Aleksandr Soljenițîn – Cum să reîntemeiem Rusia

de Vlad-Mihai Agache | 22 feb. 2022 | Externe | 1 comentariu

În contextul evenimentelor din Ucraina şi a argumentelor şi justificărilor prezentate de preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, pentru recunoaşterea independenţei republicilor separatiste din estul Ucrainei, o serie de comentatori publici de la noi (A.Goşu, V. Ernu, S.Ioniţă) au făcut trimitere la faptul că acestea reflectă îndeaproape viziunea lui Aleksandr Soljeniţîn despre viitorul Rusiei.

Susţinere cu care îndrăznesc să nu prea fiu de acord.

Însă, ştiindu-mi locul, nu insist să combat aceste teze, în primul rând întrucât viziunea lui Aleksandr Soljeniţîn este complet necunoscută societăţii noastre, deşi este intens vehiculată ca fiind reperul moral acceptabil de către naţiunea română, măcar şi pentru faptul că ar fi pledat, înainte de căderea U.R.S.S., pentru unirea Basarabiei cu România.

În cele ce urmează suplinesc o carenţă acută a online-ului românesc, din care lipseşte o lucrare esenţială a lui Aleksandr Soljeniţîn, scrisă în iulie 1990, în perioada în care Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.) pierdea alegerile organizate în republicile unionale, care se pregăteau să-şi declare independenţa, cu consecinţa desfiinţării U.R.S.S..

Lucrarea se numeşte „Cum să reîntemeiem Rusia?” şi cuprinde viziunea lui Aleksandr Soljeniţîn despre viitorul postsovietic al Rusiei.

Această perspectivă a fost explicată suplimentar în cărţile „Chestiunea Rusă la sfârşitul secolului XX” şi în „Rusia sub avalanşă” , dar lucrarea de faţă îşi conservă pe deplin reprezentativitatea pentru ceea ce se poate considera viziunea lui Aleksandr Soljeniţîn asupra viitorului Rusiei. Las la aprecierea cititorilor dacă ideile de mai jos au fost sau nu însuşite de conducătorii Federaţiei Ruse.

CUM SĂ REÎNTEMEIEM RUSIA?

I. VIITORUL APROPIAT

1. Ne-am rostogolit pînă la limită

Ceasul cel de pe urmă al comunismului a sunat. Dar baraca lui de beton nu s-a dărîmat încă. Şi, în loc de eliberare, să nu fim terciuiţi sub dărîmăturile lui.

Cine nu ne ştie astăzi, chiar mascate de o statistică mincinoasă, nenorocirile? Şaptezeci de ani tîrîndu-ne după orbirea natală şi malformaţia care a fost utopia marxist-leninistă, noi am oferit de bună voie eşafodului (sau am lăsat să fie cosită de „Marele război de Apărare a Patriei” , dus fără nici un har) o treime din populaţia noastră. Ne-am auto-privat de abundenţa proverbială de demult, am nimicit clasa ţărănimii şi aşazările ei, am tăiat din rădăcină pînă și sensul cultivării grînelor, iar pămîntul l-am dezobişnuit să dea roade, ba pe deasupra l-am potopit cu mări şi mlaştini. Cu reziduurile unei industrii primitive am murdărit toate împrejurimile oraşelor, am otrăvit rîurile, lacurile, peştii, deja finalizăm asta, otrăvirea ultimelor ape, a pămîntului şi a aerului, ba încă şi cu adaosul morţii atomice, cumpărînd pentru păstrare şi reziduri atomice din Apus. Jefuindu-ne noi înşine pentru următoarele noi cuceriri sub o conducere ieşită din minţi, ne-am tăiat pădurile bogate, am prădat subsolurile noastre fără seamăn, avutul irecuperabil al strănepoţilor noştri, vînzîndu-le nemilos peste hotare. Am secătuit femeile noastre în munci istovitoare, le-am smuls de lîngă copii lor, pe copii i-am lăsat pradă bolilor, sălbăticiei şi unui surogat de instruire. Sănătatea noastră este la pămînt, medicamente nu avem, pînă şi ce este o hrană sănătoasă am uitat, iar milioane de oameni ai noştri nu au locuinţă şi nedreptatea personală neajutorată şi neapărată s-a revărsat în toate părţile şi în colţurile cele mai îndepărtate ale uriaşei noastre ţări – pe cînd noi ne ţinem morţiş de un singur lucru: nu care cumva să fim privaţi de beţia nesăbuită.

Dar aşa este făcut omul – nebunia și destrucţia o suportă zi de zi, întreaga viaţă pînă la capătul ei – numai să nu care cumva cineva să îndrăznească a ne jigni şi a se atinge de naţiunea noastră! În acest caz deja nimic nu ne mai reţine în seculara noastră smerenie, în acest caz înfăşcăm cu mînie pietre, ciomege, suliţe, bîte, arme şi ne repezim la megieşi să le pîrjolim casele şi să-i ucidem. Aşa-i omul: nimic nu-l poate convinge că foamea noastră, sărăcia, morţile premature, degenararea copiilor – că oricare din aceste orori poate să stea mai presus de mîndria noastră naţională!

Şi iată de ce, cînd încercăm să propunem nişte paşi pe drumul însănătoşirii orînduirii noastre, sîntem nevoiţi să începem nu de la plăgile dureroase, nu de la suferinţele care ne răpun, ci cu răspunsul la întrebarea: ce se va întîmpla cu naţiunile? În ce graniţe geografice se va petrece tămăduirea sau moartea noastră? Şi abia pe urmă vom vorbi despre vindecare.

2. Ce este Rusia?

Cu „Rusia” asta atîta s-a tot bătut apa în piuă, fiecare o tot aminteşte fără nici o noimă. Şi cînd monstrul URSS a întins laba şi la bucăţi din Asia sau din Africa – tot aşa răsuna în toată lumea: „Rusia, ruşii”…

Dar ce este Rusia? Astăzi. Şi mîine (ceea ce-i şi mai important). Cine se referă astăzi la viitorul Rusiei? Şi unde văd graniţele Rusiei ruşii înşişi?

