Răspunsul militar al Republicii Islamice Iran faţă de atacarea ambasadei sale din Damasc preocupă atenţia tuturor, inclusiv a Preafericitului Părinte Patriarh.
Prin mijlocirea agenţiei de presă patriarhale, PF Daniel publică următorul comunicat:
București, 14 aprilie 2024
Preafericirii Sale TEOFIL al III-lea, Patriarhul Ierusalimului
Preafericirea Voastră,
Am primit cu mare îngrijorare vestea escaladării conflictului militar din Țara Sfântă în urma atacului masiv cu drone și rachete al Iranului asupra Israelului, din noaptea de sâmbătă, 13 aprilie 2024.
Prin urmare, în acest context marcat de violență și tensiuni armate, ne rugăm lui Dumnezeu să dăruiască liderilor politici înțelepciunea făcătorilor de pace, pentru ca războiul din Țara Sfântă să înceteze și ca o pace dreaptă și durabilă să fie restabilită.
În mod deosebit, ne rugăm Domnului Iisus Hristos să fie cu Preafericirea Voastră și cu Patriarhia Ierusalimului în aceste vremuri dificile de conflict militar în Țara Sfântă.
Cu dragoste frățească în Hristos Domnul,
† DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Un mesaj firesc?
Deşi mesajul adresat Preafericirii Sale Teofil Al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, reprezintă un act firesc de curtoazie şi îngrijorare, re-comunicarea acestuia şi către publicul român serveşte unui alt scop, aceluia de a dovedi solidaritatea cu statul evreiesc şi de a alinia perspectiva credincioşilor ortodocşi la naraţiunea politică impusă publicului român.
Dar, să ne amintim că faţă de groaznicul atentat terorist de la Moscova de acum câteva zile când au murit 145 de persoane şi alte 550 au fost rănite (majoritatea ortodocşi), despre mesajul patriarhal (mult întârziat!) de exprimare a condoleanţelor, publicul român a putut afla doar după ce Patriarhia Rusă a publicat propriul său mesaj de mulţumire. Nici Basilica.ro, nici vreo altă sursă media apropiată Patriarhiei Române nu au publicat, nici măcar până în acest moment, mesajul original într-un comunicat similar celui emis astăzi.
Acest tip de comunicare diferenţiată este un mesaj politic în sine întrucât indică o osatură morală pe care se grefează elementele cadrajului politic.
Atunci când aproape o mie de victime ale unuia dintre cele mai dezgustătoare atentate teroriste comise vreodată nu cântăresc cât lansarea unui răspuns militar (fără nicio victimă civilă) al Iranului faţă de bombardarea ambasadei sale (cu victime civile şi militare), Patriarhia Română instituie o ordine morală care, dacă nu este contestată, fixează modul de raportare al credincioşilor români la evenimentele relevante pe scena internaţională.
Despre aceste împrejurări de largă notorietate inclusiv în spaţiul românesc Patriarhia Română nu a emis niciun comunicat şi, văzând comunicatul de mai sus, nici nu pare că ar jalona opţiunile sale de comunicare politică.
De ce nu „Ţara Sfântă”?
Aşa cum condamnarea „fenomenului prostituţiei din Grădina Maicii Domnului” ar fi dovada unei exprimări impardonabile Patriarhiei Române, cu atât mai mult este invocarea denumirii simbolice de „Ţară Sfântă” în raport de escaladarea conflictului militar al statului Israel.
În al doilea rând, trebuie semnalat faptul că identificarea statului Israel cu denumirea de „Ţara Sfântă” reprezintă o linie de comunicare specifică vocabularului politic neo-protestant, acolo unde simpla criticare a Israelului reprezintă „împotrivire faţă de lucrarea lui Dumnezeu”. Spaţiul ortodox românesc suferă de multă vreme de o inflitrare a discursului public cu elemente neo-protestante de vocabular politic, social şi cultural, în partea seculară pe linia intelectualilor neo-conservatori din S.U.A., iar în partea religioasă pe linia ecumenismului.
Denumirile simbolice din uzul ortodox trebuie să respecte uzanţele vocabularului ortodox. În acest context, întrucât Ţara Sfântă desemnează teritoriul unde a propovăduit, a pătimit şi a înviat Mântuitorul, este necesar să evităm atribuirea de semnificaţii politice, chiar dacă acestea ar fi subsidiare.
Ţara Sfântă a fost sub autoritatea politică a Imperiului Roman, a califatelor islamice, a cruciaţilor Regatului latin al Ierusalimului, Imperiului Bizantin, Sultanatului Ayyubid, Imperiului Otoman, iar de curând a statului Israel, însă pentru ortodocşi, Ţara Sfântă se referă exclusiv la ceea ce este ortodox în legătură cu acest teritoriu.
Denumirea simbolică „Ţara Sfântă” şi denumirea istorică de „Biserici”
Aşa cum ecumenismul face ravagii interferând semnificaţii eclesiologice denumirii istorice de „biserici creştine” pentru erezii şi secte anatematizate, similar teologia politică antihristică urmăreşte să edifice un teritoriu politic impregnat cu un capital simbolic special, „sfânt”, care să legitimeze centralizarea politică globală sub conducerea celui aşteptat de evrei.
Din acest motiv, se cuvine nu doar să manifestăm prudenţă când referim chestiuni politice către denumirea de Ţară Sfântă, dar mai ales să luăm act despre modalitatea de înfiinţare a statului Israel, despre faptele, persoanele şi credinţele care au stat la baza fondării sale, a activităţii sale din prezent şi a dezideratelor sale echatologice.
Să ne ferească Dumnezeu să ne găsim părtaşi la lucrarea lor!
Şocul produs de atacul militar al organizaţiei palestiniene Hamas (Rezistenţa) asupra armatei israeliene şi asupra colonizatorilor evrei din preajma Fâşiei Gaza, a ocazionat o covârşitoare acţiune de raliere a vocilor ortodoxe la narativul fals şi nedrept promovat fără încetare de presa mainstream şi de pionii politici ai evreimii, privitor la războiul din Palestina.
Practic, întreaga floare a vocilor ortodoxe s-a sincronizat într-o acţiune de solidarizare, după caz, cu:
victimele civile (evrei şi palestinieni) rezultate în urma acţiunii Hamas de retaliere (câteva voci singulare);
cu poporul evreu (civili şi militari) ucişi, răniţi sau răpiţi în urma atacului Hamas (trecând sub tăcere mult mai numeroasele victime palestiniene);
cu statul evreu atacat militar de o (cică!) „organizaţie teroristă”, sprijinită de actori statali anti-occidentali şi anti-democratici.
Dintre numeroasele versiuni ale solidarizării exprimată public, Patriarhia Română a ales cea din urmă variantă, a solidarizării cu statul Israel, poziţie pe care o consider extrem de discutabilă prin prisma caracterului criminal şi terorist al politicii de apartheid duse de acelaşi stat faţă de palestinieni, precum şi prin prisma acţiunilor de răzbunare promise de autorităţile isreliene împotriva palestinienilor. Statul Israel a edictat juridic starea de război iar obiectivele militare comunicate de ministrul apărării, analizate prin lentila istoricului acţiunilor militare anterioare, preconizează o amplă acţiune de ucidere în masă a populaţiei palestiniene.
