Clima ca armă juridică de sufocare a suveranităţii: Avizul CIJ și capcana „dreptului la mediu”
Platforma Cotributors.ro anunţă într-un articol entuziast adoptarea în 23 iulie 2025 a Avizului Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) de la Haga privind clima, aviz prin care se reţine că dreptul la un mediu înconjurător intact(!) este un „drept al omului” şi, pe cale de consecinţă, instituie un cadru obligatoriu pentru state în scopul protecţiei mediului.
Tonul entuziast al articolelor care menţionează emiterea avizului este reluat şi uşor de identificat în toată presa mainstream, naţională dar şi internaţională.
O scurtă căutare online edifică asupra motivelor de jubilaţie mainstream, anume împrejurarea că statele au, începând de acum, obligaţii concrete pe baza cărora pot fi trase la răspundere pentru neaducerea la îndeplinire.
Articole din The Times sau Reuters menţionează direct în titlurile lor termenul de „climate accountability”, identificând astfel miza esenţială a jurisprudenţei CIJ. Reamintesc că nu mai demult de anul trecut CEDO a condamnat Elveţia pentru „încălcarea dreptului la viaţă” constatând că statul a eşuat în atenuarea efectelor încălzirii climatice, împrejurare obiectivă ce atrage răspunderea sa directă. Speţa concretă se referea la pericolul scăderii duratei statistice de viaţă a pensionarelor din Elveţia ca urmare a intensificării efectelor crizei climatice, criză faţă de care statul elveţian nu ar fi întreprins toate eforturile posibile în scopul atenuării sau eliminării.
Formal vorbind, tipologia procedurală a Avizului CIJ (link oficial) este consultativă dar, aşa cum voi arăta, natura sa este una de levier doctrinar, de pârghie cu care se realizează desuveranizarea statelor şi colonizarea normativă profundă, inclusiv a statelor care nu au aderat la convenţiile climatice.
Deşi este formal consultativ, Avizul constituie temei doctrinar pentru avansarea unei agende aliniate „celor mai înalte standarde de protecţie a mediului”, pe care le configurează atât pentru uzul justiţiilor naţionale şi internaţionale, cât şi pentru a servi drept condiţionalitate în câmpul dreptului internaţional.
Avizul a fost emis ca urmare a unei acţiuni în justiţie internaţională introdusă de statul Vanuatu, care se pretinde sub risc de scufundare şi dispariţie ca urmare a creşterii nivelului mărilor şi oceanelor, determinată de încălzirea globală.
Curtea Internaţională de Justiţie a dat câştig de cauză plângerii introduse şi a elaborat un cadru doctrinar pe baza căruia statele sunt puse într-un raport obligaţional de drept internaţional opozabil erga omnes (drept cutumiar aplicabil oricui), deschizând calea unor pretenţii inter-statale şi pentru folosirea Avizului ca etalon judiciar în instanţele naţionale şi internaţionale.
Avizul CIJ reprezintă o infrastructură judiciară de desuveranizare cu caracter ofensiv, un instrument de luptă judiciară (lawfare) de mare pericol pentru statele care nu se pot pune la adăpost de presiunea internă şi internaţională, prin putere militară, politică sau economică proprie. Avizul formalizează mai multe îndatoriri directe ce decurg din dreptul internaţional al mediului, dreptul cutumiar, drepturile omului şi dreptul mărilor, nu doar din tratatele climatice.
Încălcarea acestor îndatoriri reprezintă un fapt ilicit internaţional iar evaluarea delictuală se face în raport de standardul „cea mai înaltă ambiţie” (highest ambition) în protejarea mediului şi în asigurarea unui mediu înconjurător „intact”.
Aşa cum se reţine chiar în titlul articolului publicat pe Contributors, Avizul CIJ extrage din câmpul politic problematica de mediu şi o judiciarizează, o trece în competenţa instanţelor care devin astfel competente să facă o evaluare a politicilor publice prin prisma standardelor internaţionale de mediu. Chiar dacă neobligatoriu, Avizul devine matrice de argumente pentru judecători, autorități de mediu, litigatori și finanțatori — un „soft law” cu imensă forță practică.
Se ajunge astfel (doar la o pipăire superficială a problematicii, fără sondarea efectelor de profunzime), la o judiciarizare a politicilor energetice şi industriale. Instanţele pot evalua dacă planurile statale ating „cea mai înaltă ambiţie” de limitare a încălzirii globale la 1,5°C, fiind în drept să constate existenţa sau iminenţa producerii unui „fapt ilicit” de mediu. Astfel, Ministere, Agenţii sau chiar Parlamentul ajung sub examinarea probatorie a standardelor CIJ, iar hotărârile judecătoreşti pot bloca sau impune măsuri, proiecte, bugete, licenţe.
Societatea românească este oricum victima unor ofensive lawfare de mediu din partea unor ONG-uri cu finanţare străină care au reuşit să blocheze investiţii vitale, de interes strategic, fie că vorbim despre autostrăzi, poduri sau elemente de infrastructură rutieră şi feroviară, fie că vorbim despre amenajări energetice, hidro, termo ori de altă natură. Cazul gândăcelului-croitor care a servit drept pretext pentru blocarea Autostrăzii Sibiu-Piteşti este arhicunoscut. Similar, construcţia unui alt segment din acea autostradă fusese blocată de ameninţările securiştilor conduşi de acel Coldea, semn că astrele s-au suprapus şi că, în mod minunat, interesele securiştilor şi ale gândăceilor-croitori s-au aliniat până la indentificare.
