Disputele isihaste purtate de Sf. Grigorie Palama împotriva lui Varlaam, apoi cu Akindin și cu Nichifor Gregora au dogmatizat diferența esențială și definitorie pentru Ortodoxie între harul dumnezeiesc și trăirile omenești. Lumina necreată a Duhului Sfânt este nematerială și ridică și mintea, inima și duhul rugătorilor din planul firii căzute dincolo de limitele păcatului, dar și mai presus de trup și de trăirile sufletești naturale.
Dincolo de definițiile teologice dogmatice, această controversă a conturat adevărata închinare adusă lui Dumnezeu, care este o trăirea dată de Duhul Sfânt, o lumină nematerială ce umple sufletul de bucuria și pacea negrăită a lui Hristos. Aceasta este confundată de mulți și redusă la liniștea formală a minții, la sentimentalisme, la bucuria cugetării, la sensibilitatea inteligenței sau la diferite alte stări omenești. Iar Diferența dintre acestea este mare și esențială.
Practic, isihasmul specific Ortodoxiei s-a confruntat cu scolastica apuseană în persoana lui Varlaam și cu umanismul bizantin ce rezona cu cel din urmă. Deși diferența aceasta între experiența duhovnicească ascetică și cea morală nu se limitează doar la sfera intelectuală, ea în acest punct s-a concentrat în vremea Sf. Grigorie Palama. Dar esența stă în a dobândi harul necreat și a-l diferenția de orice gând omenesc, chiar și bun dacă ar fi, de pe orice palier. Abia cei care se nevoiesc suficient și dobândesc gustul harului pot înțelege voia lui Dumnezeu și nu mai sunt bătuți de orice vânt al învățăturilor lumești.
În practica ascetică, mereu nevoitorii s-au lovit de bariera înșelării și a confundării harului cu diferite alte lumini ale minții. Textul de mai jos, din viața Sfântului Siluan, descrie în modul cel mai clar pragul ultim în fața simțirii autentice și neînșelate a harului. Am ales acest pasaj pentru că mi se pare cel mai expresiv, dar învățături similare se găsesc și la alți autori neptici, dintre care amintesc pe Starețul Vasile de la Poiana Mărului. El face diferența între diferitele călduri care se resimt în inimă în timpul practicării rugăciunii, dar care nu sunt harice, deși sunt bune și firești. Bineînțeles că există și altele care sunt chiar demonice și vătămătoare.
Lucru de căpetenie este că rugăciunea trebuie însuflețită mereu de pocăință, de smerenie și de credința curată în Dumnezeu. Practicile ascetice și diferitele metode sunt foarte bune și indicate, dar fără a face din ele un scop, ci doar mijloace ajutătoare.
Întunericul despuierii
Dumnezeu fiind Lumină în care nu e întuneric, El Se arată mereu în Lumină şi ca Lumină. Cu toate acestea, în săvârşirea rugăciunii sub forma ei isihastă, sufletul rugătorului întâlneşte un întuneric deosebit, a cărui descriere va fi la fel de contradictorie şi paradoxală ca şi cea a altor aspecte ale experienţei creştine. Această contradicţie vine, pe de o parte, din natura acestei experienţe, iar, pe de altă parte, din punctul de vedere plecând de la care se defineşte un fapt duhovnicesc.
În acest întuneric, sufletul ascetului se cufundă lăuntric atunci când, printr-un act voluntar şi recurgând la metode ascetice speciale, se dezbracă de orice reprezentare şi imagine a lucrurilor văzute, precum şi de concepte sau noţiuni mentale, când îşi „opreşte” mintea şi imaginaţia; de aceea el poate fi numit „întunericul despuierii”. E îngăduit să numim această rugăciune „metodică”, fiindcă e practicată potrivit unei metode special întocmite în acest scop.
Dacă însă căutăm să precizăm „locul duhovnicesc” al acestui întuneric, se poate spune că el se găseşte la hotarul arătării Luminii necreate; dar atunci când se dedă practicii rugăciunii isihaste fără căinţa cerută şi fără ca rugăciunea să fie îndreptată întreagă spre Dumnezeu, atunci sufletul, dezbrăcat de orice reprezentare mentală, poate rămâne un timp în acest „întuneric al despuierii” fără a vedea pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu e în acest întuneric.
Rămânând în întunericul despuierii, mintea simte o dulceaţă şi o odihnă deosebită; dacă în acest moment se întoarce asupra ei însăşi, ea poate simţi un lucru ce se aseamănă luminii, dar care nu este încă Lumina necreată a Dumnezeirii, ci o însuşire a minţii create după chipul lui Dumnezeu. Depăşind limitele condiţiei temporale, această contemplaţie apropie mintea de ceea ce este nemişcat, punându-l astfel pe om în posesia unei noi cunoaşteri. Desigur, aceasta e încă o cunoaştere abstractă şi vai celui ce ia această înţelepciune drept cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, iar această contemplaţie drept o comuniune cu viaţa dumnezeiască. Vai, pentru că în acest caz noaptea despuierii aflată în pragul adevăratei vederi a lui Dumnezeu se va transforma într-un ecran impenetrabil şi într-un zid care-l va separa şi mai sigur de Dumnezeu decât întunericul patimilor grosolane, decât întunericul atacurilor demonice vădite sau întunericul pierderii harului şi al părăsirii de către Dumnezeu. Vai, pentru că acest lucru ar fi o rătăcire, o înşelăciune, fiindcă Dumnezeu nu e în întunericul despuierii. Dumnezeu Se arată în Lumină şi ca Lumină.
Lucrarea Luminii dumnezeieşti mistuie patimile omului păcătos; de aceea, în anumite perioade ea poate fi simţită ca un foc mistuitor. Orice creştin care vrea să vieţuiască în asceză şi cucernicie nu poate evita arsurile acestui foc.
Întunericul despuierii nu e singurul „loc” în care se arată Lumina necreată a Dumnezeirii. Dumnezeu Se poate arăta oricărui om, chiar şi celor care-L prigonesc. Prin arătarea Sa, e adevărat, îl răpeşte pe om în afara acestei lumi şi, în acest sens, de aici rezultă o dezbrăcare de imaginile sensibile şi de noţiunile raţionale, dar ordinea în care se succed aceste stări va fi inversă. Omul căruia Dumnezeu a binevoit să-i arate Lumina Sa nu va mai fi de acum înainte victima aberaţiei ce constă în a lua lumina naturală a minţii drept Lumina necreată a Dumnezeirii. Prin urmare, această rătăcire nu se poate produce decât în cazul în care omul atinge pe calea vreunei „tehnici” întunericul despuierii înainte de a fi contemplat Lumina necreată şi se încrede în el însuşi în loc de a se lăsa călăuzit de Părinţi.