Patriarhia Română își exprimă adânca îngrijorare cu privire la recrudescența războiului din Israel, ca urmare a atacului terorist declanșat în zorii zilei de azi, 7 octombrie, atac soldat cu zeci de morţi şi sute de răniţi.
Războiul reprezintă totdeauna o catastrofă socială cu urmări incalculabile în planul suferinței omenești și al pierderii vieții unor persoane total nevinovate. O catastrofă umanitară.
De aceea, prioritatea cea mai înaltă, mai ales în contextul tragic prin care trece acum o altă țară devastată de război (Ucraina), o reprezintă găsirea unor soluții diplomatice menite să oprească escaladarea violențelor și a crimelor amorsate în atacul terorist de astăzi.
Patriarhia Română își exprimă deplina solidaritate cu statul Israel și cooperează cu autorităţile de resort pentru ca cei aproape 800 de pelerini români să revină acasă.
Biroul de Presă al Patriarhiei Române
Comunicatul de mai sus este completat de mai multe postări ale purtătorului de cuvânt al Patriarhiei şi ale unor autori prezenţi în publicaţiile patriarhale.
Faptul că Patriarhia Română aderă „deplin” la descrierea vădit falsă a „războiului din Israel” împinge către o poziţionare greşită moral şi nedreaptă faţă de adevărul suferinţelor umane pe care le invocă.
În esenţă, poporul palestinian este supus unui îndelungat proces de exterminare fizică şi identitară, circumscris unei politici ample de apartheid, de epurare etnică fără precedent pe care mulţi, cărora mă alătur, îl consideră genocid.
Statul Israel este principalul vinovat pentru suferinţa din Palestina, atât a evreilor cât mai ales, complet disproporţionat, a palestinienilor.
Resursele media care tratează aceste aspecte sunt accesibile oricărei conştiinţe interesate să asculte şi să se lămurească despre mizele războiului de exterminare pe care evreii îl poartă împotriva populaţiei indigene palestiniene. Din nefericire, vocile ortodoxe din România sunt interesate mai degrabă de o poziţionare moralistă vandabilă, oportunistă, mai degrabă decât a înţelege resorturile reale ale tragediei palestinienilor.
Situaţia este cu atât mai bizară cu cât, istoric vorbind, soarta palestinienilor ne-a salvat la limită pe noi românii de acelaşi proces de colonizare şi deznaţionalizare, aspect asupra căruia voi reveni într-un articol următor vizând subiectul studiului istoriei evreilor în şcolile din România.
Revenind. Circumscrise fraudulos unor organizaţii teroriste prin instrumentalizare politică şi denaturare a mizelor politice palestiniene, rezistenţa palestiniană operează într-un registru al disperării pe care noi, narcotizaţi de minciuna narativului evreiesc, nu îl putem pricepe altfel decât ca fiind fanatic şi sinucigaş. Acţiunile palestinienilor ar apărea aşadar cauzate de ura neîmpăcată şi nejustificată faţă de evrei, prin urmare eticheta de terorism apare suficient de justificată încât să nu considerăm necesare verificări mai aprofundate.
Însă adevărul primar al suferinţei din Palestina este că descrierea corectă este mai apropiată de situaţia exterminării amerindienilor de către coloniştii occidentali la fondarea S.U.A. (şi izolarea acestora în „rezervaţii”) decât de un conflict interetnic sau decât de ideea unui „război” convenţional. Aşa cum populaţia indigenă din SUA a fost exterminată în scopul constituirii Statelor Unite ale Americii, identic, palestinienii au fost deposedaţi prin dol şi prin violenţă de dreptul de a locui şi stăpâni pâmântul părinţilor lor.
Pentru palestinieni, mizele sunt şi rămân existenţiale, în vreme ce pentru evrei, miza este exclusivitatea puterii politice. Formulele diplomatice la care face trimitere Patriarhia Română au falimentat în mod repetat prin acţiunile sabotoare ale statului cu care acum se solidarizează orbeşte, stat care nu este deloc interesat să facă concesii la care nu se simte obligat prin forţă. Iar în această privinţă, impresia este că tandemul S.U.A.-Israel poate acţiona, în veac, cu impunitate.
Pe această temelie şubredă a minciunilor narativului evreiesc şi sub presiunea publică a dominaţiei evreieşti asupra societăţii româneşti, putem observa o înspăimântătoare auto-înşelare în rândul vocilor ortodoxe, acolo unde nu vorbim de pur calcul oportunist. Ceea ce este dureros de constatat este împrejurarea că cele mai dizgraţioase poziţionări pro-Israel sunt formulate în tabăra ortodox-conservatoare, mai degrabă decât în tabăra secularistă, acolo unde analiza evenimentelor încă păstrează trimiteri timide la argumentele palestiniene şi la politica occidentală de condamnare a colonizărilor evreieşti în teritoriile palestiniene.
Închei acest articol cu semnalarea faptului că în comunicatul Patriarhiei nu se menţionează deloc împrejurarea că atacul Hamas este unul de retaliere faţă de acţiunile evreieşti împotriva moscheiei Al-Aqsa. Atacul Hamas nu este unul ivit din senin în logica recrudescenţei unui „război” ci reprezintă un act disperat de retaliere în faţa deposedării de facto a palestinienilor (prin violenţe şi ucideri) şi de permanenta profanare a celui mai important simbol religios al acestora.
Subiectul moscheii Al-Aqsa are o deosebită semnificaţie pentru ortodocşi pentru că demolarea ei precede în profeţiile părinţilor noştri construirea templului lui Antihrist. Or, tocmai acest aspect de natură primordial religioasă este trecut sub tăcere de comunicatul Patriarhiei Române.
Rămâne deci deschis răspunsul la întrebarea:
Cu cine exact se solidarizează pe deplin Patriarhia Română şi cât de oportună este această poziţionare politică, în cel mai tare sens al termenului?
Presa noastră preia, în brut, relatări despre noile violenţe din Israel după calapodul încetăţenit: Israel răspunde atacurilor Hamas în urma cărora au rezultat X victime. Punctajul comun al ştirilor din România este cel al statului evreu care răspunde unor atentate teroriste/extremiste palestiniene, ştiri care vorbesc despre un cadraj mediatic flagrant pro-Israel, care nu ia niciodată în considerare cauzele tensiunilor iar când totuşi o face, falsifică realitatea din teren într-un mod de-a dreptul stupefiant: de vină sunt, mereu, mereu, palestinienii; nimic din poziţia palestiniană nu are legitimitate.
În cazul tensiunilor ultimelor zile avem în vedere obiceiul coloniştilor evrei, sprijiniţi de forţele de ordine israeliene, de a efectua incursiuni pe esplanada Moscheilor, inclusiv în interiorul Moscheii Al-Aqsa, pentru a sublinia suveranitatea evreiască exclusivă asupra teritoriului statului evreu.
Sursele arabe relatează cu o frecvenţă aproape zilnică despre acest tip de incursiuni din partea coloniştilor evrei sprijiniţi (apăraţi?) de forţe de ordine, asupra unor situri cu o semnificaţie deosebită pentru palestinieni, în ideea de a creea o rutină şi o practică a manifestării vizibile a suveranităţii evreieşti asupra întregului teritoriu şi, mai ales, asupra acelor locuri percepute de palestinieni ca aparţinându-le în mod exclusiv.
