de Vlad-Mihai Agache | 8 iun. 2019 | Ortodoxie |
Troparul Sf. Voievod Neagoe Basarab
(glasul I)
Domnitor preaînțelept între căpeteniile neamului românesc, ctitor de locașuri sfinte, prieten al Sfinților Părinți, învățător luminat de Duhul Sfânt și mare iubitor de pace, Sfinte Neagoe Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
Condacul Sf. Voievod Neagoe Basarab
(glasul al 8-lea)
Pe apărătorul credinței și darnic ocrotitor al creștinilor din toată Ortodoxia, pe învățătorul și împlinitorul Sfintelor Scripturi, care a adus liniștea pustiei în viforul tulburărilor lumești, să-l lăudăm cu bucurie și să-i cântăm cu dragoste: Bucură-te, Sfinte Neagoe, binecredincios voievod al Țării Românești!
Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab a venit în lume în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482, în împrejurări acoperite de taină, pe care istoricii nu le-au lămurit pe deplin. La urcarea sa pe tron, în 1512, el şi-a revendicat descendenţa din domnul Ţării Româneşti Basarab cel Tânăr, poreclit Ţepeluş (noiembrie 1477-septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481-aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) şi nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe era deci strănepot, în linie dreaptă, al celui mai viteaz dintre domnii Ţării Româneşti după Mircea cel Mare, ştiut fiind că Dan al II-lea, care era nepot de frate al biruitorului de la Rovine, a ţinut pază la Dunăre împotriva cotropirii otomane (1).
După moartea silnică a lui Basarab, copilul a rămas să crească în familia lui Pârvu, alături de doi fraţi, Preda, viitor ban al Craiovei, şi Pârvu, şi două surori, Vlădaia şi Marga, copiii Neagăi cu Pârvu. Puternica şi ambiţioasa familie a boierilor Craioveşti, care avea în Oltenia o situaţie aproape domnească, dar care nu putea domni, nefiind „os domnesc” şi-a dat seama că într-o zi tânărul fiu de domn, urcându-se pe tron, le va crea o situaţie privilegiată. Că va putea domni astfel printr-însul.
Înzestrat cu însuşiri excepţionale şi cu o mare sete de a învăţa, la care se adăuga talentul de scriitor ce va face dintr-însul primul nostru creator de geniu, tânărului Neagoe i-a fost dat să crească şi să se formeze în împrejurări tot excepţionale. Membru al celei mai bogate şi mai puternice familii boiereşti din Ţara Românească, el a putut beneficia de o pregătire deosebită, nu numai militară – ca a tuturor celor de rangul lui – dar şi cărturărească. Barbu Banul şi fraţii săi au zidit, în 1485, mănăstirea Bistriţa din Oltenia, aducând aici din sudul Dunării moaştele sfântului Grigorie Decapolitul, ceea ce făcea din noul lăcaş un prestigios loc de pelerinaj. Bistriţa a devenit imediat cel mai mare centru cultural al ţării, mai ales în urma relaţiilor directe cu muntele Athos şi cu centrele culturale rămase în Serbia, nedistruse de otomani.
Bistriţa olteană era pentru Ţara Românească, la sfârşitul secolului XV şi începutul celui de al XVI-lea, ceea ce Neamţu şi Putna erau în Moldova: „biblioteca centrală” şi prima şcoală de cărturărie a ţării. Unul din stareţii mănăstirii, care conducea obştea de la Bistriţa chiar pe timpul când Neagoe se ridică la vârsta primei tinereţi, se numea Macarie şi cum imediat ce ajunge domn Neagoe ridică mitropolit al ţării un Macarie, căruia în cuvântarea amintită i se va adresa în cuvinte de fiu duhovnicesc, istoricii au bune temeiuri să creadă că Macarie mitropolitul din 1512 este una şi aceeaşi persoană cu Macarie, stareţul Bistriţei şi că acesta a fost părintele duhovnicesc şi primul învăţător al voievodului (2). Nu ne putem închipui că acela care va dovedi o aşa de largă cunoaştere a teologiei şi a scrisului bisericesc să se fi format altundeva decât la Bistriţa familiei sale, lângă părinţii îmbunătăţiţi şi cărturarii de acolo. Mănăstirea era pe atunci şi cea mai bună ascunzătoare pentru un fiu de domn care trebuia ţinut departe de primejdiile epocii până la momentul potrivit, când lumina urma să fie scoasă de sub obroc.
Tânărul Neagoe nu era însă destinat de ai săi cinului monahal. El a primit, în acelaşi timp, educaţia de atunci a fiilor de boieri, exercitându-se în mânuirea armelor şi ascultând pe ai săi în discuţiile despre treburile statului. I-a fost dat să apuce în viaţă, pe când el însuşi se ridicase la vârsta înţelegerii depline a lumii, pe cel mai mare şi mai slăvit domn al românilor, Ştefan vodă al Moldovei, ale cărui fapte se ridicaseră în legendă, nu numai printre români, dar şi în ţările de primprejur şi chiar până în lumea apuseană. Neagoe avea 22-23 de ani în 1504 când titanul de la Suceava a fost aşezat în mormântul de la Putna şi neamul românesc întreg s-a cutremurat văzând că a căzut stejarul ce străjuia spre toate zările. Din tot ce va scrie mai târziu Neagoe, se vede cât de adânc s-au întipărit în sufletul şi în mintea sa personalitatea şi faptele marelui Ştefan. Deşi nu-l numeşte nicăieri, acesta ni se desprinde ca modelul ideal de conducător al românilor, propus de Neagoe fiului său. Toată copilăria, adolescenţa şi tinereţea şi le petrecuse în iradierea gloriei şi puterii părintelui Moldovei.
Dar în acelaşi timp Neagoe creşte într-o lume românească ce era confruntată cu greutăţi fără seamăn şi asupra căreia se întindea ameninţătoare umbra semilunii. Tânărul os domnesc n-a apucat vremea bătăliilor glorioase, intrate în amintire, ci vremea când însuşi marele Ştefan fusese obligat să vâre sabia în teacă şi să se împace cu ideea că Imperiul otoman este puternic pentru multă vreme prin aceste părţi ale Europei şi că de pe tronul de odinioară al binecredincioşilor bazilei nimeni nu mai este în stare să-l facă a se ridica. Dimpotrivă: lumea creştină îi caută prietenia, bunăvoinţa şi uneori chiar alianţa. În aceste împrejurări, tot ce mai puteau face românii era să-şi asigure ceea ce în urma unui secol de lupte vitejeşti reuşiseră să păstreze: fiinţa politică şi absoluta independenţă în cele dinlăuntru ale ţării, plătită acum cu tributul, dar garantată, pentru nevoie absolută, şi de oşti încă puternice.
Tot echilibrul politic al Europei se schimbase în câteva decenii şi strănepotul „cavalerului” (3) Dan al II-lea a trebuit să înveţe de mic o artă politică nouă: aceea de a dăinui în împrejurări grele, când oricând avalanşa otomană se putea prăvăli, nestăvilită de nimeni. Norocul cel mare fusese că vitejii voievozi dinainte, al căror şir îl încheiase Ştefan al Moldovei, reuşiseră să convingă imperiul că este mai bine să cazi la înţelegere cu românii şi să primeşti tribut de la ei, decât să-i înfrunţi pe câmpul de luptă şi să-i obligi să-şi apere ţara până la moarte. Atunci ei erau de neînvins. Dar dacă-i lăsai într-ale lor şi le cereai doar o jertfă materială, profitai de munca lor harnică şi de buna lor gospodărie, iar oile şi caii româneşti umpleau Stambulul şi făceau fala grajdurilor sultanului.
Aşa se stabiliseră nişte raporturi speciale care apăraseră ţările române de cucerirea directă, de administraţia otomană, garantând libera exercitare a legii proprii şi a credinţei, dezvoltarea nestânjenită a culturii. Spre deosebire de ce se întâmplase în sudul Dunării, ţările române rămăseseră astfel ca nişte oaze ale libertăţii către care se îndreptau ochii creştinilor robiţi. De aici plecau ajutoare pentru ei, se trimiteau bani cu care se reparau mănăstirile din Sfântul Munte Athos şi din alte părţi, erau ajutaţi ierarhii şi credincioşii din Balcani şi din Orient să-şi păstreze credinţa şi nădejdea. Când sabia intrase în teacă, acesta era noul război al românilor cu „păgânul”: să-i ajute pe cei supuşi să nu piară, să-i întărească pe temeliile credinţei şi nădejdii în Dumnezeu şi să se întărească ei înşişi pe aceleaşi temelii.
Marele Ştefan dăduse exemplul. Imediat ce fusese obligat să părăsească idealul cruciadei militare, el porni o nouă cruciadă, prin ctitoriile sale care vesteau prin monumentalitatea lor că aici, la nord de Dunăre, crucea străluceşte fără teamă. Iar legea creştină este legea locului. Era biruinţa cea mai adâncă a românilor, la capătul unui veac de lupte necurmate pentru libertate, cu cel mai mare imperiu al lumii de atunci.
Cultura, zidirea de monumente, arta, deveniseră astfel mijlocul cel mai sigur de a afirma libertatea românească în lumea dominată de semilună. Iar strânsele legături cu creştinătatea balcanică şi ajutorarea ei deveneau pe zi ce trece o mare politică pe termen lung. Ea ţintea apărarea creştinătăţii de stingerea sufletească ce deschidea calea pieirii fizice.
Boierii Craioveşti au fost printre cei dintâi care au înţeles vremile. Mănăstirea zidită de ei sta în strânsă legătură cu această lume balcanică, iar un hrisov din 1501 pentru mănăstirea Sfântul Pavel ni-i arată pe toţi fraţii Craioveşti şi pe tânărul nepot, ctitor la Athos, după modelul domnilor (4). Nici o familie feudală în afară de cea domnească nu mai emisese acte de danie pentru Sfântul Munte. Ei sunt cei dintâi şi gestul măsoară ambiţiile lor politice.
Politica lui Ştefan cel Mare din ultima perioadă îşi găseşte în Ţara Românească un imitator abil în Vlad Călugărul (1482-1495), frate după tată cu Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos. Parcă spre a arăta cum se schimbaseră vremile, în locul cumplitului ostaş şi în locul lui Radu cel Frumos, pus domn de Mahomed II şi alungat de Ştefan cel Mare, pe tron s-a urcat acest fiu al lui Vlad Dracul ce se trăsese afară din viitoarea vieţii şi a competiţiilor politice, căutând în mănăstire pacea sufletească şi înţelepciunea de dincolo de lume. Ţara îl obligase să ia sceptrul şi să revină în lume. Dar el a păstrat, pe tron, cumpăna minţii şi ochiul obişnuit să vadă departe şi adânc în firea lucrurilor, al celor obişnuiţi cu contemplarea zilnică a eternităţii.
Vlad Călugărul a fost un domn vrednic şi abil, care a ştiut să câştige şi pe cei din ţară şi pe cei din afară şi care a pus în Ţara Românească temeliile unei adevărate tradiţii politice noi, corespunzătoare vremurilor: tradiţia legăturilor strânse cu lumea creştină din imperiu. La moartea lui ţara l-a ales domn pe fiul său, Radu cel Mare. În 1495, când acesta urca pe tron, Neagoe păşea pragul adolescenţei spre vârsta raţiunii şi începea să se formeze ca bărbat în toată puterea. În faţa ochilor săi avea să se afle acum un adevărat „principe de Renaştere”, un domn care-şi purtase mulţi ani paşii prin lumea apuseană şi care ştia că pe acolo artele şi frumosul, fastul şi strălucirea principilor deveniseră metode de guvernământ. Înţelegea să fie şi el un astfel de principe şi va fi cel dintâi care, înălţând o ctitorie domnească ce urma să-l primească la sfârşitul zilelor, o va concepe de la început ca pe o capodoperă de artă, menită a cuceri admiraţie şi a duce faima ctitorului.
Ştefan îşi dobândea la Târgovişte, prin Radu cel Mare, un adevărat emul. Ţara Românească primea şi ducea astfel mai departe mesajul Moldovei din ultimii ani de domnie ai marelui conducător: a nu mai înfrunta pe otoman contând pe ajutorul creştinătăţii apusene, deoarece acest ajutor e iluzoriu; a dăinui în cetatea credinţei, prin afirmarea forţei creatoare a neamului în capodopere de artă şi în ctitorii ce deveneau coloana vertebrală a rezistenţei naţionale, simboluri ale condiţiei politice româneşti în această parte de Europă. La sud de Dunăre nu mai era îngăduit a se ridica biserici peste care să nu poată privi un turc călare! Ele trebuiau îngropate în pământ până la înălţimea turcului încălecat. Creştinii trebuiau să intre în pământ ei înşişi, în faţa stăpânului păgân. Tocmai de aceea cu fiecare biserică ce-şi înălţa turlele întărite, românii sfidau această lege din imperiu şi dovedeau că legea, la ei, şi-o fac singuri! Radu cel Mare a clădit la Dealu cea mai măreaţă biserică din câte se înălţaseră până atunci în Ţara Românească, şi înălţarea ei făcea aproape cât o bătălie câştigată pe câmpul de luptă. Era o bătălie! Pe alt câmp de luptă, deschis de români în coasta imperiului, pentru secole.
În ctitoria de la Dealu putem descifra deopotrivă suflul, mândria epocii lui Ştefan cel Mare şi adierile Renaşterii. Radu cel Mare începea să aşeze pe români în curentul de idei şi aspiraţii ale veacului modern.
Acesta este domnul în timpul căruia îşi începe ridicarea pe treptele ierarhiei politice viitorul domn Neagoe Basarab (5). În 1501, când Craioveştii emit amintitul act pentru mănăstirea Sfântul Pavel, Neagoe este trecut cu rangul de postelnic şi va fi, până în 1509, mare postelnic fără întrerupere. Funcţia era de intim al domnului (era cel însărcinat cu paza şi grija odăii domneşti) şi totodată de tălmaci de protocol; era cel ce primea şi prezenta pe soli domnului, traducându-i spusele lor. Funcţia presupunea cunoaşterea de limbi străine şi faptul că, tânăr fiind încă, Neagoe şi-o asumă, dovedeşte că îndeplinea condiţiile.
Aşadar încă din 1501, la 20 de ani sau chiar mai puţin, Neagoe apare în rândul dregătorilor curţii şi-şi începe educaţia politică în preajma lui Radu cel Mare, de la care avea de bună seamă ce învăţa şi ce asculta în ceasurile de răgaz, când domnul le va fi împărtăşit celor din preajmă cunoştinţele sale despre acea îndepărtată Europă ce o călcase cu piciorul ani în şir.
Dar realităţile româneşti nu erau cele ale Italiei. În faţa uriaşei presiuni a Imperiului islamic, zidurile de cetate trebuiau clădite acum nu din piatră de râu, ci din pietrele de granit ale credinţei strămoşeşti. Imperiului teocratic otoman, care cotropea şi trecea prin foc şi sabie în numele „războiului sfânt”, nu i se putea opune antichitatea greco-romană şi umanismul, ci tot tăria unei credinţe. Biserica devenea mai mult ca oricând cetatea sufletului neamului şi susţinătoarea luptei sale pentru dăinuire, Întărirea ei era o problemă politică urgentă înainte chiar de a fi una religioasă. O Biserică puternică şi bine condusă era pe atunci altfel de armată. Ştefan cel Mare o ştia de mult, de când îşi luase ocrotitori ai oştilor pe Sfinţii Gheorghe şi Dimitrie. Radu cel Mare a învăţat repede lecţia şi în 1503 el aducea în ţară, cu îngăduinţa sultanului, pe cel mai mare luptător pentru credinţă şi rezistenţă creştină din câţi urcaseră pe tronul patriarhiei ecumenice după tragicul an 1453: patriarhul Nifon al II-lea. La data aceea fusese detronat a doua oară şi exilat la Adrianopole, tocmai fiindcă i se simţise forţa şi abilitatea. Aurul românesc adăugat desigur rugăminţii, îi obţinuse eliberarea şi, venit în ţară, Nifon este pus de domn în fruntea Bisericii muntene şi cinstit ca un împreună conducător al ţării.
Patriarhul a adus aici marea lui experienţă, dar şi tradiţia şi amintirea Bizanţului, dorinţa Bisericii ecumenice de a salva şi continua această tradiţie. Pentru întâia oară un fost patriarh ecumenic devine, prin împrejurările istorice, conducătorul Bisericii din Ţara Românească.
