Hristos alungă pe schimbătorii de bani din templu, care fac locul de rugăciune peșteră de tâlhari (Imagine: Ziarul Lumina)
Faptele de homosexualitate în rândul ierarhiei superioare a Patriarhiei noastre nu doar că ies la suprafață în ultima vreme, ci sunt chiar și dovedite în tribunal. Însă cangrena aceasta este mai întinsă și greu de vindecat din cauza lipsei de pocăință dovedită a celor în cauză și din pricina șocului credincioșilor care le descoperă. Consider că trecerea de la acoperirea prin tăcere a păcatelor nedovedite la înfruntarea celor documentate în mare măsură necesită abordare diferită.
Păcatele vădite trebuie combătute
Elocvent pentru situația actuală este un cuvânt al Sf. Marcu al Efesului despre păcatele ascunse ale clericilor. Deși acesta nu se ocupă direct decât de situația în care păcatele unor clerici sunt nedivulgate public, găsim unele indicații preoțioase și pentru ce ne interesează pe noi.
Prima dată, Sf. Marcu găsește de cuviință că acuzatorii ar trebui să-și asume răspunderea și să confrunte pe față pe cei știuți că au păcate mari: „dacă cineva i-a învinuit în particular și a spus că i-a văzut păcătuind, dator e să meargă la episcop sau la preotul întâistătător sau al sinaxa preoților și să-i dovedească pe față, nu să-i învinuiască în particular”.
Apoi, în cazul păcatelor publice, datori sunt credincioșii, clerici și mireni, să se despartă de cei ce păcătuiesc astfel: „în privința persoanelor învinuite: dacă au fost învinuite pe față și au fost aduși martori ai vinei lor, datori sunt toți – și clericii, și mirenii – să se despartă de ei. La fel e și dacă păcătuiesc pe față”.
Doar păcatele nedovedite trebuie acoperite, potrivit normelor bisericești: „a trâmbița păcatele atunci când nu sunt cunoscuți sau nu e sigură vinovăția lor și n-au vreun învinuitor pe față este lucru străin cu totul chiar și de acrivia canonică”. Chiar și în aceste situații, cei ce află în taină despre astfel de căderi au datoria să-i îndrume spre pocăință și îndreptare pe cei aflați în greșeală: „numai acest lucru e dator duhovnicul ce primește mărturisirea: să-i amintească în particular celui ce se mărturisește să se depărteze de înfricoșata vrednicie a preoției și să se dea la o parte, dar să nu-l mustre pe față și să nu trâmbițeze păcatele”.
Această atitudine se desprinde și din sfaturile Sf. Ap. Pavel către comunitatea celor din Corint, când îi mustră că nu au îndreptat păcatul învederat și smintitor al cuiva. Chiar îi acuză că astfel s-au comportat cu trufie: „voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârşit această faptă. … Semeția voastră nu e bună. Oare nu știți că puțin aluat dospește toată frământătura?” (1Cor. 5: 2, 6).
Homosexualitatea protejată până dincolo de sminteală
În ce privește situația episcopului Corneliu de la Huși, se constată că, deși a fost dovedit de instanțele civile de infracțiuni sexuale grave, nu a fost emisă vreo pedeapsă bisericească aferentă. Deși aceasta se impunea încă din momentul când faptele sale erau dovedite prin filmări compromițătoare, după condamnarea judecătorească, Episcopia de Huși nici măcar nu-și asumă vinovăția la nivelul real al faptelor, nu mai vorbid de o caterisire de la sine înțeleasă.
Din nefericire, dezvinovățirile comunicate public: „această hotărâre nu reflectă o culpă morală sau instituțională a Episcopiei Hușilor… fără a presupune implicarea, acceptarea sau cunoașterea prealabilă a faptelor săvârșite de cei doi condamnați” nu reflectă realitatea. Se știe destul de clar faptul că au existat sesizări către forurile superioare bisericești despre situația din Huși, dar nu au fost luate măsuri.
Cea care ar fi trebuit să-și asume culpa ar fi trebuit să fie Patriarhia dimpreună cu Episcopia Hușilor din subordine. Dar se observă o fugă de răspundere reală și chiar o mușamalizare pe cât posibil a cazului.