În trei sferturi de veac, cu toate eforturile noastre de a băga în capul altora ultrarăsunătoarea formulă despre „prietenia socialistă între popoare”, puterea comunistă a pustiit, a încîlcit şi a ticăloşit pînă într-atît relaţiile dintre aceste popoare, încît nici nu se mai desluşesc căile de întoarcere spre acea liniştită convieţuire a naţiunilor cu toate regretabilele excepţii, spre acea stare măcar de amorţită ne-diferenţiere a naţiunilor care fusese atinsă în ultimul deceniu al Rusiei pre-revoluţionare. Poate că s-ar mai fi putut amîna limpezirea şi ameliorarea situaţiei, dar nu în această cruntă nefericire care s-a prăbuşit asupră-ne acum. Astăzi se vede ce-ar fi mai paşnic şi mai cu deschidere spre viitor: cine vrea să-şi croiască viaţa proprie – să se despartă. Tocmai în starea de istovire naţională atotcuprinzătoare care ne împîclează tot restul vieţii, în această dezlănţuire de patimi din care prea puţini găsesc o ieşire în ţara noastră.

Aşadar, mulţi dintre noi ştim că într-o locuinţă comună, uneori nici nu-ţi mai vine să trăieşti. Iată, aşa-i de încins fierul la noi în problema naţională.

Iar în multe republici de la periferie forţele centrifuge sunt atît de încordate, încît nici nu mai pot fi oprite fără violenţă şi vărsare de sînge, iar cu asemenea preţ nici măcar nu mai trebuie oprite! După cum au luat-o la vale lucrurile la noi, este evident că uniunea „Socialistă Sovietică” se prăbuşeşte, oricum ar fi!; şi nu mai avem ce alegere să facem şi la ce să mai chibzuim, decît doar să ne dezmeticim mai cu agerime şi să premtîmpinăm nenorocirile, pentru ca dezmembrarea să se petreacă fără inutile suferinţe omeneşti, ci doar cu acelea care deja sînt cu adevărat de neînlăturat.

Iar eu aşa văd lucrurile: trebuie să anunţăm fără preget, cu voce tare şi clară: trei republici baltice, trei republici caucaziene, patru din Asia Centrală, dar şi Moldova (dacă se simte aşa de mult atrasă spre România) – în total unsprezece, da! – acestea neapărat şi fără întoarcere se vor despărţi (iar despre procesul separării urmează mai jos).

Despre Kazahstan. Enormul lui teritoriu actual a fost forfecat de comunişti fără pic de minte, cum s-a nimerit: dacă pe undeva cirezile nomade treceau o dată pe an, teritoriul era atribuit Kazahstanului. Deoarece pe atunci se socotea că problema trasării graniţelor era lipsită de importanţă deoarece oricum în cel mai scurt timp toate naţiunile se vor unifica.

Pătrunzătorul Ilici I-iul a declarat problema graniţelor „chiar de gradul al zecelea„. (Astfel Karabahul l-au dat Azerbaidjanului, ce importanţă avea cui? În acel moment trebuia să se intre în voie prietenului de mimă al Sovietelor – Turcia). Pînă în 1936 Kazahstanul mai era socotit o republică autonomă în Federaţia rusă, pe urmă a fost ridicat la rangul de republică unională.

Ori în componenţa lui intră sudul Siberiei, sudul Ucrainei şi întinderile centrale pustii, transformate de atunci şi reconstruite de ruşi, puşcăriaşi şi de popoare deportate. Şi astăzi în acest Kazahstan umflat, locuitorii cazani propriu-zişi sînt evident mai puţini de jumătate. Coeziunea lor, partea aflată în permanentă comuniune naţională, constituie un mare arc sudic care se extinde din Extremul Orient, atingînd spre apus aproape Marea Caspică – ţinuturi cu adevărat locuite de cazani. Şi dacă în această anvergură ei vor dori să se separe, să-i lăsăm cu Domnul! Deci, iată, scoţînd din socoteală cele unsprezece republici, rămîne ceea ce s-ar putea denumi Rusia, aşa cum era denumită de demult ţara ( cuvîntul „rusesc” îmbrăţişează de veacuri pe maloruşi, velikoruşi şi bieloruşi), deci Rusia (denumire din secolul al XVIII-lea) sau după sensul veritabil de acum: Uniunea rusă.

Oricum ar fi – mai rămîn în această Rusie o sută de popoare şi naţionalităţi, unele destul de mari, altele foarte mici. Şi iată, aici, de la acest prag, se poate şi trebuie să manifestăm o mare înţelepciune şi bunătate; numai din acest moment se poate şi trebuie să depunem toate forţele raţiunii si ale inimii pentru a confirma o prietenie rodnică a naţiunilor, integritatea fiecărei culturi şi nevătămarea fiecărei limbi.

3. Cuvînt către velikoruşi

Încă la începutul secolului trecut, o minte politică de amploare statală care a fost S.E.Krzyzanowski (polonez, n.n.) a prevăzut că „Rusia originară nu are forţe culturale şi morale pentru asimilarea tuturor periferiilor. Acest lucru istoveşte nucleul naţional rus„. S-a rostit acest adevăr într-o tară bogată şi înfloritoare, mai înainte de a se fi produs milioanele de distrugeri ale poporului nostru, înfăptuite nu orbeşte, nu la întîmplare, ci alegîndu-se cu premeditare naţiunea rusă. Astăzi, previziunea lui Krzyzanowski are semnificaţii înmiite: nu avem forţe pentru periferie, nici economice, nici sufleteşti. Nu avem suflu pentru a fi un Imperiu! – şi nici nu ne trebuie, dărîma-s-ar de pe grumazul nostru! Imperiul ne striveşte, ne suge puterile şi ne grăbeşte pieirea.