Tensiunile din prezent decurg din politica statului evreu de intensificare a acţiunilor de intimidare a populaţiei palestiniene, ca urmare contextului internaţional favorabil şi a succeselor diplomatice obţinute recent de statul evreu, palestinienii fiind abandonaţi chiar şi de foştii lor aliaţi arabi.
Israelul pare pregătit pentru o ofensivă generală semnificativă de pe urma căreia să obţină noi câştiguri specifice politicii faptului împlinit pe calea căreia a reuşit în trecut să trimită în desuetudine reglementări internaţionale (îndeosebi europene), care erau formulate într-un limbaj ferm.
În contextul în care sancţiunile economice au ajuns în pragul decredibilizării lor totale (întrucât sunt aplicate după cea mai subiectivă grilă posibilă a dreptului forţei), este aproape de neînţeles modul şi motivul pentru care puterile mondiale tolerează în tăcere un regim de epurare etnică la vedere, o politică de aservire şi de distrugere pentru care termenul de apartheid este, totuşi, unul cu mult prea blând.
Faţă de acestea de mai sus, consider că zona politică din România trebuie să îşi schimbe urgent politica de alianţă cu statul evreu, aflat într-un faliment moral ireversibil, care maculează orice simţ al dreptăţii precum şi demnitatea noastră naţională, câtă mai este.
După ce am acceptat torturarea îndelungată, pe teritoriul ţării noastre, a celor răpiţi şi ascunşi în închisorile CIA, păstrarea relaţiilor diplomatice apropiate cu un stat cunoscut pentru săvârşirea de crime împotriva umanităţii, în sensul larg al termenului, reprezintă o scădere morală cu efecte istorice şi o ruşine în plus pentru statul român.
Iar acest lucru este cu atât mai grav cu cât statul român este depozitarul experienţei integrării cu succes a minorităţii evreieşti în societatea românească, prin acordarea cetăţeniei şi recunoaşterea drepturilor echivalente depline, înlăturarea oricăror discriminări, eliminarea efectelor politicilor rasiale, retrocedarea proprietăţile şi multe alte politici reparatorii care trebuie să fie adoptate de statul evreu în privinţa palestinienilor.
Este cu adevărat revoltător faptul că reprezentantul diplomatic al statului evreu în România se află într-un periplu continuu al întâlnirilor cu reprezentanţii autorităţilor române, fiind primit inclusiv în mănăstiri şi intervievat cu deosebită deferenţă de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, printre alţii, fără a fi pusă în discuţie condiţia acestui stat considerat criminal şi investigat pentru comiterea de crime împotriva umanităţii de către Curtea Penală Internaţională, un organism de drept internaţional public la care România a aderat şi care se află sub o presiune politică semnificativă. Oare care ar fi fost condiţia României pe scena mondială dacă s-ar fi aflat sub această acuzaţie de crime împotriva umanităţii, dacă ar fi fost investigată de Curtea Penală Internaţională?
În fine, în contextul deposedării noastre ilegale de cele mai elementare drepturi, fiind cu program fix de părăsire a domiciliului şi obligaţia de a purta permanent măşti care trebuie să ne acopere faţa, grija faţă de situaţia palestinienilor pare plâns la morminte străine.
Însă modalitatea în care massmedia noastră minte este un element comun al ambelor condiţii, de palestinian aflat sub stăpânire evreiască şi de român aflat sub un tip similar de stăpânire, caz în care lecţiile rezistenţei palestiniene trebuie să ne fie mai cunoscute decât ne-au fost până acum. Condiţia comună impune o minimă solidarizare simbolică, măcar în planul informării şi a ascultării celeilalte părţi.
Prin urmare, găsesc nimerit să public în cele ce urmează apelul unor organizaţii palestiniene în care se descrie perspectiva trecută sub tăcere de presa românească cu privire la evenimentele relatate, cu atât mai mult cu cât pare că „tulburările şi violenţele” se vor prelungi.
De la începutul zilei de 10 mai 2021, Israelul și forțele sale de ocupație și-au intensificat atacurile împotriva palestinienilor din Ierusalim și în special împotriva închinătorilor din interiorul moscheii Al-Aqsa. Asaltând campusul Moscheii Al-Aqsa, unde erau prezenți la rugăciune aproximativ 20.000 de palestinieni, Forțele Israeliene de Ocupare (IOF) au tras cu gloanțe de cauciuc, gaze lacrimogene și bombe sonore, în palestinienii acolo aflaţi, împiedicând în același timp intrarea în complex a medicilor din cadrul organizaţiei umanitare Semiluna Roșie, deşi zeci de palestinieni erau răniți, unii în stare gravă.
Începând cu ora 10 dimineața, când aproximativ 7.000 de palestinieni participau la un sit-in în interiorul moscheii, Semiluna Roșie a raportat că cel puțin 180 de palestinieni au fost răniți, dintre care 80 necesitau spitalizare. Printre cei răniţi sunt paramedici și jurnaliști. Având în vedere escaladarea agresiunilor împotriva palestinienilor din ultimele câteva săptămâni, care continuă să se înmulţească rapid, precum și intenția coloniștilor israelieni de a lua cu asalt complexul Moscheii Al-Aqsa, avertizăm că utilizarea forței de către Israel va conduce la o escaladare suplimentară a atacurilor și îndemnăm comunitatea internațională să ia măsuri imediate și concrete pentru a opri agresiunile Israelului.
Opresiunea israeliană şi fragmentarea voită a poporului palestinian, utilizarea sistematică a forței excesive, pedepsele colective și politicile de arestare arbitrară, împreună cu violența coloniștilor care se desfășoară cu impunitate instituționalizată, sunt câteva caracteristici ale regimului colonist și de apartheid al Israelului. În ultimele patru zile, IOF a ucis trei palestinieni, inclusiv un băiat de 16 ani, Said Odeh, care a fost împușcat, cel puțin de două ori, în spate. Odată cu intensificarea opresiunii și agresiunii împotriva palestinienilor ierusalimiţi de la începutul Ramadanului şi cu amenințarea iminentă de strămutare forţată a 87 de palestinieni ierusalimiţi de către organizația coloniștilor israelieni, prin intermediul sistemului juridic discriminator și ilegal al Israelului, teritoriul palestinian ocupat în general și Ierusalimul, în mod special, au cunoscut o creștere accentuată a acestor demersuri şi agresiuni.
Palestinienii ierusalimiţi au fost vizați și atacați sistematic începând cu 13 aprilie 2021, din prima zi a Ramadanului. Forţele de Ocupaţie ale Israelului au asaltat minaretele exterioare ale moscheii Al-Aqsa și au tăiat cablurile difuzoarelor, împiedicând chemarea la rugăciune, înainte de a plasa bariere metalice aproape de Poarta Damascului. Forţele de Ocupaţie ale Israelului au continuat aceste provocări atacând palestinienii, folosind bastoanele și bombele sonore, în încercarea de a-i împiedica pe aceștia din urmă să stea pe trepte.
