Râvna necontrolată a studiților stinsă prin canonul 15 I-II

Triumful Ortodoxiei, Sinodul din 843.
Sf. Metodie al Constantinopolului în partea de sus, lângă icoana Maicii Domnului

Moderați și extremiști au fost mereu printre credincioși. Chiar și fariseii au fost fanatici și nu au putut primi învățătura lui Hristos. Însă un conflict emblematic între aceste categorii este cel marcat de reglementările canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) și linia monahilor studiți din sec. VIII-IX. Deși este puțin cunoscut acest aspect, primul a fost formulat pentru a tempera și condamna rigorismele celor din urmă după o serie de disensiuni care au măcinat viața bisericească din acea perioadă.

O situație inedită este aceea că majoritatea nepomenitorilor de astăzi de după Sinodul din Creta urmează declarativ atât linia canonului 15, cât și a Sf. Teodor Studitul fără a vedea un conflict în aceasta. Diferența nu este vizibilă, e drept, dar totuși există. Chiar și dacă am considera că studiții opreau comuniunea adesea pe motive morale sau administrative, pe când canoanele 13-15 I-II condamnă acest lucru, tot ar trebui să se fie pusă la îndoială corectitudinea viziunii lor. În cartea Străjerii Ortodoxiei este menționat acest aspect, că monahii de la Studion au avut unele erori rigoriste moștenite, mustrate de mai mulți Sfinți, printre care și de Sf. Ioanichie cel Mare.

Dar mai există un aspect important, anume oprirea comuniunii pentru o erezie. Studiții s-au confruntat și cu situații în care erau la mijloc chestiuni de dogmă, nu doar de morală. Pentru că erau mai stridente devierile cu privire la sancționarea prin oprirea comuniunii pentru abateri disciplinare, canonul 15 se ocupă îndeosebi de acest aspect, dar nu lasă deoparte nici problematica sancționării unui episcop ce propovăduiește deschis o erezie.

Atitudinea studiților era deranjantă pentru motivul că izbucnea adesea și devenise o modă caracterizată drept „nebunia schismaticilor” în textul canonului 13 I-II. Deși această Mănăstire s-a afirmat printr-o atitudine mărturisitoare în cazul schismei acaciene (484-519), începând cu sec. VIII a luat o turnură nefastă. Mărturii istorice cu privire la reacțiile inadecvate ale studiților se găsesc în cartea The photian schism scrisă de F. Dvornik. Deși autorul este catolic și prezintă propriile interpretări ale evenimentelor, majoritatea corecte, documentarea sa este una validă, bazată pe multe surse primare.

Astfel, studiții radicali s-au manifestat prima dată în cadrul Sinodului VII Ecumenic, unde au cerut insistent condamnarea tuturor episcopilor foști iconoclaști, chiar dacă aceștia renegaseră greșeala lor. Patriarhul Tarasie a fost înfruntat apoi de Sf. Teodor Studitul pe motiv că a fost îngăduitor cu unii episcopi simoniaci. Un conflict puternic, denumit schisma adulterină, a izbucnit după ce Patriarhul a refuzat, invocând motive de iconomie, să caterisească pe un preot Iosif ce oficiase o cununie necanonică a împăratului. Această ruptură a survenit din nou pe vremea următorului Patriarh, Nichifor, din aceleași motive. Pentru că decizia de reabilitare a respectivului preot a fost luată și într-un Sinod, ca să-i confere greutate, studiții au oprit comuniunea cu toți episcopii semnatari și cu cei aflați în comuniune liturgică cu aceștia.

A urmat o reizbucnire a iconoclasmului, stopat abia după vreo trei decenii, în 843, când au fost cinstite din nou icoanele prin decizie sinodală. După moartea ultimului împărat iconoclast, Teofil, a fost ales un alt Patriarh, anume Metodie. Acesta a impus o linie ortodoxă, dar moderată. De aceea, nu a fost promovat în scaune ierarhice pe nici unul dintre monahii studiți pentru a evita o inflamare a spiritelor. Aceasta pentru că reizbucnirea ereziei iconoclaste era pusă pe seama rigorismului zelotiștilor, care întărâtau pe opozanți prin atitudinea lor. Patriarhul dorea ca mersul Bisericii să fie ortodox, dar în pace, fără să stârnească antipatii nedorite și nefaste. Monahii studiți au reacționat dur și față de Patriarhul Metodie, drept pentru care acesta a condamnat pe unii dintre ei și linia trasată de Sf. Teodor, pe care aceia o țineau[1].