Văd însă cu adîncă nelinişte cum conştiinţa de sine a naţiunii ruse, care se trezeşte din multiplele ei destine, nu se poate nicicum elibera de gîndirea statului enorm, de înşelătoria imperială; gîndirea aceasta a preluat de la comunişti acel găunos „patriotism sovietic” şi se mîndreşte cu „marea putere statală sovietică„, care în timpul măscăriciului de Ilici al II-lea n-a făcut decît să secătuiască ultima forţă productivă a deceniilor trecute pentru înarmări nemăsurate, nimănui necesare (acum distruse pe apucate), făcîndu-se de ruşine, prezentîndu-ne întregii lumi ca pe nişte cotropitori cruzi şi lacomi – cînd în realitate genunchii noştri tremură, tremură şi iaca-iaca ne prăbuşim vlăguiţi.

Aceasta este cea mai dăunătoare pervertire a conştiinţei noastre. „Sîntem în schimb o mare putere, peste tot se ţine cont de noi„, aşa şi este, chiar şi acum, în agonia noastră sîntem nepreţuitul sprijin al comunismului. Pe cînd Japonia a putut să se împace cu soarta, să renunţe la misiunea ei internaţională şi la ademenitoare aventuri politice şi rezultatul a fost o înflorire bruscă.

Acum trebuie deci să facem alegerea decisivă: între Imperiul care ne păgubeşte de viaţă, în primul rînd pe noi înşine, şi între salvarea spirituală şi fizică a poporului nostru. Toţi ştim: mortalitatea noastră creşte şi prevalează asupra natalităţii – aşa şi vom dispărea de pe pămînt! A menţine marele Imperiu înseamnă a ne mortifica propriul popor. La ce slujeşte acest amalgam pestriţ? Ca să-şi piardă ruşii propriul lor chip? Nu spre lărgirea statului trebuie să tindem, ci spre limpezirea spiritului nostru, atît cît ne-a mai rămas. Prin desprinderea celor 11 republici, prin această aparentă jertfă, Rusia, dimpotrivă, se va elibera pe sine pentru o preţioasă dezvoltare interioară, în sfîrşit spre ea însăşi atenţia şi grija. Iar pe de altă parte, în încurcătura noastră actuală, ce alte speranţe ne mai rămîn de păstrare şi dezvoltare a culturii ruse? Cultură tot mai mică, tot mai amestecată şi măcinată?

Din nefericire, acest miraj al „unităţii de nezdruncinat” l-a purtat cu sine, timp de 70 de ani, prin toată sărăcia şi nefericirea ei, emigraţia noastră rusă, stoică şi demnă. Căci în numele „unităţii de nezdruncinat”, din 1814 şi Polonia este „a noastră” (fantezia zănatecă a lui Alexandru I de a o „ferici” cu protecţia lui) şi nicidecum nu mai putea fi „cedată”.

Dar cine ar mai susţine astăzi acest lucru? Oare Rusia a sărăcit după separarea Poloniei şi Finlandei? Dimpotrivă, s-a îndreptat. Tot astfel se va îndrepta şi mai mult după renunţarea la balastul împovărător al „pîntecului Asiei Centrale„, tot atît de nesocotit cucerit de Alexandu al II-lea, care mai bine şi-ar fi cheltuit forţele pentru edificarea reformelor sale – rămase neisprăvite – pentru naşterea unui sistem administrativ local, cu adevărat popular (zemstva).

Un filozof de-al nostru din acest secol, Ivan A. Ilici, scria că viaţa sufletească a unui popor este mai importantă decît mărirea teritoriului pe care-l stăpîneşte sau chiar decît bogăţia lui economică: însănătoşirea şi starea benefică a unui popor sînt incomparabil mai valoroase decît orice scopuri exterioare ţintind prestigiul cu orice preţ. În realitate, periferia decade deja în mod evident. Nu trebuie să aşteptăm pînă ce milioane de fugari de-ai noştri se vor revărsa în dezordine spre noi.

Trebuie să încetăm să mai repetăm papagaliceşte: „ne mîndrim că sîntem ruși„, „ne mîndrim că avem o patrie nemărginită„, „ne mîndrim„. Trebuie să înţelegem că în afară de toate celelalte cu care ne-am mîndrit pe drept, poporul nostru a fost supus catastrofei spirituale din 1917 (mai larg: 1915-1932) şi de atunci, cu jale trebuie să recunoaştem, noi nu mai sîntem cei dinainte şi deja nu se mai poate ca în planurile noastre de viitor să ne mai lăsăm purtaţi de îmgîmfare: cum să refacem puterea statală şi măreţia externă a vechii şi fostei Rusii. Bunicii și părinţii noştri „înfigînd spada în pămînt” în timpul războiului nefast, dezertînd ca să-şi prade vecinii la ei acasă – au făcut alegerea şi în numele nostru. Deocamdată pentru o sută de ani, dar cine ştie, poate că şi pentru a doua sută. N-avem de ce să ne mîndrim nici cu războiul sovieto-german, în care noi am pierdut 30 de milioane de vieţi, de zece ori mai mult decît duşmanul şi prin care n-am făcut decît să confirmăm despotismul nostru. Nu-i „de mîndrie” să-ţi întinzi ghearele spre vieţile altora; să recunoaştem că tocmai poporul nostru se află în ghearele unei boli epuizante şi să ne rugăm ca Domnul să ne dea însănătoşire şi mintea cea de pe urmă.

Şi dacă-i adevărat că Rusia în toate aceste decenii şi-a secătuit forţele vitale în folosul republicilor, atunci nici măcar pierderi economice nu vor exista din pricina separării lor, ci doar o economisire de forţe fizice.