Când Lumina care i s-a arătat îl părăseşte pe om, sufletul tânjeşte după ea şi o caută din nou prin toate mijloacele pe care le poate găsi, ca şi prin cele indicate de Părinţii Bisericii, iar printre acestea din urmă se numără şi metoda rugăciunii isihaste. Aşa cum a demonstrat o experienţă seculară, recursul la această artă sau ştiinţă ascetică e pe deplin legitim. Dar însemnătatea ei nu trebuie exagerată; aşa cum, invers, ea nu trebuie respinsă fără minte, cum fac unii. Această artă nu constituie o condiţie indispensabilă pentru mântuire; nu e decât un suport în cazurile în care lucrarea harului, care uneşte fără greutatea mintea cu inima, slăbeşte; atunci această unire a minţii şi a inimii e căutată printr-un efort săvârşit de omul însuşi.
În mod normal, rugăciunea isihastă trebuie să aibă un conţinut pozitiv. Cu alte cuvinte, ea trebuie să purceadă dintr-un sentiment de căinţă şi dintr-un avânt spre Dumnezeu. Dacă nu se întâmplă astfel, ea nu e decât o acţiune ascetică negativă care, în virtutea caracterului ei negativ, n-ar putea constitui un scop în sine. Mai mult, ea ar putea fi privită drept un mijloc în condiţia noastră căzută, când suntem posedaţi de patimi, atunci când păcatul ce lucrează în noi devine aproape legea existenţei noastre pământeşti.
Stareţul [Siluan] iubea liniştirea minţii şi ani îndelungaţi a recurs statornic la metoda rugăciunii isihaste. Acest lucru i-a fost uşurat de faptul că, din ziua în care a primit acest dar de la Maica Domnului, rugăciunea inimii nu s-a mai întrerupt vreodată în el. … (fragment din cartea Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său, Arhimandritul Sofronie).
Hristos, izvorul apei vii a harului, și femeia samarineancă
Dobândirea harului Duhului Sfânt reprezintă esența
vieții creștine. Legătura cu Dumnezeu prin sălășluirea Lui în inimă este
garanția că suntem pe calea cea bună a mântuirii, după cum spune Sf. Ioan
Evanghelistul: «Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă
ne-a dat din Duhul Său» (1In.
3,24 și 4,13). Prezența harului este foarte puternică și indubitabilă, încât ea
este o dovadă indispensabilă a stării de sănătate duhovnicească interioară și a
legăturii reale cu Dumnezeu. Însă foarte adesea este confundată lucrarea de
sus, a luminii harice, cu alte energii firești sau pătimașe și chiar demonice.
De aceea Sfinții Părinți au lăsat unele indicii clare prin care să fie deosebit
harul de înșelăciune și recomandă atenție și precauție în a primi orice
simțământ lăuntric ca fiind insuflare de la Dumnezeu.
În general, semnul cel mai elocvent al harului
sunt roadele. Venirea Duhului aduce în suflet o altă dispoziție, o transformare
prin care iubirea de Dumnezeu și de aproapele nu mai este străină, ci limpede
și dorită, clară ca lumina zilei și la îndemână. Sf. Siluan Athonitul a
insistat foarte mult pe un semn aparte: dragostea de vrăjmași. Nimeni nu poate
iubi pe dușmanii săi decât dacă are în sine pe Dumnezeul dragostei și izvorul a
tot binele. În orice caz, sălășluirea Duhului Sfânt în suflet nu este un fapt
foarte simplu și la îndemână, ci presupune ispitire și prefaceri interioare
ample.
Citim și vorbim adesea despre fapte ale oamenilor sfinți și ne minunăm de ele, dar de foarte multe ori nu înțelegem cum să tragem un folos personal din acestea, care este tâlcul lor și cum acționează Hristos. Ori ni se par inaccesibile, ori prea la îndemână. Există o serie de trei prezentări foarte interesante și ample ale modului cum lucrează harul în sufletul omului în cartea Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, trad. de Elena Dulgheru și Richard Sârbu, Ed. Sofia, 2001. Acestea sunt folositoare și pentru începători, dar și pentru cei mai sporiți. Aducem în atenție mai jos ultima dintre ele.
Că umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite şi-l înfricoşează şi-l strâmtorează; şi-l chinuieşte cu învăţătura sa, până ce va prinde încredere în el şi-l va ispiti întru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el şi-l va veseli şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale. Iar de va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui (Sir. 4,18-21).
Există în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament
multe locuri în care se zugrăveşte viu şi precis starea lăuntrică a membrilor
Bisericii harice neotestamentare. Printre cele mai bune dintre ele se numără,
fără îndoială, cel transcris mai sus, în care sub numele de înţelepciune putem
înţelege lucrarea harului Preasfântului Duh, Care chiverniseşte cu înţelepciune
mântuirea fiecărui suflet.
Idei generale despre obiectul acestor versete
Ce anume se spune aici despre harul Duhului Sfânt,
care îl călăuzeşte pe om spre mântuire?
Se spune că acest har, când se sălăşluieşte în
sufletul care i s-a deschis, la început lucrează în el mai mult sau mai puţin
în ascuns şi – de cele mai
multe ori, de altfel – cu
asprime şi oarecum poruncitor. Apoi, dacă în aceste condiţii cineva îi rămâne
credincios şi nu încetează să caute sfinţirea lui deplina, harul se îndreaptă
spre acela direct, începe să lucreze asupra sufletului în mod deschis, îl
înveseleşte şi îi vesteşte tainele sale. Dimpotrivă, dacă cineva îi nesocoteşte
insuflările şi se rătăceşte, atunci şi harul îl părăseşte, lăsându-l pierzării,
pe care singur şi-a căutat-o.
Ca să nu părem arbitrari în astfel de gânduri,
referitoare tocmai la lucrările harului, prezentăm părerea despre această
chestiune a celui mai mare dintre asceţi.
„Harul – spune Sfântul Macarie cel Mare – este prezent necontenit în om (în creştin) şi, unindu-se şi înrădăcinându-se
în inima lui încă din fragedă copilărie, ca ceva natural şi de nedespărţit, se
contopeşte cu el, devenind ca o singură fiinţă cu el: însă îl influenţează pe
om în moduri diferite, după bunul său plac şi ţinând seama de folosul urmărit”.
Această putere a harului lui Dumnezeu, care se
află în om şi este darul Sfântului Duh, pe care sufletul credincios cu mare
trudă se învredniceşte să îl primească, se dobândeşte cu multă aşteptare, cu
îndelungă răbdare, prin ispite şi prin încercări”; „cu multă şi îndelungă
răbdare, cu înţelepciune şi prin tainică încercare a minţii începe să lucreze
în omul care s-a nevoit deja vreme îndelungată în diferite încercări. Şi numai
atunci lucrarea harului se va arăta în el desăvârşită, când, după multe
încercări, voinţa lui se va înfăţişa bine-plăcută Sfântului Duh şi se va arăta
vreme îndelungata răbdătoare şi de neclintit în această lucrare”; „când
sufletul nu va mânia cu nimic Duhul, ci va fi de acord cu harul în toate
poruncile, atunci el se va învrednici să se elibereze de toate patimile şi va
fi cu totul înfiat de Duhul”. Aceste cuvinte ale marelui ascet slujesc ca
deplină perifrază a citatului de mai sus.