Opera întreprinsă de Nifon al II-lea în cei doi ani cât a îndeplinit acest rol se încadrează desigur politicii lui Radu cel Mare, politică de consolidare a Bisericii ca sprijin în lupta pentru dăinuirea politică. A existat o deplină concordanţă între idealurile servite de patriarh şi cele ale românilor, dar s-a produs acum un fapt nou, de o importanţă hotărâtoare pentru istoria politică şi bisericească a întregului Răsărit şi Orient apropiat: s-a petrecut, într-un fel, trecerea asupra românilor a marii tradiţii imperiale bizantine, în care intra şi obligaţia de ocrotitori ai Bisericii Ortodoxe (6). Prezenţa patriarhului ecumenic, fie el şi în postura de patriarh „în retragere”, alături de Domnul Ţării Româneşti făcea dintr-o dată ca la Târgovişte să se repete, chiar la o scară mult mai redusă, o situaţie amintind de imperiul creştin, când alături de bazileu se afla patriarhul. Radu cel Mare devenea în felul acesta un nou „bazileu”, iar Ţara Românească se înfăţişa ca un pământ ocrotit de Dumnezeu, spre care creştinătatea robită privea ca la o oază a speranţei.
Nu încape îndoială că în cei doi ani cât a stat la noi patriarhul Nifon al II-lea a căutat să convingă pe domn şi clasa conducătoare a ţării de rolul lor excepţional în noua conjunctură politică, de misiunea lor de moştenitori ai împăraţilor bizantini, misiune din care decurgea obligaţia de a deschide şi mai larg baerele pungii în vederea ajutorării creştinătăţii balcanice. Ucenicul patriarhului Nifon, Gavriil Protul, care-i va scrie panegiricul după anul 1520, ne spune limpede că înaltul ierarh nu s-a mulţumit să execute voinţa domnului de a pune ordine în treburile bisericeşti şi a numi doi episcopi, ci i-a învăţat pe români teoria politică bizantină : „Grăia-le den pravilă şi de lege, de tocmirea bisericii şi de dumnezeeştile slujbe, de domnie şi de boierie, de mănăstiri şi de biserici şi de alte rânduri de ce trebuie” (7).
Prin Nifon, acel „Bizanţ după Bizanţ” – cum l-a numit N. Iorga – îşi găsea la nord de Dunăre principalul punct de sprijin material şi moral, iar în locul „cavalerilor” atleţi cu sabia ai lui Hristos apărea un nou tip de domn român şi o nouă politică activă: moştenitorul tradiţiilor imperiale creştine şi sprijinitorul sistematic şi prestigios al creştinătăţii robite. În felul acesta, în faţa capitalei islamice a Imperiului otoman se creează la Târgovişte un fel de capitală nedeclarată a lumii creştine din imperiu. Nifon al II-lea şi Radu cel Mare au pus bazele acestei tradiţii. Fostul patriarh ecumenic este cea dintâi mare personalitate a lumii creştine supuse imperiului care descoperă noua funcţie a pământului românesc: de citadelă necucerită a dreptei credinţe şi a civilizaţiei creştine din Europa sud-estică şi din Orientul apropiat. Pe urmele lui Nifon vor păşi, timp de secole, numeroşi alţi mari ierarhi, cărturari, oameni politici din lumea creştină supusă. Pentru toţi, pământul românesc va apărea aşa cum pentru prima oară îi apăruse lui Nifon: placa turnantă a rezistenţei creştine, rezistenţă ce se putea transforma, la un ceas hotărât de Dumnezeu, în ridicarea armată pentru aşezarea crucii pe Sfânta Sofia. Eroul acelei ridicări avea să apară abia la sfârşitul secolului şi va fi Mihai Viteazul. Dar pregătirea lui începe acum.
E greu de spus cât va fi înţeles şi urmat Radu cel Mare din această învăţătură, dar putem spune cu certitudine că nici un cuvânt din discursul ecumenicului nu a rămas neprimit de tânărul postelnic ce se afla între auditori. Bizanţul, adus ca într-o raclă vie în sufletul şi gândul patriarhului, îşi găsise omul în stare să-l facă a renaşte! Umbrele bazileilor coborâseră către el, spre a redeveni vii în acest fiu de domn român care-şi aştepta în linişte ceasul.
Dar nu numai moştenirea Bizanţului, ci şi moştenirea celeilalte foste ţări creştine, cufundată deplin, în 1459, sub valurile cuceririi otomane, împărăţia sârbească, trece tot acum pe pământul Ţării Româneşti. Maxim Brancovici, ultimul descendent al celor din urmă conducători creştini ai sârbilor, se refugiază la Târgovişte, aducând cu el două rude apropiate, una, fiică a fratelui său Ioan: Despina Miliţa şi Elena Brancovici (8). Prin ele supravieţuiau „ţariţele” Serbiei, ale căror vieţi au fost scrise cândva de cărturarii strălucitei împărăţii a lui Ştefan Duşan.
Maxim Brancovici nu putea fi decât binevenit lângă Nifon al II-lea şi acesta îl convinge imediat pe voievod să-l ridice la scaunul episcopal. În felul acesta, Biserica Ţării Româneşti dă adăpost şi este împodobită cu două mari figuri ale creştinătăţii balcanice, iar curtea de la Târgovişte a lui Radu cel Mare capătă o înfăţişare nouă, de loc de refugiu şi întâlnire a ceea ce mai rămăsese din nobilimea balcanică.
Maxim Brancovici va mijloci, în 1507, pacea cu Bogdan al Moldovei, aducând pentru întâia oară în diplomaţie argumentul unităţii de neam. El va spune că nu se cade a lupta între ei fraţii de acelaşi neam (9). Tot Maxim pune la cale căsătoria lui Radu, nepotul de soră al domnului, cu fata lui Dimitrie Iacşici, unul din fruntaşii de atunci ai sârbilor.
Dar cea mai strălucită unire matrimonială între conducătorii românilor şi ai sârbilor o realizează Maxim când reuşeşte să-şi căsătorească nepoata, Despina Miliţa, cu tânărul postelnic Neagoe. Prin această căsătorie, din care se vor naşte trei băieţi şi două fete, Neagoe stabilea o legătură directă cu tradiţia politică balcanică, fiind, după Ştefan cel Mare (soţul Evdochiei de Kiev şi al Mariei de Mangop), al doilea domn român ce-şi ia lângă sine o soţie simbolizând un întreg trecut politic şi o veche tradiţie. Al treilea va fi Petru Rareş, viitorul soţ al celeilalte domniţe sârbeşti de la curtea muntenească, Elena Brancovici.
Din păcate, aşa cum se întâmplase uneori şi în Bizanţ, nu peste multă vreme între noul „împărat” şi fostul patriarh ecumenic a izbucnit un conflict, interesele şefului ţării lovindu-se de canoanele al căror apărător se socotea şeful spiritual. Domnul voia să-şi dea sora după un boier moldovean, Bogdan, refugiat în Ţara Românească. Boierul lăsase însă în Moldova o soţie de care nu fusese despărţit canonic, şi atunci patriarhul s-a opus. A fost picătura ce a răsturnat paharul unor relaţii ce începuseră a nu mai fi bune, între domn şi patriarh. Acestuia i s-a pus în vedere să părăsească ţara, ale cărei obiceiuri le-ar fi stricat. Izgonit, el a stat o vreme în casa Craioveştilor, ceea ce arată că legăturile cu aceştia deveniseră strânse şi mai ales că puternica familie îşi permitea asemenea gesturi de independenţă faţă de domn. În tot acest răstimp, ne spune biograful său, Gavriil Protul, Nifon a fost îngrijit de tânărul Neagoe, căruia îi trece testamentul său politic şi spiritual: „Iar fericitul Nifon îl întăria cu învăţăturile sale, ca să crească şi să se înalţe în toate faptele bune şi să se ridice în noroc bun şi să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cum mai apoi, cu rugăciunea sfinţii sale, să umplură amândouă”.
Patriarhul Nifon a fost cel mai mare dascăl al lui Neagoe. A fost cel ce i-a transmis adânca lui cunoaştere teologică, patosul moral şi gândirea politică a Bizanţului, pe care o cunoştea desigur, fiindcă se ocupase vreme îndelungată cu copierea de cărţi şi nu-i vor fi scăpat sfaturile lui Agapet către Împăratul Justinian sau Învăţăturile lui Vasile Macedonul, sau scrisoarea patriarhului Fotie care se citea şi prin mănăstiri. Comparând cele ce – potrivit biografului său – Nifon le-ar fi predicat Curţii din Târgovişte cu ceea ce Neagoe va scrie mai târziu în Învăţăturile sale, asemănările sunt izbitoare şi ne conving de adevărul spuselor lui Gavriil Protul. Cei doi ani petrecuţi de Nifon la Târgovişte şi timpul de recluziune până la plecare, când Neagoe „aducea bucate de hrană sfântului şi aeve şi într-ascuns cu îndemnarea lui Dumnezeu, fără nici o temere” au fost ca o înaltă şcoală de teologie şi duhovnicie, cea mai înaltă pe care un domn român din vechime a primit-o vreodată, dascălul lui fiind un patriarh ecumenic şi un sfânt.
Prin Nifon va fi aflat Neagoe şi de obiceiurile împăraţilor bizantini de a scrie cărţi de învăţătură pentru fiii lor.
Legătura dintre ucenic şi dascăl a fost aşa de puternică, încât odată ajuns domn, Neagoe va obţine de la patriarhia ecumenică şi celelalte patriarhii canonizarea lui Nifon aproape imediat după moarte, caz foarte rar în Biserică. Ne putem închipui cu ce sete, sorbind fiecare cuvânt, va fi ascultat tânărul fiu de domn învăţăturile unuia dintre cei mai mari ierarhi ai vremii şi în acelaşi timp un om politic de înaltă clasă.
Nifon părăseşte Ţara Românească în 1505, fiind înlocuit în funcţia de conducător suprem al Bisericii de Maxim Brancovici, care primeşte oficial titlul de mitropolit al Ţării Româneşti. Nifon nu-l purtase fiindcă ar fi însemnat o scădere faţă de rangul său patriarhal. Retras la Athos, în mănăstirea Dionisiu, Nifon al II-lea formează acolo un ultim ucenic, monahul Gavriil, viitorul „protos” al comunităţii Sfântului Munte. Moare în 11 august 1508. Nu după multă vreme de la plecarea sa, Radu cel Mare este doborât de cumplita boală adusă din Occident, care-l desfigurase şi-l adusese într-o stare de chinuri groaznice. În 1508 moare şi el, câteva luni înaintea lui Nifon, în aprilie.
În acelaşi an apare cea dintâi tipăritură din cărţile române: Liturghierul lui Macarie. Acest domn de „Renaştere” românească are deci norocul să-şi înscrie numele şi pe cel dintâi semn că românii şi-au însuşit, printre cei dintâi în lumea ortodoxă, invenţia ce avea să revoluţioneze lumea şi să traseze cel mai bine hotarul epocii moderne: tiparul. Se crede că tipografia a funcţionat la Dealu, dar sunt tot mai multe temeiuri să credem că ea a fost instalată la Bistriţa şi că nu domnul, ci Craioveştii avuseseră ideea de a o înfiinţa. Dovadă că apar cărţi şi după moartea lui Radu cel Mare şi că s-au găsit, în ctitoria Craioveştilor, mai multe exemplare, semn că acolo era depozitul.
Moartea lui Radu cel Mare în aprilie 1508 deschide drum unor încercări grele pentru ţară şi-l pune pe tânărul Neagoe în situaţia de a face o experienţă hotărâtoare pentru tot ceea ce va gândi şi va scrie mai târziu în calitatea sa de cel dintâi gânditor politic al românilor.
Până atunci el crescuse cu ochii pe domni cumpătaţi, înţelepţi, cu largi orizonturi şi se bucurase de slava fără de seamăn a marelui vecin din Moldova. Avea să cunoască, în curând, cum arată „lupul în piele de oaie” (cum îl va numi pe Mihnea, supranumit de istorie „cel Rău”, Gavriil Protul). Acest fiu al acelui domn care, din păcate, adăugase la vitejia sa o cruzime bolnavă şi o lipsă de frâu în puterea asupra oamenilor ce-l făcuseră celebru sub numele infamant de „Drăculea” s-a înfăţişat ca unii eroi ai basmelor populare care se dau drept altul decât cel ce este. Gavriil Protul ne spune că la început i-a câştigat pe toţi cu făgăduieli şi cu o faţă atrăgătoare. A reuşit să-i păcălească şi pe Craioveşti, pe care i-a păstrat în sfatul său domnesc aproape un an. Dar imediat ce s-a simţit cu mâna pe frânele puterii „şi-a dezbrăcat lupul pielea oii” zice cronicarul şi a început să dezlănţuie o adevărată teroare. Marele nostru scriitor Alexandru Odobescu a evocat în nuvela sa romantică Mihnea cel Rău cruzimea şi nebunia acestui fiu, care moştenise de la tată numai firea întunecată şi gustul uciderii. Duşmănia lui înverşunată pe toţi ce-i care-i puteau sta în cale şi-i puteau frâna dezlănţuirea de cruzime şi fărădelege s-a lovit, cum era firesc, de Craioveşti. Aceştia, simţind încotro se îndreaptă urgia, au fugit peste Dunăre, la o rudă a soţiei lui Barbu Banul, şeful familiei. Era sârb de neam, dar se turcise cu numele de Mehmed-Beg şi ajunsese atotputernicul paşă al Nicopolei.
Unul din fraţii Craioveşti, Radu, n-a mai apucat să fugă şi a fost ucis de ostaşii trimişi în Oltenia de domn. Aceştia au dărâmat casele fraţilor Craioveşti şi au bătut chiar mănăstirea Bistriţa cu tunurile, dărâmând-o până în temelii, după cum spune cronica. La fel biserica Sfinţii Apostoli zidită de Neagoe.
Împreună cu ai săi, Neagoe porneşte mai departe de la Nicopole la Constantinopol, unde Mehmed Beg avea rude şi prieteni influenţi şi el însuşi se bucura de mare trecere. Prin aceştia, cei trei fraţi rămaşi, Barbu banul, Pârvu şi Danciu, ajung la sultan şi obţin acordul de a înlătura pe Mihnea cel Rău şi a-l înlocui cu fiul cel mai mic al lui Radu cel Mare, Vlad sau Vlăduţ, care nu avea decât 17 ani. Întorşi la Nicopole, primesc în ajutor trupele lui Mehmed. Un detaşament de avangardă este pus chiar sub comanda lui Neagoe, ceea ce dovedeşte că avea reputaţia unui bun militar. Nu a dezminţit-o. Printr-un atac prin surprindere, el a bătut lângă mănăstirea Cotmeana trupele trimise contra lui şi conduse de fiul domnului, Mircea. Victoria a fost aşa de categorică încât domnul n-a mai aşteptat să apară şi restul oştirii, ci a fugit spre munţi, la Sibiu, sperând că va reuşi să se întoarcă cu sprijin din Ardeal. Răzbunarea Craioveştilor l-a urmărit şi acolo, unde şi-a găsit moartea.
La urcarea pe tron a lui Vlăduţ, ne spune cronica ţării, care urmează povestirea lui Gavriil Protul, s-a încheiat un pact între noul domn şi Craioveşti, să se respecte reciproc. Din păcate nici cu acest domn lucrurile nu au mers multă vreme, deoarece nu el domnea, ci cumnatul său, acel Bogdan din Moldova, din cauza căruia fusese alungat patriarhul Nifon. Situaţia ţării era grea şi împrejurările din lume erau tulburi, iar pe tron stătea un copil nevrednic. Era firesc să vedem, în aceste condiţii, pe Neagoe, ajuns la deplină maturitate şi conştient de primejdiile ce ameninţă ţara, că socoteşte venit timpul să-şi dezvăluie pretenţia la tron, ca os domnesc ce era. S-a arătat de istorici că inelul cu care pecetluia semnătura ca membru al sfatului domnesc avea un blazon cu pretenţie, care amintea stema ţării (10), aşa încât, în ciuda a ceea ce ne spune Gavriil Protul, convingerea la care ajunsese Bogdan şi anume că fiul lui Pârvu Craiovescu umblă să-i ia tronul lui Vlăduţ, nu era simplă închipuire.