La 22 aprilie 2021, noaptea, coloniștii israelieni, inclusiv cei afiliați grupului de extrema dreaptă israelian Lehava, au ieșit în stradă, scandând „moartea arabilor”. În special, Forţele de Ocupaţie ale Israelului oferă mereu protecție coloniștilor, încurajând și contribuind la atacurile acestora. Potrivit Semilunii Roșii Palestiniene, 105 palestinieni au fost răniți, dintre care 22 au fost spitalizați într-o stare medicală cu gravitate moderată. De asemenea, s-a raportat că peste 50 de palestinieni au fost arestați. Aceste evenimente au continuat, alături de arestări arbitrare, în fiecare zi până la 25 aprilie 2021, când palestinienii au reuşit eliminarea barierele metalice. Cu toate acestea, Israelul și-a continuat represiunea împotriva palestinienilor, inclusiv prin arestarea arbitrară a palestinienilor care au sărbătorit eliminarea barierelor.
În același context de opresiune și de dominație israeliană, inerent regimului său colonist și de apartheid, Forţele de Ocupaţie ale Israelului și coloniștii israelieni atacă și hărțuiesc sistematic rezidenții palestinieni din cartierul Sheik Jarrah și pe ceilalţi palestinieni care li se alătură solidar. Curtea Supremă Israeliană, care aplică ilegal legislația internă israeliană discriminatorie pe un teritoriu ocupat, trebuia să organizeze o audiere la 10 mai 2021 cu privire la evacuarea forțată a opt familii palestiniene, care au fost deja expulzate cu forța în timpul Nakba din 1948 și continuă să trăiască un Nakba în continuă desfășurare.
În așteptarea deciziei Curții, locuitorii cartierului Sheik Jarrah au făcut apel la solidaritate în sprijinul luptei lor și la rezistență faţă de politica de opresiune a Israelului. Începând cu 2 mai 2021, împreună cu alți palestinieni care s-au alăturat acestora din solidaritate, rezidenții s-au întâlnit pentru a-și întrerupe postirea în fața caselor lor din cartierul Sheik Jarrah.
Întrucât palestinienii se împotrivesc acestor măsuri, ierusalimiţii se confruntă acum cu şi mai multă opresiune. De peste o săptămână, Forţele de Ocupaţie ale Israelului și coloniștii israelieni, unii dintre aceștia din urmă fiind înarmați, suprimă protestele și atacă palestinienii din Sheikh Jarrah, inclusiv prin raiduri și distrugerea caselor palestinienilor, prin aruncarea de canistre cu gaze lacrimogene, bombe sonore și apă skunk (lichide foarte urât mirositoare) precum și prin arestări arbitrare.
La 6 mai 2021, membrul Knesset, Itamar Ben-Gvir, și-a mutat biroul în cartierul Sheikh Jarrah, plasându-l în fața casei familiei Al-Ghawi, care a fost preluată de coloniști în 2009. În aceeaşi zi, coloniștii israelieni, protejaţi de IOF, au atacat pe palestinieni cu spray-uri iritant lacrimogene (pepper spay), iar aceştia s-au apărat aruncând scaune asupra coloniștilor. Prin urmare IOF a intervenit şi a folosit forța pentru a suprima protestul palestinienienilor și pentru a lua apărarea coloniștilor israelieni. Aproximativ 15 palestinieni au fost arestați în acea zi.
Începând cu 7 mai 2021, IOF a închis complet intrările din cartier, permițând doar intrarea rezidenților palestinieni din Sheikh Jarrah. Palestinienii au continuat să se manifeste solidar, la intrările din cartier, dar întrunirile lor au continuat să fie înăbușite și atacate de IOF.
La 7 mai 2021, ultima zi de vineri a Ramadanului, IOF a continuat să atace pe palestinieni, inclusiv prin folosirea excesivă a unor bombe sonore și iritant lacrimogene și prin trageri cu gloanțe cu cauciuc către închinătorii aflaţi în curtea moscheii Al-Aqsa. Represiunea palestinienilor din Moscheea Al-Aqsa a continuat până în jurul orei 3:00, când IOF a reuşit golirea Moscheii și i-au închis ușile. Potrivit Semilunii Roșii Palestiniene, 205 de palestinieni au fost răniți, dintre care peste 80 au fost spitalizați. În acea zi, trei palestinieni au rămas fără ochi, iar doi au avut maxilarele fracturate.
Împiedicarea închinării palestinienilor a continuat pe 8 mai 2021, rezultând rănirea a peste 90 de palestinieni, dintre care cinci au fost răniți la cap. De asemenea, în aceeași zi, Israelul a închis ruta 433 și drumul Abu Ghosh și a împiedicat autobuzele palestiniene venind din interiorul Liniei Verzi pentru a ajunge la Moscheea Al-Aqsa, fapt care exemplifică modul în care Israelul continuă să fragmenteze geografic poporul palestinian.
Alarmați fiind de această escaladare rapidă a violenței, salutăm declarația comună emisă de Franța, Germania, Italia, Spania și Regatul Unit, care îndeamnă Israelul să „înceteze politica de extindere a așezărilor coloniştilor” vizând cartierul Sheik Jarrah și reamintim Israelului obligațiile sale legale. Cu toate acestea, ne preocupă limbajul folosit în declarațiile reprezentanţilor Cvartetului pentru Orientul Mijlociu și Uniunii Europeane, care exprimă „îngrijorări” cu privire la evacuările forțate și la creșterea „tensiunilor și violenței” în Ierusalimul de Est, apelând la „toate părțile să susțină și să respecte status quo-ul în locurile sfinte”, afirmând că „toți liderii au responsabilitatea de a acționa împotriva extremiștilor și de a se pronunța împotriva tuturor actelor de violență și incitare.”
În ambele declarații se omite să i se reamintească Israelului, în calitate de Putere ocupantă, a obligațiilor sale legale față de toți palestinienii ierusalimiţi. Cele două declarații nu contextualizează și nu abordează rădăcina şi cauzele profunde ale agresiunilor israeliene împotriva palestinienilor, respectiv, regimul colonial și de apartheid al Israelului. Ambele declarații atribuie palestinienilor, un popor aflat sub ocupaţie, aceeași pondere a responsabilităţii faţă de evenimente cu cea atribuită Puterii ocupante.
La 9 mai 2021, Curtea Supremă a Israelului a amânat ședința privind cartierul Sheik Jarrah, care a fost inițial programată în aceeași zi cu așa-numita „Ziua Ierusalimului”, o sărbătoare israeliană „care sărbătorește” ocuparea ilegală și anexarea Ierusalimului de Est în 1967. Este necesar de menţionat că sistemul judiciar israelian are caracter atât discriminatoriu dar și părtinitor faţă de cererile palestinienilor şi că servește intereselor întreprinderilor expansiv-coloniale din Israel. Ca atare, este necesar să intervină imediat comunitatea internațională pentru a împiedica Israelul să efectueze aceste noi evacuări.
Având în vedere înteţirea recentă a atacurilor israeliene împotriva palestinienilor, în special asupra palestinienilor ierusalimiţi, avertizăm că folosirea forței de către Israel va conduce la o nouă escaladare a atacurilor împotriva palestinienilor din partea coloniştilor. Prin eșecul de a lua măsuri imediate și directe pentru a opri opresiunea israeliană asupra palestinienilor, nu numai că va fi atacată însăși structura ordinii juridice internaționale, dar și palestinienii, care îndură de decenii un regim de apartheid, vor continua să sufere atacurile sistematice și intensificate ale Puterii Ocupante.