Complicitatea și vulnerabilitatea ierarhiei superioare este mult mai profundă
Intangibilitatea de până acum a episcopului Corneliu este uimitoare. Nu doar că nu a fost caterisit, dar nici măcar nu s-a dispus o cercetare canonică, ba chiar i-a fost acordat domiciliu și toată întreținerea din cheltuiala Bisericii. Iar acest lucru nu poate să stârnească decât nedumeriri și întrebări serioase.
Dacă e să coroborăm atitudinea sinodalilor de complăcere față de delictele de la Huși cu acuzațiile pertinente aduse de pr. Ciprian Mega Episcopului Sofronie de Oradea de homosexualitate și nu doar lui, se descoperă un tablou tulburător. Mai sunt ierarhi care cochetează cu acest păcat și ei dau tonul în Sinod. Ba chiar criteriile de promovare în administrația bisericească sunt adesea și în multe locuri tocmai cele contrare total principiilor evanghelice.
În felul acesta, se răstoarnă și se desfigurează misiunea Bisericii. În loc de a promova sfințenia, devine o camuflare și acoperire a fărădelegii, o instituționalizare a ei. Și mulți clerici cunosc foarte bine situația aceasta.
Spune-l Bisericii!
Deja obișnuiți cu faptul că păcatele și smintelile sunt în ascuns, nedovedite, ne-am cantonat în a le trece sub tăcere, ba chiar a le nega. Dar acum trebuie să conștientizăm că sminteala nu mai poate fi acoperită și trebuie să dovedim maturitate duhovnicească și morală și să condamnăm toate devierile înfricoșătoare.
Însuși Mântuitorul ne cere să fim drastici cu păcatul și să ne depărtăm de cei care stăruie cu știință și fără pocăință în fărădelegi (Mt. 18: 17). După prima certare între patru ochi și în prezența martorilor, trebuie spus Bisericii cel neîndreptat. Apoi trebuie depărtat de el cu totul.
Bineînțeles că trebuie să avem milă și îngăduință față de cei ce greșesc și să facem tot posibilul să căutăm îndreptarea lor. Dar, în cazul păcatelor fățișe și sfidătoare, trebuie dezicere pe măsură. Altfel, ne facem părtași la rău, nicidecum la sfințenie, transformăm albul în negru și negrul în alb. Cuvintele Sf. Marcu de la început și ale Sf. Ap. Pavel sunt clare în această privință.
Drept urmare, orice credincios viu are datoria să se delimiteze categoric de devierile smintitoare care bântuie Biserica noastră. Nu prin scandaluri publice, ci prin a aștepta și a cere o îndreptare cuviincioasă.
Din păcate, îndârjirea în a acoperi și a promova mai departe răul din partea Sinodului și a organismelor bisericești competente (și complice) poate duce la o confruntare rușinoasă și publică a situației, fapt de neocolit. Totuși trebuie mare atenție să străbată dragostea pentru dreptate și sfințenie și ura față de păcate, nu vreo vrajbă personală. Pe de altă parte, mustrarea și delimitarea în mod firesc trebuie să fie ponderate de conștiința că toți suntem supuși păcatelor, dar ne și luptăm cu ele.
Indiciul cel mai evident al devierii de la Hristos este erezia. De aceea, conștiințele sănătoase au mustrat rătăcirea ecumenistă parafată la Sinodul din Creta prin întreruperea pomenirii ierarhilor noștri. Aceeași atitudine de delimitare se impune și acum, cu diferența că presiunea trebuie exercitată prin doleanțe și presiuni corecte de curățare a mizeriei, oricât de sus s-ar fi cuibărit, fără a opri comuniunea cu arhiereii până la condamnarea lor.
Articol al Profesorului emerit Protopresbiter Theodoros Zisis scris la cererea Părintelui Mihai Cantor, tradus de pr. Matei Vulcănescu și publicat pe blogul său personal.