4. Cuvînt către ucrainieni şi bieloruşi

Eu însumi aproape pe jumătate sînt ucrainian şi în primii ani de viaţă am crescut în sunetele limbii ucrainiene. Iar în mîhnita Bielorusie mi-am petrecut cea mai mare parte a anilor mei de front şi am îndrăgit pînă la suferinţă sărăcia ei tristă şi sfiosul ei popor.

Şi către unii si către alţii mă adresez acum nu din afară, ci ca unul de-al lor.

Da, poporul nostru s-a împărţit în trei ramuri abia după nefericirea ameninţătoare a invaziei tătare şi a colonizării poloneze. Este doar o minciună, inventată nu de mult, că din sec. al IX-lea ar exista un popor ucrainian diferit, cu o limbă deosebită, ne-rusească. Cu toţii am purces din mult preţuitul Kiev „de unde izvodeşte pămîntul rusesc„, cum spune letopiseţul lui Nestor, de acolo ne-a venit şi lumina creştinismului. Ne-au condus aceşti cneji: Iaroslav Mudrîi a împărţit între fii săi Kievul, Novgorodul şi toată întinderea de la Cernigov la Reazan, Murom şi Belozero. Vladimir Monomah a fost totodată şi cneaz kievean, şi cneaz de la Rostov şi Suzdal; aceeaşi unitate ne marchează şi dinspre partea slujirii mitropliţilor. Poporul Rusiei kievene a creat statul moscovit. În Lituania şi Polonia bieloruşii şi maloruşii (ucrainenii) au conştiinţa că sînt ruşi şi împreună au luptat împotriva înregimentării în armatele respective sau împotriva catolicismului. Reîntoarcerea acelor pămînturi la Rusia a fost conştientizată de toţi ca o Reunificare.

Da, dureros şi ruşinos este să ne amintim de timpurile lui Alexandru al II-lea (1863-1876), de interzicerea limbii ucrainene în publicistică iar apoi şi în literatură – dar legea n-a dăinuit multă vreme; ea ţinea de acea înţepenire sucitoare de minte atît în politica administrativă, cît şi în politica religioasă care pregătea căderea orînduirii statale ruseşti.

Totuşi şi Rada (Parlamentul) frivol-socialistă din 1917 s-a alcătuit prin înţelegerea politicienilor, nu a fost aleasă de popor. Cînd a promulgat ieşirea Ucrainei din federaţie, tot astfel nu a consultat opinia întregului popor.
Am avut prilejul să răspund deja naţionaliştilor ucraineni emigranţi care susţin sus şi tare în America: „comunismul este un mit, lumea întreagă vor s-o cucerească nu comuniştii, ci ruşii” (Aşa şi este consemnat de 30 de ani în legea Senatului american, că „ruşii” au cucerit deja China şi Tibetul). Comunismul este un soi de „mit” pe care ruşii şi ucrainenii l-au suportat pe pielea lor în închisorile cekiste încă din 1918. Un „mit” care a scos din pămînt, în ţinuturile de pe Volga, pînă şi grăunţele de sămînţă şi a condamnat 29 de gubernii ruseşti la secetă şi la foametea genocidului din 1921-22. Acelaşi „mit” a împins perfid Ucraina în aceeaşi nemiloasă foame din anii 1932-33. Împreună suportînd din partea comuniştilor o colectivizare făcută cu cnutul şi plutoane de execuţie – oare nu ne-au unit tocmai aceste suferinţe comune?

În Austria pînă şi în 1848 galiţienii îşi denumeau consiliul lor naţional „Glovna russkă rada” (Rada rusă centrală, n.n.). Dar pe urmă, într-o Galiţie desprinsă şi supusă digerării austriece s-a cultivat o limbă ucraineană stîlcită, împănată de cuvinte nemţeşti şi poloneze, precum şi ademenirea spre dezvăţarea ucrainenilor din Carpaţi de vorbirea rusească, spre un total separatism ucrainean, care la conducătorii emigraţiei actuale fie că irumpe într-o ciudată ignoranţă care pretinde că Vladimir cel Sfînt „a fost ucrainean„, fie într-o mînie deja incandescentă: „să trăiască comunismul, numai să piară moscalii!„.

Cum să nu împărtăşim durerea pentru chinurile de moarte la care au fost supuşi ucrainenii în perioada sovietică! De unde însă această conspiraţie: să tăiem Ucraina de Rusia în carne vie (şi acolo unde n-a fost vreodată vechea Ucraina, cum ar fi cîmpia sălbatică a nomazilor sau Novorossia, sau Crimeia, Donbasul şi aproape pînă la Marea Caspică). Şi dacă-i să fie „autodeterminarea naţiunii” – atunci tocmai naţiunea singură trebuie să-şi decidă soarta, ea însăşi. Fără votul întregii naţiuni, acest lucru nu poate fi hotărît.

A separa astăzi Ucraina – înseamnă a face incizia prin milioane de familii, căci aşa-i amestecul de populaţie; regiuni întregi cu predominaţie rusească; atîţia oameni puşi în situaţia stresantă de a alege între două naţionalităţi; atîţia alţii cu o origine dublă; atîtea căsătorii mixte, dar pe care nimeni pînă acum nu le-a socotit ca atare. În grosul populaţiei de bază nu există nici măcar o umbră de intoleranţă între ucraineni şi ruşi.

Fraţilor! Nu ne trebuie astăzi această despărţire crudă! Este o întunecare a minţii în timpul anilor de comunism, împreună am picat în această groapă, haideţi să ne aburcăm împreună.

Iar timp de două secole – ce mulţime de nume vestite la întretăierea celor două culturi ale noastre. După cum a şi fost formulat de M.P.Dragomanov: „de nedespărţit, dar nu şi de dizolvat„. Cu iubire de prietenie şi de bucurie trebuie să se deschidă drumul culturii ucrainene şi bieloruse, nu numai pe teritoriile ce la aparţin, ci şi pe cele ale Marii Rusii. Nici un fel de rusificare forţată, ca la sfîrşitul anilor ’20, ci o dezvoltare neîngrădită cu nimic a culturilor paralele, şcoli în ambele limbi, la alegerea părinţilor.