După moartea Sf. Metodie, a urmat în scaun Sf. Ignatie, care a fost partizan al studiților, deși nu unul declarat de-al lor. În schimb, după depunerea sa controversată și urcarea pe scaun a Sf. Fotie, studiții iarăși s-au împotrivit în același chip, drept pentru care a urmat condamnarea lor prin canoanele emise de Sinodul din 861, care s-a ocupat cu validitatea alegerii lui în scaun. Pentru o mai bună înțelegere a acestor din urmă evenimente, voi insista asupra lor în mod deosebit.

Societatea bizantină era marcată de conflictele dintre moderați și radicali, deși s-a poziționat mai mereu de partea celor dintâi. De aceea a fost ales în scaun pentru restaurarea cultului icoanelor un Patriarh din prima categorie. Apoi, pentru a mai da satisfacție presiunilor studite, a urmat un Patriarh neutru, dar cu tendințe zelotiste, Sf. Ignatie, după cum s-a și dovedit. Acesta a intrat în conflict cu conducerea imperială făcând chiar exces de zel pe plan bisericesc, dar și politic, așa că a urmat depunerea lui în mare parte meritată. El a mustrat pe regentul Bardas că ar fi avut relații incestuoase cu fiica sa vitregă fără dovezi concludente, apoi a luat partea sau chiar a fost implicat în unele comploturi, fapte de netolerat. A fost depus și în locul său a fost aleasă o persoană neutră, dar de data aceasta înclinată spre moderați, Sf. Fotie. Acest fapt a stârnit revolta studiților, care au contestat alegerea sa. Se pare că starețul Nicolae a fost înlăturat și închis în mănăstire pentru opoziția sa[2]. După o primă sesiune nereușită, Sinodul convocat de Patriarh pentru a stabili validitatea hirotoniei sale a luat o decizie în acest sens în anul 861. Atunci au fost emise o serie de canoane pe probleme arzătoare, printre care și fenomenul schismatic. Astfel, a fost interzisă oprirea pomenirii episcopului pentru „vinovății oarecare”, exceptând situația predicării unei erezii dovedite.

În ciuda faptului că prin canonul 31 apostolic este permisă ruperea comuniunii și pentru „vină de dreptate”, Sinodul din 861 limitează această atitudine doar pentru erezie. Aici trebuie să menționăm că textul canonului 15, precum și a celor anterioare 13-14, este inspirat dintr-o scriere a Sf. Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (†639), intitulată Despre mărturisirea păcatelor. Acesta nota: „Dacă vreun prezbiter sau diacon s-ar depărta de comuniunea cu propriul Episcop și nu ar pomeni numele lui, sancționându-l chipurile pentru vreo vinovăție, să fie caterisit! Și, dacă ar cuteza același lucru un Episcop față de propriul Mitropolit, să se caterisit! De asemenea, și dacă ar cuteza acestea un Episcop sau Mitropolit față de Patriarh, să fie opriți de la preoție! Iar dacă unii s-ar depărta de cineva nu sub pretext de vinovăție, ci pentru o erezie sancționată de Sinod sau de Sfinții Părinți, sunt vrednici de cinste și acceptare ca niște ortodocși” (PG 87,3369-3372). Este evidentă asemănarea cu canonul 15, care are următorul conținut (revizuit după originalul grecesc): „Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”.

Așadar Sinodul, în timp ce condamnă în termeni duri curentul schismatic de atunci, consideră că întreruperea comuniunii și pomenirii unui episcop care se face vinovat de o învățătură eretică, înainte de cercetare sinodală, este o faptă demnă de apreciere. Aici trebuie subliniat faptul că episcpii noștri de azi evită să recunoască justețea unei astfel de acțiuni față de Sinodul din Creta.

Duhul autentic bisericesc este acela că această atitudine este doar permisă, nu impusă canonic. Mărturisirea nu poate fi impusă, deși e lăudabilă. Doar comuniunea cu un episcop depus din treaptă este condamnabilă, nu și cu unul încă necaterisit.

Firul roșu care trebuie urmat este acela că trebuie ținută cu strictețe dogma ortodoxă, fără abatere, dar cu multă iconomie și iubire față de oameni și îngăduință față de neputințele lor. Au fost primiți în treapta pe care o aveau ierarhii iconoclaști care s-au dezis de erezie, deși fuseseră susținători fervenți ai rătăcirii. Nu a fost acceptat rigorismul studiților, care nu face cinste Evangheliei lui Hristos. Acrivismul este o literă moartă fără duh; mai bine zis, nici măcar litera nu este păzită cum se cuvine pentru că apar devieri de la normele bisericești prin răstălmăciri și interpretări greșite.

