Deoarece mulți induc o frică și o păzire de erezii ce pretind că ar fi la un nivel duhovnicesc și impun o delimitare de ecumenism dincolo de dispozițiile canonice, este important nu neglijăm acest aspect. Specific că nu trebuie disprețuită paguba duhovnicească și nici mers strict legalist după orientări tipiconale, ci urmărit folosul mântuirii. Mai precis, normele bisericești tocmai pentru o bună orientare duhovnicească au fost date, nu sunt hotărâri abstracte și juridice desprinse de viața în Duh, chiar dacă pot fi folosite și instrumentate rău.
Omul are înzestrarea de la Dumnezeu suficientă să-L cunoască prin ghidajul conștiinței. Însă a fost necesară și darea unor îndrumări scrise, legi pentru a împrospăta și revigora mintea și a evita înșelările. Mai apoi, venirea lui Hristos a întărit legea cu puterea Duhului Sfânt pentru a da o mai mare certitudine și putere de convingere. Însă aceasta nu înseamnă că sunt anulate legile și regulile canonice, ci tocmai sunt întărite și împlinite corect. Viața în Hristos înseamnă tocmai cunoașterea lui Dumnezeu (In. 17: 3), care dă viață.
Biserica are nevoie și se folosește de canoane pentru îndrumarea credincioșilor la nivel duhovnicesc. Cum se întâmplă acest lucru?
Pornind de la un exemplu adesea invocat, se va vedea esența duhovnicească a normelor canonice bisericești.
Sf. Ap. Pavel afirmă: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3: 10-11). Importate sunt aici două aspecte, cine este ereticul și ce înseamnă că este singur de sine osândit.
Din tâlcuirea Sf. Ioan Gură de Aur se înțelege că e vorba de cel rupt de Biserică, diferit de cel aflat sub păstorirea episcopului Tit. El spune: „De ce să te mai obosești în zadar, semănând sămânță pe piatră? Asemenea osteneală ar trebui să o întrebuințezi către ai tăi” (Comentariu la Epistola către Tit, Omilia VI). Apoi: „Ce va să zică: fiind singur de sine osândit? Adică nu poate spune că nimeni nu i-a dat de veste, că nimeni nu l-a sfătuit. Când, deci, și după sfătuire, el rămâne același, devine de sine osândit” (Ibidem). Așadar e vorba de eretici care susțin învățături combătute de Biserică, despre care se pot documenta că sunt greșite, și care au fost înfruntați și îndrumați și admonestați, dar care au rămas îndărătnici în starea lor. Chiar și așa, se poate intra în discuții cu acești excomunicați, dar nu lungite fără folos.
Deci a fi de sine osândit nu intervine după împroprierea oricărei dogme rele, ci după ce a primit cineva mustrări și nu mai are dezvinovățire pentru abaterea lui, ba chiar și după cea s-a discutat în particular cu el. Nu e ca și cum a căzut din neștiință sau în lipsa unor repere, ci singur a ales rătăcirea în cunoștință de cauză.
Aceasta este starea ereticilor condamnați, care e diferită de cei care proferează devieri din neștiință sau fără să fi fost corectați. E posibil ca, până la o condamnare, să se strecoare o rătăcire explicabilă și care se poate îndrepta. Este cazul Fer. Teodorit al Kirului, care a fost un opozant al Sf. Chiril al Alexandriei până la Sinodul IV Ecumenic, unde s-a dezis de poziția sa și a rămas în Biserică și o autoritate duhovnicească. Deși nu e Sfânt, dar e un Părinte reprezentativ.
Duhovnicește, orice deviere nu e atât de gravă până la combaterea și condamnarea ei de Biserică. Cel în cauză poate invoca lipsa de știință sau alte motive pe bună dreptate. Însă, după anatematizarea unei erezii, ea devine de nejustificat. Mai mult, după ce o persoană este judecată efectiv de un Sinod, nu mai are răspuns în fața lui Dumnezeu.
Mai există o nuanță, anume când e vorba de o învățătură care a fost combătută de Sinoade indirect și de Sfinții Părinți, dar încă nu este condamnată oficial, cum este ecumenismul. Acesta este contrar Crezului formulat la Sinodul II Ecumenic și a fost criticat explicit de mari Sfinți contemporani precum Iustin Popovici, Paisie Aghioritul, Ioan Maximovici, Porfirie Cavsocalivitul, dar și denunțat de Sinodul ROCOR din 1983. În această situație, cei care nu iau în seamă aceste voci au o vinovăție mai mare decât dacă nu ar fi existat astfel de repere clare, dar au încă circumstanța că nu există o condamnare oficială. Iar cea mai importantă diferență este aceea că existența acestor voci critice permite, prin canonul 15 I-II, înfruntarea ierarhilor prin oprirea pomenirii în cazul că ei susțin deschis ecumenismul, mai ales la nivel sinodal. Fără să fi existat o dezbatere serioasă teologică, nu era posibilă oprirea pomenirii, ci ar fi trebuit dusă mai întâi înfruntarea aceasta argumentată.
De aceea există diferența aceasta între cele trei categorii nu doar la nivel canonic, ci și duhovnicesc: eretic, propovăduitor al unei erezii și cel ce are o învățătură greșită absolut nouă. Nu e ca și cum adevărul Evangheliei trebuie formulat de acum încolo sau nu este știut, dar sunt scuzabile diferite devieri, există o îngăduință față de acest aspect pentru a fi tratat pastoral prin diferite îndemnuri, povețe și admonestări până la condamnarea finală.