În legătură cu problematica ce a apărut cu privire la legitimitatea și puterea epitimiilor (pedepselor) care sunt impuse clericilor ortodocși și laicilor de către episcopii care învață erezii și de către alți clerici de rang înalt (care învață erezia, și nu sunt condamnați eclesiastic dar învață și răspândesc erezia) subliniem următoarele:
Impunerea unei pedepse ortodoxului care protestează împotriva ereziei (impunere din partea superiorului său care răspândește erezia, de obicei din partea unui episcop – mitropolit, arhiepiscop, patriarh) mai ales când protestul ia forma întreruperii comuniunii și a pomenirii celui ce răspândește erezia adeverește și demonstrează particularitatea eretică a superiorului; persecuția sub formă de pedeapsă dovedește în esență protestul împotriva ereziei superiorului pe baza căruia subordonatul ortodox se opune celui care predică erezia sau recurge chiar și la întreruperea comuniunii și a pomenirii lui (adică la Sfânta Îngrădire) conform celor prevăzute de Canonul 31 Apostolic și de Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol.
Această adeverire de mai sus este întărită pentru că superiorul care învață o erezie și care impune o pedeapsă împotriva ortodoxului:
A) nici nu îl invită pe subordonatul său – care protestează sau se îngrădește din cauza ereziei – astfel încât să se lămurească și să se definească pozițiile teologice controversate ale superiorului (în baza Canonului 31 Apostolic),
B) nici nu a mărturisit public împotriva ereziei de care a fost învinuit, astfel încât să se alunge orice bănuială cum că ar fi eretic și să se îndrepte orice sminteală,
C) nici nu îi laudă pe protestatarii împotriva ereziei aduse la lumină, în acord cu ceea ce aduce Canonul 15 I-II Constantinopol, adică ortodocșii trebuie să-i cinstească pe cei care au întrerupt pomenirea, ca cei care aduc unitatea și siguranța Bisericii, („cinstei cuvenite Ortodocșilor să se învrednicească, (…), și nu au rupt prin schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”), aceste laude au fost aduse și în scrierile Sfântului Grigorie Teologul, care a lăudat buna intenție a Monahilor care s-au îngrădit de tatăl său, episcopul Grigorie (pe care îl bănuiau de erezie) însă a condamnat graba și exagerarea protestului lor.
Pedeapsa dată de către superiorul care învață erezia, aplicată subordonatului său, care protestează chiar prin sfânta îngrădire, are însă legitimitate și putere între ortodocși?
Se înțelege, desigur, că absolut orice pedeapsă dată de către un cleric eretic, tăiat din Trupul Bisericii (adică deja condamnat) nu are nicio putere împotriva clericilor ortodocși și a laicilor, pentru că și comuniunea cu el, chiar și împreună-rugăciunea, este pedepsită de Sfintele Canoane (spre exemplu Canonul 10 Apostolic și multe altele), și mărturia ereticului la tribunalul bisericesc împotriva Clericilor Ortodocși și a laicilor nu este primită (în baza Sfântului Canon 75 Apostolic, Sfântului Canon 6 de la Sinodul II Ecumenic, precum și 129 și 138 din Cartagina).
În primul rând este cunoscut Sfântul Canon 3 de la Sinodul al III-lea Ecumenic (431 d. Hr.) care-i apără pe Ortodocși de pedepse ecleziastice (legătura însingurării) pe care ar fi impus-o susținătorii (eretizanți) ai lui Nestorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, condamnat de Sinodul al III-lea Ecumenic. Este de subliniat faptul ca acest Sfânt Canon predică nulitatea atât a pedepselor cât și a oricărei alte lucrări bisericești nu numai a ereticilor care deja au fost condamnați de Sinodul Ecumenic, dar și a celor care stau departe de Sinod. Prin urmare Canonul are și putere preventivă împotriva celor care se dezic de Sinodul Ecumenic, în eventualitatea faptului că Ortodocșii vor fi persecutați de către superiorii lor formali care ar învăța erezia: „Iar dacă oricare dintre clericii din fiecare cetate ori sat au fost opriți de la preoție de către Nestorie și de către cei împreună cu dânsul pentru că cugetă drept, am îndreptățit și pe aceștia să-și dobândească din nou treapta proprie. Iar în genere, poruncim ca acei clerici care cugetă deopotrivă cu sinodul ortodox și ecumenic să nu se supună nicidecum și în nici un chip episcopilor care s-au dezbinat, sau celor care se îndepărtează (ἀποστατήσασιν ἤ ἀφισταμένοις Ἐπισκόποις) sau cugetă altfel decât Sinodul”.