De ce harul Sfântului Duh lucrează astfel ? De ce
nu îşi revarsă din primele clipe mângâierile asupra sufletului care îl caută
pe Domnul, mai ales că aceste ispitiri servesc uneori ca piatră de încercare
pentru un suflet neexperimentat şi slab?
În general vorbind, la aceasta există un singur
răspuns. Desigur că nu se poate lucra altfel pentru convertirea şi îndreptarea
păcătosului, dacă înţeleptul har dumnezeiesc alege această cale, şi nu o alta.
Înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a pus parcă drept lege neabătută să nu
împlinească imediat făgăduințele făcute, ci după o încercare destul de
îndelungată şi uneori deosebit de anevoioasă. Lui Avraam i s-a făgăduit
înmulțirea urmaşilor ca stelele cerului şi ca nisipul de la marginea mării, dar
apoi i s-a poruncit ca însăşi sămânţa făgăduinţei să o aducă jertfă Celui Care
i-a dat făgăduinţa. Lui Iosif, visele îi vesteau slava şi înălţarea deasupra
fraţilor săi, dar până atunci el suferă chinuri, este vândut în ţară străină şi
e aruncat în temniţă. David este uns pentru împărăţie încă din tinereţe, dar
câtă ocară, câtă prigoană şi câte primejdii nu a îndurat până la dobândirea coroanei
împărăteşti! Aceeaşi lege, a încetinirii întru ispitire, o respectă şi
preaînţeleptul har, chivernisind mântuirea sufletului păcătos. Mari sunt
făgăduinţele harului, dar pentru dobândirea lor trebuie să te aşezi sub
greutatea crucii.
De altfel, întrucât Dumnezeu, preaînţelept în
lucrarea Sa asupra făpturii, ia în considerare şi însuşirile făpturii, atunci,
bazându-ne pe noţiunea de stare păcătoasă a sufletului, putem ajunge la unele
temeiuri lămuritoare de ce harul lui Dumnezeu, chivernisind mântuirea omului,
lucrează la început în ascuns şi cu asprime. O astfel de lucrare a harului este
necesară, date fiind: însuşirea inimii păcătoase, care este curăţită de har;
principala condiţie de mântuire şi de transfigurare harică şi cu precădere, în
scopuri morale.
Între convertire şi sfinţire, locul de mijloc
trebuie să-l ocupe îndreptarea sau curăţirea: altminteri, ce părtăşie are
lumina cu întunericul? Această curăţire poate fi mai mult sau mai puţin
îndelungată, mai mult sau mai puţin anevoioasă. în funcţie de starea morală a
celui adus la cuvenita desăvârşire creştină; în orice caz, ea este chinuitoare.
Păcatul a pătruns în adâncul cel mai intim al fiinţei omeneşti, de acolo s-a
ramificat în diferite porniri, obiceiuri şi patimi şi, străbătând întreaga
fiinţă a omului, s-a răspândit în afara lui şi l-a legat de lucrurile
sensibile cu legături aproape tot atât de solide ca şi legăturile existenţei.
Cu oricâtă grijă vei curăţi de păcat fiinţa molipsită de el, nu poţi să nu-i
pricinuieşti durere, după cum nu poţi să nu pricinuieşti durere când scoţi un
ghimpe din carne vie. Inima, împătimită de ceva, pătrunde parcă singură în
obiectul patimii; rupând inima de obiectul patimii, ori rupând obiectul de ea,
desprindem parcă o parte chiar din inimă. Îndreptarea este chinuitoare: de
aceea, sufletul nu vede mângâierile harului, care săvârşeşte această
îndreptare.
„Celor ce încep să iubească cucernicia, drumul
virtuţii li se pare aspru şi plictisitor nu pentru că ar fi aşa în realitate,
ci pentru că omul trăieşte în voia patimilor încă din pântecele maicii sale”.
Mântuirea noastră este săvârşită de Domnul Iisus
Hristos prin suferinţele şi moartea Lui. Acestea sunt cele care au dărâmat
zidul despărţitor dintre om şi Dumnezeu şi au deschis porţile tuturor
binecuvântărilor cereşti peste neamul omenesc. Crucea este temelia împărăţiei
harice a lui Hristos. Şi fiecare om, ca să se învrednicească de făgăduinţele
acestei împărăţii, trebuie să se facă negreşit părtaş suferinţelor lui Hristos – nu cu gândul, ci cu fapta. O astfel de
împărtăşire pogoară har din plin în sufletul omului (vezi: 1Pet. 4, 13-14). De
aceea se poate spune că harul mântuitor este cel ce produce în sufletul omului
tristeţea, amărăciunea, frica, chinurile lăuntrice, pentru ca, înălţându-l pe
cruce (vezi Gal. 5, 24; 6, 14) şi împărtăşindu-l astfel cu patimile lui
Hristos, să-şi deschidă drum cât mai larg în sufletul omului şi să-l
sfinţească.
„Dumnezeu nu-l poate milui altfel pe omul care
şi-a dorit să fie cu El decât supunându-l la ispite pentru adevăr. Căci din
veac şi din neam în neam, calea către El se ţine prin cruce şi prin moarte. De
aici putem afla că Dumnezeu Se îngrijeşte de om atunci când îi trimite
necontenit întristări”.
Dar, în principal, harul lui Dumnezeu îngăduie
tristeţile şi îşi ascunde mângâierile şi ajutorul vădit, lăsând omul parcă de
unul singur, pentru formarea şi întărirea în el a caracterului moral-creştin,
şi anume:
a) Pentru a dezrădăcina încrederea în sine şi
pentru a înrădăcina smerita nădăjduire în Dumnezeu. Omul firesc este
încredinţat, de obicei, că are destule calităţi şi forţe. Acesta este
sentimentul lui permanent, care se întăreşte zi de zi prin succese în diferite
treburi neduhovniceşti. O asemenea dispoziţie se poate naşte în el chiar şi
atunci când păşeşte deja în împărăţia harului şi începe viaţa duhovnicească.
Întrucât ea îl pune pe om într-o situaţie primejdioasă, apropiată de căderea
decisivă, harul lui Dumnezeu se îngrijeşte să o stârpească de la început; de
aceea, ori îşi ascunde de om orice mângâiere, ori îl lasă fără nici un ajutor
vădit, atunci când inima i se tulbură, când se ridică cugetele şi patimile şi
când toată necurăţia i se arată în faţa conştiinţei, amintindu-i de cele
trecute şi cerându-i noi satisfacţii.