Desigur, dacă poporul ucrainean ar dori într-adevăr să se despartă, nimeni nu va îndrăzni să-l reţină cu forţa. Dar – diversificat este acest spaţiu şi numai populaţia locului poate să hotărască destinul lui – iar orice minoritate naţională nou creată pe acest loc trebuie să beneficieze de aceeaşi slobozenie.

Tot ce am spus pînă acum se referă pe deplin şi la Bielorusia, în afara faptului că acolo nu s-a turnat gaz pe focul unui separatism iresponsabil.

Şi mai este ceva: trebuie să ne închinăm pînă la pămînt Bielorusiei şi Ucrainei pentru nenorocirea de la Cernobîl, pricinuită de carieriştii şi idioţii sistemului sovietic – şi să încercăm să o îndreptăm din toate puterile noastre.

5. Cuvînt către popoarele mici şi către alte naţionalităţi

Chiar după toate despărţirile, statul nostru va rămîne inevitabil un multinaţional, deşi nu ne dăm în vînt după asta.

Pentru unele naţiuni, chiar dacă sînt dintre cele mari, aşa cum ar fi tătarii, başkirii, udmutrii, komii, ciuvaşii, mordvinii, iakuţii – aproape că nu există alegere: e nepractic să fii un stat înconjurat de peste tot de alt stat. Alte naţionalităţi vor avea o graniţă exterioară şi dacă totuşi doresc să se separe – interdicţii nu pot fi nici pentru ele. (Deşi nu în toate republicile autonome naţionalitatea de bază formează majoritatea). Dar prin păstrarea întregii lor originalităţi naţionale în cultură, religie, economie – rămîne pentru ele şi sensul de a face parte mai departe din Uniune.

Aşa cum s-a dovedit, crearea în secolul XX a multor state mici independente îngreunează cu o sarcină peste putere de instituţii, reprezentări, armate, taie căile de acces pe teritorii întinse comerţului şi activităţilor sociale. Astfel că şi popoarele din munţii Caucazului probabil vor mai medita dacă despărţirea este o decizie bună; înainte de revoluţie se evidenţiaseră prin fidelitate faţă de tronul rus. Nu Uniunea rusească are nevoie de alipirea popoarelor mai mici de la periferie, ci acestea au mare nevoie de alăturare. Şi dacă doresc să fie cu noi – să le primim. În sistemul statal sovietic, fals şi doar de faţadă, există totuşi şi elemente fidele, dacă sînt folosite onest. Aşa este Consiliul naţionalităţilor, unde se cuvine să fie ascultat şi să nu se piardă glasul chiar a celei mai mici naţionalităţi. Totodată este dreaptă şi ierarhia actuală: republici unionale – republici autonome – ţinuturi naţionale. Greutatea specifică numerică nu trebuie dispreţuită, a renunţa la această proporţionalitate înseamnă a da frîu liber haosului; astfel poate să vegeteze O.N.U., nu şi un stat cu capacitate vitală.

Tătarilor din Crimeia, desigur, trebuie să le fie deschisă calea reîntoarcerii în Crimeia. Dar la densitatea populaţiei care se anunţă în sec. XXI-lea, Crimeia este încăpătoare pentru vreo 8-10 milioane de locuitori, iar poporul tătar, care numără cîteva sute de mii, nu trebuie să pretindă hegemonia Crimeii.

În sfîrşit, cele mai mici naţionalităţi: neneţii, permiacii, evenii, mansi, hacaşii, ciukcii, koreacii… nu-i poţi enumera pe toţi. Toate au trăit prosper în „închisoarea popoarelor„, ţaristă iar spre dispariţie i-am împins noi, Uniunea Sovietică comunistă. Cît rău le-a pricinuit blestemata noastră administraţie şi industrializarea noastră prădalnică şi fără minte, aducînd pieire şi otrăvire pămînturilor lor, smulgîndu-le de sub picioare şi cea din urmă rădăcină vitală, mai ales celor al cărui nume devenise ameninţător de mic, încît nu mai constituia o şansă în lupta pentru supravieţuire. Trebuie să ne grăbim să le întărim, să le înviorăm şi să le salvăm! Încă nu este prea tîrziu.

Orice popor, chiar şi cel mai mic este o faţetă irepetabilă a gîndirii lui Dumnezeu. Tălmăcind testamentul creştin, Vladimir Soloviov scria: „Iubeşte toate celelalte popoare cum îţi iubeşti propriul popor.„

Secolul XX este cuprins de convulsii, este scîrbit de o politică care s-a eliberat de orice moralitate. Statele şi oamenii de stat sînt lipsiţi de ceea ce se cere de la orice om de onoare. A venit ceasul cel de pe urmă pentru a căuta forme mai înalte ale statalităţii, fundamentate nu doar pe egoism, ci şi pe compasiune.

6. Procesul de despărţire

Aşadar, declaraţia dreptului indubitabil la deplina separare a celor douăsprezece republici trebuie făcută fără amînare şi cu toată fermitatea. Dar dacă unele dintre ele se îndoiesc de oportunitatea separaţiei? Tot atît de ferm sîntem obligaţi să ne declarăm despărţirea noastră de ele noi cei care rămînem. Este o situaţie deja ajunsă la maturitate, o situaţie de neînlăturat, va exploda cînd ici, cînd dincolo; toţi văd că împreună nu mai putem trăi. Să nu mai tragem de această împovărare reciprocă.

Acest chinuitor şi cheltuitor proces de despărţire va mai împovăra în prima perioadă de tranziţie, prima perioadă de dezvoltare pe căi noi: ea necesită multe mijloace materiale, pe care nu le avem. Cu toate acestea, doar această despărţire va limpezi scrutarea viitorului.