Declaraţiile de condamnare nu sunt suficiente. Politicile ilegale, îndelungate, urmate de Israel nu vor înceta cât timp comunitatea internațională nu va avea voința politică de a lua măsuri concrete, inclusiv prin sancționarea Israelului, pentru a-l trage la răspundere şi pentru încălcarea drepturilor omului şi a dreptului umanitar internaţional.
Organizații semnatare:
Consiliul Organizațiilor Palestiniene pentru Drepturile Omului (PHROC)
Prilej de reală stupefacţie ne este publicarea de către siteul Historia.ro a unui articol rara avis în peisajul mediatic românesc, despre problema palestiniană. Surprinderea noastră se datorează faptului că, deşi indirect şi cu multe precauţii, articolul lasă să se întrevadă, îngăduie să fie intuită de cititor, suferinţa fără egal a poporului palestinian aflat sub ocupaţie evreiască. Iar acest lucru este cu atât mai demn de reţinut cunoscută fiind tendinţa flagrant părtinitoare, până la completă distorsionare, cu care presa românească tratează subiectele din această arie de interes. Preluăm extrase extinse din articolul publicat de Alexandru Danilov, după care vom adăuga câteva completări şi speculaţii personale.
HISTORIA.RO: Istoria conflictului israelo-palestinian
Având rădăcini încă din perioada otomană, conflictul israelo-palestinian continuă şi până acum să fie unul dintre cele mai greu de soluţionat din lume.
Apariţia Israelului în 1948, cu ajutorul grupurilor de lobby evreieşti din Congresul SUA, i-a transformat pe palestinieni într-o populaţie „tolerată”. Examinând harta iniţială a teritoriilor palestiniene, putem observa că de-a lungul timpului acestea au început să se restrângă ca rezultat al acţiunilor militare şi a colonizărilor organizate de statul israelian. Mii de palestinieni au ajuns să fie expulzaţi din propriile lor teritorii sau au fost siliţi să ia calea exilului în urma unei adevărate politici de epurare etnică promovată de Israel. Atacurile teroriste ale Hamasului sau ale Jihadului Islamic au intensificat operaţiunile militare israeliene în teritoriile ocupate palestiniene.
Hamasul este unul dintre principalii vinovaţi ai eşuării procesului de pace în Palestina. Liderii Hamasului au ajuns să se apere în faţa atacurilor Israelului folosind civilii palestinieni pe post de scut uman. O mare parte din statele arabe nu a recunoscut nici până acum dreptul la existenţă a statului israelian şi au continuat să promoveze o politică agresivă faţă de Israel, înarmând în secret organizaţii teroriste palestiniene.
Israelul a luat însă nişte măsuri de securitate care au provocat indignare în rândul organizaţiilor de apărare a drepturilor omului. Zidul israelian de securitate care a început să fie construit în Cisiordania, începând cu 2003, a reuşit să transforme viaţa palestinienilor într-un calvar, silindu-i să trăiască ca într-un adevărat ghetou. Cu toate că politicienii israelieni şi americani continuă să promoveze prin discursuri crearea unui stat palestinian independent, armata israeliană continuă să bombardeze teritoriile palestiniene, distrugând infrastructura civilă (centrale electrice, conducte de apă, şcoli, spitale şi alte obiective civile), lăsând în urmă mii de victime în rândul civililor palestinieni.
Sionismul şi începuturile conflictului arabo-israelian
Conturat încă din secolul al XIX-lea în rândul burgheziei evreieşti ca mişcare politică şi religioasă, sionismul a militat pentru întemeierea unui stat evreu pe teritoriul Palestinei. Conflictul israelo-palestinian a debutat, în 1920, o dată cu violenţele interetnice din interiorul Palestinei aflate sub administraţia britanică. Violenţele s-au transformat treptat într-un conflict general o dată cu războiul arabo-israelian din perioada 1947-1949, apoi antisemitismul din Europa a grăbit apariţia unui stat evreu independent în 1948.
La baza gândirii sioniste stă argumentul potrivit căruia palestinienii nu au constituit niciodată un popor. În nuvela lui Theodor Herzl, Altneuland (1902), palestinienii sunt descrişi ca fiind nişte arabi mizerabili care trăiesc în sate cernite şi arată ca nişte bandiţi. Nuvela lui Herzl va deveni unul din textele de bază ale gândirii sioniste. Barbarismul palestinienilor contrasteză, în textele sioniste, cu nobleţea evreilor europeni care îşi revendică dreptul de a stăpâni Tărâmul Făgăduinţei, având în acelaşi timp şi o misiune civilizatoare.
Existenţa unui stat evreu străvechi pe aceste pământuri nu are totuşi o dovadă arheologică solidată, bazându-se în mare parte pe menţiunile din Biblie. Ze’ev Herzog, profesor de arheologie la Universitatea din Tel Aviv, a creat o adevărată furtună mediaticăîn 1999, atunci când a afirmat că nu a găsit dovezi arheologice care să ateste că Tărâmul Făgăduinţei din Biblie a fost de fapt teritoriul unui stat evreu. O carte care a creat o mare controversă în Israel a fost cea al lui Shlomo Sand, profesor de istorie la Universitatea din Tel Aviv, intitulată When and How Was the Jewish People Invented?. În lucrarea sa, Sand afirmă faptul că evreii şi creştinii din Palestina au fost convertiţi la Islam odată cu cucerirea arabă. Astfel, autorul neagă istoria oficială a Israelului, care afirmă că evreii de astăzi sunt urmaşii comunităţii evreieşti din Palestina de acum 2000 de ani. Faptul că evreii sunt răspândiţi în foarte multe colţuri ale globului este pus de către Shlomo Sand pe seama convertirii unor populaţii de origine non-evreiască la iudaism. În accepţiunea lui Sand, a fi evreu nu ţine de o apartenenţă etnică, ci de una religioasă. Recunoaşterea pe plan internaţional cu excepţia statelor arabe, în 1949, a unui nou stat evreu, a dus la transformarea palestinienilor în „populaţie tolerată”. Aproape 700.000 de palestinieni au luat calea exilului s-au au fost expulzaţi o dată cu proclamarea Israelului.
De ce SUA sprijină Israelul în chestiunea palestiniană?
Pe plan internaţional, SUA şi-a manifestat în permanenţă sprijinul faţă de politica israeliană din Palestina, acordând ajutor financiar şi diplomatic guvernului de la Tel Aviv. În nenumărate ocazii, SUA au blocat adoptarea unei Rezoluţii a Consiliului de Securitate ONU, care să condamne acţiunile militare israeliene din Fâşia Gaza şi celelalte teritorii locuite de palestinieni. Cetăţenii americani de origine evreiască reprezintă aproximativ 1, 7%-2, 4% din populaţia SUA (între 5-8 milioane de evrei). Astfel, politicienii americani de origine evreiască au exercitat o influenţă importantă în Congresul SUA încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar grupul de lobby evreiesc a reuşit de cele mai multe ori să-şi impună viziunea atât în politica internă, cât şi în cea externă.