Ca urmare a investigaţiilor lui Bogdan, tânărul domn dă ordin ca lui Neagoe să i se taie nasul, după obiceiul vremii, spre a nu mai putea aspira la domnie. Dar nu a putut fi prins şi atunci sunt convocaţi Craioveştii care, spre a-l scăpa, jură în faţa domnului credinţă. Că jurământul era fals şi dictat de împrejurări o dovedeşte faptul că imediat după aceea au trecut iarăşi Dunărea, au revenit cu oştile lui Mehmed Beg şi, sub motiv că Vlăduţ nu şi-a ţinut cuvântul dat, i-au tăiat capul „sub un păr” cum spune cronica. În locul celui ucis ţara întreagă alege domn pe Neagoe. O ştim asta de la cronicarul favorabil lui.
Neagoe nu era un om bun din incapacitate de a face rău şi nici un nehotărât. La un moment dat, când negustorii munteni au fost înlăturaţi de saşi la Braşov şi unii au fost chiar omorâţi, domnul le trimite conducătorilor braşoveni teribila ameninţare că de se va mai repeta aceasta, va veni cu oştile ţării şi „va face Ţara Bârsei de nu i se va mai cunoaşte nici locul”. Ameninţarea a fost de ajuns, semn că se ştia că este în stare să o pună în aplicare, iar relaţiile bune s-au statornicit din nou.
Conflictul dintre structura lui morală şi crudele metode politice ale vremii răzbate în gândurile pe care Neagoe le aşternea pe hârtie spre sfârşitul vieţii. Modul cum a reuşit să-şi pună în practică principiile înainte de a le formula în scris se vede din întreaga sa domnie, pe care Haşdeu a caracterizat-o în felul lui genial: „Acest Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filozof, care ne face a privi cu uimire, ca o epocă excepţională de pace şi de cultură în mijlocul unei întunecoase furtune de mai mulţi secoli, scurtul interval dintre anii 1512-1521”. Într-adevăr, nici un domn român până la Neagoe (şi numai doi alţii după el, Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza), nu a mai reuşit să facă atât de mult, în atât de scurtă vreme. Marelui Ştefan i-au trebuit 47 de ani ca să fie cel ce a rămas în amintirea neamului său, şi dacă ar fi murit după nouă ani de domnie, ca Neagoe, la mai puţin de 40 de ani, n-am fi avut de la el nici Putna, nici victoria de la Vaslui şi nici măcar pe aceea de la Baia, întâia lui mare biruinţă!
Neagoe Basarab, care se urcă pe tron la 30 de ani, a adus în viaţa noastră politică şi culturală o putere cum nu se mai văzuse până atunci de a modela timpul său şi mai ales de a pune pe acest timp nu pecetea întunecată a arbitrariului şi vărsării de sânge, ci pe aceea a înţelepciunii şi deschiderii către viitor ce-l va aşeza în conştiinţa urmaşilor ca începător de tradiţie. Tânăr încă, atunci când devine stăpânul absolut al unei ţări, el şi-a amintit de tânărul Solomon, a cărui viaţă o va da pildă fiului său, tocmai fiindcă nu a cerut nimic altceva decât înţelepciune. Dumnezeu i-a dat-o şi lui!
A fi puternic prin Dumnezeu şi în Dumnezeu fusese marea lecţie a lui Ştefan Vodă, care înfruntase duşmanii de zeci de ori mai tari simţindu-şi alături de el oştile nevăzute ale binelui şi pe sfinţii Dimitrie şi Procopie! Neagoe nu mai putea cere o astfel de putere, ci numai puterea gândului ce face faţă celor mai grele împrejurări. Dumnezeu i-a dat-o. În ajunul catastrofei unei mari puteri a vremii, Ungaria, ştearsă de pe harta Europei doar la câţiva ani după moartea lui Neagoe, voievodul român şi-a ridicat ţara la un prestigiu şi o strălucire ce nu reuşise să i le mai dea decât eroul de la Rovine. Domnia lui este în adevăr o minune făcută cu el şi cu neamul său, şi uimirea lui Haşdeu este îndreptăţită.
Cât de sus a ridicat Neagoe prestigiul Ţării Româneşti se vede din faptul că solul său trimis la Roma, la papa Leon al X-lea, este înnobilat de dogele Veneţiei într-un cadru solemn, actul cuprinzând cuvinte măgulitoare la adresa celui ce l-a trimis. Papa Leon îi răspunde la o propunere de alianţă în cadrul unei proiectate cruciade.
Dar mai ales în lumea ortodoxă prestigiul său este al unui nou bazileu şi Manuil din Corint, marele retor al Patriarhiei ecumenice îl numeşte în scrisoarea din 1519 „Preaînălţatul şi preastrălucitul şi preaslăvitul domn Ioan Neagoe, mare voievod şi împărat şi autocrat a toată Ungrovlahia”.
În 1517 cere şi obţine de la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învăţător, patriarhul Nifon. Pe racla în care au fost aşezate moaştele şi care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului, iar versurile de slăvire sunt alcătuite de Maxim Trivalios, celebru mai târziu în Rusia ca „Maxim Grecul”. Toată lumea ortodoxă din imperiu ajunsese a privi la el ca la noul ei împărat, şi când în 1517 a avut loc sfinţirea măreţei catedrale de la Argeş, festivităţile au atins proporţii fără precedent. Gavriil Protul, martor ocular, le descrie în felul următor: „Că porunci Neagoe Vodă şi pohti să vie toţi arhimandriţii din muntele cel sfânt al Atonului, de-înpreună cu egumenii de la toate mănăstirile. Şi scrise şi carte. Iar Gavriil Protul dacă văzu cartea şi scrisoarea domnului, aciiş chiemă pe toţi egumenii de la toate mănăstirile cele mari: de la Lavra, de la Vatoped, de la Iver, de la Hilandar, de la Xeropotam, de la Caracal, de la Bistriţa lui Alimpie, de la Haritonul Cotlomuz care este Lavra Rumânească, de la biserica lui Filotei, de la Xinof, de la Zugraf, de la Simensc, de la Dohiar, de la Lavra Rusească, de la Pantocrator, de la Costamonit, de la Sveatâi Pavel şi de la Onisat, de la biserica lui Sveatâi Grigorie şi de la Simopetra. Aceşti egumeni toţi veniră la Neagoe în Ţara Rumânească, denpreună cu Gavriil Protul carele fu zis mai sus. Decii chiemă domnul şi pe Teolipt Ţarigrădeanul, care este patriarh a toată lumea şi cu dânsul 4 mitropoliţi de la Sereş, de la Sardia, de la Midiia şi de la Melichin. Şi veniră şi ei şi-i primi cu mare cinste. Şi chiemă şi pre egumenii din ţara sa pre toţi şi pre tot clirosul şi merseră dimpreună cu Neagoe şi cu Macarie mitropolitul ţării la mănăstirea cea nouă şi minunată de la Argeş”. Urmează descrierea slujbei la care participă înalţii ierarhi în frunte cu patriarhul ecumenic: „Şi făcură vecernie şi colivă în lauda Adormirei Preacuratei Născătoarea lui Dumnezeu şi deade de luară toţi oamenii din colivă dupe obicină. Apoi făcu cină, ca să se odihnească oamenii lăudând pre Dumnezeu; iar după cină, tocară şi făcură bdenie toată noaptea patriarhul şi domnul denpreună cu mitropoliţii carii fură zişi mai sus, cu protul şi cu toţi egumenii Sfetagorii şi ai ţării. Şi se ruga lui Dumnezeu cu rugăciuni şi cu cântări iară alţii oamenii zicea toţi g(ospo)di pomilui. Şi sfârşiră bdeniia, când se vărsa zorile. Decii deca trecu 1 cias de zi, în luna lui avgust în 15 zile, traseră clopotele, ca să meargă patriarhul cu mitropoliţii şi cu tot clirosul denpreună, să tărnosească biserica. Iară prestolul, în oltariu, tocmi-l şi-l aşeză însuşi Neagoe Vodă cu mâinile sale spre sfinţiri şi aşeză şi făcătoarele de minuni icoane a lui Pantocrator şi a Precistii în biserică la locul lor, împodobite tot cu aur şi cu pietrii scumpe. Aşijderea puse şi alte sfinte icoane în biserică câte încăpură şi în tinda pentru stâlpi. Şi cele din tindă era câte cu 2 feţe şi pe deasupra cu boite săpate cu meşteşug şi poleite. Şi era acele icoane toate ferecate cu argint curat şi poliite cu aur, între care icoane era şi chipul sfântului Nifon, ferecat tot cu aur şi cu pietri scumpe înfrămseţat, atâta de minunat cât nu poate mintea omului să închipuiască şi să spue.
Decii deca tărnosiră biserica şi aşezară toate lucrurile şi le sfinţiră, odihniră puţinei şi iar merseră la biserică domnul Neagoe Vodă şi doamna lui Despina şi coconii, carii îi dăruise Dumnezeu şi cu toţi boierii, fiind patriarhul cu mitropoliţii şi cu toţi egumenii şi clirosul în biserică. Iară deca sfârşiră dumnezeiasca liturghie făcu domnul ospăţ mare şi veselie tuturor oamenilor şi-i dărui pre toţi, pre cei mari şi pre cei mici, pre săraci şi pre văduve, pre mişei şi pre cei neputernici, şi tuturor câţi li se cădea milă le deade.
Iar slujba care se făcuse fericitului Nifon se blagoslovi de Teolipt patriarhul şi de tot soborul să se facă şi să se aşază pretutindenea. Şi tocmiră de făcură şi slujba sfinţiei sale cu vecernie, cu utrănie şi cu liturghie.
Şi puseră pre chir Iosif să fie arhimandrit într-aceea mănăstire noauă şi-l blagosloviră să facă liturghie cu bederniţă. Aşijderea toţi câţi vor fi (după) dânsul tot să poarte bederniţă, şi blagoslovenie să deade de chir Teolipt patriarhul şi de tot soborul, cum şi mai nainte se didease şi să făcuse în Tismana cu blagoslovenia lui Filotei patriarhul. Şi tocmiră să fie acestea mănăstiri amândoi cinstite într-un chip şi arhimandrii şi scaune mai mari de cât toate mănăstirile Ţărăi Munteneşti. Şi se făcu lucrul acesta cu mare legătură şi cu groaznic blestem”.
Iată şi descrierea măreţului monument de la Argeş, făcută de Gavriil Protul: „Şi sparse mitropoliia den Argeş den temeliia ei şi zidi în locul ei altă sfântă biserică tot de piatră cioplită şi netezită şi săpată cu floriu. Şi au prins toate pietrile, pe dinlăuntru den dos, una cu alta, cu scoabe de her cu mare meşteşug şi au vărsat plumb de le-au întărit. Şi au făcut prein mijlocul tinzii bisericii 12 stâlpi nalţi, tot de piatră cioplită şi învârtiţi foarte frumos şi minunaţi, carii închipuiesc 12 Apostoli. Şi sfântul oltariu deasupra prestolului încă făcu un lucru minunat cu turlişoare vărsate. Iar ferestrile bisericii şi ale oltariului, cele de deasupra şi ale tinzii, tot scobite şi răzbătute din piatră cu mare meşteşug le făcu; şi la mijloc o ocoli cu un brâu de piatră înpletit în 3 viţe şi cioplit cu flori şi poliit; biserica cu oltariu, cu tinda închipuind svânta şi nedespărţita Troiţe. Iar pre supt straşina cea mai de jos, împrejurul a toată biserica, făcu ca o straşină tot marmură albă, cioplită cu flori şi fo(a)rte scobite şi sepate frumos. Iară acoperământul tot cu plumb amestecat cu cositor; şi crucile pre turle tot cioplite cu flori şi unile făcute sucite; şi împrejurul boitelor făcute tot steme de piatră cioplită cu meşteşug şi poleite cu aur. Şi făcu un cerdăcel denaintea bisericii pre 4 stâlpi pe marmură pestriţă, foarte minunat, boltit şi zugrăvit şi învălit şi acela cu plumb. Şi făcu scara bisericii, tot de piatră scobită cu flori şi cu 12 trepte, sămănând 12 semenţii ale lui Israil; şi pardosi toată biserica, tinda şi altariul, înpreună şi acel cerdăcel, cu marmură albă. Şi o înpodobi pre dinlăuntru şi pre dinafară foarte frumos, şi toate scobiturile pietrilor dinafară le vopsi cu lazur albastru şi florile le polei cu aur. Şi aşa vom putea spune că adevărat că nu este aşa mare şi sobornică ca Sionul, carele îl făcu Solomon, nice ca Sfânta Sofia, care o au făcut marele împărat Iustinian, iară cu frămseţea este mai predesupra acelora”.
Neagoe le dădea tuturor creştinilor din imperiu dovada că există un pământ al lui Dumnezeu unde legea sultanului nu are ce căuta, unde nu strigă muezinul şi nu judecă hogea. Un pământ pe care poate înflori nădejdea că ţapul cu un corn al profetului Daniil va învinge balaurul verde al islamului cotropitor. Simbolul acesta era săpat în piatră chiar pe clopotniţă: ţapul cu un corn, străpungând balaurul. Şi toţi cei ce păşeau pe sub ea ştiau ce mesaj să citească!
Neagoe a întemeiat definitiv, în conştiinţa întregii lumi creştine din imperiu, ideea că românii continuă tradiţia împărăţiilor creştine robite de turci şi că aici este refugiul şi centrul rezistenţei tuturor. Opera lui Gavriil, Protosul muntelui Athos, ne dovedeşte că cei ce şi-au asumat o vreme greaua sarcină au fost românii. Nimeni nu a mai reuşit ca Neagoe să reprezinte cu atâta strălucire ideea noului bazileu de la Târgovişte. Imitatorii lui vor fi, peste mai bine de un veac, Matei Basarab şi Vasile Lupu, iar mai presus de toţi Constantin Brâncoveanu.
Favorizat de războaiele din Asia Mică ce blocau imperiul şi-i amânau ofensiva spre Viena, Neagoe a avut instinctul acelui porumbel din basmele noastre care ştie să prindă clipa când munţii nu se bat în capete. El nu a lăsat să-i scape clipa. Şi în loc să-şi dea frâu liber pornirilor omeneşti de slavă deşartă, s-a nevoit să dea ţării sale cea mai trainică nemurire: a culturii şi artei. La ea ajunsese în cele din urmă şi Marele Ştefan al Moldovei.
Secretul înfăptuirilor fără seamăn, la voievodul Neagoe, stă însă şi în echilibrul moral al personalităţii. Poate că văzând cu ochii săi urmările vieţii lui Radu cel Mare va fi căpătat groaza bolii, dar e mai sigur că însăşi vocaţia sa a fost aceea a unui om stăpân pe simţurile sale, în care mintea este împărat trupului, cum va scrie chiar el. Într-un şir de domni pentru care puterea însemna, din păcate, şi frâu liber pornirilor trupeşti, este neîndoielnic faptul că Neagoe Basarab a avut o viaţă de familie fără pată. Reputaţia lui morală a fost atât de înrădăcinată la contemporanii săi, încât nimeni nu a avut îndrăzneala să se dea drept fiu natural al său spre a revendica tronul.
Viaţa l-a încercat din greu şi a primit totul creştineşte, fără cârtire. Mama i-a murit atunci când era pribeag la Constantinopol. Din trei băieţi şi două fete, a îngropat doi fii, unul mic, altul în care-şi pusese nădejdea de părinte. Ultimul rămas era nevârstnic atunci când boala necruţătoare de care va muri l-a avertizat că nu mai are răgaz să-l vadă în vârstă. Supremul examen al omului, moartea, avea să-l dea la aceeaşi vârstă la care ne va muri celălalt geniu ce a meritat din plin calificativul de „expresie integrală a sufletului românesc” – Mihai Eminescu.
Moartea lui Neagoe, la 39 de ani, în septembrie 1521, ar putea părea o amară nedreptate faţă de acest creştin ce-şi pusese nădejdea în Dumnezeu. Numai noi, privind în perspectiva timpului, înţelegem că Dumnezeu l-a luat înainte de a vedea cum apele se revarsă din nou şi cum odată prăbuşită „poarta Europei” – Belgradul – sub loviturile celui mai mare dintre sultani, Soliman Magnificul, lumea se umple iarăşi de spaimă. A murit în timpul teribilei campanii, cu grija în suflet pentru ţara şi viitorul neamului său, dar scutit de umilinţa şi înfrângerea în care se va prăbuşi regatul vecin. De grija ce-l stăpânea ştim de la un om care avea să-şi câştige dreptul la nemurire, dar peste veacuri, spunând într-o scurtă scrisoare toată năpasta ce ameninţa iar lumea şi făcând-o nu în altă limbă, slavonească, ci pe limba românească. Omul se chema Neacşu „ot Dlăgopole” – Câmpulung Muscel, foarte aproape de capitala Târgovişte, unde se stinge „Băsărabă Vodă”.