Acum este momentul când se dezvăluie pe deplin ce
înseamnă omul în sine! El se grăbeşte cu râvnă să-şi restabilească pacea
lăuntrică; dar nici prin cea mai puternică încordare a voinţei, nici prin cea
mai severă convingere a minţii, el nu poate stinge vreo patimă, nu poate curma
vreun gând păcătos. Numai chemarea cu nădejde a lui Dumnezeu astâmpără furtuna
lăuntrică a gândurilor pătimaşe şi, totodată, îi arată omului unde să caute
ajutor, de unde vine ajutorul şi prin ce poate fi el, omul, puternic. Repetată
de câteva ori, o astfel de experienţă înrădăcinează în om convingerea profundă
că omul în sine este jalnic şi sărac: şi sărac şi orb şi gol (Apoc.
3,17) şi că, dacă a făcut ceva bun, dacă a biruit vreo patimă, dacă a rezistat
vreunei ispite – toate
acestea i-au fost dăruite de Dumnezeu, în Care, de aceea, şi trebuie să-şi caute
mângâierea.
„Retragerea pilduitoare a harului – spune Diadoh – aduce sufletului o mare mâhnire, o înjosire şi
chiar o deznădejde măsurată, pentru ca, după cum se cuvine, să-i fie umilite
iubirea de sine şi mândria; de altfel, în acelaşi timp harul îi acordă şi
ajutor – dar în mod tainic”.
Harul îşi ascunde „de minte prezenţa şi, parcă cu bună ştiinţă, apropie
sufletul de răutatea demonilor, astfel încât, cunoscând câte puţin răutatea
vrăjmașului său, «sufletul» să caute cu mare frică şi cu profundă smerenie
ajutorul lui Dumnezeu – tot
aşa cum mama îşi lasă pentru scurtă vreme din braţe pruncul, care nu vrea să
sugă cum trebuie la sân, pentru ca acesta, speriindu-se de oarecare oameni
urâţi ori de animalele din preajmă, să se întoarcă cu strigăt, cu temere şi cu
lacrimi la sânul ei”.
b) Pentru a nu viola libertatea. Nu încape
îndoială că îndreptarea de sine trebuie să fie o problemă de libertate, care
este doar înlesnită de har. Dar dacă harul, deschizându-se de prima dată cu
toată puterea, nu şi-ar micşora niciodată lumina şi nu şi-ar ascunde lucrarea
de ochii sufletului, atunci sufletul s-ar lega, ca să zicem aşa, de har şi ar
deveni oarecum obligat să trăiască numai după insuflările lui: căci sufletul nu
poate să nu se supună puterii divine a harului, cel care dăruieşte fericirea.
„La început, în cei botezaţi – spune Diadoh – harul îşi tăinuieşte prezenţa, aşteptând
iniţiativa sufletului, dar de îndată ce omul se îndreaptă cu totul spre Domnul,
el îi dezvăluie sufletului prezenţa sa printr-un fel de senzaţie de nedescris;
şi iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind în acelaşi timp săgeţilor
diavoleşti să-l atingă până în adâncul simţirii, pentru ca sufletul, cu voinţă
râvnitoare şi cu dispoziţie smerită, să Îl caute pe Dumnezeu, pentru ca astfel
libertatea noastră să nu fie cu totul înlănţuită de legăturile harului”.
c) Pentru ca să pună la încercare sau, mai bine
zis, să pună în siguranţă credinţa sufletului. Sufletul, în starea lui actuală,
este foarte schimbător. Nu ne putem bizui pe el în nici un fel. De aceea, harul
nu se încredinţează sufletului dintr-o dată şi în întregime, nu îi dăruieşte
totul dintr-o dată, temându-se ca sufletul să nu cadă în uitare de sine şi,
prin nesocotirea darului, să nu se prăpădească, îl mângâie aşadar doar în
parte, îi întinde în mod vădit mâna de ajutor numai în cazuri rare şi dintre
cele mai primejdioase. Prin astfel de vizite ale harului, în suflet se formează
o dispoziţie constantă de a recurge în nevoi numai la harul lui Dumnezeu şi,
totodată – pentru a se învrednici
de ajutorul şi de bunăvoinţa harului – se formează în el o grijă permanentă şi veghetoare de a-i fi credincios,
de a dori şi de a face numai ceea ce îi este plăcut harului şi ceea ce acesta
îi cere. Printr-o dorinţă îndelungată de acest fel, în suflet prinde rădăcini
un astfel de devotament faţă de harul dumnezeiesc, prin care să nu se îngăduie
nici măcar în gând ceva ofensator la adresa Duhului lui Dumnezeu. Ce mai poate
împiedica, după aceasta, Duhul Sfânt să lumineze sufletul cu toată lumina Sa?
Căci putem deja nădăjdui că sufletul nu va întrebuinţa darul cu rele intenţii.
În general, ceea ce se obţine cu osteneală se preţuieşte mult şi se păzeşte cu
grijă. De aceea, sufletul ajunge la pace abia după ce trece prin foc şi prin
apă (Ps.65, 12).
d) În sfârşit, pentru a distruge slava deşartă cea
visătoare. Există, după observaţiile marilor asceţi, un fel de forţă de
neînfrânt, care îndreaptă sufletul asupra «contemplării» lui însuşi, asupra
demnităţii şi a desăvârşirii lui. Căci nu numai fapta bună, ci şi o simplă idee
onorabilă – mai ales la
vederea unor neajunsuri la alţii – stârnesc sufletul să se laude faţă de el însuşi şi să viseze la propriile
eroisme şi fapte duhovniceşti. Tuturor le este cunoscută primejdia unei astfel
de îngâmfări. De aceea, harul lui Dumnezeu, călăuzind sufletul spre mântuire,
prin frecventa lui lăsare de unul singur, se străduieşte să-i sugereze că şi el
are aceleaşi neajunsuri pe care le vede şi la alţii, că şi el este încă departe
de desăvârşirea pe care o caută şi pe care şi-o atribuie acum, pe nedrept.
„Preasfântul Duh, deşi la începutul desăvârşirii
dă sufletului să guste din dulceaţa lui Dumnezeu cu toată simţirea şi pe
îndestulate, pentru ca mintea să cunoască precis răsplata finală pentru
strădaniile bine-plăcute lui Dumnezeu, apoi însă ascunde pentru multă vreme
acest nepreţuit dar dătător de viaţă, pentru ca, deşi am împlini toate
celelalte virtuţi, să ne considerăm de nimic pentru că nu am dobândit încă
sfânta iubire ca pe o necesitate”.
În general, toate lucrările harului Sfântului Duh,
de curățire și de îndreptare – mâhnirile, îngăduirea căderilor, ispitele, îndepărtările și mângâierile – au ca scop să formeze și să întărească
omul lăuntric, să-l aducă la starea de sfințenie și, în acest fel, să îl facă
templu imaterial al lui Dumnezeu.