Dar despărţirea cea mai reală nu se poate petrece printr-o succintă declaraţie. Orice acţiune bruscă şi unilaterală înseamnă dăunarea mulţimilor de destine omeneşti şi o reciprocă prăbuşire economică. Şi ea nu trebuie să se
asemene cu fuga portughezilor din Angola, pe care au lăsat-o pradă dezordinii si unui război civil de mulţi ani. Chiar din acest moment trebuie să se pună la treabă comisiile de experţi ai tuturor părţilor. Să nu uităm nici faptul că trasarea sovietică a graniţelor s-a făcut iresponsabil şi neglijent, în unele părţi vor fi probabil necesare precizări, conforme cu realităţile, în altele – plebiscituri locale sau sub control nepărtinitor.

Desigur, toate aceste pregătiri ne vor lua cîţiva ani buni. În faţa a milioane de oameni se va ridica întrebarea trudnică: să rămînem acolo unde locuim sau să plecăm? – iar această dilemă se leagă de risipirea întregii lor existenţe şi de nevoia unor ajutoare importante (Şi nu numai pentru ruşii de la periferie, ci şi pentru cei născuţi acolo, dar locuind actualmente în Rusia). Încotro să plece? Unde vor avea un nou acoperiş? Cum să trăiască pînă vor căpătă un nou loc de muncă? Situaţia nu trebuie să se transforme într-o nenorocire personală, ci să devină preocuparea acelor comisii de experţi şi grija recompenselor acordate de stat. Iar fiecare stat nou creat trebuie să ofere garanţii clare pentru drepturile minorităţilor.

Un lucru şi mai complicat; cum se va realiza separarea fară durere a economiilor naţionale sau restabili schimbul comercial şi colaborarea industrială pe o bază independentă?

Şi iată, tocmai în desfăşurarea acestei munci şi chiar numai la sfîrşitul ei, în faţa fiecărei noi formaţiuni statale se vor ridica Problemele autentice, nu cele infestate de „problema naţională” care ne-a ros într-atîta gîtul, încît ne-a măcinat toate sentimentele şi toate realităţile.

Din acel viitor ne vizitează deja evenimente imprevizibile şi paradoxale. Cît de nerăbdătoare îşi aşteaptă independenţa-naţională Gruzia! (De altfel nu Rusia a cucerit-o prin silnicie, ci Lenin în 1921). Iar astăzi deja: oprimarea abhazienilor, oprimarea osetinilor, interzicerea reîntoarcerii în regiunile natale a meshilor surghiuniţi de Stalin – oare aceasta să fie mult dorita libertate naţională?

De orice lucru ne-am ocupa, la orice ne-am gîndi în viaţa politică a contemporaneităţii nimeni dintre noi nu se poate aştepta la bine cît timp voinţa noastră goneşte cu cruzime doar după interesele proprii, trecînd cu vederea Dreptatea divină şi chiar moralitatea cea mai moderată posibilă.

7. Măsurile de neamînat ale Uniunii ruseşti

În trei sferturi de veac noi am sărăcit în asemenea grad, ne-am ticăloşit, am obosit şi am disperat atît de mult, încît mulţi oameni nu mai au putere şi li se pare că doar intervenţia Cerului mai poate fi salvatoare.

Dar Cerul nu este trimis acolo unde nu i se iese întru întîmpinare. Şi destinul copiilor noştri şi voinţa noastră de a trăi, şi trecutul nostru milenar, şi spiritul strămoşilor noştri, prelins cumva şi în noi – toate ne vor ajuta să găsim forţa de a depăşi aceste nenorociri, ca pe toate celelalte.

Deşi nu ni s-a îngăduit timpul să medităm la căile cele mai bune de dezvoltare şi să întocmim un program echilibrat, fiind condamnaţi la zbucium şi măcinare, la cîrpirea găurilor, puşi la zid ele cele mai elementare nevoi, fiecare dintre acestea urlînd despre sine, numai despre sine – nu trebuie să ne pierdem sîngele rece şi o înţelepciune prevăzătoare atunci cînd alegem primele măsuri.

N-am să mă apuc să le enumăr de unul singur: trebuie să se adune la sfat minţile practice sănătoase, să colaboreze energiile cele mai utile. Totul în economia noastră plînge cu suspine şi trebuie să-i găsim soluţiile fără de care nu se mai poate trăi.

Trebuie să le redescoperim cît mai grabnic oamenilor sensul muncii lor, căci de jumătate de veac numănui munca nu-i mai aduce vreun folos! Nu are cine să cultive grînele, nu are cine să îngrijească animalele. Milioane de oameni locuiesc în asemenea condiţii, încît nici măcar locuinţă nu se poate spune că au, sau trăiesc în nişte cămine – gunoiere. Şi-s aduşi la starea de cerşetori bătrînii şi invalizii. Şi-s năclăite de murdărie plaiurile noastre altă dată minunate, acum acoperite de grămezile de reziduuri industriale, săpate de gropi oribile, cu drumuri de netrecut. Şi se răzbună natura, dispreţuită prin lipsa noastră de recunoştinţă şi se tîrăsc pe faţa pămîntului petele radioactive ale Cernobîlului, dar nu numai ale lui.

Iar peste toate acestea, iată, să mai pregătim acum strămutarea compatrioţilor care-şi pierd locurile de trai? Da, acest lucru este de neînlăturat. Dar de unde să luăm fondurile necesare?

Iată de unde: pînă cînd vom continua să aprovizionăm şi să întărim regimuri tiranice, incapabile să se susţină? Sădite de noi în diferite părţi ale pămîntului. Pînă cînd vom permite părăduiala fără fund a veniturilor noastre? – Cuba, Vietnamul, Etiopia, Angola, Coreea de Nord, pe cînd nouă – pînă acolo s-a ajuns! – toate acestea nu ni se spun, şi mai întreţinem şi miile de „experţi” care bat drumurile pe unde se nimereşte. Dar cît sînge s-a vărsat în Afganistan – şi pe acesta nu ne îndurăm să-l oprim?