Am făcut această scurtă paranteză pentru a sublinia faptul că prin Avizul CIJ se trece la un nivel superior de agresiune judiciară şi că astfel de pretexte de mediu se vor multiplica şi generaliza, până în punctul legitimării unor măsuri de constrângere şi de intervenţie internaţională.
Deşi am indicat cu prioritate pericolul desuveranizării, realitatea românească este că acest pericol este deja produs şi consumat.
Statele însele contribuie la edificarea unui mecanism de coerciţie internaţională care închide viitorul unor iniţiative nealiniate. Avizul CIJ obligă statele să reglementeze strict funcţionarea actorilor privaţi şi a companiilor naţionale, emisiile acestora devenind criteriu de răspundere statală, realizându-se astfel o repoziţionare a politicilor energetice şi industriale sub tutelă contencioasă externă.
Prin caracterul erga omnes al obligaţiilor instituite, chiar şi statele neafectate direct pot contesta politicile de dezvoltare ale unor state îndepărtate, chiar de pe alte continente. De altfel, avizul CIJ conţine o anexă care indică nominal state precum Japonia, Canada şi Australia, drept destinatare ale hotărârii Aviz emise în urma plângerii formulate de statul Vanuatu. Aceasta nu este o simplă dispoziţie procedurală, ci o configurare a jurisdicţiei teritoriale ce poate fi replicată fără obiecţii din sfera probatorie.
Cu alte cuvinte, nu este nevoie ca statul Vanuatu să facă proba cauzalităţii directe a activităţii ilicite a celor trei pivoţi geografici (Japonia, Australia şi Canada) aşa cum este firesc în dreptul delictual comun, ci este de ajuns să se facă proba diligenţelor insuficiente sau incomplete în salvgardarea standardului „ambiţiei celei mai înalte” în protejarea mediului înconjurător.
Caracterul consultativ al Avizului conferă frontului climatist o scuză şi un scut esenţial. Ei vor invoca faptul că dispoziţiile cuprinse în Aviz nu pot fi impuse în mod direct statelor, ci sunt consultative. Ei îi vor putea acuza pe detractori, pe suveranişti, pe naţionalişti, de faptul că dezinformează, că denaturează impactul şi câmpul de aplicare al Avizului care, în opinia lor, ar constitui oricum un instrument slab şi ineficient de luptă împotriva catastrofelor climatice.
Această retorică perfidă ignoră caracterul cutumiar al raporturilor de forţă ce se manifestă în planul protecţiei mediului, faptul că reguli comune impuse în practică ajung să fie transformate în jurisprudenţă şi în opinii legale cu forţă judiciară (aşa numitul normative creep şi efect de spill-over), în standarde de conduită exigibile şi executive la nivel internaţional.
Această retorică ignoră faptul că Avizul indică măsuri executive precum încetarea activităţii ilicite, garanții de nerepetare, compensare atunci când există cauzalitate; aceste instituţii juridice, combinate cu știința atribuirii (event‑attribution), cu riscul de pasive climatice care intră în bugetele publice și în costul capitalului pentru industrii strategice, reprezintă instrumente de dominaţie şi subordonare de prim rang.
Finalmente, Avizul garantează o captură instituţională deja vizibilă prin activitatea ONG-urilor, băncilor, asigurătorilor, agenţiilor de rating, ce vor internaliza şi proceduriza dispoziţiile Avizului în clauze de finanţare şi de screening ESG, condiţionând investiţiile şi bugetele pe direcţia unei coerciţii financiar-normative fără tratat obligatoriu, dar cu efecte materiale directe.
Clasificarea unor categorii speciale de state „afectate în mod special” sau „particular vulnerabile” deschide calea speculaţiilor şi agresiunilor politice directe şi indirecte, punând o presiune politică şi fiscală suplimentară pe statele nepregătite, lipsite de vigilenţă şi de înţelegerea profundă a efectelor războiului climatist.
Frontul naţionalist trebuie să devină conştient de adevărata natură a competiţiei şi confruntării între state, între reţelele de putere non-naţionale şi de efectele subversive ale mitologiilor politice globale, general circumscrise ideii de Dezvoltare Durabilă a Agendei 2030.
Alinierea naivă a statului la jaloanele mainstream ale politicii progresiste presupune o auto-orbire cu adevărat mortală în privinţa adevăratei naturi a junglei politice internaţionale.
De asemenea, rămânerea analizei publice în paradigma relaţiilor internaţionale mainstream ce fac abstracţie sau ocultează activitatea reţelelor masonice internaţionale, ale puterilor oculte şi ale infrastructurii mediatice dedicată neadevărului, garantează o înfrângere simultan materială dar şi spirituală.
Există contra-strategii de rezistenţă şi de luptă în scopul emancipării de sub jugul minciunii, dar ceea ce lipseşte este trupa organizată şi conducătorii frontului de apărare.
Articolul Contributors poate fi citit aici: Avizul consultativ al Curții de la Haga privind clima din 23 iulie 2025 între politică și justiție
Despre minciuna climaterică, vă îndemn cu căldură să urmăriţi documentarul de aici: Climatismul – Mitul, Farsa, Minciuna, Agresiunea