Dintre Sfinții Părinți, Sfântul Dionisie Areopagitul, care reprezintă un izvor teologic important, arătat între Părinții Teologi, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Grigorie Palama, în lucrarea sa Despre Ierarhia Bisericească foarte specific adeverește cum că Dumnezeu nu pune în aplicare rugăciunile rele și împotriva voii lui Dumnezeu ale Episcopului, nici nu validează de asemenea nedreapta, din răutate, pedeapsa dată de Episcop: „În felul acesta, Ierarhii au și puterea de a afurisi, ca și arătători ai Sfintei Dreptăți. Nu pentru că, să o spunem ca o laudă, Dumnezeul cel înțelept ar urma ca un slujitor al patimilor lor nebunești, ci pentru că aceștia îi afurisesc cu dreptate, pe care Dumnezeu i-a judecat, așa cum Duhul Sfânt îi mișcă pe Ierarhi în mod profetic (…). Deci Ierarhii îndumnezeiți așa trebuie să folosească afurisirile și toate puterile ierarhice, mișcați fiind de Dumnezeu, și următorii așa trebuie să dea atenție Ierarhilor, la câte lucrează în duhul Ierarhiei, fiind mișcați de Dumnezeu. (…) Pentru că spune: ”Cine ascultă de voi pe Mine mă ascultă”. Prin urmare, nici Dumnezeu nu activează pedepsele nedrepte, din antipatie, nici nu este dator să asculte de ele. Cu atât mai mult Dumnezeu nu ascultă și nu pune în aplicare pedepsele date de Episcopi, atunci când aceștia în mod public, cu capul descoperit și cu obrăznicie fac derogare de la Ortodoxie, adică erezie!
Aceeași poziție adoptă, interpretându-l pe Sfântul Dionisie, și Cuviosul Maxim Mărturisitorul: „Să se ia aminte că dacă Ierarhul afurisește împotriva scopului lui Dumnezeu, nu este urmat de Sfânta Hotărâre, pentru că acesta (ierarhul) este îndatorat să o săvârșească în acord cu judecata dumnezeiască, iar nu după voia lui”.
Este importantă și interpretarea pe care o aduce Theodoros Balsamon, Patriarhul Antiohiei (în secolul al XII-lea) – cunoscut canonist – în legătură cu Canonul 29 (sau 37) din Cartagina. Care interpretare, subliniază că Preotul sau laicul care este pedepsit de Episcop trebuie să țină pedeapsa excomunicării (afurisirii) care i-a fost dată până când se va judeca acea cauză, chiar dacă pedeapsa este nedreaptă; dacă însă excomunicarea (afurisirea) nu a fost dată pentru nedreptăți prevăzute, ci pentru răzbunare din partea Episcopului călcător de lege, atunci excomunicarea nu trebuie luată în seamă. Să se ia în considerare faptul că această interpretare a Canonului are legătură cu punerea în pericol a credinței Dogmatice, a Bunei-Credințe, dacă Episcopii folosesc o astfel de putere și de pedepsire.