Mulţi evrei au început să ocupe poziţii de conducere în mişcările muncitoreşti de la începutul secolului XX, contribuind la înfiinţarea sindicatelor şi fiind un factor activ în implementarea politicilor de stânga ale Partidului Democrat, începând cu 1936. Politica New Deal din anii’30 şi mişcările pentru drepturi civile de la mijllocul anilor ’60 au beneficiat de o largă susţinere în rândul comunităţii evreieşti din SUA. În politica internaţională, o dată cu fondarea Israelului în 1948 şi recunoaşterea sa de către SUA, Orientul Mijlociu a devenit o zona de interes pentru politica externă americană. În contextul Războiului Rece dintre SUA şi URSS, Israelul a fost pilonul principal al implementării politici externe americane în regiune. După prăbuşirea URSS, Israelul a continuat să fie piesa centrală a strategiei americane din Orientul Mijlociu.
Mai mulţi analişti ai relaţiei SUA-Israel, aşa cum este Michael Barnett de la Universitate George Washington, consideră că sprijinul iniţial al SUA pentru Israel a venit mai mult din calcule strategice decât din alte raţiuni. Barnett îşi completează aprecierea afirmând că după Războiul de Şase Zile din 1967, relaţia diplomatică americano-israeliană a fost una furtunoasă. Ţinând cont că URSS beneficia de o mare influenţă în rândul statelor arabe, Israelul a fost pentru SUA unealta perfectă pentru a restabili echilibrul de putere în regiune. Statul evreu a devenit cel mai important membru al blocului anti-sovietic din regiune. Sprijinul american pentru guvernul de la Tel Aviv nu a fost doar diplomatic, ci de asemenea şi unul militar. SUA a ajutat Israelul să se înzestreze cu cele mai importante arme, permiţându-i accesul la cele mai importante cercetări din industria de apărare americană. Actualmente, armata Israelului este considerată a fi una dintre cele mai puternice armate din lume din punct de vedere al tehnologiilor militare dezvoltate.
SUA au fost interesate de menţinerea unei stabilităţi regionale în Orientul Mijlociu şi pentru a putea ţine sub control preţul mondial al petrolului. Chiar dacă SUA şi-au asumat şi rolul de mediator în conflictul israelo-palestinian, promiţând să ia în considerare cerinţele ambelor tabere, totul s-a rezumat la semnarea unor acorduri de pace fără substanţă, deoarece Israelul nu a fost silit în nici un fel să renunţe în a mai înfiinţa colonii evreieşti în teritoriile palestiniene. Acordurile de la Oslo semnate între Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei în anul 1993 au ajuns să nu mai fie respectate. În ceea ce priveşte politica discriminatorie dusă de Israel în teritoriile locuite de palestinieni, politicienii americani s-au ferit să critice deschis Tel Avivul. Aşa a procedat şi preşedintele Obama, care s-a rezumat în a critica timid înfiinţarea de noi colonii evreieşti în Cisiordania, locul unde îşi exercită autoritatea de facto guvernul laic al Autorităţii Naţionale Palestiniene.
Conform sondajelor de opinie, Israelul beneficiază de asemenea de o mare popularitate şi în rândul votanţilor americani, care încă din anii ’80 au manifestat o simpatie mult mai mare pentru evrei dacât pentru palestinieni. Acest val de simpatie din partea americanilor nu a putut fi ignorat de politicienii americani. Tendinţa s-a accentuat după atentatele teroriste din 2001, în care au fost implicaţi terorişti arabi. Americanii apreciază faptul că între SUA şi Israel există valori comune. În ceea ce priveşte grupurile de lobby evreieşti, cel mai influent din Congres este American Israel Public Affairs Committee(AIPAC).
Aşa cum apreciază cunoscuţii specialiştii în relaţii internaţionale, John Mearsheimer şi Stephen Walt, în lucrarea The Israel Lobby and American Foreign Policy, AIPAC şi aliaţii săi au ajuns să împingă SUA să acţioneze chiar contrar intereselor sale strategice, atunci când vine vorba de susţinerea Israelului.
Viaţa din “ghetoul palestinian”
O dată cu proclamarea statului evreu, palestinienii au ajuns să trăiască pe teritorii care de-a lungul anilor s-au restrâns din ce în ce mai mult din cauza înfiinţării de noi colonii evreieşti. Datorită spaţiului de locuit retrâns, asezările palestiniene au ajuns să capete treptat aspectul unor imense ghetouri. Pe 30 august 2003, de-a lungul limitelor Cisiordaniei aflate sub controlul de facto al Autorităţii Palestiene, a început să fie construit un zid de securitate israelian, ca răspuns la valul de atentate teroriste palestiniene organizate pe teritoriul Israelului, cunoscute şi sub numele de „Intifada a II-a”. În mediile palestiniene acest zid de izolare este numit „zidul apartheidului”. Zidul are în componenţă şi sisteme de alarmă electrice.
Sursa imaginii: Historia.ro
Observatorii palestinieni raportează faptul că acesta a îngrădit libertatea de mişcare a palestinienilor, mai ales pentru cei care au locuri de muncă în teritoriul israelian. Au fost semnalate de asemenea şi o serie de abuzuri săvârşite de soldaţii evrei la punctele de control din Cisiordania. Israelul dă replica celor care aduc aceste acuzaţii soldaţilor evrei, afirmând faptul că modul lor de comportare este permanent ţinut sub supraveghere de observatori, iar orice abateri de la regulile de conduită sunt sancţionate corespunzător. Marele neajuns este că aceşti observatori nu reuşesc să fie tot timpul prezenţi la toate punctele de control.
În ciuda faptului că zidul construit în Cisiordania a fost declarat ilegal de către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, prin decizia din iulie 2004, Israelul a refuzat să se conformeze deciziei, motivând că astfel se apără împotriva bandelor de jefuitori palestinieni.
O altă măsură controversată luată de Israel este şi anularea dreptului de şedere în teritoriile ocupate pentru palestinienii care deţin un paşaport străin. Palestinienii consideră că o astfel de măsură nu face altceva dacât să izoleze comunitatea palestiniană.
Israelul este acuzat de către Autoritatea Palestiniană şi pentru faptul că bombardează, în timpul acţunilor sale militare în Fâşia Gaza, infrastructura civilă (reţeaua de apă, centralele electrice) transformând viaţa cotidiană a palestinienilor într-un calvar. Sub pretextul unor greşeli săvârşite de armata israeliană(aşa-numitele pagube colaterale) au ajuns să fie bombardate şcoli şi spitale.
Ca rezultat al construirii „zidului din Cisiordania”, circulaţia mărfurilor şi a persoanelor a devenit un coşmar logistic cu mari costuri de întârziere. Zidul de securitate israelian are 75 de puncte de control permanente la care se adaugă încă 150 de puncte de control mobile. În mai mult de 400 de locuri, drumurille din Cisiordania sunt blocate de obstacole. La astfel de puncte de control, alimentele se degradează până ce sunt aduse în pieţe, bolnavii mor datorită întârzierilor cauzate de aglomeraţia de la punctul de trecere, copiii palestinieni nu mai reuşesc să ajungă în timp la şcoală, iar palestinienii ajung să-şi piardă locurile de muncă. În plus, foarte mulţi palestinieni nici nu ajung să beneficieze de permise de trecere.