Lipsa de rigorism și echilibrul duhovnicesc sunt evidente în atitudinea Sf. Vasile cel Mare față de ereticii pnevmatomahi. El nu le cerea o mărturisire riguroasă cu privire la dumnezeirea Duhului Sfânt, ci doar să nu fie negată aceasta cu gândul că unii ca aceștia vor învăța pe viitor mai bine detaliile dreptei credințe dacă sunt primiți în comuniune. Pe de altă parte, a fost mai puțin strict pentru a evita o izolare păgubitoare, prin care s-ar fi îngroșat rândurile ereticilor, iar Biserica ar fi fost slăbită (vezi Epistola 113). Aceasta în condițiile în care el însuși a fost drastic când a fost vorba de trădarea credinței, întrerupând comuniunea cu episcopul său atunci când acesta a semnat un text cu nuanță eretică (cf. Epistola 51).

Un exemplu elocvent pentru atitudinea față de erezii este dat de Sf. Siluan Athonitul, descris de Arhim. Sofronie: „Am cunoștință de o convorbire a Starețului (Siluan) cu un Arhimandrit ce se ocupa cu misiunea printre neortodocși. Arhimandritul cu pricina îl cinstea foarte mult pe Stareț și adesea, când era la Sfântul Munte, venea să vorbească cu dânsul. Starețul l-a întrebat cum propovăduiește. Arhimandritul, încă tânăr și fără experiență, gesticulând cu mâinile și mișcându-și întreg trupul, a răspuns agitat:

– Le spun: Credința voastră este rătăcită; la voit totul este scâlciat, nimic nu este drept și nu veți afla mântuirea dacă nu vă pocăiți.

Starețul a ascultat și l-a întrebat:

– Dar spuneți-mi Părinte Arhimandrit, cred ei oare în Domnul Iisus Hristos, că El este adevăratul Dumnezeu?

– Asta o cred.

– Dar pe Maica Domnului o cinstesc?

– O cinstesc, dar învățătura despre ea este greșită.

– Și pe Sfinți îi cinstesc?

– Da, îi cinstesc, dar, de când s-au despărțit de Biserică, ce Sfinți mai pot avea ei?

– Oare săvârșesc dumnezeieștile slujbe în biserici, citesc cuvântul lui Dumnezeu?

– Da, au și biserici, și slujbe, dar de ați vedea cum sunt slujbele lor față de ale noastre; ce răceală și lipsă de duh!

– Așadar, Părinte Arhimandrit, sufletul lor știe că bine fac crezând în Iisus Hristos, cinstind pe Maica Domnului și pe Sfinți, chemându-i în rugăciuni – așa că atunci când le spuneți de credința lor că e rătăcită, ei nu vă vor asculta… Dar vedeți, dacă le veți zice că vine fac crezând în Dumnezeu, bine fac că cinstesc pe Maica Domnului și pe Sfinți; bine fac că merg la biserică, la slujbe și că se roagă acasă, că citesc cuvântul lui Dumnezeu și celelalte – dar că greșesc în asta și greșeala trebuie îndreptată, atunci totul va fi bine și Domnul se va bucura de ei; și astfel toți ne vom mântui prin mila lui Dumnezeu… Dumnezeu este dragoste și astfel propovăduirea trebuie totdeauna să purceadă din dragoste; atunci se va folosi și cel ce propovăduiește, și cel ce ascultă; dar, dacă tot mereu îi prihăniți, sufletul lor nu vă va asculta și nu va ieși nici un folos”[3].

Ca o concluzie, „este posibil ca însăși adevărata credință să nu poată spori fără zdrobirea inimii. Credința în Iisus Hristos, Sfânta Treime, poruncile evanghelice și tot ceea ce învață Biserica în general.” Aceste cuvinte sunt valabile nu doar pentru modernismul din Biserică, ci și pentru rigorismul care nu mai vede nici măcar litera din cauza „literei”. De aceea cel mai bine este să fie evitată atât abaterea de la dreapta credință, cât și excesul de zel.


[1] Arhim. V. Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 530.

[2] http://www.newadvent.org/cathen/14316c.htm.

[3] Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2013, p. 69-70.

Destructurarea Ortodoxiei – între apostazie și exemple de credință vie

Biserică goală din America

Situația tensionată bisericească din ultima vreme pare că produce doar dezastre. Dar mai întâlnim și situații fericite, care sunt de urmat nu neapărat în literă, cât mai ales în duhul lor. Este firesc să fie ales grâul de neghină prin ispite.