Boala fără leac şi ameninţarea morţii au făcut din voievodul de la Argeş cel mai mare scriitor al românilor în epoca veche şi întâiul teolog şi scriitor duhovnicesc de geniu ridicat din mijlocul Ortodoxiei româneşti. La fel ca păstorul din Mioriţa, care în faţa morţii în loc să se chircească şi să-şi acopere ochii, căutând să ocolească implacabila lege a vieţii, se ridică la grandioasa viziune a nunţii cosmice şi înfruntă neantul printr-o creaţie de geniu, Neagoe Basarab a răspuns provocării bolii şi certitudinii sfârşitului apropiat încordându-şi toate puterile în elaborarea unui grandios testament. Nu în versuri, ca al păstorului mioritic, ci în câteva sute de pagini ce reprezintă întâia capodoperă, de valoare universală, a culturii române. Ca şi Mioriţa, ea a ieşit din aceeaşi atitudine în faţa morţii: de a potenţa viaţa prin reflectarea ei în oglinda cea fără lumină, şi de a se îndrepta spre pragul final cu gândul aşezării, în toate, a rânduielilor de pe urmă. Tăria unui neam şi măsura sufletească a unei naţii o dă numai cercetarea raportului ei cu moartea. Şi puţine neamuri sau poate chiar nici unul nu a mai ridicat confruntarea omului cu moartea la înălţimile ameţitoare ale Mioriţei şi la rodnicia experienţei lui Neagoe Basarab.
Neagoe Basarab şi-a scris Învăţăturile sale cu gândul limpede de a le lăsa fiului nevârstnic, în locul lui, care avea să plece curând. Dar şi cu gândul de a se împărtăşi tuturor urmaşilor săi, de a nu lăsa să se risipească comoara adunată într-o viaţă scurtă dar atât de bogată în agoniseli spirituale şi în înfăptuiri. Ar fi fost de ajuns catedrala de la Argeş şi tradiţia politică ce o lăsa, ca să-i asigure dăinuirea în amintirea generaţiilor. Dar geniul său i-a pus în mână pana pe care ucenicul călugărilor din Bistriţa olteană şi al marelui Nifon Patriarhul a dovedit că o poate mânui la egalitate cu cei mai mari, din câţi au scris la vremea sa şi înainte de dânsul.
Dacă domnia de numai nouă ani, dar atât de bogată în roade, a lui Neagoe Basarab poate fi socotită o adevărată minune înfăptuită de un om politic dăruit cu puterea harului, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie au părut la rândul lor o minune, şi mai greu de primit. Unora li s-a părut că atâta evlavie şi atâta cunoaştere a Scripturii şi Părinţilor Bisericii din partea unui conducător de oameni este cu neputinţă, ca şi cum cartea de căpătâi a tuturor oamenilor vremii aceleia n-ar fi fost Sfânta Scriptură. Că românii au reuşit să dea un scriitor creştin încoronat, în stare să se înalţe, în neamul lor, până la culmi neatinse nici de împăraţii Bizanţului (care şi ei au scris sfaturi către fiii lor) şi nici de stăpânitorii altor popoare europene, iată şi aceasta este un har de la Dumnezeu către dânşii! Fiindcă nimeni, într-adevăr, după regii biblici ai poporului ales n-a mai cuprins atâta omenească orgă de sentimente, de la rugăciunea sublimă şi smerită la strigătul de luptă şi victorie asupra vrăjmaşului. Deschidă oricine cărţile şi scrisorile Bizanţului, de la Agapet la Manuil II Paleologul, şi va vedea cât de sus stă, în arta rostirii unei naturi umane depline, domnul român de la Târgovişte. Citească oricare memoriile şi sfaturile oricărui rege al altor popoare, şi se va mira cum acest domn de la Dunărea de Jos a putut gândi şi simţi, pe vremea sa, cu atât de mult mai presus de toţi.
Neagoe Basarab a săvârşit şi minunea de a aşeza literatura română în rândul marilor literaturi ale lumii, creatoare de capodopere. Cartea lui, încă necunoscută cum se cuvine dincolo de hotare, este una din cele mai cutremurătoare mărturii omeneşti despre om, iar în lumea noastră dobândeşte o actualitate tot mai vădită.
Născut într-o lume de obiceiuri crude, o lume care vărsa fără milă şi reţinere sângele omului, Neagoe Basarab se ridică cu o forţă neegalată de nimeni spre a apăra dogma creştină a unicităţii fiinţei umane răscumpărate prin jertfa Mântuitorului de sub osândă, şi pe care nimeni nu are dreptul să o răpună fără dreptate şi judecată. În lumea noastră nimic nu se repetă cu mai multă şi dureroasă insistenţă decât această propoziţie a demnităţii şi unicităţii omului, cu care se deschid Învăţăturile! Dar nimeni până atunci, în nici o scriere politică nu s-a oprit atât de mult ca condamne crima împotriva omului, ca să arate cât de mare menire i-a fost dată omului de la Dumnezeu. Când se vor aduna într-o zi, la un loc, toate cărţile scrise de regi sau pentru regi, domnul român li se va dovedi tuturor superior prin această forţă a omeniei sale.
Dar ele sunt totodată adânc înrădăcinate în sufletul neamului nostru, ele sunt suprema expresie a omeniei lui creştine, a credinţei lui în dreptate, în puterea binelui, în biruinţa legică şi finală a binelui pe lume.
Nimeni n-a mai întrupat în cultura română cu forţa lui Neagoe această trăsătură fundamentală a sufletului românesc – credinţa în puterea binelui, în triumful lui final. Fiindcă nimeni nu a legat-o mai strâns de credinţa şi iubirea pentru Cel de Sus. Neagoe Basarab, binecredinciosul domn român, a dat cea mai înaltă cugetare creştină în problemele stăpânirii şi conducerii oamenilor. Nici învăţatul episcop Bossuet, autorul, peste două secole, al cărţii intitulate Politica scoasă din înseşi cuvintele Scripturii Sfinte nu a reuşit să facă din duhul creştin şi puterea lumească o alcătuire atât de firească. Prin Neagoe Basarab, românii au dat lumii un model de cugetare politică umană şi creştină neatins şi nedepăşit de nimeni. Cartea domnului român, cu cât se va studia mai adânc, în comparaţie cu toate cărţile de acest soi, se va ajunge la această încheiere.
Dar nu numai un gânditor politic creştin şi român era Neagoe, nu numai un scriitor politic a cărui artă a scrisului a atins culmi reîntâlnite, ci şi un uriaş cugetător religios al neamului nostru. Multă vreme învăţaţii laici s-au înfruntat cu argumentul că atâtea pagini închinate lui Dumnezeu nu pot să fie decât ale unui călugăr, făcându-se a nu vedea că atâtea pagini despre stăpânire, diplomaţie şi războaie nu au cum să fie ale unui călugăr, dacă acel călugăr nu ar fi fost şi oştean şi şef de stat!
Ceea ce nici unul dintre ei n-a băgat însă de seamă este nu numărul de pagini în care se vorbeşte despre cele dumnezeieşti, ci geniul cu care acest lucru se face, extraordinara capacitate de cuprindere, într-o sinteză a dogmaticii, moralei şi spiritualităţii creştine. A trebuit să se lămurească, după aproape un secol de ceartă între oameni ce se băgau unde nu aveau pregătire, şi să-şi primească adevăratul răspuns (11). Învăţăturile lui Neagoe Basarab sunt întâiul nostru tratat de dogmatică, de morală, de spiritualitate creştină. Voievodul format printre călugării de la Bistriţa în aceeaşi măsură în care s-a format la curtea de la Târgovişte este primul nostru mare teolog şi primul cugetător filocalic al Bisericii Ortodoxe Române.
Toată opera lui Neagoe Basarab este o „filocalie” şi am putea spune că el încearcă prima oară să facă din domnie o „filocalie”. Învăţăturile lui Neagoe Basarab sunt „Filocalia” omului politic, cum este Filocalia manualul monahului şi al creştinului dornic de desăvârşire. A purta duhul Filocaliei peste apele întunecate şi adesea însângerate ale politicii a fost geniul şi unicitatea lui Neagoe Basarab. Şi a face din politică o slujire a dreptăţii şi a binelui a fost poate una din misiunile încredinţate neamului nostru, până în zilele de acum.
A fost o minune toată domnia lui Neagoe Basarab. A fost o minune scrierea unei asemenea cărţi în timpul în care apărea Machiavelli. A fost o minune dăinuirea şi renaşterea neamului nostru după atâtea încercări, întărit de duhul încrederii în triumful dreptăţii.
Arhim. CIPRIAN
1. N. Iorga îl trece printre „Cavaleri” în Istoria românilor, vol. IV, Bucureşti, 1937, şi-l numeşte „Dan Vodă cel Viteaz”.
2. Petre Ş. Năsturel, Recherches sur Ies redactions greco-roumaines de la „Vie de Saint Niphon II, patriarche de Constantinople”, capitolul „Une nouvelle hypothese au sujet de la personne du metropolite Macaire de Hongrovalachie”, în „Revue des etudes sud-est europeennes”, tom. V, 1967, nr. 1-2, p. 56-58.
3. Denumirea e dată de N. Iorga acelor domni care au asimilat în personalitatea lor idealul apusean al cavalerului medieval, pentru care vitejia este suprema virtute şi câmpul de luptă se confundă cu însăşi existenţa. Timpul „Cavalerilor” trece şi lasă loc abilei diplomaţii, dar în scrierea lui Neagoe idealul vitejesc al epocii „cavalerilor” şi-a găsit cea mai puternică expresie literară şi doctrinară din toată literatura română. Idealul său este vitejia înţeleaptă.
4. Textul lui în Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol. II, p. 6-9.
5. Pentru originea şi cariera lui politică vezi Dan Pleşia în „Valachica”, Târgovişte, I, 1969 şi II, 1970.
6. Vezi Nicolae M. Popescu, Nifon II, Patriarhul Constantinopolului, extras din „Analele Academiei Române”, seria II, tom. XXXVI, Bucureşti, 1914.
7. Viaţa Patriarhului Nifon… în Literatura română veche (1402-1647). Introducere, ediţie îngrijită şi note de G. Mihăila şi Dan Zamfirescu, vol. I, Bucureşti, 1969 (colecţia „Lyceum”, p. 74).
8. I. C. Filitti, Despina, princese de Valachie, fille presumee de Jean Brankovith, extras din „Revista istorică română”, I, 1931, p. 241-250. Ion-Radu Mircea, care a identificat numele mamei Despinei, crede că era şi ea un copil din flori al despotului, soră numai după tată cu Elena Rareş, care este cunoscută ca fiică legitimă a despotului Ioan. Vezi De l’ascendance de Despina, epouse du voevode Neagoe Basarab, A propos d’une inscription slavonne inedite, în „Romanoslavica”, X, 1964, p. 435-437.
9. Cronica lui Macarie în Cronicile slavo-române publicate de Ioan Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959 şi Literatura română veche…, I, p. 173 numeşte pe Maxim „adevărat fiu al luminii” şi adaugă că a fost „înălţat de arhiereii moldoveni la rangul de mitropolit”, ceea ce arată legăturile Bisericii din Ţara Românească cu cea din Moldova. Solia sa de pace ocupă în cronică un rol însemnat, dar argumentul comunităţii de neam apare nu aici, ci în Cronica lui Ureche: „pentru că sunt creştini şi de o seminţie”. Adaosul lui Ureche nu lasă nici o îndoială asupra înţelesului acestor cuvinte : ele nu se referă la rudenia celor doi domni, cum susţin unii istorici, ci la faptul că aparţin aceluiaşi popor. Maxim Brancovici a fost canonizat de Biserica sârbă în cuprinsul căreia şi-a sfârşit zilele, zidind mănăstirea Kruşedol. Viaţa lui a fost tipărită şi tradusă după ediţia din „Glasnik” de Haşdeu în Arhiva istorică a României”, II, p. 65-68. Cităm de aici: „Alungat din pasă şi din patrie, fericitul Maxim luă cu el moaştele fratelui său şi ale părinţilor săi şi merse la Radu, domnul Munteniei, carele fiind iubitoriu de Hristos îl primi cu bucurie sufletească şi cu veselie şi-i dete loc de odihnă ca şi în patrie. Dar diavolul duşman al faptelor bune aţâţă răsbel între domnii ambelor Dacii, Radu şi Bogdan vodă, şi era aproape să se înceapă bătălia, când iată fericitul Maxim sbură ca o pasăre în mijlocul ambelor armate şi prin dumnezeiasca înţelepciune a minţii sale alină pe amândoi domnii, carii întăriţi prin dragoste s-au întors fiecare pe acasă, lăudând pe Dumnezeu şi pe sfântul, pe care amândoi îl luară în dragoste. Atunci Maxim fără voia lui fu înălţat şi hirotonit la tronul mitropolitan al Munteniei” (p. 67). Mănăstirea Kruşedol a fost zidită cu ajutorul lui Neagoe Basarab şi există donaţii ale sale şi ale doamnei Despina la Kruşedol.
De observat că şi pentru autorul necunoscut al Vieţii…, Ţara Românească şi Moldova sunt „amândouă Daciile”, deci ideea unităţii de neam a românilor apare şi aici. Grigore Ureche consemna o tradiţie rămasă printre moldoveni, dar ne-consemnată de Macarie, atunci când spunea că Maxim a folosit argumentul apartenenţei la acelaşi neam.
10. Aurelian Sacerdoţeanu, Contribuţii la studiul diplomaticii slavo-române, Sfatul domnesc şi sigiliile din timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521) în „Romanoslavica”, X, 1964, p. 405-434. La p. 412 este reprodus fotografic sigiliul atârnat la hrisovul lui Vlad cel Tânăr din 17 august 1511. Asemănarea cu stema ţării e clară, şi după această dată va fi izbucnit şi conflictul.
11. Dr. Antonie Plămădeală, Neagoe Basarab, domn al culturii româneşti, în vol. „Dascăli de cuget şi simţire românească”, Bucureşti, 1981.
Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 598-619, Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab.
Sursa online: sfintiromani.ro
de Vlad-Mihai Agache | 30 apr. 2019 | Ortodoxie |
Iar pe bogaţii cei nemilostivi şi neîndurători îi îndemna cu sfaturi înţelepte să fie milostivi şi să miluiască pe cei săraci, pentru că atâta de milostiv şi iubitor de săraci era, încât de multe ori, noaptea, el însuşi ducea cele de trebuinţă bolnavilor şi neputincioşilor şi cu dulceaţa cuvintelor sale trăgea pe fiecare la dumnezeiasca voie. Încă şi pe mulţi necredincioşi, preaînţeleptul îi aducea la credinţa în Hristos şi în fiecare zi îi întorcea de la rătăcirea lor.
Acest dumnezeiesc părinte al nostru Nifon era din Moreea. El s-a născut din părinţi străluciţi în lume şi de bun neam; dar mai străluciţi şi mai de bun neam cu dreapta credinţă şi cu fapta bună, care se numeau Manoil şi Maria. Din Sfântul Botez el a fost numit Nicolae şi, venind în vârstă, a fost dat la şcoală ca să înveţe Sfintele Scripturi. Deci, având din început cugetări bătrâneşti, el nu se îndeletnicea cu jocuri copilăreşti, ca ceilalţi copii, ci, ca albina cea înţeleaptă, mergea la dascăli înţelepţi şi îmbunătăţiţi ca să adune mierea faptei bune, făcându-se ascultător şi următor tuturor învăţăturilor şi pildelor celor bune şi folositoare de suflet. El era încă şi atâta de isteţ la minte, încât în puţină vreme a întrecut la învăţătură pe cei care învăţau împreună cu dânsul. Citea adeseori şi Vieţile Sfinţilor Părinţi şi se veselea sufletul lui, sârguindu-se, după putinţă, să urmeze faptelor lor celor bune. El era şi păzitor minunat al întregii înţelepciuni, pentru că s-a dat cu multă osârdie la înfrânare, mâncând puţină pâine şi bând puţină apă, doar pentru a-şi potoli trebuinţa trupului. Asemenea se nevoia şi la toate celelalte fapte bune.