Există opinii teologice greșite nevinovate pentru că nimeni nu este învățat de la început, ci sporește câte puțin și e firesc să apară șchiopătări. E natural să existe subiecte foarte spinoase care nu pot fi dezlegate definitiv și rămân în discuție. Dar există și căderi în greșeli ce vădesc o așezare proastă duhovnicește și duc la rătăcire și pe alții.
Așa se explică, spre exemplu, eroarea unor părinți sporiți pe diferite subiecte fără să le afecteze relația cu Dumnezeu. Cum a fost cel din Pateric ce considera că Melchisedec nu a fost om, ci Fiul lui Dumnezeu. Dar s-a convins când a primit răspuns de la Dumnezeu după ce i-a cerut Sf. Chiril să se roage pe această problemă. Devierea sa nu-l oprea să aibă legătură vie în Duhul Sfânt cu Dumnezeu chiar în greșeală fiind.
De aceea trebuie ajutat fiecare să iasă din eventuale abateri fie prin povață, fie prin mustrare, fie prin condamnare, după îndărătnicia sau bună-voința lui. Și tot de aceea nu-i putem cataloga drept eretici deplini pe ecumeniștii de azi pentru că nu au fost combătuți și confruntați total.
Marja aceasta de deviere de la adevăr și de la morală se petrece în Biserică. Aceasta face ca ea să fie sfântă prin normele ei, dar nu și prin membrii ei, care sunt supuși păcatului. Totuși nu înseamnă că ne contaminăm unii de la alții involuntar de păcat și erezie prin simpla comuniune. Ceea ce ne leagă între noi nu este crezul personal al fiecăruia, ci credința oficială a Bisericii și adeziunea formală la ea.
Aceasta înseamnă că avem un aspect instituțional al Bisericii, o apartenență formală, care trebuie aprofundată viu și lucrată în Duhul Sfânt. Cum spunea Hristos, „mântuirea din iudei este” (In. 4: 22), deși critica foarte aspru obiceiurile și predaniile cărturarilor. Altfel spus, depozitul adevărului este în Ortodoxie, dar trebuie să-l și trăim. A nu ne lepăda de el este minimal pe pământ, dar pentru mântuire se cere a-l păzi și cu fapta.
Deci nu putem vorbi de întinare prin comuniunea care se realizează în Biserică. Este greșit în fața lui Dumnezeu să sprijinim ecumenismul, dar comuniunea cu episcopii nu reprezintă întinare sau părtășie la rău.
Este foarte normal să reacționăm la diferitele abateri dogmatice pe multe paliere, să fim mărturisitori cu neliniștea cea bună. Însă trebuie mare grijă să fim în limitele admise de Biserică, după cum exprimă și pr. Arsenie Papacioc, altfel provocăm o mișcare de natură schismatică ce provoacă mare pagubă.
Așadar, în funcție de gravitatea ereziei, proporțional trebuie să fie și combaterea și dezicerea de ea. Astfel, de ereticii condamnați trebuie să ne ferim să avem vreo comuniune cu ei sub orice formă. Spre exemplu, nu se acceptă unirea cu catolicii. Însă de cei necondamnați, cum sunt ecumeniștii, nu ne putem rupe și nici nu putem pretinde altora să taie comuniunea bisericească. Doar putem întrerupe pomenirea în limitele canonice și patristice și mai ales putem și avem datoria morală, după puterile noastre, a combate teologic abaterile.
Poate că cineva simplu și neformat teologic sesizează gravitatea unor probleme dogmatice și simte să reacționeze. Este greșit? Evident că nu, dar să fie la nivelul său. E bine să se dezică de ce observă greșit, să păstreze distanța. Dar nu poate trece la oprirea pomenirii fără să știe bine ce face. Și, mai ales, nu poate cere altora să facă gesturi de care nu e conștient nici el ce însemnătate bisericească au. Altfel nu mai vorbim de o mărturisire în simplitate, ci de intrare pe un teren teologic fără pregătire și cu multe pericole.
Apare și primejdia scoaterii din context a diferite citate patristice și canoane și absolutizarea lor în stil sectar prin desprinderea de context și de sensul real.
De aceea am insistat mereu să existe o dezbatere serioasă canonică și patristică pentru a fi stabilite limitele și orientări clare ale reacțiilor față de ecumenism și Sinodul din Creta îndeosebi pentru că există, din păcate, exagerări. Am realizat destule materiale pe această temă pentru a fi disponibile și altora și poziția mea să fie vădită. Reiterez faptul că impresia mea este că nu s-a insistat suficient pe faptul că deciziile sinodale din Creta sunt în contradicție cu învățătura Sfinților Părinți mai vechi sau contemporani și nici pe o înfruntare țintită a răului, adică a episcopilor și a susținătorilor vădiți ai greșelii lor, fără a băga în aceeași oală pe credincioșii nevinovați, dar acuzați că sunt în comuniune cu cei dintâi.
Consider că discernământul duhovnicesc este necesar și nu poate fi în răspăr cu canoanele Bisericii și cu înțelegerea sănătoasă a lor. Tocmai pentru că acestea reprezintă o tradiție sedimentată a credinței și vieții bisericești. Si este absolut necesar a fi evitate atitudinile ce provin din zelul fără cunoștință, din înfierbântarea sângelui pentru a se lăsa loc râvnei sănătoase pentru adevăr și dreapta credință.