Lămurirea amănunțită a acestor versete
Această idee generală despre prezența – la început ascunsă, începătoare și apoi,
în cele din urmă, vădită – a
harului în sufletele credincioșilor ni se va dezvălui mai limpede, dacă vom
pătrunde mai detaliat și mai în particular în sensul cuvintelor înțeleptului
Sirah.
Versetul 18: Că umblă cu el cu fața ascunsă
și-l încearcă la început cu ispite.
Harul Sfântului Duh, dăruit prin botez sau
restabilit prin pocăință, îi este propriu sufletului în permanență: umblă cu el
pe toate drumurile lui, ca un prieten, îl păzește ca o dădacă, se îngrijește de
binele lui ca o mamă de liniștea pruncului ei. Dar tocmai această grijă
educativă îl obligă, parcă, să umble la început cu el cu fața ascunsă, adică
indirect, nu față către față, ci în ascuns, imperceptibil chiar pentru suflet,
sau aspru, sever, cu un fel de neiubire. (Prima idee se confirmă prin opoziția
dintre cuvintele umblă cu fața ascunsă și se va întoarce drept la el,
iar ultima idee prin cuvintele care urmează: îl înfricoșează și-l
strâmtorează și-l chinuiește).
Și-l înfricoșează și-l strâmtorează. Iată prima descoperire în suflet a
lucrării harului purificator. În sufletul păcătos există un fel de
insensibilitate, un fel de răceală față de lucrurile duhovnicești. Înrobindu-se
și încântându-e de succesele și de desăvârşirile văzute, sufletul nu se lasă
impresionat de nimic nevăzut. El meditează sau citeşte despre starea jalnică a
păcătosului, despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, despre moarte, despre
înfricoşătoarea Judecată, despre chinurile veşnice – dar toate acestea sunt pentru el lucruri străine,
care parcă nu îl privesc. Astfel de gânduri – oaspeţi mântuitori ai sufletului – i se menţin uneori oarece vreme în minte,
pentru interesele cunoaşterii, dar apoi sunt înlăturate de alte gânduri mai plăcute,
nelăsând nici o urmă a influenţei lor asupra sufletului. Inima neînmuiată de
har este de piatră. Tot ce este sfânt ori păleşte în ea, ori este respins
înapoi, lăsându-o la fel de rece ca mai înainte. Păcătosul care se îndreaptă
simte acut această împietrire şi, de aceea, mai înainte de toate Îl roagă pe
Domnul ca să-l izbăvească de insensibilitatea cea împietrită şi să-i dăruiască
lacrimi sincere de pocăinţă.
Harul mântuitor, în prima sa acţiune asupra
inimii, restabileşte şi curăţeşte simţul duhovnicesc. Acum sufletul,
venindu-și în fire, îşi vede totala neorânduială şi se gândeşte să facă ba una,
ba alta pentru îndreptarea sa; dar nu găseşte în sine nici forţa şi nici
dorinţa de fapte bune. De aici, în mod firesc, se naşte în el gândul: oare nu a
depăşit, cumva, limita dincolo de care nu mai există întoarcere la Dumnezeu? Nu
s-a depravat oare într-atât, încât nici puterea lui Dumnezeu nu poate să facă
din el ceva bun? Un astfel de gând frânge sufletul. În această tulburare, el se
îndreaptă către milostivul Dumnezeu, dar conştiinţa muşcătoare i-L prezintă mai
viu pe Dumnezeu ca pe Dreptul Judecător, ca pe asprul pedepsitor al nelegiuiţilor.
El îşi derulează toată viaţa şi nu găseşte nici o faptă bună, pentru care să se
poată socoti vrednic de preţuirea lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu, deasupra Căruia
nu mai este nimeni, o făptură atât de măruntă dintr-o lume atât de mare a
cutezat să-L insulte, împotrivindu-se faţă de voinţa Lui atotputernică! Apoi
groaza morţii, a Judecăţii, a chinurilor veşnice, închipuirea că toate acestea
îl pot ajunge peste câteva clipe sau chiar acum – îi desăvârşesc înfrângerea. Frica şi cutremurul
se abat asupra lui şi întunericul îl acoperă (vezi Ps. 54, 6). În acest timp,
sufletul se atinge într-un fel de chinurile veşnice. Harul, care a adus
sufletul în această stare apăsătoare, îl păzeşte, totodată, de deznădejde şi,
când cutremurul îşi produce efectul, îl ridică până la cruce şi astfel revarsă
în inimă nădejdea fericită a mântuirii. De altfel, această frică mântuitoare
nu mai părăseşte apoi sufletul pe tot parcursul îndreptării lui: numai la
început ea conlucrează obligatoriu la zdruncinarea din temelii a bolii
păcatului, iar după aceea rămâne în suflet ca paznic împotriva căderilor,
amintindu-i încotro duce păcatul. De aceea, când află vreo ispită, când în
inima necurăţită se mai naşte vreo aprindere pentru păcatele obişnuite, sufletul
se îndreaptă cu teamă şi cu frică spre Domnul, rugându-L să nu-l lase să cadă
şi să-l izbăvească de focul cel veşnic. În acest fel, harul abate asupra
sufletului frica mântuitoare pe tot parcursul îndreptării şi chiar până la
capătul vieţii, dacă sufletul nu reuşeşte să se înalţe până la acea stare în
care frica dispare în iubire.
„Când sufletul începe, cu multă luare aminte, să
se curăţească – spune Diadoh – atunci el simte frica de Dumnezeu ca pe
un fel de leac dătător de viaţă, care, prin dezvăluirile conştiinţei, îl arde
în focul nepătimirii. Apoi, curăţindu-se puţin câte puţin, el ajunge la
purificarea deplină, sporind în iubire pe măsura micşorării fricii şi, in acest
fel, dobândeşte iubirea desăvârşită”.
Versetul 19. Şi-l chinuieşte cu învăţătura sa.
Adică, prin modul său de conducere şi de educare(παιδεια), prin îngăduirea ispitelor, a nenorocirilor, a
ademenirilor, a mişcărilor păcătoase, harul îl încearcă pe om şi îi dezvăluie
conştiinţei lui ce este el de fapt, care îi este starea, cât de sus se află în
viaţa duhovnicească, cât de mult a reuşit în îndreptarea sa (βασανιζω de la βασανος – piatră prin care σε determină calitatea aurului). Pentru aceasta este de ajuns îngăduirea
mişcării gândurilor. Acum se dezvăluie complet ce se ascunde în străfundurile
cele mai adânci ale inimii; căci gândurile izvorăsc din adâncul ei.
Apreciindu-și calitatea gândurilor, omul află limpede cine este şi ce îi
rămâne de făcut. De altfel, oricum ar face harul aceasta, principalul fel, ca
să spunem aşa, al călăuzirii lui constă în a-l face pe om în permanenţă pe
deplin conştient de neputinţele sale.