După cum afirmă Banca Mondială, toate aceste restricţii la libera circulaţie a mărfurilor şi persoanelor este principala cauză a sufocării economiei palestiniene şi, în consecinţă, a nivelului de trai scăzut. Aşa cum se declara într-un raport ONU, un sfert de milion de palestinieni au ajuns să fie izolaţi atât faţă de Israel cât şi în interiorul Cisiordaniei, în propriile lor ghetouri.
Problema palestiniană din perspectiva Israelului
Statul israelian nu este însă singurul vinovat al actualei situaţii din Palestina. Agresivitatea statelor arabe şi manipularea opiniei publice palestiniene de către organizaţiile teroriste arabe au contribuit la amplificarea conflictului israelo-palestinian.
Israelul şi-a afirmat în nenumărate rânduri disponibilitatea de a negocia cu liderii palestinieni, pentru formarea unui stat palestinian independent, dar atacurile teroriste venite din teritoriile palestiniene au blocat orice demers. Relaţiile cu statele arabe din jur sunt în continuare îngheţate şi asta datorită faptului că existenţa statului Israel continuă să nu fie recunoscută la nivel internaţional de către acestea. Imediat după apariţia Israelului ca stat, o alianță militară a statelor arabe a lansat un război de anihilare împotriva sa. Din tabăra arabă, doar Egiptul şi Iordanul au fost de acord să recunoască la nivel oficial existenţa statului Israel. Coaliţia statelor arabe a fost de asemenea vinovată de declanşarea Războiului de Şase Zile (1967) şi a Războiului de Yom Kippur (1972). Unele state arabe, precum Iranul s-au implicat activ în finanţarea şi antrenarea mişcărilor teroriste ce îşi desfăşoara activitatea în Israel (Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah). Situaţia politică din teritoriile palestiniene s-a complicat şi mai mult după victoria Hamasului în alegerile legislative şi prezidenţiale din 2006. Fatah, gruparea politică palestiniană organizată de Yasser Arafat, a ajuns să fie ţinta atacurilor Hamasului pentru acaparea puterii depline în Palestina. În contextul Primăverii Arabe, Hamasul a reuşit să încheie noi înţelegeri cu guvernele arabe, extinzându-şi traficul cu arme în Fâşia Gaza. Folosindu-se de reţele de caritate, Hamasul a ajuns să transfome clădiri publice palestiniene în ţinte potenţiale pentru armata israeliană, care s-a angajat în acţiuni militare menite să distrugă infrastructura folosită de brigăzile militare ale Hamasului.
O altă chestiune importantă în reluarea negocierilor de pace israelo-palestiniene a fost desfiinţarea coloniilor evreieşti apărute în teritoriile palestiniene. Conform planului de dezangajarela care a aderat, Israelul a fost de acord să demoleze aceste colonii din Fâşia Gaza, considerate ilegale de comunitatea internaţională. Rămân în continuare coloniile evreieşti din Cisiordania, care sunt deocamdată în extindere. Israelul a decis să construiască începând cu 2014 alte 14000 de colonii evreieşti. Au fost distruse în acelaşi timp şi 500 de case palestiniene, inclusiv cele ale satului Khirbit Makhoul.
Formarea unei coaliţii de guvernare între Fatah şi Hamas, în vederea organizării unor noi alegeri, l-a determinat pe premierul israelian, Beniamin Netanyahu, să afirme că preşedintele palestinian Mahmoud Abbas este pus în faţa unei alegeri decisive:pacea cu Israelul sau pacea cu Hamasul, o organizaţie teroristă care urmăreşte distrugerea Israelul. Premierul Netanyahu a decis în cele din urmă să introducă sancţiuni economice împotriva palestinienilor şi a suspendat construcţia de case destinate palestinienilor din Zona C a Cisiordaniei.
Pentru Israel, semnarea Acordurilor de la Oslo (1993) a constituit o speranţă în ceea ce priveşte instalarea unei păci durabile între israelieni şi palestinieni. Violenţele palestiniene care au continuat şi după semnarea Acordurilor de la Oslo au reprezentat o dezamăgire pentru diplomaţia israeliană care a considerat că a făcut nenumărate concesii Autorităţii Palestiniene (Israelul a acceptat să acorde 95% din teritoriul solicitat de liderii palestinieni). Cea de a doua Intifadă (revoltă palestiniană) a fost cea care a pus capăt negocierilor israelo-palestiniene menite să găsească o soluţie paşnică. De atunci, Israelul a fost nevoit să intervină militar în teritoriile palestiniene de fiecare dată când Hamasul sau alte organizaţii teroriste au lansat atacuri asupra teritoriului său.
Contribuţia Hamasului şi al Jihadului Islamic în agravarea conflictului din Palestina
Eşecul de a pune în aplicare un plan de pace pe termen lung i-a determinat pe mulţi palestinieni să sprijine organizaţiile cu caracter terorist:Hamas şi Jihadul Islamic. Aceste organizaţii au ajuns să fie catalogate teroriste de către Israel, SUA, Canada, UE, Iordan, Egipt şi Japonia.
Rusia, Iranul şi China sunt principalele state care nu au dorit să clasifice aceste grupări drept teroriste, numindu-le mişcări de rezistenţă. Valul de atacuri sinucigaşe şi de asasinate din Israel puse la cale de Hamas şi Jihadul Islamic, începând cu mijlocul anilor ’90, este motivul principal pentru care aceste organizaţii au ajuns să fie catalogate drept teroriste. Asasinarea premierului israelian, Ițhak Rabin, de către un extremist evreu şi valurile de atentate ale Hamasului şi Jihadului Islamic au fost cele care au dus la compromiterea negocierilor de pace israelo-palestiniene.
Faptul că au fost înregistrate numeroase victime în rândul populaţiei civile palestiniene este pus de israelieni pe seama faptului că organizaţiile teroriste palestiniene se infiltrează în rândul civililor palestinieni.
Tirurile de rachete ale Hamasului asupra teritoriului israelian au ajuns să fie principalul motiv pentru care Israelul lansează frecvent operaţiuni militare în Fâşia Gaza. Represaliile organizate de armata israeliană sunt însă complet disproporţionate. Atunci când se intervine împotriva unor organizaţii teroriste, ţintele nu pot fi niciodată determinate cu precizie. Astfel, o rachetă israeliană care vizează un obiectiv folosit de Hamas loveşte în cele din urmă un bloc de locuinţe, lăsând în urmă o adevărată dramă umană.
Israelul nu a ţinut niciodată cont de faptul că acţiunile sale în teritoriile palestiniene lasă în urmă o gravă criză umanitară. O astfel de atitudine de indiferenţă a Israelul nu face altceva decât să sporească popularitatea acestor organizaţii teroriste în rândul palestinienilor, care ajung să le considere mişcări de eliberare. În schimb, Autoritatea Palestiniană nu a recunoscut niciodată legitimitatea Hamasului.
Un conflict interetnic perpetuu
Conflictul israelo-palestinian rămâne unul dintre cele mai dificile conflicte din lume. Nu s-a determinat dacă este oportună delimitarea actualului teritoriu în două state diferite. Cert este faptul că existenţa unui singur stat în Palestina nu poate fi o soluţie viabilă.
