietice au fost mai mult politice decât bisericești, deși acum este limpede pentru orice persoană rezonabilă că doctrina comunismului este ateistă și materialistă. Rusia nu este Nicaragua și, când un popor așa de mare, care ocupă a șasea parte a pământului, suferă, întreaga lume suferă. Boala comunismului a pătruns acum în toate națiunile și a spune că nu poate înțelege oricine problemele interne ale Rusiei ar fi, ca să o punem în termeni moderați, amuzant dacă n-ar fi avut o influență atât de tragică asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe și a popoarelor. În privința ecumenismului, fiecare Biserică Locale își fundamentează învățăturile și viața pe canoanele Sfinților Apostoli și ale celorlalte Sinoade Ortodoxe, apoi nu pot decât să recunoască faptul că ecumenismul este clar cea mai periculoasă dintre erezii pentru că a adunat toate ereziile care există sau au existat și a numit asta unire a Bisericii – o faptă ce are gust a Antihrist.

Prin proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de ispita apocaliptică și, în același timp, am pus cu reținere (reluctantly) în fața conștiinței tuturor Bisericilor Locale o chestiune serioasă, care mai devreme sau mai târziu vor trebui să o rezolve într-o manieră sau alta. Soarta duhovnicească pe viitor a Bisericii Ortodoxe universale depinde de rezoluția acestei probleme. Anatema pe care noi am proclamat-o este de jure o manifestare cu caracter local a Bisericii Ruse de peste hotare, dar de facto are o semnificație imensă pentru istoria Bisericii universale, pentru că ecumenismul este o erezie la scară universală. Locul Bisericii Ruse de peste hotare este acum vădit în conștiința a toată Ortodoxia. Domnul a pus o cruce mare pe noi, dar, oricum, nu mai este posibil să rămânem tăcuți pentru că o tăcere continuă ar fi ca o trădare a Adevărului, de care lucru fie ca Domnul să ne elibereze pe toți!

Traducere din rusă din Orthodox Observer, No. 58 (aprilie 1984).

Observații: 1. Din descrierea pe care o face Arhiepiscopul Vitalie, se pare că Sinodul cu pricina a fost unul aparte, care și-a propus să dea o rezoluție cu privire la ecumenism și s-a întrunit special în acest scop.

2. Anatema nu este pronunțată asupra celor aflați în comuniune cu ecumeniștii (ortodocși), ci asupra celor cu astfel de viziune, care slujesc cu bună știință cu diferiți eretici sau îi consideră parte a Bisericii.

3. Este o provocare adresată tuturor pentru că problema ecumenismului este una de amploare și răvășește mai toate Bisericile Locale, este de o gravitate și întindere îngrijorătoare. Aceasta nu înseamnă că e formulată în termeni moderați sau impreciși, ci este o anatemă, un blestem capital.

4. Decizia sinodală din 1983 are aplicabilitate pentru membrii ROCOR, dar privește cugetul întregii Biserici, fiind vorba de o învățătură de credință, nu de o problemă locală.

5. Sinodul a fost și rămâne în contrapondere cu toate manifestările și deciziile ecumeniste ale clericilor ortodocși. Este autentic și recunoscut, parte integrantă a Ortodoxiei mondiale, poate cea mai vie din secolul trecut. Probabil doar decizia Conferinței de la Moscova din 1948 rivalizează într-o oarecare măsură cu el pentru că a delegitimat mișcarea ecumenică la nivelul acelui an; însă, din păcate, politica ulterioară a CMB și a ecumeniștilor în general a dejucat și depășit acel impas al lor.

6. Deocamdată nu există o decizie pan-ortodoxă asupra ecumenismului, doar Sinodul din Creta (2016) reprezintă un punct esențial, în care a fost legiferat, dar cu multe probleme, fără acceptare universală și cu destule rezerve din partea celor cu cuget drept-slăvitor. Însă nu este exclus ca anatema din 1983 să ajungă o normă recunoscută universal.

Așadar această anatemă este o provocare importantă peste ani la care ierarhii, mai ales adunați în Sinoade, nu au dat un răspuns mulțumitor și ar trebui să o facă. Nu se compară o text de condamnare explicită nici măcar cu hotărârea sinodală din Creta, care a fost formulată în termeni confuzi și ezitanți, pe care cei prezenți nici măcar nu au curajul să și-o asume ca fiind dogmatică. Chiar și condițiile modeste din 1983 transmit un mesaj mai ortodox și mai convingător decât măsurile de pază draconice din Colimbari 2016.

Din păcate, pe lângă ancorarea în credință, va fi necesară și o preocupare în direcția evaluării mișcării ecumenice. Aceasta pentru a realiza gravitatea ei, pentru că se insinuează câte puțin în angrenajul Ortodoxiei chiar prin decizii oficiale și prin linia teologică înnoitoare. În general ierarhii, dar la care se adaugă conlucrarea restului membrilor Bisericii, cel puțin deocamdată acceptă transformarea a ei din „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3:15) în lăcaș cu orizont material și cel mult social, dar pustiu de prezența vie a lui Dumnezeu. Dar toți vom da socoteală în ziua judecății sufletelor.

Translate page >>