Cel care va formula la toate acestea un refuz categoric şi fulgerător – acela va fi cu adevărat om de stat şi patriot.

Şi pînă cînd şi la ce bun să mai suflăm în foalele care făuresc noi şi tot mai noi armamente? Dar flota militară din toate oceanele? Ne-am propus să cucerim planeta? Toate acestea înseamnă sute de miliarde anual. Şi acest lucru trebuie curmat – într- o singură oră. Poate să mai aştepte şi cucerirea Cosmosului. Încă un aspect: aprovizionarea avantajoasă a Europei răsăritene cu materia noastră primă. Au trăit destul în „lagărul socialist„- le ajunge. Pentru ţările Europei răsăritene ne bucurăm, fie ca ele să trăiască şi să înflorească în libertate şi să plătească pentru toate la preţuri mondiale.

Este oare puţin? Atunci să întrerupem şi investiţiile de capital incomensurabile într-o industrie care nu reuşeşte să înveţe.

În sfîrşit – averea de necuprins a PCUS. Despre asta vorbesc deja toţi. Au prădat bunurile poporului timp de 70 de ani, s-au folosit cu vîrf şi îndesat de ele. Desigur, nu ne mai pot înapoia nimic din ce a fost cheltuit, părăduit, jefuit – dar să ne dea înapoi măcar ce-a mai rămas – clădirile, sanatoriile, fermele speciale, editurile – şi să trăiască pe seama cotizaţiilor lor de partid (şi nu pe seama anilor slujiţi în aparatul de partid), să-şi plătească singuri pensiile, să nu ceară de la stat.

Şi să încetăm să mai hrănim toată nomenclatura birocratică, aparatul de conducere obscurantistă care numără multe milioane şi a produs o înţepenire a întregii vieţi a poporului – prin salariile lor mari, tinichelele lor sau magazinele lor speciale. Să se ducă la o muncă folositoare şi să se mulţumească cu ce li se dă. La o nouă ordine a vieţii patru cincimi din ministere şi comitete nu vor mai fi necesare. Iată, din toate acestea putem obţine fondurile, în schimb cu ce s-au consumat cinci – în curînd vor fi şase – ani de mult trîmbiţată „perestroikă„? Cu jalnice schimbări de locuri în interiorul comitetelor centrale. Cu lipiturile la un sistem de alegeri diform şi artificial, pantru ca nu cumva partidul comunist să-şi piardă puterea. Cu nişte legiferări falimentare, încîlcite şi nedecise.

Nu, drumul poporului nostru nu se va deschide chiar în ceasul cel de pe urmă şi nimic cu rost nu se va obţine cîtă vreme partidul comunist nu numai că nu va renunţa la avantajul constituţional, dar nu va renunţa şi la orice influenţă asupra vieţii economice şi statale, cîtă vreme nu va părăsi definitiv posturile de conducere. Ar fi de dorit ca acest lucru să nu se petreacă prin forţă, presiune sau brutalitate, ci prin propria sa căinţă publică: să recunoască deschis că printr-un şir întreg de crime, sălbăticii şi absurdităţi acest partid a înşelat poporul şi nu ştie căile de ieşire din dezastru. Iată pentru ce anume a venit timpul, nu pentru organizarea acum a unui nou partid comunist în vederea unei ruşinoase preluări a sîngelui şi noroiului pe seama numelui rusesc şi pentru a se tîrî în continuare împotriva mersului istoriei. O astfel de recunoaştere publică a vinovăţiei proprii de către partidul comunist, a criminalităţii şi neputinţei sale a devenit fie şi măcar o primă incizie în atmosfera noastră morală dens-apăsătoare.

Se mai înalţă asupră-ne şi grămada de granit a KGB-ului care de asemenea nu ne lasă să păşim în viitor. Capcana lui este străvezie – cică tocmai acum ar fi cu deosebire folositor – pentru spionajul internaţional. Toţi văd că lucrurile stau tocmai invers. Singurul lor ţel este să existe pentru sine şi să oprime orice mişcare a poporului. Acest KGB cu istoria lui sîngeroasă şi banditească de 70 de ani nu mai are nici o îndreptăţire, nici drept de existenţă.

8. Pămîntul

Nu degeaba a fost dăruit pămîntul cu însuşirea minunată şi binecuvîntată de a rodi. Pierdute sînt acele comunităţi umane care nu-s capabile să folosească această însuşire.

Pămîntul conţine în sine nu numai un sens economic, ci şi unul moral. Despre aceste lucruri au scris convingător la noi Gleb Uspenski şi Dostoievski, dar nu numai ei.

Slăbirea legăturii cu pămîntul este o mare primejdie pentru caracterul unui popor. Iar actualmente sentimentul ţărănesc este atît de oropsit şi de strivit la poporul nostru, încît poate că el nici nu mai poate să renască: e tîrziu, prea tîrziu.

Felul cum se introduce azi arenda e mai mult o înşelăciune şi o batjocură, o întregă încîlceală care nu face decît să destrame orice dorinţă a omului atras de cultura pămîntului. Arendaşii rămîn într-o dezgustătoare dependenţă faţă de conducerea colhozului ori sovhozului. Se dau cel mai adesea în arendă terenurile cele mai proaste şi degradate, iar pentru ele se ia preţ mai mare, inventarul agricol costă şi el mai scump iar producţia sînt siliţi s-o vîndă mai ieftin; ba nu se dau furajele promise, ba se ridică animalele luate în îngrijire – s-au dus pe apa sîmbetei şi munca şi banii, iar „tehnica sătească” pe neaşteptate poate să rezilieze contractul. Parcela de pămînt individuală nu înseamnă libertatea ţăranului, mai este nevoie şi de piaţă liberă şi de mijloace de transport accesibile, şi de credit, şi de reparaţii tehnice, şi de materiale de construcţie.