Știrea că în SUA o parohie sau mai multe au trecut din jurisdicția Patriarhiei Ecumenice (PE) în cea rusească rămâne o informație seacă pentru că sunt imediat bănuite afinități etnice. Dar faptul că inițiativa vine din partea unor americani stârnește alt interes. Înainte de a puncta unele detalii importante, iată relatarea evenimentelor din gura (penița) celor implicați:

Desemnarea (ar putea fi numită „alegere” doar în sensul cel mai îngust etimologic) Mitropolitului Elpidofor (Lambriniadis) ca Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Bisericii Grecești din America va fi pomenită fără îndoială ca un punct de cotitură în istoria Bisericii secolului XXI. S-a stins cu siguranță acum orice speranță ar mai fi existat că schisma dintre Constantinopol și Moscova cu privire la Ucraina este doar un eveniment temporar, neimportant.

Arhiepiscopul Elpidofor este un teolog distins și cultivat. Ca cetățean turc, este un candidat de primă linie și evident cândva să-l urmeze pe SS Bartolomeu la Tronul Ecumenic. În controversele majore ale domniei lui Bartolomeu (Sinodul Cretan, ca și schisma ucraineană), a apărat poziția și autoritatea Patriarhului în mod susținut și fidel. Chiar dacă nu există nici un motiv de îndoială asupra sincerității cu care a adoptat aceste poziționări, este evident că are in interes întemeiat să întărească o jurisdicție fragilă în prezent, pe care este previzibil că o va conduce într-o zi.

Astfel, desemnarea lui în al doilea cel mai puternic post din Patriarhia Ecumenică are o semnificație dublă.

Pe de o parte, transmite mesajul că este puțin probabil să fie vreo revenire în Fanar când Patriarhul Bartolomeu părăsește scena. Pe de altă parte, ridică mizele teologice deoarece Arhiepiscopul Elpidofor nu consideră treaba ucraineană o problemă oarecare de a proclama din nou controlul Constantinopolului asupra unui domeniu năbădăios stăpânit ilegal de câteva secole de Moscova.

Dimpotrivă, folosește cel mai serios termen de oprobriu dintre toată Ortodoxia pentru a-și descrie adversarii, unul pentru care Fanarul face și imposibilul pentru a-l evita să-l folosească. El spune că ei sunt eretici.

În 2009, Arhimandritul de atunci Elpidofor a ținut un discurs memorabil la Școala Teologică Sfânta Cruce (Holy Cross), care mai poate fi găsit online, de exemplu la https://www.aoiusa.org/ecumenical-patriarchate-american-diaspora-must-submit-to-mother-church/. În acest discurs face următoarele declarații interesante, pe care le-a dezvoltat altă dată în teza lui bine-cunoscută că Patriarhul Ecumenic este „primus sine paribus”:

„Permiteți-mi să adaug că refuzul de a recunoaște primatul în sânul Bisericii Ortodoxe, un primat care nu poate fi decât să fie întrupat de un primus (adică de un episcop care are prerogativa de a fi primul între episcopii colegi) constituie nu mai puțin decât o erezie. Nu se poate accepta, pe cât de des se spune, ca unitatea dintre Bisericile Ortodoxe să fie păzită fie de o normă comună de credință și cult, fie de un Sinod Ecumenic ca o instituție. Ambii factori sunt impersonali, în timp ce principiul unității în teologia noastră ortodoxă este totdeauna o persoană. Într-adevăr, la nivelul Sfintei Treimi, principiul unității nu este firea dumnezeiască, ci Persoana Tatălui („Monarhia” Tatălui), la nivelul ecleziologic al unei Biserici Locale, principiul unității nu este preoțimea sau cultul comun al creștinilor, ci persoana Episcopului, așa încât, la nivel pan-ortodox, principiul unității nu poate fi o idee, nici o instituție, ci este necesar să fie, dacă suntem consecvenți cu teologia noastră, o persoană… În Biserica Ortodoxă avem un primus și el este Patriarhul Constantinopolului.”

De remarcat prima frază: „constituie nu mai puțin decât o erezie”.

De remarcat a doua teologumenă (opinie teologică general recunoscută), că persoana care funcționează ca principiu de unitate pentru Biserica sobornicească nu este Hristos Însuși, ci mai degrabă un episcop.