În zilele acelea a trecut pe la şcoală un ieromonah cu numele Iosif, dascăl desăvârşit şi foarte îmbunătăţit. Bunul Nicolae a petrecut împreună cu dânsul vorbind mult, apoi l-a rugat să-l ia cu el, fără să ştie altcineva, pentru că se temea să nu-l împiedice cumva. Iar Iosif primindu-l cu bucurie, Nicolae s-a dus pe ascuns şi a învăţat de la el filosofia. Şi mergând la Epidauron, au auzit că în părţile acelea sihăstrea un bătrân cu numele Antonie, foarte îmbunătăţit şi următor întru toate lui Antonie cel Mare. Deci s-au dus la dânsul amândoi, ca să-l întâlnească şi să ia binecuvântare; iar după ce au vorbit din destul cu dânsul şi au auzit dumnezeieştile lui cuvinte, s-au veselit cu sufletul. Apoi Iosif, luând desăvârşita rugăciune a bătrânului, s-a dus, iar Nicolae, aruncându-se la picioarele lui Antonie, l-a rugat cu lacrimi să rămână cu dânsul. Dar Antonie, punându-i înainte ostenelile pustniciei, petrecerea cea aspră, şi mai ales tinereţea vârstei lui, se sârguia să-l oprească pe el de la aceea. Însă Nicolae, fiind aprins de dumnezeiescul dor, şi mai mult îl ruga şi zicea: „Orice îmi vei porunci, părinte, cu bucurie te voi asculta, numai să nu mă lipseşti de însoţirea ta“. Şi văzând bătrânul osârdia lui cea mare, l-a primit, i-a dat chilie şi i-a pus rânduială cum să se nevoiască. Deci bunul Nicolae s-a dat cu totul la nevoinţele pustniciei, urmând întru toate pe bătrân, pe care, după puţină vreme, l-a rugat să-l îmbrace în chipul monahicesc. Iar dumnezeiescul Antonie a zis către dânsul: „Fiule, fiindcă voieşti să iei şi chipul monahicesc, să ştii că trebuie să te dai la mai multe nevoinţe şi osteneli pustniceşti, ca să nu te afle vrăjmaşul dormind şi să te rupă, ca un bântuitor şi zavistnic ce este nouă, monahilor; de aceea se cuvine să ne nevoim ca să dobândim veşnica viaţă, prin calea cea strâmtă şi necăjită“. Aceasta şi altele multe zicând bătrânul către el, l-a îmbrăcat în chipul monahicesc, punându-i numele Nifon.
De atunci fericitul Nifon se nevoia mai mult la toate nevoinţele petrecerii monahiceşti. Iar când îi venea lui gând de bogăţie sau aducere aminte de părinţi, pe care vrăjmaşul nu înceta a i le aduce ca să-l biruiască, atunci alerga îndată la bătrân, cădea cu lacrimi la picioarele lui şi se mărturisea. Şi împuternicindu-se de la el şi mângâindu-se, lua rugăciunea şi binecuvântarea bătrânului şi se ducea în chilia sa.
Iar lucrul mâinilor sale era scrierea frumoasă, cu care îşi scotea hrana vieţii sale, pentru că era preaiscusit şi bun scriitor. Fericitul Nifon păzea încă şi acestea: cuvânt deşert n-a vorbit niciodată, nici n-a râs în schit, nici carte bisericească n-a citit fără lacrimi şi nici cuvânt n-a grăit cândva fără binecuvântarea bătrânului său. De aceea s-a făcut desăvârşit în toate rânduielile monahiceşti, dar n-a trecut multă vreme şi de-a pururea pomenitul Antonie a adormit întru Domnul, iar Nifon plângea nemângâiat pierderea duhovnicescului său părinte.
Deci îngropându-l pe el şi stând multă vreme singur întru linişte, a auzit că în cetatea Nardei este un dascăl înţelept şi foarte îmbunătăţit, cu numele Zaharia, care mai înainte cu puţine zile ar fi venit din Sfântul Munte. Şi, dorind să se îndulcească de la dânsul de roadele înţelepciunii şi să înveţe şi rânduielile Sfântului Munte, s-a dus la el şi, mărturisindu-se, l-a rugat să petreacă împreună cu dânsul. Iar Zaharia, primindu-l pe el, îl învăţa sârguinţa lui cea dorită.
Dar fiindcă în vremea aceea era mare amestecare şi tulburare în biserici, pentru mincinosul sinod ce s-a ţinut în Florenţa de către Ioan Paleologul, pe care răsăritenii nu voiau să-l primească nicidecum, pentru aceasta înţeleptul Zaharia împreună cu sfinţitul Nifon s-au dus la Ascalon, învăţând în biserică pe creştini ca să stea neclintiţi în dreapta credinţă şi în hotărârile Sfinţilor Apostoli şi ale Sinoadelor celor a toată lumea.
Întorcându-se de acolo, s-au dus în cetatea Truiei, iar stăpânitorul Gheorghe, cu numele Skanderbeg, i-a primit cu toată cinstea şi evlavia, căci auzise mai înainte de vestea lor şi, primindu-i cu mare bucurie, i-a ţinut cu dânsul în palat, făcându-l şi părinte duhovnicesc al său pe preaînţeleptul Zaharia.
Într-acea vreme a murit în Constantinopol şi împăratul Ioan Paleologul, iar în locul lui a împărăţit Constantin, fratele său, care, adunând sobor, a propovăduit ca neadevărat sinodul din Florenţa. Deci, trecând puţină vreme, cu judecăţile lui Dumnezeu, turcii au supus Constantinopolul în anul 1453. Şi era mare vifor şi tulburare în toate părţile din vărsările de sânge ale războaielor, iar creştinii fugeau din loc în loc ca să se ascundă. Atunci şi fericiţii aceştia s-au ascuns pentru o vreme într-un munte, până ce au încetat tulburările, apoi s-au dus în cetatea Ahridonului, în care era o mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi au rămas într-însa împreună cu ceilalţi fraţi. Iar sfinţitul Nifon petrecea sârguindu-se la învăţăturile pe care i le dădea dascălul său, Zaharia.
Însă, în zilele acelea, arhiereul Nicolae al Ahridonului a adormit în Domnul şi, adunându-se episcopii, clericii şi toată mulţimea, au rugat pe sfinţitul Zaharia să primească dregătoria arhieriei, ca unul ce era vestit tuturor pentru faptele bune şi pentru înţelepciunea lui. Iar el făcându-se netrebnic pe sine, zicea că nu este vrednic să ia asupra sa atâta greutate de suflete asupra sa, care de-abia putea să-şi mântuiască sufletul său. Însă ei nu încetau rugându-l şi îndemnându-l, până ce l-au înduplecat a primi hotărârea lor.
Iar câteva zile după ce a fost hirotonit arhiereu Sfinţitul Zaharia, fericitul Nifon a cerut să-i dea binecuvântare să se ducă în Sfântul Munte să se liniştească. Iar arhiereul a zis către dânsul: „Fiule, acum aveam mare trebuinţă să te am împreună cu mine, ca să mă mângâi şi să mă uşurez de greutatea care, fără voia mea, s-a pus pe umerii mei, iar tu acum cauţi să mă laşi? Ştii că în vreme de nevoie sunt trebuincioşi prietenii şi fiii, ca să ajute părinţilor când se primejduiesc. Fiul meu, Nifone, să nu mă lipseşti de vederea ta cea preafericită!” Când arhiereul zicea acestea cu lacrimi, dumnezeiescului Nifon îi curgeau lacrimile ca pârâul, încât nu putea să-i dea răspuns. Deci în noaptea aceea au petrecut amândoi priveghind, iar arhiereul, adormind înspre ziuă, a văzut în vis pe sfântul înger, zicându-i: „Să laşi pe Nifon să meargă unde voieşte, că este vas ales al lui Dumnezeu“. Şi dimineaţa, făcând rugăciune, a eliberat pe dumnezeiescul Nifon, zicându-i: „O, fiule, du-te unde te va povăţui Domnul, pe Care îl rog eu, nevrednicul, să mă învrednicească să te văd iarăşi în această viaţă de acum, când va voi pronia Lui cea dumnezeiască“.
Iar fericitul Nifon, luând împreună călător rugăciunea arhiereului, a alergat la Sfântul Munte ca un vultur înaripat. Şi, mergând la cinstita mănăstire a Vatopedului şi închinându-se sfintelor minuni ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a căutat şi a găsit acolo mulţi bărbaţi îmbunătăţiţi, cărora s-a făcut osârdnic râvnitor. Apoi mergând la Careia, a întâlnit pe cel dintâi al Muntelui, pe Daniil, om foarte îmbunătăţit şi cu socoteală. Acela, văzându-l pe el, s-a bucurat foarte mult şi, sărutându-l, a zis: „O, preaînţelepte Nifone, eu m-am înştiinţat de la mulţi despre tine şi m-am rugat lui Dumnezeu să mă învrednicească să te văd mai înainte de moartea mea. Iată că Preabunul Dumnezeu a auzit smerita mea rugăciune; pentru aceea te rugăm să înveţi pe fraţii care s-au adunat cu osârdie pentru tine“. Iar Nifon, smeritul cugetător, a zis: „Preacuvioşi părinţi, nu sunt vrednic să dau doctorie sănătoşilor şi iscusiţilor doctori, ci mai vârtos eu am trebuinţă de vindecare de la dânşii“. Atunci dumnezeiescul Daniil i-a zis: „Părinte, nu se cade să păstrezi dumnezeieştile cuvinte numai pentru tine, ci să le împărtăşeşti şi altora, ca să le aduci folos“.
Deci sfântul, plecându-şi capul şi făcând obişnuita metanie, a început să grăiască preaînţeleptele lui cuvinte, încât toţi se minunau de priceperea cuvintelor lui; căci era atât de dulce în vorbire, încât nimeni nu putea să se despartă de dânsul, iar de dulceaţa cuvintelor lui îşi uitau şi hrana cea trupească.
Şi umblând împrejurul schitului Careii, a găsit mulţi bărbaţi îmbunătăţiţi şi sufletul lui se bucura. Apoi s-a dus şi în sfinţita Mănăstire a Pantocratorului, şi zăbovind destulă vreme, s-a dus şi la peştera care se numeşte Criti, în care locuiau şi vieţuiau cu mare asprime pustnici minunaţi, de care minunându-se pentru covârşitoarea lor răbdare, a rămas împreună cu dânşii, învăţându-se şi trăind din scrierea mâinilor sale.
După acestea a fost chemat de proiestoşii Lavrei celei Mari a Sfântului Atanasie să meargă şi acolo ca să ia folos şi ei din cuvintele lui cele curgătoare cu miere. Iar el, ca să nu se arate neascultător, s-a dus cu bucurie, ca un următor osârdnic al Stăpânului Hristos. Deci, învăţându-i multă vreme, a auzit şi despre sfânta Mănăstire a Înainte-mergătorului, care se numeşte a Dionisiului, că într-însa erau mulţi monahi îmbunătăţiţi care păzeau toate rânduielile petrecerii monahiceşti, având viaţă de obşte şi toate de obşte, după rânduiala Sfântului Vasile, şi petreceau întocmai ca îngerii. Deci a ieşit din lavră şi a mers acolo. Şi văzând greutatea şi asprimea locului, atât s-a bucurat fericitul, încât i se părea că vede pe dumnezeiescul Înaintemergător petrecând în munţi şi în peşteri, şi mâncând acride şi miere sălbatică. Şi toată noaptea aceea a petrecut-o fără de somn, rugându-l pe cinstitul Înaintemergător să-l învrednicească să rămână în acel loc cinstit. Deci, făcând metanie egumenului, îndată s-a îmbrăcat cu îngerescul şi dumnezeiescul chip al schimniciei. Apoi, fiind rugat de fraţi să ia dregătoria preoţiei, a zis, ca un smerit cugetător, că nu este vrednic. Apoi iarăşi fiind rugat foarte mult, s-a supus şi a fost hirotesit citeţ şi ipodiacon, iar după aceea a fost hirotonit diacon şi preot.
Astfel se nevoia mai mult întru nevoinţele cele duhovniceşti, la privegheri, la postiri, la rugăciune şi la dragoste adevărată către toţi. Şi, ca să zic pe scurt, de trei ori fericitul Nifon era mare luminător, strălucind nu numai în Mănăstirea Dionisiu, ci şi în tot Sfântul Munte, precum a mărturisit un bătrân îmbunătăţit, cu numele Petronie. Acela, petrecând într-o noapte afară din mănăstire împreună cu dumnezeiescul Nifon, s-a sculat la miezul nopţii ca să se roage şi a văzut pe sfântul că stătea drept şi îşi avea ochii şi mâinile înălţate la cer, fiind tot plin de o lumină care se suia până la cer şi strălucea peste tot, încât, din pricina acestei străluciri, Petronie a căzut la pământ ca un mort, iar sfântul l-a ridicat uimit. Şi după ce şi-a venit în fire, a căzut la picioarele lui, iar fericitul Nifon căuta să ascundă de dânsul dumnezeiasca vedenie. Petronie însă s-a dus în taină la egumen şi i-a spus vedenia. Iar acela i-a răspuns: „Părinte Petronie, aceasta arată curăţia cea desăvârşită a bărbatului şi că prin el se vor lumina mulţi. Păzeşte-te însă să nu spui aceasta altcuiva, ca să nu audă şi să se ducă de la noi, fugind de laudă; căci ne vom păgubi de un om ca acesta, pe care Dumnezeu ni l-a dăruit ca scăpare şi întărire în zilele noastre“.
În vremea aceea au venit acolo doi cetăţeni tesaloniceni spre închinare la sfinţitele mănăstiri ale Sfântului Munte. Şi aflându-se ei în Mănăstirea Dionisiu, în ziua în care sfântul a slujit Sfânta Liturghie în biserica cea sobornicească, şi auzind învăţătura lui cea purtătoare de miere, s-au minunat, fiindcă şi ei erau învăţaţi. Iar după sfârşit, întâlnindu-se cu sfântul, s-au veselit de vorbele lui cele folositoare de suflet; apoi, întorcându-se în patria lor, au spus toate cele ce auziseră şi văzuseră la dumnezeiescul Nifon.
Iar în zilele acelea a murit Partenie, mitropolitul Tesalonicului, şi adunându-se episcopii şi tot clerul tesalonicenilor, au hotărât cu toţii de obşte ca păstor al lor pe prea înţeleptul Nifon. Deci, trimiţându-se doi episcopi şi clerici, s-au dus în cinstita Mănăstire Dionisiu şi vorbind deosebi cu proiestoşii, i-au rugat ca să îndemne pe sfânt să primească hotărârea lor. Iar aceia, suspinând greu, au zis: „O, sfinţi arhierei, cine este acela care să dea altora pe dascălul lor? Noi, fiind flămânzi şi însetaţi, cum să dăm mâncarea şi băutura noastră? Până la atâta a ajuns Tesalonicul cel vestit, încât să nu aibă pe cineva vrednic de păstor şi aţi venit la noi, smeriţii, să ne lipsiţi de lumina ochilor noştri, când voi singuri vedeţi în ce locuri prăpăstioase şi greu de umblat locuim, încât ne lipsim şi de cele de nevoie ale trupului? Domnul ne-a trimis nouă mângâietor în necazurile noastre şi noi, ticăloşii, să ne lipsim acum de dânsul? Acest lucru ni se pare foarte greu, căci cu adevărat mare primejdie ne va urma nouă, de ne vom păgubi de un astfel de luminător, apoi şi toţi fraţii cu adevărat vor pătimi supărare nemăsurată“. Zicând acestea, proiestoşii s-au dus.
Atunci episcopii şi clericii, văzând că n-au făcut nimic, rugau cu lacrimi fierbinţi pe Dumnezeu şi pe Înaintemergătorul Ioan să nu se ducă înapoi deşerţi; iar sfântul, întrebând pe egumen despre dânşii, nu i-a dat nici un răspuns, din pricina mâhnirii lui celei nemărginite pe care o avea. Dar sfântul, fiind luminat de darul Sfântului Duh, a priceput şi i-a zis lui: „Nu te mâhni, părinte, că eu voi fi cu voi şi într-acest loc mântuitor de suflete am să-mi dau datoria cea de obşte, după cum am rugat pe dumnezeiescul Ioan Înaintemergătorul, când am venit în mănăstire, şi a ascultat rugăciunea mea“. Iar egumenul a zis către dânsul: „Facă-ţi-se ţie, iubite, după cum ai cerut de la dumnezeiescul Înaintemergător. Insă îi vezi pe aceia despre care m-ai întrebat? Ei sunt episcopi ai Tesalonicului şi sunt trimişi de tot clerul şi poporul să te ia pe tine ca păstor al lor, şi noi rămânem orfani fără tine! Deci eu, mai ales, nu te voi mai vedea pe tine!” Iar aceasta o zicea fiind luminat de Dumnezeu, căci fericitul Nifon când a venit a doua oară la mănăstire, egumenul era mort şi nu l-a mai văzut pe el, după cum a prorocit. Deci acestea zicându-le, îi curgeau lacrimile ca pârâul.