După cum declara Michael Newmann în lucrarea sa, The Case against Israel, primul pas în crearea unui stat palestinian independent este retragerea tuturor coloniştilor evrei din teritoriile palestiniene ocupate. Pentru a atinge acest deziderat este în primul rând necesar ca Israelul să se retragă pe graniţele existente dinaintea declanşării Războiului de Şase Zile din 1967. O dilemă este şi ce fel de suveranitate va avea un eventual stat palestinian asupra teritoriul său, deoarece în mod cert SUA şi Israelul nu sunt dispuse să accepte existenţa unei armate palestiniene care să apere graniţele din Fâşia Gaza şi Cisiordania. Iranul, prin influenţa pe care o are asupra Hamasului, poate instiga, după aprecierile strategilor americani şi evrei, un conflict de graniţă israelo-palestinian.
Israelul declară că este dispus să accepte existenţa unui stat palestinian independent, dar în schimb continuă să menţină sub ocupaţie întreaga Palestină istorică. Comunitatea internaţională nu face altceva decât să accepte această stare de fapt.
Motivul pentru care Israelul încearcă să împiedice existenţa unui stat independent în Cisiordania este legat şi de aprovizionarea cu apă. Dacă renunţă la Cisiordania, Israelul va pierde controlul izvoarelor montane de aici, care în prezent asigură o mare parte a necesarului de apă a statului evreu. În acest scenariu, Israelul va fi nevoit să cumpere apa de la palestinieni, o situaţie deloc fericită. Un stat palestinian sărăcit şi lipsit de legitimitate în faţa propriilor cetăţeni e puţin probabil să asigure o aprovizionare cu apă corespunzătoare pentru Israel. De fapt şi Israelul, după cum raportează Organizaţia Mondială a Sănătăţii, nu asigură la ora actuală nici măcar necesarul minim de apă pentru populaţia palestiniană, preferând să facă rezerve pentru propria populaţie.
Pentru Israel, teritoriile palestiniene continuă să fie poligonul de încercare pentru noile tehnologii militare israeliene. Atâta timp cât Israelul va fi un stat etnic, ocupaţia militară din teritoriile palestiniene se va consolida, iar politicile de epurare etnică se vor intensifica pentru a preveni apariţia unei puternice influenţe politice palestiniene.
Observaţiile noastre: Bineînţeles că această sinteză concisă este vulnerabilă la critică din multe puncte de vedere, nefiind vorba despre o expunere care să prezinte cauzalităţile istorice prin care s-a ajuns la situaţia de fapt din prezent. Mai mult chiar, despre situaţia de fapt din prezent, cititorul articolului nu rămâne cu informaţii care sunt de esenţa temei propuse, însă nu intenţionăm să completăm noi acest material cu alte informaţii, ci îndemnăm pe cei care vor deveni interesaţi să caute singuri date suplimentare, să manifeste deschidere şi curiozitate, dar mai ales simţ critic pentru acest subiect întrucât credem că importanţa acestuia pentru pregătirea venirii lui Antihrist este complet subestimată de publicul ortodox.
Sunt necesare câteva precizări de context: Motivul pentru care „conflictul” este unul dintre cele mai dificil de rezolvat din lume este disproporţia vădită de putere între cele două tabere, statul evreu controlând integral şi cu deosebită agresivitate toate pârghiile importante care ar putea influenţa într-un fel sau altul traseul acestui dosar. Am folosit ghilimelele întrucât nu putem vorbi despre un conflict propriu-zis, ci despre o ocupaţie militară a unui popor care se încăpăţânează să subziste, în ciuda eforturilor de epurare etnică, de suprimare fizică şi morală a palestinienilor.
„Conflictul” este necesar statului evreu pentru a legitima politica sa de întărire a statalităţii şi a controlului asupra unor teritorii pentru care comunitatea internaţională nu este încă dispusă să-i recunoască dreptul. Dacă conflictul s-ar stinge pe poziţiile politice din prezent, Israelul ar fi nevoit să renunţe la vaste teritorii şi la interese importante pe care le controlează de facto dar pentru care nu are justificare legală sau morală. Nu le are Încă. Orice soluţionare a conflictului, acum, s-ar traduce într-o pace foarte proastă pentru Israel.
Aşadar, partea de articol de mai sus, care aduce în discuţie Hamas şi Jihadul islamic ca factori inhibitori pentru pace este inexactă. Similar, susţinerea că „Israelul şi-a afirmat în nenumărate rânduri disponibilitatea de a negocia cu liderii palestinieni, pentru formarea unui stat palestinian independent, dar atacurile teroriste venite din teritoriile palestiniene au blocat orice demers” este o încercare străvezie de a se distanţa de elementele periculoase ale judecăţii morale. Discutarea în sine a acestor chestiuni prezintă un pericol de intrumentare cu rea credinţă de către lobby-ul evreiesc dat fiind că accepţiunea cea mai recentă a învinuirii de antisemitism include şi referiri la acţiunile statului Israel. Acestea sunt însă chestiuni de importanţă secundară.
Poporul palestinian este fără îndoială un popor martir aflat într-o situaţie unicat în istoria lumii. Istoria cunoaşte multă suferinţă individuală şi colectivă, iar istoria românilor, chiar şi cea recentă, cu atât mai mult. Cu toate acestea, consider că niciun alt popor, niciodată, privit atât în plan individual cât şi colectiv, nu a suferit atât de mult, într-atât de îndelung, într-atât de nedrept şi în văzul tuturor. Nu există nicio altă situaţie în istoria lumii care să îndeplinească aceste criterii şi de aceea, într-o speculaţie pur personală pe care vă rog să mi-o îngăduiţi, consider că greutatea morală a acestor orori va fi, pentru publicul nereligios, baza legitimităţii politice a lui Antihrist.
Pentru publicul ortodox obişnuit, neinformat despre aceste chestiuni (sau dezinformat?), o astfel de susţinere poate fi calificată drept o simplă hiperbolă dar, din păcate, nu este cazul. În niciun alt loc din lume nu putem recunoaşte mai uşor duhul antihristic care a stat la baza Fenomenului Piteşti de distrugere fizică dar mai ales spirituală. Nu există niciunde mai multă dezumanizare, nedreptate, ură, diversiune şi minciună impusă prin abuz de putere.
Ştim că Antihrist se va impune pe sine ca un conducător politic deosebit de înţelept şi care va fi mare făcător de pace. Prin acţiunile sale va căpăta suficientă legitimitate încât să pretindă şi să i se ofere conducerea politică a lumii, ca mai apoi să se impună ca lider spiritual pentru cei care îl vor primi sau pe care îi va înşela. De aceea, în dinamica jocurilor politice care ocupă spaţiul public global, nu există la acest moment nicio altă situaţie politică cu un asemenea capital moral cum este cauza palestiniană şi care va subzista, probabil, încă mult timp de acum înainte. Este, în opinia noastră, cu neputinţă ca problema palestiniană să nu aibă reverberaţii în acest plan, este cu neputinţă altfel ca Antihrist să fie primit simultan şi ca Mahdi de către musulmani, între care, palestinienii reprezintă esenţa morală a mărturisirii credinţei lor.
De aceea, consider că publicul ortodox trebuie să acorde o atenţie aparte acestui subiect deoarece instrumentarea sa este probabil să îi fie opusă în pregătirea stăpânirii lui Antihrist.