În sfârșit, de remarcat că episcopul în cauză nu este (după cum pare să indice o citire literală naivă a sfintelor canoane) episcopul Romei, ci cel al Noii Rome. (Acesta din urmă este un punct serios foarte neglijat în controversa prezentă. Oricare ar fi rolul deținut de Primus în Ortodoxie – i.e. fie că este „primus inter pares”, fie „primus sine paribus” – nu există îndoială că de secole Primatul istoric a fost Papa Romei. Singurul motiv pentru respingerea primatului roman astăzi este că Biserica romană a abandonat învățătura ortodoxă. Și totuși Constantinopolul, cu anatemele sale ridicate, părea să sugereze mai mult decât orice altă Patriarhie Ortodoxă că nu există o asemenea apostazie. Atunci cum poate Fanarul să pretindă că este esențial pentru Biserică, de vreme ce Vaticanul ar trebui să aibă o pretenție mai solidă? Dacă mișcarea ecumenică ar fi să aibă succes și comuniunea deplină cu Roma ar fi restabilită, ar ceda cu plăcere Constantinopolul primatul? Și cum se împacă existența, chiar și doar formală, a Romei ortodoxe cu pretenția Fanarului că Biserica „nu poate exista” fără Patriarhul de Constantinopol?)

Probabil cuvintele lui sunt pasibile de o răstălmăcire, dar Arhiep. Elpidofor pare să creadă că Patriarhul Ecumenic este un soi de Papă, nu Vicarul lui Hristos, în aparență, ci al lui Dumnezeu Tatăl! Pare să creadă și că cei care nu sunt de acord cu acest punct de vedere sunt eretici.

Aceasta este mai degrabă o pretenție mai serioasă decât „Știi, acum, că URSS a dispărut, ar trebui să fie o Biserică Ortodoxă Ucraineană Autocefală liberă de Moscova”.

Cum poate menține Ortodoxia mondială comuniunea cu o Patriarhie care promovează o ecleziologie străină și se referă la cei care obiectează ca la niște „eretici” (un termen pe care nu-l aplică romano-catolicilor și protestanților)?

Mai există un aspect în ridicarea lui Elpidofor pe care-l relevă discursul din 2009. Deși Fanarul a fost istoric foarte împotriva etnofiletismului (în parte pentru a opri incursiunile Biserici bulgare și ale altora în teritoriul ei canonic), este o problemă de documentare istorică faptul că Patriarhia s-a văzut mereu pe sine ca bastionul naționalismului grecesc. (Însuși Patriarhul Bartolomeu probabil că nu ar nega aceasta, nici nu ar vedea vreo problemă în ea, după cum este clar din remarcile sale din 2018 despre „precăderea” „poporului nostru”.)

În cuvântarea sa, ținută la seminarul din America doar grecesc, Elpidofor este preocupat în mare măsură tocmai de această chestiune. Spune că „ecumenicitatea este inima elenismului și e străină prin definiție de orice formă de naționalism sau șovinism cultural”. Adaugă faptul că „diaspora” se referă nu la oameni care trăiesc temporar în pământuri dincolo de Imperiul Roman, ci la aceia care trăiesc permanent acolo. Totuși, într-o contradicție aparentă, viziunea lui despre acești oameni este limitată la imigranții din țările tradițional ortodoxe și la descendenții lor. Preocuparea lui primordială este menținerea culturii și tradiției (grecești în acest caz) fără asimilare și are de spus aceasta despre „convertiți”:

„Un alt mare număr de candidați la preoție a venit dintre convertiți, care au puțină familiarizare, dacă nu chiar deloc, cu experiența ortodoxă și sunt caracterizați de obicei de comportament și mentalitate super-râvnitoare. Atrage interesul faptul că convertiții care au fost hirotoniți în preoție reprezintă un procent disproporționat mai mare decât convertiții dintre credincioși. Rezultatul acestei reprezentări necorespunzătoare este că, cel mai adesea, preoții convertiți păstoresc turme care sunt purtătoare ale unor tradiții culturale, dar, din cauza păstorilor lor fie sunt lipsiți de familiaritatea necesară cu tradiția, fie chiar se opun ei conștient, reușesc să o degradeze și treptat să dezrădăcineze acele elemente culturale care erau expresia parohiilor pe care le deservesc”.

Chiar dacă este o preocupare legitimă, este de remarcat că Eplidofor nu vorbește niciunde despre o misiune de a-i aduce pe americani ca un întreg la Ortodoxie, nici nu discută despre parohiile care nu au o etnie singulară (sau deloc). În contextul unei discuții la un seminar (unde Decanul din vremea aceea se numea Fitzgerald), discursul părea să aibă un mesaj clar descris printr-o poreclă pe care i-au dat-o unii în mod sarcastic: discursul „prea mulți xenoi (străini).