Sau, mai direct: îl chinuieşte cu învăţătura sa
– adică prin modul său de
călăuzire, prin faptul că nu-i dezvăluie sufletului dintr-o dată toată lumina
sa şi toată puterea mângâierii lui, ci îl va ţine multă vreme într-o stare de
oarecare amărăciune şi tristeţe (βασανιζω, adficio
quocunque modo – a înfrânge,
a răni (prin orice mijloc)).
Omul îndreptat poartă în mintea sa conturul
desăvârşirii creştine şi al fericirii date de viaţa în Hristos. Pe de altă
parte, chiar la începutul drumului desăvârşirii, însuşi Preasfântul Duh – cum conchide Diadoh – lasă sufletul să se înfrupte din dulceaţa
lui Dumnezeu, cu toată simţirea şi pe îndestulate. Apoi, când pentru multă
vreme harul ascunde de suflet acest dar nepreţuit, acesta este silit să se
întristeze, amintindu-şi de iubirea duhovnicească ce l-a vizitat, dar pe care
acum nu o mai simte, şi este mâhnit, neavând puterea să renască în sine aceeaşi
desfătare, pare-se din neajunsul faptelor ascetice desăvârşite. Astfel se pot
explica marile strădanii, neobişnuitele privegheri, posturile ieşite din comun
ale sfinţilor asceţi. Ei caută cu lacrimi în ochi comoara nepreţuită, pe care
au avut-o, dar pe care nu o mai au. Acesta este marele dor după împărăţia
cerească!
Până ce va prinde încredere în el (în suflet) şi-l va ispiti întru
îndreptările sale: până când va putea avea încredere în suflet şi îl va
face iscusit şi încercat în toate drumurile lui, cele prin care harul aduce în
suflet îndreptare; sau, altfel spus, până când trezeşte în suflet credinţa în
el sau încrederea în el, astfel încât sufletul să aibă evlavie faţă de
îndemnurile lui ca faţă de tot ce e mai sfânt şi dumnezeiesc; sau cât timp îl
va călăuzi pe toate căile lui, acelea prin care sufletul poate să-şi însuşească
îndreptăţirea. Iată hotarul acţiunilor de ispitire ale harului, iată limita de
educare a sufletului, în urma căreia putem spune că ajunge la starea
barbarului desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos (Ef. 4, 13).
Însuşi harul deţine un fel de schiţă a educaţiei
(fără îndoială, schimbătoare, în funcţie de persoanele educate), după care el
nu îi arată deschis sufletului faţa sa până când nu împlineşte tot ce-i de
trebuinţă pentru acesta; iar pe de altă parte, şj fiecare suflet are o limită a
lui, doar prin atingerea căreia se face vrednic de instaurarea deplină a
harului. Acestea sunt, după cum se vede, încrederea în suflet din partea
harului şi credinţa în har din partea sufletului. Într-adevăr, după o asemenea
stare a sufletului, nu-şi mai are locul îndoiala că sufletul va rămâne
credincios pentru totdeauna insuflărilor harului.
Această mobilitate a sufletului la semnul harului
este primul lucru pe care se străduieşte să-l formeze Duhul, Care educă
sufletul, sau, altfel spus, în împărăţia harului, mobilitatea sufletului
reprezintă însuşirea cea mai importantă pe care trebuie să-o aibă sufletul
transfigurat de har.
„Omul care Îl caută pe Domnul îşi supune mintea la
ascultare faţă de Hristos şi se învredniceşte de un acelaşi duh cu Domnul,
pentru că niciodată nu Îl mâhnește pe Duhul Domnului”.
„Dumnezeu Însuşi Se încredinţează inimii, când
omul Îi dedică sufletul şi gândurile sale.”
De altfel, pentru noi, un astfel de hotar este
slab definit. Mai precis îl explică Apostolul Pavel. El spune: o urmăresc că
doar o voi prinde (Fil. 3, 12). Ce anume? Ca pe Hristos să dobândesc, ca
să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile
Lui (Fil. 3, 8, 10). Ce face el pentru aceasta? Pe toate le socotesc că
sunt pagubă… m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie… ca…
să mă aflu întru El (Hristos), nu având dreptatea mea cea din Lege
(Fil. 3, 8,9).
Calea spre comuniunea vie cu Hristos este
respingerea tuturor celor personale, o anumită uitare de sine şi o totală înstrăinare
de sine. În Iisus Hristos nu te poţi afla cu ceva al tău, personal. De aceea,
Diadoh spune:
„Când omul va dobândi toate virtuţile, dar mai cu
seamă totala neagonisire, atunci harul îi va lumina întreaga făptură cu o
anumită simţire deosebit de profundă”. Aşa se pare că trebuie să fie.
Căci ce înseamnă neagonisirea? Sau ce se întâmplă
în suflet când apare în el neagonisirea? Duhul omenesc, prin firea sa, nu este
lacom. El devine lacom atunci când este dominat de suflet şi de trebuinţele
trupeşti. Apoi, când, prin îndelungate strădanii şi eroisme, cu ajutorul
harului, duhul îşi supune complet şi sufletul, şi trupul şi, primindu-le în
sine, înăbuşă în el mișcările şi astfel îl înduhovniceşte pe om în întregime – atunci în el nu trebuie să mai rămână
nici urmă de agonisire, dar totodată dispare şi orice piedică din calea
instaurării depline a harului în el.
De aceea, Diadoh spune: „Dacă cineva, încă trăind,
va muri în urma strădaniilor ascetice, acela va deveni întru totul lăcaş al
Sfântului Duh: întrucât acesta, încă înainte de a muri, a înviat”. Aşadar
neagonisirea poate fi socotită drept limită a curăţirii sufletului.
Versetul 20. Şi iarăşi se va întoarce drept la
el…
Adică, cu cuvintele lui Macarie cel Mare: „după
curăţirea omului, lucrarea harului se arată în el cu desăvârşire şi el primeşte
deplina înfiere a Duhului”; sau, cu cuvintele lui Diadoh: „Harul îi luminează
întreaga făptură, într-o anumită simţire deosebit de profundă, şi el se face întru
totul lăcaş al Sfântului Duh”. Şi, odată cu aceasta, după făgăduinţa Sa, Domnul
nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl vin la el şi Îşi fac lăcaş în fiinţa lui
sfinţită (vezi In. 14, 23). Şi se va însemna peste om lumina feţei lui
Dumnezeu (vezi Ps. 4, 6).
Şi-l va veseli… Şi-l va întâmpina ca o mama şi ca femeia
tinereţilor îl va primi. Îl va hrăni cu pâinea înţelegerii şi cu apa
înţelepciunii îl va adăpa; și… desfătare şi cunună de bucurie și nume veşnic
va moşteni (Sir. 4, 20; 15, 2-3, 6).