Şi auzindu-le acestea Nifon, smeritul cugetător, a căzut la pământ în biserică şi, udând pământul cu lacrimi, zicea: „Cine sunt eu, puturosul şi păcătosul, să primesc acest fel de jug prea greu asupra grumazului meu cu totul rănit?” Atunci fraţii, auzind tânguirea sfântului, au alergat cu toţii la biserică, ca să vadă care era pricina mâhnirii lui; iar egumenul, văzând că s-au adunat toţi fraţii la biserică, le-a spus toate ale episcopului şi clericilor. Şi cum au auzit fraţii acestea, au înconjurat pe sfânt, plângând şi tânguindu-se atât de mult, încât au auzit aceasta episcopii şi clericii, care, venind înăuntru, au dat în mâinile sfântului scrisorile clerului din Tesalonic. Iar sfântul, plângând, zicea: „Eu, sfinţiţi arhierei, fiindcă sunt cu totul rănit de multele mele păcate, am venit în locul acesta ca să mă liniştesc şi să mă sfârşesc; deci cum pot să fug de calea pocăinţei şi să iau asupra mea grija de atâtea suflete, când abia pot să-mi mântuiesc sufletul meu cel păcătos?“
Episcopii au zis: „Părinte, să nu te arăţi împotrivitor dumnezeieştii hotărâri, că toţi de obşte, cu o socoteală şi un glas, te cer pe tine a fi păstor al lor“. Atunci egumenul, ca luminat de Sfântul Duh, a zis: „Du-te, cinstite părinte, că aşa este voia lui Dumnezeu, ca să înmulţeşti talantul şi să se mântuiască mulţi prin tine! Adu-ţi aminte totdeauna de acest sfinţit locaş, de dragostea noastră şi a fraţilor şi ajută-ne nouă cu desele tale rugăciuni, şi orice vei putea alt lucru trupesc de nevoie spre chiverniseala noastră; iar noi te vom avea pe tine întotdeauna întru pomenirea noastră, ca pe un vieţuitor de obşte şi fiu al sfinţitei noastre mănăstiri. Căci Domnul mi-a poruncit mie în noaptea aceasta să nu-ţi împiedic calea ta!” Acestea zicându-le, a sărutat pe fericitul Nifon, asemenea l-au sărutat pe el şi toţi fraţii cu lacrimi, iar el, pe urmă, a zis: „Părinţilor şi fraţii mei, fie voia Domnului precum hotărâţi, însă primejdie mare îmi va urma mie, nevrednicului; de aceea, rugaţi-vă Domnului pentru mine!“
Deci, luând episcopii pe sfânt, s-au dus bucurându-se şi, mergând ei în Tesalonic, a alergat atâta mulţime de popor ca să-l vadă şi să ia binecuvântare, încât se îndesa care să apuce mai înainte. Iar Duminică l-au hirotonit pe el arhiereu şi păstor al lor. După câteva zile sfântul, văzând pe creştini tulburaţi de cei de un cuget cu latinii -adică cu papistaşii -, şi de noua izvodire a mincinosului sinod din Florenţa, învăţa în fiecare zi dumnezeieştile dogme ale apostolilor şi ale dumnezeieştilor sinoade, lepădând desăvârşit născocirile cele noi şi dovezile cele sofistice ale latinilor, poruncindu-le să păzească credinţa ortodoxă curată. El îi mai mângâia pe dânşii şi pentru neorânduielile şi ispitele agarenilor, care împărăţeau de curând, îndemnându-i să rabde fără de cârtire necazurile şi pedepsele robiei, pentru nădejdea bunătăţilor celor făgăduite, şi să păzească credinţa neclintită.
Iar pe bogaţii cei nemilostivi şi neîndurători îi îndemna cu sfaturi înţelepte să fie milostivi şi să miluiască pe cei săraci, pentru că atâta de milostiv şi iubitor de săraci era, încât de multe ori, noaptea, el însuşi ducea cele de trebuinţă bolnavilor şi neputincioşilor şi cu dulceaţa cuvintelor sale trăgea pe fiecare la dumnezeiasca voie. Încă şi pe mulţi necredincioşi, preaînţeleptul îi aducea la credinţa în Hristos şi în fiecare zi îi întorcea de la rătăcirea lor. De aceea s-a auzit pretutindeni vestea despre el şi mulţi alergau la dânsul. Faima aceasta a ajuns încă şi la biserica cea mare, încât şi arhiereii doreau să se îndulcească de dânsul. Deci, după doi ani a fost chemat de toată adunarea arhiereilor la Constantinopol, pentru oarecare pricini de nevoie ale Bisericii. Şi aceasta s-a făcut cu iconomia lui Dumnezeu, ca să se pună lumina în loc mai înalt şi să lumineze pe toţi de obşte. Deci mergând sfântul la Constantinopol, a fost primit cu toată cinstea de către patriarh, de arhierei şi de tot clerul şi poporul, pentru fapta lui cea bună şi ocârmuirea cea înţeleaptă a turmei sale. Acolo a aflat şi pe dascălul său, Zaharia, şi, sărutându-se unul cu altul, s-au bucurat peste măsură. Deci s-a împlinit rugăciunea dumnezeiescului Zaharia, care a zis că se vor întâlni iarăşi în viaţa aceasta de acum. Iar după puţine zile, preasfinţitul Zaharia, îmbolnăvindu-se, s-a dus către Domnul, şi sfinţitele lui moaşte le-a îngropat dumnezeiescul Nifon cu cinste şi cu evlavie.
Apoi, după puţină vreme a adormit întru Domnul şi patriarhul Constantinopolului şi, fără întârziere, toţi arhiereii şi clericii au pus, cu stăpânire împărătească, pe prea înţeleptul Nifon în scaunul cel a toată lumea, deşi el nu-l voia. Apoi, având dumnezeiască râvnă în sfântul său suflet, el propovăduia cu mare glas dogmele dumnezeieşti, învăţând în fiecare zi ca un alt apostol, sfătuind, certând cu măsură şi sârguindu-se cu tot felul de chipuri să izgonească pe lupi din turma lui Hristos şi să întărească credinţa ortodoxă. Deci, cu dumnezeieştile şi prea înţeleptele lui cuvinte, câştiga şi pe mulţi necredincioşi, care luau în taină dumnezeiescul Botez de la dânsul şi, împuternicindu-se cu rugăciunile lui, se lepădau de patrie şi de neam, fugind departe, ca să nu se primejduiască de păgâni.
Deci Biserica lui Hristos se bucura având un luminător ca acesta, care strălucea în toată lumea; căci în acele vremi nu se găsea un alt ierarh asemenea lui. Dar diavolul, urătorul de bine, n-a suferit să vadă nişte bunătăţi ca acestea şi a pornit pe nişte clerici făcători de sminteală să izgonească pe sfânt departe de la turma lui şi făcând tovărăşii împotriva bunului păstor, au năvălit cu stăpânire împărătească, gonindu-l din patriarhie.
Iar dumnezeiescul Nifon, neştiind pentru care pricină se izgoneşte cu atâta mânie fără de socoteală, nu se dumirea şi se mâhnea, nu pentru că a fost scos din scaun, ci pentru lipsirea mântuirii creştinilor, cunoscând că toate cele pornite asupra sa sunt de la vicleanul diavol. Pentru aceea s-a rugat Domnului să ierte păcatul făcătorilor de sminteală şi să le dea gând bun, ca să se pocăiască; iar el s-a dus pe calea lui, bucurându-se că s-a izbăvit de griji şi că are să se îndulcească de liniştea cea dorită lui. Deci mergând la Sozopoli, se liniştea într-o mănăstire a Sfântului Ioan Înaintemergătorul, pe care îl iubea din tot sufletul. Şi petrecând el o viaţă prea minunată, vestea despre el a străbătut în toate părţile acelea, iar creştinii alergau să-l vadă şi să audă învăţătura lui cea folositoare de suflet.
Şi petrecând fericitul în mănăstire doi ani întregi, a fost chemat iarăşi în Constantinopol şi suit a doua oară pe scaunul patriarhal a toată lumea. Şi a strălucit iarăşi lumina în sfeşnic; şi s-a luminat toată lumea cu desele lui învăţături. Dar diavolul, nesuferind iarăşi venirea sfântului, a măiestrit împotriva lui un alt meşteşug ca să-l gonească. Într-o zi, pe când se întorcea în patriarhie de la o biserică unde slujise, s-a întâmplat că a întâmpinat fără de veste pe cale pe împărat şi, dându-se la o parte, i-a urat de bine după cuviinţă. Iar fudulul împărat, vrând cinste întocmai ca lui Dumnezeu, a ocărât pe sfânt că nu ştie să cinstească cum se cade pe împăraţi. Iar smeritul cugetător Nifon, negrăind nimic, s-a dus, zicând în sine: „Diavole, al tău este acest meşteşug viclean“. Deci, ducându-se împăratul la palat, a izgonit pe sfânt în Adrianopol, poruncind ca acolo să-l păzească ostaşii. Iar aceia care l-au dus pe el, i-au făcut multe rele pe dram, dar Dumnezeu l-a păzit nevătămat. Şi acolo l-au lăsat să locuiască într-o biserică a Sfântului Ştefan, cu mare pază. Iar sfântul mulţumind lui Dumnezeu că i s-a dat spre mângâiere biserica întâiului mucenic, se bucura şi slăvea pe Domnul, Căruia i s-a dat cu tot sufletul, fără să mai nădăjduiască la vreun ajutor omenesc.
Iar de vreme ce străbătuse vestea despre Sfântul Nifon şi în Valahia, domnul de atunci, cu numele Radu, a vrut să-l vadă pe sfânt. Deci, mergând în cetatea împărătească să plătească dajdiile, a trecut pe la Adrianopol şi, făcând în tot chipul, a luat voie de la oamenii împărăteşti şi a mers de s-a întâlnit cu sfântul; şi, plecându-şi capul, i s-a închinat cu mare evlavie. Apoi, sărutându-i cu dorinţă nemăsurată sfânta lui dreaptă, a zis: „Eu, stăpâne sfinte, de mult doream să mă învrednicesc să văd prea fericita ta faţă şi să iau rugăciunea şi binecuvântarea ta. Slăvit să fie Dumnezeu că m-am învrednicit azi şi am dobândit ce doream, dar mă mâhnesc de ispitele ce le pătimeşti“. Sfântul a răspuns: „Prea strălucite domn, prin multe necazuri se cuvine nouă să intrăm în Împărăţia cerurilor, zice Domnul. Iar dumnezeiescul Pavel scrie: Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, faţă de slava ce va să se descopere. Deci se cade să suferim primejdiile vieţii acesteia cu bucurie, precum se bucurau şi dumnezeieştii Apostoli când erau bătuţi de iudei, pentru că au fost necinstiţi pentru numele Domnului, după cum istoriseşte dumnezeiescul Luca în Faptele Apostolilor. Şi fericitul Pavel scrie în epistolele sale: Acum mă bucur întru pătimirile mele. Deci de trei ori fericiţii se bucurau în necazuri, suferindu-le cu mulţumire, pentru că aşteptau fericita nădejde; dar noi suntem puţini la suflet şi ce putem să suferim?“
Auzind domnul acestea, s-a umilit şi i-a zis: „Mă rog arhieriei tale să vii în Valahia să ne înveţi pe noi, că suntem cu totul lipsiţi de învăţătura duhovnicească şi de păstor învăţător. Acolo te voi odihni şi toţi te vor primi cu bucurie. Numai dă-mi cuvântul tău, ca să mijlocesc la păgâni să ne dea voie“. Şi primind sfântul aceasta, Radu a mijlocit şi l-a luat cu sine în Valahia şi toţi l-au primit ca pe un apostol al Domnului. Domnitorul i-a zis: „Părinte, de astăzi te avem povăţuitorul şi păstorul nostru, ca să ne înveţi pe noi calea mântuirii şi să ai stăpânire asupra lucrurilor bisericeşti şi orice vei porunci, să se facă“.
Iar dumnezeiescul Nifon a zis către el: „îţi laud socoteala ta cea bună, dar să dea Dumnezeu s-o ai până la sfârşit. Însă mă rog, orice voi face spre îndreptarea voastră, să o primiţi cu mulţumire şi chiar tu de vei greşi, să primeşti duhovnicescul meu sfat; căci atunci când poporul cel de obşte va vedea pe domnul ţării că primeşte îndreptare de pocăinţă, atunci şi ei cu înlesnire se îndreaptă; iar dimpotrivă, când domnul ţării va călca legea şi va defăima sfintele canoane, atunci se face mare cădere tuturor, pentru că oamenii se pleacă lesne spre cel rău“. Iar domnul a zis către el: „Părinte, orice vei face pentru folosul sufletelor noastre, vom primi cu bucurie“.
Atunci preaînţeleptul Nifon a poruncit să se facă sinod local, unde să se adune toţi preoţii Bisericii, egumenii mănăstirilor, boierii divanului şi domnul. Deci, fiind toţi adunaţi, fericitul a început să le propovăduiască dumnezeieştile cuvinte şi să-i îndemne la obiceiurile cele bune, cu dovezi din insuflatele de Dumnezeu Scripturi şi de la părinţii dumnezeieşti, ca să-i taie de la fiecare obicei rău. Deci toţi au primit învăţătura lui cea curgătoare de miere şi, plecându-se dumnezeieştilor lui cuvinte, se sârguiau să-şi îndrepteze toate rânduielile şi obiceiurile lor.
Sfântul a hirotonit şi doi episcopi şi, dându-le rânduitele episcopii Râmnic şi Buzău, le-a poruncit să se îngrijească de turma lui Hristos, că au să dea seamă pentru dânşii la înfricoşatul Judecător. Apoi, întorcându-se către domnul ţării, a zis în auzul tuturor: „Fiule Radu, şi tu, care ai stăpânirea în mâinile tale, se cade să sfătuieşti pe toţi supuşii tăi, să pedepseşti pe cei fără rânduială şi să nu cauţi în faţă nici la mare, nici la mic; ci să faci judecată dreaptă, că judecata este a lui Dumnezeu, după cum zice dumnezeiasca Scriptură“.
Învăţându-le sfântul toate acestea cu multă smerenie, a slobozit sinodul, ţinând destulă vreme pe preoţii şi pe monahii care erau din locuri îndepărtate, până să-i îndrepteze. Deci toţi slăveau pe Dumnezeu că le-a trimis un luminător ca acesta, care i-a povăţuit la calea adevărului, şi-l numeau pe el nou Gură de Aur. Iar el slujea dumnezeiasca Liturghie în fiecare Duminică şi praznic, ca toţi să vină la biserică şi să audă învăţătura lui. Şi se sârguia minunatul în tot chipul să-i scoată pe ei din obiceiul cel rău al beţiei, căci mai toţi erau aplecaţi cu covârşire la acea patimă, din care se nasc toate păcatele cele de moarte şi mai ales necurata desfrânare, la care erau dedaţi cei mai mulţi. Pentru aceea se silea preaînţeleptul să stingă văpaia beţiei şi cu învăţătura lui cea cu osteneală întorcea la pocăinţă mulţime multă, care se îndrepta. Dar diavolul, urătorul de bine, ce a lucrat iarăşi împotriva sfântului, ca să împiedice dumnezeiasca lui propovăduire?
Un boier mare din Moldova, fiind cu rău obicei şi făcând multe rele, a fugit din patria sa, ca să scape de stăpânirea domnească, lăsându-şi casa, femeia şi copiii şi a venit în Valahia. Şi împrietenindu-se foarte cu Radu, domnul ţării, a voit să locuiască acolo şi să ia altă femeie. Pentru aceea domnul, deşi ştia că moldoveanul avea femeie la locul său, a trecut cu vederea şi legile părinţilor şi canoanele, şi i-a dat de soţie chiar pe sora sa, afară de lege. Iar femeia lui cea după lege, auzind acel lucru, a scris o scrisoare Sfântului Nifon, plângându-se şi arătându-i că acela este însurat şi are copii. Şi luând sfântul scrisoarea, a chemat pe moldovean şi i-a vorbit cu blândeţe şi cu smerenie cele cuviincioase, ca să lase pe femeia aceea afară de lege şi să se ducă la femeia lui cea după lege. Dar acela, fiind cu rău obicei şi nepocăit, a plecat de la sfânt cu multe înfricoşări. Şi ducându-se el la domnul ţării, l-a pornit spre mânie asupra sfântului, căutând să-l izgonească din Valahia.