Eu sunt un xenos. După câte știu, interacțiunea strămoșilor mei de după schismă cu creștinii ortodocși a fost limitată la a se lupta cu ei pe Frontul de Est. Soția mea și eu ne-am convertit la Ortodoxie în 1988 la catedrala OCA din Boston. Am fost fondatorii și editorii bibliotecii Sf. Pahomie acum adormite, unul dintre primele site-uri de patristică ortodoxă din 1994. Obișnuiam să predăm istorie creștină online și am fost implicat pentru un număr de ani în mobilizarea evanghelizării ortodoxe în secta rastafarienilor. În 1997, ne-am mutat din Boston în Lubbock, Texas, unde am fost hirotesit citeț în GOARCH (Biserica diasporei grecești din America) și am fost cântăreț la Biserica Ortodoxă Greacă Sf. Andrei până în octombrie anul trecut.

Lubbock este un orășel universitar cu o populație de aproape un sfert de milion. Este plasat în centrul Llano Estacado, un platou de-abia populat, care încalecă granița de stat dintre Texas-New Mexico. Primii ortodocși din Lubbock probabil că au fost negustorii libanezi care au ajuns în jur de 1900, dar nu era nici o parohie până când câțiva greci s-au decis să întemeieze una în anii ’70. Au reușit după o luptă grea și multe dificultăți: Lubbock, deși destul de întins, este neobservat pentru majoritatea americanilor din cauza izolării sale. Sf. Andrei nu a avut preot până în 1996; înainte de asta, oamenii conduceau peste 100 de mile până la Amarillo pentru Liturghie.

Când am ajuns eu și soția mea, nu eram siguri la ce să ne așteptăm. Am găsit o parohie care era parte din Arhiepiscopia Greacă, dar și multi-etnică și primitoare. Ritualul liturgic și muzica erau biantine, dar slujbele erau în întregime în engleză și era depus orice efort pentru a adapta pe oameni cu fonduri diferite: greci, bineînțeles, și convertiți, arabi, ucraineni, ruși, sârbi, români, bulgari… și probabil membri ai altor naționalități pe care le uit. „Grecii” din parohie erau ei înșiși o amestecătură de imigranți recenți care erau în SUA de câteva generații. Ambii preoți care au slujit în cei 21 de ani ai mei la parohia Sf. Andrei erau absolvenți ai Seminarului Sf. Vladimir (OCA).

Parohia nu era utopică, ci avea reușitele ei. Doi dintre tinerii din parohie (amândoi convertiți, după cum ar fi prezis Arhiepiscopul Elpidofor) au ajuns să devină preoți ai Arhiepiscopiei Grecești, un record remarcabil pentru o parohie atât de mică și tânără după standardele grecești. Amândoi sunt, aș putea adăuga, clerici remarcabili, chiar sfinți. Unul dintre ei, pe care îl admir în mod special, a fost portretizat pe pagina de internet a GOARCH în martie. Nici unul dintre ei nu corespunde cu caricatura de preot-convertit a Arhiep. Elpidofor ca ignorant fanatic al culturii grecești (într-adevăr, amândoi s-au însurat cu grecoaice!)

Eu și soția mea am fost foarte impresionați de generozitatea parohienilor greci la Sf. Andrei, de devotamentul lor pentru educația religioasă a copiilor și, mai presus de toate, de stăruința lor absolută de a păstra vie o parohie într-un orășel neînțelegător fundamentalist protestant, ignorat de restul țării, mereu pe marginea colapsului financiar. Cel puțin de două ori parohia părea că se închide sigur; o dată a fost salvată de o donație „anonimă”, de fapt din partea episcopului actual al eparhiei, un om foarte bun și sfânt.

Apoi a intervenit în 2018schisma din prezent. Eu și soția mea eram nefericiți cu direcția Arhiepiscopiei Grecești de ceva vreme (am fost președinte al consiliului parohial în timpul Sinodului din Creta), dar am reușit mereu să ne convingem să rămânem, chiar și numai pentru că nu aveam unde să mergem în altă parte: parohia din Amarillo de la 100 mile era cea mai apropiată și era grecească și ea. Mai mult, nu doream să provocăm o separare în comunitatea deja luptată; îl respectam pe Mitropolitul nostru; și (după cum îmi amintesc că spuneam mai mult de o dată) „Dacă aceasta ar fi fost cu adevărat o erezie, și nu doar vorbărie, sigur cel puțin una dintre Bisericile Ortodoxe ar rupe comuniunea pentru ea”.