„ … dacă cineva, așa cum este prevăzut din capitolele de mai sus, afurisește pe un cleric, clericul trebuie să respecte afurisirea, așa cum a fost dată, și să nu o respingă, până când va fi cercetată cauza afurisaniei. Însă, datorită altei cauze și fără legătură cu cele amintite mai sus, afurisește Episcopul un cleric sau laic, spre exemplu atunci când se ridică împotriva căpeteniilor politice sau pentru că nu îi dă Episcopului un lucru al său, sau pentru că nu este de acord cu nedreapta și cutezanta voință a Episcopului, atunci cel afurisit poate, fără nici un pericol, să ignore afurisirea și mai degrabă va fi afurisit acela care a dat afurisirea. Pentru că, dacă Episcopul ar avea dreptul de a afurisi nedrept clerici și laici, și clericii și laicii ar fi obligați să respecte afurisania, atunci Episcopii s-ar transforma în tirani și ar stăpâni toate și nimeni nu ar avea curaj să le răspundă de frica afurisaniei. Poate, desigur, să joace și victorios aceștia chiar pe Ortodoxie, și așa Sfintele Canoane să ajungă cauza multor rele, lucru deplasat. Să se dea atenție și Canonului de fata (29 Cartagina), care spune că trebuie respectată afurisirea atunci când este dată pentru păcate, adică pentru păcate care sunt prevăzute și pedepsite de Canoane”.
Și deși acestea, deci, sunt clare pentru celelalte infracțiuni, toate care nu se leagă de erezie, ci cu lucrările pătimașe ale Episcopilor (după cum arată Sfântul Dionisie, Sfântul Maxim Mărturisitorul și Theodoros Balsamonas), practica Sfinților Părinți în lupta lor împotriva ereziilor adeverește cum că se consideră de la sine înțeles neascultarea și neluarea în seamă a Ortodocșilor a pedepselor (epitimiilor) date de clerici de rang înalt care învață erezia. Ar fi fost cu totul de neînțeles, lovindu-se de bunul simț, acceptarea că având putere canonică și ascultare către aceste feluri de pedepse, care ar fi avut ca scop să înceteze protestele ortodoxe și să facă inertă opoziția Clericilor Ortodocși, așa încât să se prevaleze sinoadele eretice și episcopii! Ar fi părut Sfintele Canoane ca sprijinitoare ale nebuniei eretice, lucru irațional.
Din toate exemplele istorice, de pe timpul Marelui Athanasie, Ioan Hrisostom și a altor Părinți Ortodocși, alegem ca fiind bine-grăitor exemplul Sfântului Grigorie Palama. Atunci când Patriarhul Ecumenic Ioan Caleca, după primul și al doilea Sinod Isihast (în vara lui 1341) se întoarce împotriva ortodoxiei și a început să ia aminte la impresiile lui Varlaam, întorcându-se și împotriva Sfântului Grigorie Palama, pe care îl afurisește, a emis Gramata Patriarhală, prin care îl defăimează pe Sfântul Grigorie Palama printre care și pentru că „acest cap și apărător al blasfemiilor, Palama, după ce a fost condamnat, el și organizația lui, (pentru că nu a dat înapoi în protestul său, nici nu a micșorat ….) este anunțat dat afară și din Biserica lui Dumnezeu, și din preoție (…). Se face în felul acesta încetarea și suspendarea lor, doar că fără ca să ia în seama sub nici o formă această pedeapsă, s-au lipit de preoție, săvârșind cu îndrăzneală Jertfele Tainice în ascuns”.
Sfidarea pe care a săvârșit-o Sfântul Grigorie Palama și cei ortodocși împreună-cugetători cu el împotriva caterisirii patriarhale și a afurisirii, ne adeverește de la însuși Sfântul, care în recursul (apărarea) pe care l-a compus împotriva scrisorii patriarhale a eretizantului (cel care răspândește o erezie fără a fi încă condamnat de Biserica ca eretic) Patriarh Ioan Caleca, subliniază: „Dar desigur, deși acesta (Caleca) prefera să facă astfel sinaxe cultice care duc la pierzare, după aceea pe noi, pentru ca nu am vrut să facem împreună cu el sinaxe sau să participăm ca invitați, ne numește străini și dușmani ai Bisericii”.
Și numai din puținele exemple de mai sus, din exprimarea conștiinței bisericești de-a lungul timpului despre pedepsele pe care le-au impus eretizanții, necondamnați de clerici ortodocși altor clerici sau laici ortodocși, datorită Credinței Ortodoxe, pedepse nedrepte, se arată vădit cum că ortodocșii preîntâmpinau aceste pedepse ca fiind inexistente.
Protopresbiter Theodoros Zisis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie Ortodoxă din Salonic