Iar dumnezeiescul Nifon, netemându-se nicidecum de înfricoşări, s-a dus în palatul domnului şi a dat întâi scrisoarea pe care i-o trimisese femeia lui după lege; apoi, deschizând dumnezeiasca lege, l-a rugat să nu defaime hotărârea dumnezeiască şi dumnezeieştile canoane ale Bisericii. Dar Radu, lepădând făţărnicia evlaviei cea mai dinainte, şi-a sălbăticit năravul asupra sfântului şi i-a zis: „Stăpâne, nu se cade să arăţi atâta asprime către noi, ci să ai ruşine şi frică de stăpânitori. Eu voiam şi mai înainte să-ţi zic că, îndată ce te-am adus aici, ai călcat şi ai defăimat toate predaniile şi rânduielile noastre şi ai schimbat toate lucrurile după socoteala ta. Pentru aceea, de astăzi înainte nu mai voim nici învăţătura ta, nici predaniile şi rânduielile tale, că noi suntem oameni ai lumii şi nu putem să urmăm după socoteala ta“.
Sfântul, auzind aceste cuvinte fără de nădejde, i-a zis: „Prea-strălucite domn, oare acestea nădăjduiam să-mi zici? Oare n-ai venit strălucirea ta cu boierii tăi de două şi de trei ori şi m-ai rugat să vin aici, pentru folosul sufletelor voastre? Arată-mi, preaînălţate, ce predanie şi rânduială rea v-am dat vouă şi am defăimat pe ale voastre? Vai mie! Acum văd arătat că are să vină mare urgie asupra voastră şi mă mâhnesc pentru sufletele voastre. Iar despre mine nu mă îngrijesc nicidecum, că nădejdea mea este la Acela pe Care L-am iubit şi-L iubesc din tinereţile mele şi pentru a Cărui dragoste am mare bucurie să-mi vărs şi sângele, dacă va cere trebuinţa. Domnule Radu, să ştii că toată puterea mea este legea Bisericii, pentru care Domnul meu Şi-a vărsat preasfântul Său Sânge, ca s-o curăţească de tot păcatul şi s-o sfinţească. Ea va fi curată şi sfântă cu lucrarea dumnezeieştilor porunci, pe care doresc să le păzesc până la sfârşitul vieţii mele“.
Zicând acestea, a ieşit din palat şi, ducându-se în biserică, a poruncit celor cu bună rânduială să adune poporul. Şi învăţându-i pe ei din destul, s-a îmbrăcat în veşmintele arhiereşti şi a afurisit pe moldoveanul cel fără de lege şi pe cei care îl ajutau la a lui fărădelege, depărtându-l de la Biserică împreună cu preadesfrânata, ca pe nişte călcători de lege. Apoi, sfătuind mult poporul, a spus mai înainte câte au să se întâmple Valahiei şi că domnul Radu şi moldoveanul au să primească rea moarte şi au să se sfârşească întru fărădelegea lor. După aceea a pus veşmintele arhiereşti pe Sfânta Masă, a sărutat sfintele icoane şi s-a dus.
Auzind acestea, domnul Radu a dat poruncă la toţi cetăţenii să nu-l mai numească arhiereu, nici să-i mai dea vreo cinste şi căutare. Şi dacă se va auzi că cineva i-a dat pâine sau altceva, sau l-a primit în casa sa, aceluia să-i piardă viaţa şi lucrurile să-i rămână domniei. Pentru aceea, sfântul a dat loc mâniei şi s-a dus într-o margine de sat, într-o casă mică, având toată nădejdea în Dumnezeu, Care, ca un mult-milostiv, i-a trimis cele de trebuinţă, precum de demult a trimis prorocului Ilie hrană prin corbi şi lui Daniil prin Avacum; pentru că un fecior de boier din neamul Basarabilor, cu numele de Neagoe, fiu duhovnicesc al sfântului, văzându-l în atâta strâmtorare, se mâhnea foarte şi îi ducea toate cele trebuincioase pe ascuns, căci se temea de mânia domnului.
Iar Radu, gândindu-se la blestemul sfântului şi temându-se să nu vină asupră-i fără veste vreo urgie de la Dumnezeu – pentru că, deşi avea necaz pe sfântul, îl cunoştea că este drept în toate şi cinstitor de Dumnezeu – a făcut chip şi a adus pe sfântul cu cinste în palatul său, socotind ca, prin momeli, să ia iertare. Deci i-a zis: „Prea dumnezeiescule şi preaînţelepte părinte, iartă-ne nouă toate câte ţi-am greşit ca nişte oameni şi să ai şi preasfinţia ta iertare de la noi pentru cele ce ai zis şi ai făcut împotriva noastră; deci te rugăm să nu mai ai vreo supărare asupra noastră, iar noi să te îngrijim cu bani şi haine câte îţi vor trebui, şi să te trimitem cu multă cinste unde vei voi să te duci; şi, acolo unde te vei sălăşlui, să-ţi trimitem toate cele trebuincioase. Cât despre soţia moldoveanului să nu ai grijă, că el a luat iertare de la tot soborul arhiereilor care sunt în Constantinopol şi să dai iertare şi preasfinţia ta, cum se cade“.
Iar dumnezeiescul Nifon, suspinând din adâncul inimii, a zis către el, ca unui om de rând: „Radule, Radule, nu voiesc pentru trebuinţa mea banii tăi, nici hainele tale nu-mi trebuiesc pentru acoperirea mea, nici vreo cinste nu cer de la tine, să mă ferească Dumnezeu! Adu-ţi aminte câte ai făcut să mă aduci pe mine în Valahia, ca să vă învăţ pe voi cuvântul lui Dumnezeu; şi de v-am făcut vreo fărădelege, mărturiseşte. Eu am fost rânduit de Domnul meu ca să cert pe cei fără de lege, şi la această fărădelege nu voi să fiu eu părtaş, pentru că nici o lege nu mă lasă. Singur tu m-ai adus pe mine şi iarăşi tu singur mă goneşti! Deci eu mă voi duce unde mă va îndrepta Domnul, însă voi veţi muri întru fărădelege. Multe necazuri şi dureri şi nenumărate rele au să vină pe capul vostru şi atunci mă veţi căuta, dar nu mă veţi găsi“.
Zicând sfântul acestea cu multă îndrăzneală, s-a dus de acolo şi, aflând pe Neagoe, fiul său duhovnicesc, i-a spus lui la o parte: „Văd, fiul meu, că mare urgie are să vină peste locul acesta şi ai să te primejduieşti şi tu cu tot neamul tău; dar Preaînduratul Dumnezeu te va păzi de tot răul, de vei păzi poruncile pe care ţi le-am dat ţie. Şi nu numai că te vei izbăvi de orice primejdie, ci te vei sui la mare cinste şi se va vesti numele tău în toate părţile; dar să-ţi aduci aminte şi de mine, părintele tău duhovnicesc, şi eu, de voi avea îndrăzneală către iubitorul de oameni Dumnezeu, Il voi ruga pe Dânsul pentru tine“. Apoi l-a binecuvântat şi l-a sărutat, iar Neagoe plângea şi se tânguia de lipsa unui părinte ca acesta.
După aceasta, Sfântul Nifon luând pe Macarie şi pe Ioasaf, ucenicii săi, s-a dus în Macedonia şi de acolo în Petolia, învăţând şi întărind pe creştini. Apoi s-a dus iarăşi în Sfântul Munte, la sfinţita mănăstire a Vatopedului, unde părinţii de acolo l-au primit cu toată evlavia şi bucuria, slăvind pe Dumnezeu că i-a învrednicit a dobândi un luminător şi un dascăl ca acesta. Iar pustnicii muntelui, auzind de venirea lui, alergau în fiecare zi la el, ca să ia binecuvântare şi să asculte învăţăturile lui cele folositoare de suflet.
Iar Macarie, ucenicul lui, fiind râvnitor al faptelor bune ale sfântului întru toate şi nevoindu-se cu multe nevoinţe ale pustniciei, s-a suit la vârful dumnezeieştii iubiri şi ardea inima lui să-şi săvârşească viaţa prin moarte mucenicească, pentru care şi-a arătat dorinţa sa sfântului. Şi cunoscând sfântul că dorinţa ucenicului este după dumnezeiasca voie, i-a zis: „Mergi, fiule, în calea mărturisirii, că, după dorinţa ta, te vei învrednici să iei cununa muceniciei şi să te bucuri veşnic împreună cu mucenicii şi cu cuvioşii“. După aceea, pecetluindu-l pe el cu seninul făcătoarei de viaţă cruci, l-a binecuvântat. Şi, după prorocia sfântului, aşa s-a şi întâmplat; pentru că acel cu adevărat fericit, mergând în Tesalonic, a propovăduit pe Hristos, îmbărbătându-se împotriva otomanilor. Deci a fost pedepsit de dânşii fără de milă, iar pe urmă i s-a tăiat sfântul lui cap, luând astfel cununa muceniciei. Iar dumnezeiescului Nifon i s-au descoperit acestea de la Sfântul Duh şi a zis către Ioasaf, celălalt ucenic al lui: „Să ştii, fiule, că astăzi s-a săvârşit prin mucenicie fratele tău, Macarie, şi merge să se bucure în ceruri“.
După aceasta, luând pe Ioasaf, a plecat pe ascuns din Mănăstirea Vatopedului, neştiind nimeni, şi a mers necunoscut la Mănăstirea Dionisiu, în care era – după cum se ştie -, acest fel de obicei, hotărât de către ctitorul mănăstirii, ca oricine va merge în mănăstire pentru a se face monah, dacă va fi primit, întâi să se facă argat la catâri, ca să aducă lemne şi să facă orice altă slujbă proastă, atâta vreme cât ar fi fost rânduit de întâistătător, şi apoi să-l ia în mănăstire şi să-l facă monah. Iar de era monah de mai înainte, îl socoteau în rând cu fraţii mănăstirii. Deci mergând şi Sfântul Nifon necunoscut în mănăstire, ca un simplu monah, şi după obicei fiind întrebat de cel mai mare, a pus metanie şi slujea catârilor ca argat. Şi câtă vreme a rămas necunoscut, au venit oameni trimişi de la biserica cea mare din Constantinopol ca să-l caute şi să-l pună iarăşi în scaunul cel a toată lumea, cu hotărâre împărătească. Dar, fiindcă n-au putut să-l afle, s-au întors înapoi.
Iar într-una din zile, Sfântul Nifon a fost rânduit să fie de strajă într-un loc înalt în dreptul mănăstirii, ca să păzească împotriva tâlharilor ce veneau în vremea aceea fără de veste la Sfântul Munte, robind pe mulţi şi răpind tot ce apucau. Deci, la miezul nopţii, pe când sfântul stătea la rugăciune acolo unde străjuia, nişte monahi îmbunătăţiţi, care privegheau împrejurul locului aceluia, au văzut o văpaie de foc care se suia de la pământ până la cer. Iar un frate care era împreună cu sfântul de strajă, deşteptându-se în ceasul acela, a văzut pe sfânt că era tot înfocat şi, tremurând, s-a tras de la locul lui şi a mers la mănăstire, povestind tuturor vederea cea înfricoşătoare pe care a văzut-o. Asemenea au spus şi ceilalţi monahi şi i-au încredinţat pe preoţi. Deci, adunându-se cu toţii în biserică, se rugau lui Dumnezeu să le arate cine este acest om, la care se arată astfel de semn. Iar Domnul a ascultat rugăciunea lor şi a arătat în acest fel:
Egumenul mănăstirii a văzut în vedenia sa că era în biserică şi acolo i s-a arătat dumnezeiescul Înaintemergător şi i-a zis: „Adună toată frăţimea şi ieşiţi în întâmpinarea patriarhului Nifon, că îi ajunge atâta smerenie ce a arătat-o şi s-a făcut argat, ca să nu vă păgubiţi mai mult“. Deci, deşteptându-se egumenul, a rămas uimit. Iar după câtăva vreme, venindu-şi în fire, a bătut toaca şi, adunându-se toţi fraţii, le-a povestit şi lor vedenia pe care a văzut-o, şi atunci au aflat ei că acel monah necunoscut era patriarhul Nifon. Iar când fericitul venea ca un argat, au ieşit cu toţii în dreptul gropniţei, cu făclii şi cu tămâieri şi l-au întâmpinat cu mare cinste. Atunci, îndată ce i-a văzut minunatul, s-a aruncat la pământ, udându-l cu lacrimi; iar egumenul, făcând metanie, i s-a închinat şi i-a sărutat sfintele lui mâini, zicându-i: „O, luminătorule al lumii, ajunge atâta răbdare din partea ta; ajunge ticăloşia desăvârşită pe care ai suferit-o de bună voie; ajunge atâta smerenie pe care ai arătat-o, neştiindu-te noi, proştii!” Iar fraţii plângeau cu toţii şi mai ales aceia care l-au mâhnit întru neştiinţă şi se tăvăleau la sfinţitele lui picioare, cerând iertare.
Atunci sfântul, cu multe lacrimi, a zis: „Părinţi şi fraţi ai mei, pentru aceasta m-a ascuns pe mine Domnul în acest loc de suflet mântuitor, căci eu am cerut de la Dânsul să mă izbăvesc de grijile lumii şi să fiu miluit la judecata Lui cea înfricoşată. Căci dacă nu ne vom lepăda de părinţi, de fraţi, de rudenii şi de toată slava cea omenească şi împătimirea acestei lumi – după cum El ne porunceşte nouă -, nu suntem vrednici să-I urmăm Lui; pentru că de vom câştiga toată lumea şi ne vom pierde sufletul nostru, ce folos ne este?” Iar către cei ce cereau iertare, a zis: „O, fiii şi fraţii mei! Aceia care se nevoiesc la fapta bună se cade să aibă blândeţe şi dragoste către cei de aproape şi să nu se mânie asupra lor, măcar de ar pătimi de la ei nenumărate rele; pentru că toţi suntem oameni şi nici unul nu este curat de la sine“. Şi aşa sfătuindu-i ca să nu facă altora la fel, ci să-şi facă fiecare slujba sa fără mânie şi cârtire, ajutându-se unul pe altul după putere, i-a sărutat şi i-a binecuvântat.
Apoi, intrând în mănăstire, se nevoia cu atâta asprime, încât este cu neputinţă ca cineva să povestească cu de-amănuntul nevoinţele şi ostenelile pe care le făcea, căci deşi era bătrân şi cu totul obosit de primejdii şi de izgoniri, iarăşi slujea la toate trebuinţele mănăstireşti, ca unul dintre cei mai de jos monahi. Şi a făcut multe zidiri din temelie, pe cei bolnavi îi cerceta şi pe cei necăjiţi îi mângâia.
De multe ori când mergeam – zice scriitorul acestei povestiri -şi rămâneam acolo ca să iau folos din învăţăturile lui cele de suflet folositoare, îl vedeam săpând în grădină, ajutând la moară, pogorându-se la arsana pentru trebuinţele corăbierilor. Şi se ostenea, de trei ori fericitul, împreună cu slujitorii, ca să nu cârtească şi să nu-şi piardă plata ostenelii lor. Cu toate acestea, urătorul de bine diavolul nu lipsea de a-i da război, pentru că, aflând pe unii unelte ale lui, i-a ridicat să ocărască şi să osândească pe sfânt, numindu-l făţarnic şi bârfitor. Însă sfântul, ca un prea înţelept, cunoscând vicleşugurile satanei, se ruga lui Dumnezeu să-l împuternicească să sufere toate ispitele până la sfârşit, iar pe ocărâtorii lui să-i ierte şi să-i mântuiască ca un iubitor de oameni. Şi atâta smerenie, răbdare, petrecere aspră şi sărăcie de bunăvoie avea pururea pomenitul, încât nu se gândea că a avut dregătoria arhierească şi că a fost patriarh a toată lumea, ci toate le socotea ca şi umbre şi visuri.