În orice caz, chestiunea ucraineană a făcut ca pretenția mai mult decât papistă a Patriarhului Bartolomeu de a fi „primus sine paribus” să fie imposibil de ignorat. Am decis să părăsim parohia și să ținem slujbele citețului în particular. Totuși nu am spus nimănui ce făceam, în afară de preotul paroh. Nu doream să fim văzuți ca și cum am semăna dezbinare și tot speram ca treaba să fie rezolvată în câteva săptămâni. Apoi am descoperit că alții au observat absența noastră și am decis eventual să anunțăm public că începeam o nouă parohie sub ocrotirea Sf. Ecaterina din Alexandria.

La început nu am avut nici un loc să ne întâlnim așa că ne întâlneam afară, pe o bancă din campusul universitar, cu cupola cerului deasupra capetelor, stolurile de porumbei (ocazional șoimi) făcând cercuri deasupra noastră. Unii alergători se uitau la noi amuzați, dar în cea mai mare parte eram ignorați. Timp de trei luni aceasta a fost biserica noastră.

Îmi imaginam că, odată ce anunțasem existența noastră, mulți dintre parohienii noștri de la Sf. Andrei vor dori să ni se alăture; la urma urmei, chestiunile teologice păreau mai degrabă evidente. Nu s-a întâmplat asta. În schimb, vechea parohie s-a împărțit după linii etnice clare. Aproape toți parohienii care au venit din fosta Uniune Sovietică s-au alăturat grupului nostru; aproape nimeni altcineva nu a făcut asta. (Ar putea să-l intereseze pe Arhiepiscopul Elpidofor că cei convertiți au rămas – până acum – cu GOARCH).

Aceasta este tragedia a ceea ce se întâmplă: o parohie abia-viabilă a devenit două. Parohia noastră, sunt încrezător, sub omoforul unor episcopi care învață Ortodoxia, iar cealaltă este (în schismă) sub omoforul unui Patriarh și al unui Arhiepiscop devotați unei doctrine despre care cred că este eretică. Chiar dacă nu cred că cea a Sf. Andrei este fără har, parohienii ei sunt supuși unei influențe nocive. Dar aceasta nu este vina este parohienilor rămași de la Sf. Andrei. Puțini sau nici unul nu sunt preocupați deloc de hegemonia constantinopolitană, cu atât mai puțin de autocefalia ucraineană. Pentru ei, parohia Sf. Andrei este biserica ortodoxă, biserica pe care ei sau părinții lor au construit-o din nimic cu sudoare și sacrificiu, biserica unde au fost botezați sau cununați sau unde se așteaptă să le fie slujită înmormântarea. Acolo L-au întâlnit pe Domnul în fiecare duminică în Euharistie. Poate că este atât de imposibil pentru ei să părăsească GOARCH pe cât le-ar fi țăranilor francezi din secolul al XII-lea să respingă papismul; pentru ei, ar însemna să „iasă din Biserică”.

Dar, cu aducerea Arhiepiscopului Elpidofor, sigur într-acolo ajung lucrurile.

La prohia misionară Sf. Ecaterina, am avut un progres rapid. Am fost acceptați în Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei aproape imediat. Cunoscutul decan din Texas, Pr. John Whiteford, a fost numit parohul nostru; cu toate că distanța l-a împiedicat să ne viziteze încă în persoană, am avut două Liturghii slujite de Ierromonahul Aidan (Keller) din Austin.

Nu mai trebuie să facem slujba pe o bancă din parc; o parohie anglicană ne-a permis să folosim capela lor abandonată a Școlii de duminică, întregită cu ferestre pătate amuzant care descriu bucuria copiilor din anii 1930 din lume. Un prohian (Alexey Ageev, care merită să fie menționat pe nume) a construit un altar tradițional de lemn și a donat câteva sute de icoane tipărite. Cu voia lui Dumnezeu, cu rugăciunile Sf. Ecaterina Mara Muceniță (și ale Sf. Andrei cel întâi-chemat!), probabil că vom fi în stare, în ciuda păcatelor și slăbiciunilor noastre, să asigurăm o mărurie pentru Hristos pe Llano Estacado.

Dar cum e cu cealaltă parohie? Cum e cu „diaspora” grecească? Cum o vor duce sub Arhiepiscopul Elpidofor?

Acum este anul 1055.