A săltat fătul Ioan in
pântecele mamei sale când a simţit apropierea Domnului. Se bucură şi saltă
duhul nostru când harul Sfântului Duh îl face părtaş la dumnezeire. Dumnezeul
nostru este Dumnezeul fericirii. De aceea toţi cei care I se fac părtaşi se
umplu de o desfătare de negrăit. Sfinţii asceţi care s-au împărtăşit de această
fericire nu găsesc cuvinte pentru a o exprima.
„Uneori, lumina ce
străluceşte în inima omului – spune Macarie
cel Mare – îl pătrunde pe
dinăuntru atât de puternic, încât, cufundându-se pe de-a-ntregul în această
dulceaţă şi în această plăcută simţire, el iese afară din sine, din preaplinul
iubirii şi de atâtea taine ascunse, pe care le contemplă în el”.
„Sufletul se
înflăcărează în această stare – spune Diadoh – și, cu o bucurie şi o iubire de negrăit,
năzuieşte atunci să iasă din trup şi să se ducă la Domnul şi să nu mai cunoască
această viaţă trecătoare.”
Versetul 21. Şi îi
va descoperi lui cele ascunse ale sale – Ce taine are harul? Tainele harului sau ale lucrării harice a Sfântului
Duh asupra omului. Harul îi dezvăluie discipolului Său:
a) Taina întrupării,
a suferinţei, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos. Apostolul Pavel pune
acest lucru drept ţel al năzuinţelor creştinului (Fil. 3, 10), care fără
îndoială că este atins de cei desăvârşiţi, ajunşi la măsura vârstei plinirii
lui Hristos Nu se poate ca Domnul să nu-i învrednicească a li Se dezvălui în
toată plinătatea Lui, a Se dezvălui şi inimii, şi înţelegerii, care stă toată
în Domnul (vezi Evr. 3, 16-19). Şi ce este aici cu neputinţă, când Însuşi
Domnul sălăşluieşte în această inimă?
b) Taina
îndreptăţirii sau a însuşirii de către suflet a meritelor lui Hristos,
după care acestea se socotesc a fi ale lui. Apostolul Pavel pune drept mijloc
de comuniune cu suferințele lui Hristos asemănarea cu El în moartea Lui (vezi
Fil. 3, 10), iar această asemănare s-a săvârşit deja în cel sfinţit, aşa cum am
văzut mai sus. Acelaşi Apostol consideră îndreptăţirea drept o urmare a
sfinţirii: Dar v-aţi spălat – spune el – dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi
în Duhul Dumnezeului nostru (1Cor. 6, 11). Iar cel îndreptăţit trebuie să
simtă comuniunea cu suferinţele Domnului, comuniune care l-a îndreptat;
c) Taina vieţii
harice: iubirea şi, prin iubire, smerenia.
Dumnezeu este iubire;
de aceea numai cel ce s-a împărtăşit de El are iubire şi ajunge la ea.
„Mintea – spune Diadoh – cu toate că primeşte toate virtuţile prin simţire, desăvârşindu-se cu
o anumită ritmicitate şi cu o armonie inexplicabilă, totuşi nu poate dobândi
iubirea duhovnicească dacă nu va fi pe deplin luminată de Sfântul Duh… Harul
divin, zugrăvindu-l pe om după asemănarea lui Dumnezeu, arată prin iluminarea
iubirii că chipul a primit întru totul frumuseţea asemănării”.
„După arătarea crucii – vorbeşte Macarie cel Mare despre viziunea sa – harul lucrează şi împacă toate mădularele şi
inima, astfel încât sufletul, de mare bucurie, se arată ca un copil lipsit de
răutate şi omul nu mai osândeşte pe elin sau pe iudeu sau pe păcătos ori pe cel
dedat lumii; ci omul lăuntric vede totul cu ochi curat şi se bucură de întreaga
lume şi doreşte să-i cinstească în orice fel şi să-i iubească şi pe elini, şi
pe iudei”. Totodată el uită de sine datorită prearevărsatei iubiri faţă de
Dumnezeul cel sfinţitor.
„Eu cunosc un asemenea
om – spune Diadoh – care într-atâta Îl iubeşte pe Dumnezeu, încât
nu ştie ce este el însuși. El își ascunde parcă în iubirea de Dumnezeu meritele
dobândite de la aceasta şi întotdeauna se consideră pe sine ca rob netrebnic.”
„Când mintea se
luminează vizibil şi mulţumitor de sfântul har – spune el într-alt loc – atunci
sufletul are o smerenie parcă firească. Întrucât, fiind hrănit de harul
dumnezeiesc, el nu se mai poate înfumura de slavă deşartă, chiar dacă ar
împlini necontenit poruncile Domnului, ci se consideră mai prejos decât toţi:
căci s-a împărtăşit din blândeţea lui Dumnezeu.”
Cât priveşte credinţa
şi nădejdea, acestea se desăvârşesc și chiar sunt înghiţite de iubire, care
este mai mare decât ele. Diadoh, explicând înalta putere a iubirii, adaugă:
„Cel în care Dumnezeu produce o astfel de iubire, acela se află în timpul
acesta mai presus decât însăşi credinţa, întrucât, prin înalta iubire, el Îl
cuprinde deja în simţirea inimii sale pe Cel venerat de credinţă”. Când Domnul
Se află în inimă, atunci şi nădejdea îşi atinge sfârşitul: cum ar nădăjdui
cineva ceea ce vede? (Rom. 8,24).
Astfel de taine ajung
parcă firesc în orice suflet, copleşit în întregime de har. Dar nu încape
îndoială că harul, uneori în viziuni sau în extaze, îi dezvăluie sufletului şi
alte taine cereşti, ca unei persoane care, prin desăvârşirile sale, este vrednică
să le vadă aşa cum sunt. Despre aceste dezvăluiri, Macarie cel Mare vorbeşte
astfel:
„Unora li s-a arătat
prin lumină semnul Crucii şi s-a pecetluit în omul lăuntric. Altădată, stând
cineva iarăşi la rugăciune, a fost parcă răpit în extaz şi s-a pomenit stând în
biserică înaintea altarului, unde i s-au adus trei pâini, care păreau
frământate cu mir; şi, cu cât mânca mai mult din ele, cu atât mai mult se
înmulţeau şi creşteau. Altora li s-a arătat un fel de veşmânt luminos cum nu se
află pe pământ în veacul acesta şi care nu poate fi făcut de mâini omeneşti.
Căci, aşa cum Domnul, urcând pe munte cu Ioan şi cu Petru, Şi-a prefăcut
veșmântul şi l-a făcut strălucitor asemenea fulgerului – aşa era și acel veşmânt, încât s-a minunat şi
s-a înspăimântat acel om, scoţându-şi-l de pe el”.