Şi văzând sfântul odată că fraţii, care aduceau cu corabia hrana mănăstirii de la metocuri, erau în primejdie din pricina furtunii, a intrat în corabie, că era aproape de mănăstire, şi îndată – o, minunile tale, Hristoase împărate! – a încetat furtuna şi marea s-a liniştit. Iar fraţii, căzând la sfintele lui picioare, au zis: „Preacinstite părinte, credem că orice vei cere de la Dumnezeu, toate îţi va da; pentru aceasta te rugăm să faci rugăciune către Domnul, ca unul ce ai îndrăzneală către El, ca să călătorim de aici înainte fără primejdie pe mare şi să aducem fără pagubă hrana mănăstirii“. Iar sfântul a răspuns: „Dacă nu vă veţi lenevi de canoanele şi de pravila voastră şi dacă nu veţi grăi cuvinte necuviincioase şi urâte, atunci cu lesnire vă va auzi Domnul şi vă va feri de toată întâmplarea cea rea“.
Apoi, plecându-şi genunchii pe fierul corăbiei, şi-a înălţat mâinile şi ochii la cer şi s-a rugat în taină multă vreme. Şi ridicându-se, a binecuvântat fierul de trei ori şi a zis: „Fraţilor, luaţi aminte să puneţi întotdeauna acest fier la loc curat, iar când vă va ajunge primejdia, să-l atârnaţi în mare şi atunci veţi călători fără primejdie“. De atunci se făcea acea minune mare la fiecare primejdie a mării şi îndată ce s-ar fi întâmplat furtună, monahii atârnau fierul în mare, chemând cu evlavie numele sfântului, şi astfel se făcea linişte. Şi atât se cucerniceau monahii de fierul acela, încât, când tămâiau în vremea pravilei la cântare, tămâiau şi fierul cu evlavie, socotind că văd pe Sfântul Nifon. Iar când era furtună pe mare, fraţii strigau unul către altul: „Coborâţi, coborâţi pe patriarhul în mare ca să înceteze furtuna!” Şi ca o comoară de mult preţ a fost păzit fierul acela şi a fost ţinut în mănăstire mai mult de 150 de ani.
Iar sfântul ajungând la adânci bătrâneţi, până la 90 de ani, şi cunoscând din dumnezeiasca descoperire că a venit vremea să se ducă către Hristos cel dorit, a adunat toată frăţimea şi le-a arătat vremea sfârşitului său, poruncindu-le să păzească cu dinadinsul rânduielile vieţii monahiceşti şi să se nevoiască în tot chipul, ca să se învrednicească Împărăţiei cerului. Iar fraţii, auzind această veste, plângeau şi se jeleau pentru pierderea unui părinte ca acela. Şi mai ales doi fraţi care mai înainte îl ocărâseră din neştiinţă, plângeau nemângâiaţi, cerând iertare de la el. Iar sfântul, sfătuindu-i, îi mângâia şi, binecuvântându-i, a zis către proiestoşi: „Fraţii mei, cereţi orice cerere duhovnicească voiţi de la smerenia mea, mai înainte de a-mi da duhul către Domnul“. Şi toţi au răspuns: „Voim, preasfinte Părinte, să ne dai în scris dumnezeieştile tale rugăciuni, ca să se citească la mormântul fiecărui frate când va muri şi să ia dezlegarea păcatelor care le-a făcut ca om“. Iar sfântul, fiind ascultător până la sfârşit, n-a trecut cu vederea cererea lor, ci, făcând către Dumnezeu rugăciune cu lacrimi fierbinţi ca să se împlinească cererea lor, a zis către ucenicul său Ioasaf: „Fiule, scrie pe hârtie cele ce voi zice, ca să rămână fraţilor mângâiere neîncetată“.
Iar după ce Ioasaf a scris rugăciunile cele de iertare, i-a zis sfântul: „Eu mă duc către Domnul cel dorit, iar tu, fiule, mergi la Constantinopol şi fă câte ţi-am poruncit, că acolo vei lua cununa muceniciei ca să te bucuri veşnic în cer“. Apoi, luând iertare de la toţi fraţii, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi astfel şi-a dat fericitul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în 11 zile ale lunii august. Şi câţi părinţi de pe la schituri şi de pe la mănăstiri s-au înştiinţat de aceasta, au alergat să sărute sfinţitele lui moaşte, iar fraţii plângeau lipsa bunului lor păstor. Deci, adunându-se mulţime multă, au făcut priveghere de toată noaptea şi a doua zi au îngropat cu mare cinste pe strălucitul luminător al lumii, pe piatra cea tare a suferinţei, pe răbdătorul în primejdii şi ispite, pe cel lămurit ca aurul în cuptor, pe cel care a suferit toate pentru dragostea Domnului.
În acest fel a petrecut pururea pomenitul şi Sfântul Patriarh Nifon în această viaţă de acum. Cu acest fel de isprăvi, nevoinţe şi fapte bune a strălucit în lume cel care, fiind patriarh, a născut a doua oară, prin dumnezeiescul botez, o mulţime de armeni, evrei şi otomani, şi i-a adus la Domnul cu dumnezeieştile şi curgătoarele de miere învăţături, mântuindu-i. Încă şi cu cununi muceniceşti a trimis către Domnul pe ucenicii lui.
Pentru că şi fericitul Ioasaf, după adormirea Sfântului Nifon, mergând în Constantinopol şi făcând cum i-a poruncit el, a îndrăznit înaintea turcilor şi a propovăduit pe Sfânta Treime. El a fost muncit de ei cu multe feluri de munci şi pe urmă i s-a tăiat sfântul lui cap şi a luat cununa mărturisirii după prorocirea sfântului.
Este timpul să povestesc şi cele ce s-au întâmplat în Valahia după prorocia dumnezeiescului Nifon. Pentru că după ce el a plecat de acolo, a fost mare amestecare în Biserica Valahiei, căci s-au ridicat mari sminteli de la cei bisericeşti şi de la boieri, şi în tot locul s-au făcut tulburări de vânturi, secetă şi foamete mare. Deci toţi au cunoscut că toate acestea s-au făcut pentru că a fost izgonit sfântul de acolo. Pentru aceasta, domnul Radu a trimis în toate părţile şi l-a căutat pe Sfântul Nifon, dar nu l-a găsit, după cum îi spusese sfântul mai înainte.
Iar după adormirea sfântului, Radu a căzut în boală cumplită şi de nevindecat – tot trupul i s-a spart şi ieşea din el duhoare urâtă şi nesuferită, încât nimeni nu putea să se apropie de el. Deci s-a sfârşit cu multe dureri şi a fost îngropat în mănăstirea Sfântului Nicolae, care se numeşte Mănăstirea Dealului, pe care a zidit-o el. Iar după îngroparea lui, pentru frica celor ce erau de faţă, a tremurat mormântul lui trei zile, după cum s-a întâmplat împărătesei Eudoxia, pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, încât frică şi cutremur i-a cuprins pe toţi. Deci toţi îşi aduceau aminte de Sfântul Nifon, căci toate au urmat după cum a prorocit el. Asemenea s-a primejduit şi bunul Neagoe, duhovnicescul lui fiu, după cum i-a spus mai înainte dumnezeiescul părinte. S-a primejduit încă şi cu cele mai de pe urmă primejdii de la doi domni tirani, care au domnit după moartea domnului Radu, întâi de la Mihnea şi pe urmă de la Vlad. Însă, după prorocia sfântului, nu numai că s-a izbăvit de fiecare primejdie prin rugăciunile lui, dar şi prin cererea a tot poporul, s-a făcut domn a toată Ungrovlahia.
Deci văzând Neagoe că s-au împlinit toate prorociile părintelui său duhovnicesc şi cugetând la dumnezeieştile lui învăţături, s-a aprins cu totul de dor dumnezeiesc şi a dorit să aducă în Valahia sfinţitele lui moaşte, ca să se binecuvinteze cu venirea lor de faţă şi el şi tot locul acela, care era cu totul împilat de atâtea pedepse dumnezeieşti; dar mai ales ca să ia iertare Radu, care era sub blestemul Sfântului. Deci aşa a făcut Neagoe, ca un al doilea Teodosie, căci precum acela, pentru maica sa, Eudoxia, a adus de la Cucuso sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, tot aşa şi prea cinstitorul de Dumnezeu Neagoe a făcut cu dumnezeiescul Nifon, noul Gură de Aur. El a trimis doi egumeni ai mănăstirilor şi doi cinstiţi boieri în Sfânta Mănăstire Dionisiu din Sfântul Munte, cu scrisori şi cu daruri multe ca să aducă sfintele moaşte.
Iar aceia venind, au dat scrisorile egumenului mănăstirii, care citindu-le în auzul tuturor fraţilor, toţi au rămas fără de glas multă vreme. Apoi unul dintre bătrânii cei vechi a zis către cei trimişi: „Preacinstiţi egumeni şi prea binecredincioşi boieri, noi nu defăimăm porunca domnului ţării, dar nici nu îndrăznim să ne atingem de mormântul sfântului şi mai ales nu suferim să ne păgubim de o comoară ca aceasta, care este mântuirea mănăstirii noastre. Căci, precum în viaţa lui era păzitor şi mântuitor al nostru, tot aşa şi acum, după moarte, sfintele lui moaşte ne pricinuiesc nouă mare mângâiere la tot necazul şi strâmtorarea ce sunt aduse asupra noastră de păgâni şi la alte greutăţi ce le pătimim. Singuri vedeţi în ce loc cu anevoie de umblat şi prăpăstios locuim şi nu avem altă mângâiere decât numai sfinţitele moaşte ale Sfântului Nifon, care s-a nevoit în această mănăstire. Iar acum să le ia în alt loc ni se pare lucru străin şi ni se va pricinui nouă supărare şi durere neasemănat de mare“. Dar aceia au zis: „Preacuvioşi părinţi, ascultaţi-ne pe noi şi faceţi după cuvântul domnului nostru, adică să daţi cu bunăvoirea voastră sfintele moaşte şi alegeţi dintre voi doi proiestoşi care să meargă cu noi şi vă făgăduim vouă că domnul vă va trimite mare ajutor şi multe faceri de bine va face acestei mănăstiri, trimiţând înapoi şi sfintele moaşte“.
Iar părinţii, auzind acestea, au răspuns: „Noi nu îndrăznim să săpăm, faceţi singuri ceea ce voiţi!” Atunci unul din boieri, adică marele logofăt, apucând un târnăcop şi făcând semnul Sfintei Cruci, a zis: „Eu, întărindu-mă pe credinţa şi evlavia domnului meu, mă apuc de lucru şi nădăjduiesc în rugăciunile sfântului că nu voi lua nici o vătămare!” Şi astfel a început a săpa. Şi cum s-a apropiat de sfintele moaşte – o, negrăitele Tale minuni, Hristoase! -, tot locul acela s-a umplut de o bună mireasmă nepovestită. Deci, luând sfintele moaşte, le-au pus într-un sicriu şi le-au dus în mijlocul bisericii, iar biserica s-a umplut de bună mireasmă. Apoi fraţii, adunându-se, au făcut priveghere de toată noaptea. Şi s-a auzit vestea pe la chiliile, schiturile şi mănăstirile care erau acolo pe aproape, şi părinţii au alergat cu credinţă şi cu evlavie să sărute sfintele moaşte.
Iar Atotputernicul Dumnezeu, vrând să slăvească pe Sfântul Nifon şi după adormire, pentru covârşitoarele nevoinţe şi sudori ale pustniciei lui, a rânduit ca un monah mut şi surd să meargă şi el să sărute sfintele lui moaşte. Şi îndată ce s-a apropiat de ele şi le-a sărutat, a început a vorbi fără împiedicare şi, mulţumind sfântului, povestea pretutindeni minunea. Altul, orb de amândoi ochii, fiind dus de mână, a mers să sărute şi, atingându-se cu ochii de sfintele moaşte, a văzut. Multe alte minuni a făcut Sfântul Nifon, pe care le trec pentru scurtime; dar şi acestea puţine le-am scris ca să arăt îndrăzneala pe care o avea sfântul către Dumnezeu.
Iar după trei zile, cei trimişi, luând sfintele moaşte şi oarecare monahi din mănăstire, au pornit spre Valahia şi, trecând apa Dunării, au înştiinţat pe domnul ţării, care a trimis îndată arhierei, preoţi, diaconi şi monahi spre întâmpinarea sfântului; şi când s-au apropiat sfintele moaşte de târgul Bucureştilor, a ieşit şi însuşi preacinstitorul de Dumnezeu domnul ţării, Neagoe Basarab, şi toată mulţimea poporului, cu făclii şi cu tămâieri şi, îmbrăţişând racla, au sărutat cu evlavie sfintele moaşte. Şi ridicând voievodul pe umerii săi racla cu sfintele moaşte, împreună cu cinstiţii boieri, au mers la Mănăstirea Dealului şi au pus sfintele moaşte pe mormântul domnului Radu. Apoi au făcut priveghere de toată noaptea, rugându-se fierbinte sfântului să ierte fărădelegea ticălosului Radu.
Iar la miezul nopţii, pe când privegheau, domnul Neagoe a adormit şi a văzut în vedenia sa că s-a deschis mormântul lui Radu şi s-a arătat trupul lui cu totul negru şi din toate mădularele lui curgea puroi şi ieşea o putoare rea neasemănată. Şi neputând să sufere putoarea, ruga pe sfântul să facă milă cu domnul Radu şi îndată a văzut că din racla sfintelor moaşte curgea ca un izvor, şi că sfântul spăla tot trupul acela puturos al lui Radu şi l-a făcut preafrumos şi preastrălucit, şi aşa s-a închis iarăşi mormântul lui Radu. Apoi sfântul s-a dus lângă Neagoe şi i-a zis: „Iată, fiule, că am auzit rugăciunea ta! Numai îţi poruncesc să te împaci totdeauna cu poporul tău şi să trimiţi moaştele mele la mănăstirea mea, spre mângâierea fraţilor care se nevoiesc acolo“. Apoi s-a dus şi a intrat iarăşi în sicriu.
Şi deşteptându-se iubitorul de Dumnezeu, Neagoe, a rămas uimit multă vreme, cugetând la cele ce văzuse şi, venindu-şi în sine, a strigat cu glas mare: „Slavă Ţie, Impărate ceresc, Cel ce ai slăvit cu slavă negrăită pe robul Tău cel iubit, pe Sfântul Nifon!” Şi aşa au încetat cântările de psalmi şi domnul a povestit tuturor cele ce le-a văzut în vedenia sa şi toţi au slăvit pe Dumnezeu. Iar a doua zi, când s-a săvârşit dumnezeiasca Liturghie, s-au adunat şi de prin satele din afară ale Valahiei mulţime multă, aducând cu ei nenumăraţi bolnavi, care sărutau pe sfântul cu lacrimi şi cu credinţă şi îşi căpătau sănătatea. Şchiopii se îndreptau, orbii vedeau, cei ce se chinuiau de friguri se vindecau şi mai toate bolile se goneau de la cei care alergau cu credinţă la moaştele Sfântului Nifon.
Iar domnul ţării, văzând că în fiecare zi sfântul făcea minuni, a adunat sobor şi a hotărât să se prăznuiască Sfântul Ierarh Nifon în ziua de 11 august, zi în care el a adormit, şi i-a alcătuit toată slujba. După acestea Neagoe, cinstitorul de Dumnezeu, a poruncit de a făcut cu multă cheltuială un sicriu foarte frumos de aur, împodobit cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, iar deasupra acoperământului a zugrăvit pe Sfântul Nifon, şi înaintea lui s-a zugrăvit pe sine în genunchi. Apoi a pus într-însul moaştele sfântului, luând numai sfântul lui cap şi o mână, cu voia părinţilor.
Iar spre răsplătirea lor, le-a dat preacinstitul cap al preaslăvitului Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan, pus în raclă de aur împodobită cu pietre scumpe, pe care a trimis-o în sfinţita Mănăstire Dionisiu, împreună cu celelalte cinstite moaşte ale Sfântului Nifon. Şi a dat părinţilor mult ajutor, ridicând din temelie multe zidiri în acea mănăstire şi de aceea se pomeneşte neîncetat ca ctitor. Iar sfântul cap şi mâna dumnezeiescului Nifon, cât a trăit pururea pomenitul Neagoe, le avea cu el spre sfinţenie şi spre izgonirea potrivnicului ori unde se ducea. Iar după ducerea lui din viaţă, le-a lăsat Mănăstirii Curtea de Argeş, pe care a zidit-o el, unde se află până astăzi (În prezent, ele se află la Craiova, în biserica Sfântul Dumitru, catedrala mitropoliei Olteniei), întru slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.
Sursa: Doxologia.ro