Dionysius Redington

Observațiile noastre:

1. Întâi de toate, trebuie spus că am introdus în forma finală a textului un amendament, o precizare enunțată de autor la comentarii, ulterior publicării articolului. Inițial caracteriza parohia părăsită ca fiind „în schismă” (pe care am păstrat-o la locul ei între paranteze), apoi a revenit cu precizarea care se regăsește acum în text. Atitudinea față de ortodocșii care au fost lăsați în urmă este fundamentală. Ea denotă dacă reacția este una lumească sau una bisericească, trufașă și sfidătoare sau din conștiință și mâhnire pentru situația în care se află Biserica. Este foarte important ca delimitările față de erorile dogmatice vehiculate în spațiul ortodox să fie de natură teologică, nu din patimi și țâfnoșenie. Conjunctura actuală, când nu a fost pronunțată o condamnare asupra unor ierarhi sau chiar Biserici întregi, presupune că Dumnezeu este prezent în toate jurisdicțiile și lucrător. Până la o anatematizare, pot și e bine să intervină mustrările între patru ochi sau cu doi sau trei martori, adică sancționarea provizorie, dar nu mai mult.

2. Formula pe care a găsit-o autorul este una strălucită. Parohia grecească este descrisă ca fiind sub omoforul unor episcopi ce învață erezii care sunt nocive pentru credincioși. Această situație este apărută chiar după Sinodul din Creta și tinde să se agraveze prin adăugarea mai multor învățături greșite dogmatic (papismul pe lângă ecumenism). Reacția este una firească de delimitare în conjunctura aceasta, în care este trădată credința. Unii o trăiesc deja prin întreruperea pomenirii, deși nu toți în modul acesta sănătos.

3. Cazul acesta ne arată trupul viu al Bisericii; ne trezește la realitatea crudă că episcopii nu sunt și nu trebuie priviți ca niște mașini de luat decizii pe care să le urmăm, ci ca oameni ca și noi, cărora le este testată credința. Ne identificăm sau nu cu poziția adoptată de ei? Este alegerea noastră care ne definește ca și credincioși, de care, din păcate, cei mai mulți nici măcar nu sunt conștienți. Atât de firavă și mimetică este credința lor, atât de mare este apostazia contemporană!

4. Putem bănui unele resentimente naționaliste americane în desfășurarea evenimentelor, totuși este limpede că motivația adevărată este una ce ține de corectitudinea credinței. Până la urmă, chiar este deplânsă polarizarea tot la nivel naționalist (mai mult slavii s-au raliat la noua parohie). Atitudinea a la long a acestui credincios american, care preferă să înfrunte orice vitregie pentru a lupta pentru puritatea credinței ortodoxe, este o mustrare pentru toți ortodocșii tradiționali. Astfel de credincioși cred că Își dorește și Domnul, închinători în duh și adevăr, adevărați israeliți.

5. Fenomenul acesta al fragmentării și demantelării Ortodoxiei se răspândește cu putere. După cum spuneam mai sus, ecumenismul este dublat de noi erezii și schisme. Nici în România nu mai este de găsit duhul autentic bisericesc. Este posibil să fim nevoiți să apelăm și noi cât de curând la soluții radicale dacă vom dori să ne păstrăm credința curată în sufletul nostru. Oricum Patriarhia noastră nu pare să urmeze o linie foarte de încredere în ce privește ecumenismul, ba probabil chiar la fel de precară și în ce privește disputa ucraineană.

6. Nu în ultimul rând, nu trebuie neglijate aspectele teologice expuse în articol. Se pare că papismul de factură fanariotă constituie o erezie nouă mai percutantă decât ecumenismul (teoria ramurilor Bisericii). Cel mai rău este nu se întrevede o calmare a spiritelor, ci, dimpotrivă, o radicalizare a taberelor. Dacă odinioară a existat o polarizare ortodoxie-erezie între bizantini și latini, se pare că asistăm la o nouă împărțire în tabere greci-slavi. Totuși conflictul actual bisericesc este instrumentalizat să aibă un impact mult mai destructiv.

Cei mai mulți acuză astfel de acțiuni, ca cea descrisă, că ar fi dezbinătoare. Dar nu văd sau ignoră intenționat faptul că sunt reacții la dezbinarea spirituală pe care o produc noile idei eretice vehiculate la cel mai înalt și mai răspândit nivel. Desigur că ne găsim în situația de a face față singuri unei rupturi bisericești. Alegem dreapta credință, interesele pământești sau apostazia? Sau măcar alegem ceva?