„Uneori el, fiind ca un
fiu de împărat, într-atât nădăjduieşte în Fiul lui Dumnezeu, ca şi în Tatăl, că
i se deschid porţile şi intră în multe lăcaşuri. Şi, cu cât intră mai departe,
tot mai multe uşi i se deschid, de la o sută de lăcaşuri la altă sută de
lăcaşuri; şi se îmbogăţeşte şi, cu cât se îmbogăţeşte mai mult, cu atât mai
mult i se arată în depărtare alte noi descoperiri minunate. Şi i se
încredinţează, ca unui fiu şi moştenitor, asemenea lucruri, pe care buzele şi
limba omenească nu le pot povesti şi descrie.”
De altfel, chiar dacă
această înălţime poate fi atinsă de omul care s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu,
să se menţină în permanenţă la nivelul ei îi este cu neputinţă. Acest lucru nu
poate fi suportat de firea omenească. Un sfânt bărbat L-a rugat pe Domnul:
„Doamne! Slăbeşte-mi valurile harului Tău, căci altfel mor de plinătatea
fericirii”.
Şi Macarie cel Mare,
căruia Dumnezeu i-a dezvăluit atâtea taine (putem crede că dezvăluirile despre
care vorbeşte i-au fost arătate chiar lui), consideră că o astfel de înălţare
are loc numai din când în când.
„Dacă acele semne
minunate care i se arată acum omului și pe care le-a văzut din proprie
experienţă s-ar afla tot timpul cu el, el nu ar mai putea nici să primească
cuvântul slujbei, nici să împlinească anumite munci, nici să audă ceva, nici să
se îngrijească de sine în caz de nevoie şi nici de ziua de mâine, ci doar ar
sta într-un colţ, extaziat şi parcă îmbătat. De aceea nu îi este dată omului
treapta desăvârşirii.”
Versetul 22. Iar de
va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui.
De va rătăci – dacă va îngădui să se lase ademenit. Chiar şi
după primirea (prin botez) sau întoarcerea (prin pocăinţa a darului harului,
din inimă se nasc multe şi felurite cugete păcătoase, întrucât potolirea lor
completă nu se săvârşeşte dintr-o dată ci, putem spune, abia după sfinţire.
Dar, in acelaşi timp, din partea harului, prin intermediul conştiinţei capătă
libertate şi trebuinţele legitime, care de obicei, la prima încercare a
ispitei, sunt mai puternice decât mişcările vicioase sau cel mult egale cu
acestea – dacă omul îşi va
îndrepta întregul suflet către îndemnurile harului. Atunci, de regulă, gândul
vicios este izgonit din suflet, mai devreme sau mai târziu, şi în suflet se
întronează liniştea.
Dar, dacă a îngăduit
obiectului ispitei să zăbovească în suflet – la început, poate numai ca să se amuze sau pentru distracţia minţii
(acesta este primul pas spre cădere) – atunci la scurtă vreme i se alătură inima, care naşte o mişcare
pătimaşă (este al doilea pas); slaba voinţă, pe care inima s-a obişnuit să o
conducă, începe să dorească (este al treilea pas); între timp, glasul
conştiinţei, trezită la început de har, se stinge tot mai mult; apare raţiunea,
care, sub acoperirea inimii, ticluieşte justificări sofiste; glasul
conştiinţei amuţeşte; toată făptura s-a aprins de dorinţă; voinţa s-a hotărât
şi taina fărădelegii lăuntrice s-a înfăptuit (este al patrulea pas). După
aceasta, fireşte, urmează şi fapta însăşi (este al cincilea pas). Omul şi-a
îngăduit să se lase ademenit si a căzut.
Cu mult mai uşor se
înfăptuieşte cea de-a doua cădere şi cu atât mai lesne a treia; şi, cu cât mai
des se repetă căderea, cu atât mai mult păcatul se înrudeşte iarăşi cu sufletul
şi, în cele din urmă, se cuibăreşte în el şi îl cuprinde în întregime.
Bolovanul aruncat de pe povârnişul unei prăpăstii nu se opreşte până când nu
ajunge la fundul ei. Sufletul depravat nu mai este în stare să se umple de har,
la fel cum burduful vechi nu poale primi vinul nou şi atunci harul îl
părăseşte.
De va rătăci, îl va părăsi şi-l
va da în mâinile căderii lui. Păcătosul îşi pierde libertatea. Sclav al
păcatului, el i se supune în toate, ca un animal instinctului. Întunericul i-a
orbit ochii, iar el nu mai vede încotro merge, nu îşi vede pierzania. În
sfârșit, precum ochiul lumina, un alt suflet va cere iarăşi lumina harică. În
iad i se preface viaţa trăită în păcat! Înflăcărându-se de râvnă, el intră din
nou în rândul adevăraţilor fii, după duh şi după viaţă, ai Bisericii. Dar un
alt suflet cade iarăși și iarăşi se ridică; de câteva ori cade şi de câteva ori
se ridică. În acest timp,
simţul îi amuţeşte din ce în ce mai mult, se înăspreşte, se pietrifică şi, prin
urmare, devine tot mai puţin capabil să perceapă insultările harului şi să
simtă starea în care se află. Pentru un alt suflet este posibilă căderea definitivă
în deznădejde, în urma căreia nu mai există restabilire şi putinţă de înnoire
prin pocăinţă. Atunci harul îl lasă pentru totdeauna în mâinile căderii lui.
Atât de grijuliu este
harul, atât de anevoioasă este îndreptarea, atât de bogate şi de înalte sunt
făgăduinţele harului, atât de primejdioasă este căderea, şi mai cu seamă
căderea repetată! Nu putem să încheiem mai bine cercetarea noastră decât cu
cuvintele lui Macarie cel Mare:
„Cu adevărat, minunat
este atunci când sufletul, afierosindu-se întru totul Domnului, alipindu-se
numai de El, Unicul, şi vieţuind fără prihană în poruncile Lui şi cinstind cu
evlavie Duhul lui Hristos, Care l-a găsit şi l-a acoperit – se va învrednici să fie de un singur duh şi de
o singură alcătuire cu El, aşa cum spune Apostolul: Cel ce se alipeşte de
Domnul este un duh cu El (1Cor. 6, 17).
Dacă însă cineva se
lasă pradă grijilor sau slavei deşarte ori dorinţei de putere ori se agită în
căutare de onoruri omeneşti şi dacă sufletul acestuia se alipeşte şi se amestecă
cu cugetele lumii ori se face robul vreunor lucruri ale acestei lumi şi se
îngrijeşte de dobândirea acestora – un asemenea
suflet nu poate în nici un chip să evite, să îndepărteze şi să alunge droaia
de patimi, în care este ţinut prizonier de căpeteniile viclene; pentru că
iubeşte şi împlineşte voia căpeteniei întunericului şi nu se scârbeşte de
începuturile cele rele.
Să ne sârguim, aşadar, cu tot sufletul şi cu toată gândirea a ne alătura Domnului şi a fi urmaşii lui Hristos, ca astfel să ne arătăm vrednici de împărăţia cea veşnică şi să ne facem părtaşi cereştilor bunătăţi, proslăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh în vecii vecilor!”