De toate reformele ne apucăm la modul cel mai prost posibil, aşa stau lucrurile şi în această privinţă. Se compromite cauza în sine şi se răpeşte oamenilor ultima încredere în promisiunile făcute de cei ce au puterea.

Totuşi, cu toată desprinderea noastră de pămînt (şi cu neîncrederea justificată într-o conducere care a înşelat deja de atîtea ori), la luarea în arendă a pămîntului poate că oamenii nici nu mai pot fi atraşi. Pe lîngă aceasta, arendarea pămîntului probabil că nici nu suportă concurenţa economică cu proprietatea privată asupra pămîntului care garantează şi ameliorarea pe durată a solului, nu secătuirea lui, numai în acest caz putîndu-se conta ca agricultura noastră să nu fie inferioară celei apusene. Prevăzînd şi pretinzînd o activitate autonomă în toate domeniile vieţii, cum să nu o extindem tocmai asupra pămîntului? A refuza satului proprietatea privată însemnă a-l condamna definitiv.

Dar introducerea proprietăţii private trebuie făcută cu prudenţă. În timpul lui Stolîpin au existat îngrădiri severe pentru ca pămîntul să nu nimerească în mîinile speculanţilor. Astăzi pătura ţărănească a fost dezrădăcinată, a murit şi există multă şiretenie, neîngrădită de nimic, la speculanţi anonimi care şi-au făcut deja prima acumulare de capital prin relaţii economice obscure; actuala administraţie coruptă şi coruptibilă nu, este capabilă de un control riguros – sub firma de „societăţi pe acţiuni” şi organizaţii „cooperatiste” se pot întemeia veritabile latifundii pe care să se implanteze arendaşi după bunul plac (fără să mai vorbim de cumpărarea pămîntului de către cetăţeni străini). Astfel de cumpărări în nici un caz nu trebuie îngăduite. Dacă pămîntul va fi smuls de marii proprietari – viaţa celorlalţi va fi serios strîmtorată. (Iar acest lucru nu-l putem îngădui în previziunea unei apropiate suprapopulări a întregii planete, deci şi a ţării noastre).

Cumpărarea pămîntului trebuie să se facă cu avantajele unor rate extinse pe mulţi ani, a impozitelor deasemenea. Limitarea parcelelor la dimensiuni minime (pentru locul dat) – prin ea însăşi nu îngrădeşte sensul acelei munci şi al libertăţii muncii. Dimpotrivă: eforturile fiecărui gospodar se vor îndrepta nu spre amploarea proprietăţii ci spre îmbunătăţirea prelucrării, spre caracterul intensiv al cultivării. Că Oamenii noştri pot în asemenea condiţii – chiar în cele mai istovitoare îngrădiri duşmănoase din partea puterii – să facă minuni, deja a fost dovedit pe micuţele parcele din afara oraşelor sau pe lîngă vilele personale, care au hrănit ţara asuprită de un sistem îmgîmfat colhoznic.

Limitarea suprafeţelor lasă rezerve pentru vînzarea unor mici parcele şi muncitorilor, care doresc să-şi cultive grădini de zarzavat, şi orăşenilor care caută să respire. Şi această distribuire trebuie să se facă fără plată (numai de-ar cultiva acele parcele); aceleaşi suprafeţe ar putea să fie scutite de plată şi pentru cultivatorii care cumpără pămînturi. Şi pentru toţi aceştia – pămînt trebuie să se găsească.

9. Economia

Stolîpin spunea: au se poate crea un stat al legii fără ca mai întîi să ai un cetăţean independent; ordinea socială are prioritate faţă de orice programe politice.

Iar un cetăţean independent nu poate exista fără o proprietate particulară. Timp de 70 de ani, creierul nostru a fost otrăvit cu spaima faţă de proprietatea particulară şi faţă de munca angajată ca de necuratul – aceasta a fost o mare victorie a Ideologiei asupra esenţei noastre umane (la fel cum ne-au împlintat în minte o imagine caricaturală a economiei apusene).

Dar stăpînirea unei proprietăţi, cu moderaţie, adică fără ca această stăpînire să împileze pe alţii – intră în noţiunea de personalitate, îi dă fundament. Iar prestarea unei munci angajate cu abnegaţie şi corectitudine contra unui salariu drept este o formă de ajutor reciproc între oameni şi instalează între ei bunăvoinţă.

De ce să ne mai agăţăm de o economie centralizată, „reglată” ideologic, care a aruncat întreaga ţară în sărăcie? Numai pentru a întreţine un aparat parazitar, altminteri acestuia nemairămînîndu-i nici cea de pe urmă justificare?

Desigur, lovitura pe care o resimt milioane de oameni nepregătiţi, neobişnuiţi cu trecerea spre o economie de piaţă trebuie să fie uşurată cît se poate. Din fericire (şi nefericire!) avem în acest scop acea rezervă de multe milioane a bugetului, doar să chibzuim pe ce-i cheltuim. În curînd se împlinesc şase ani de cînd zgomotoasa „perestroikă” nici nu s-a atins măcar de mişcarea de însănătoşire în agricultură – sau în industrie. Or, această amînare înseamnă ani de suferinţă a unor oameni eliminaţi din viaţă.

Dar şi a prelua cu o grabă zănatecă un tip străin de economie care s-a constituit pe aiurea timp de secole şi în stadii consecutive este deopotrivă falimentar. Nu am cunoştinţe economice şi nici o minimă îndrăzneală de a face propuneri precise. Prin ce proceduri anume este posibilă trecerea de la întreprinderi total etatizate la unele particulare şi cooperatiste; ce condiţii financiare trebuiesc prevăzute; ce anume din avutul obştesc rămîne în mîinile statului, incluzînd transportul, flota, pădurile, apele, pămîntul, subsolul, şi în ce proporţie trebuiesc cedate administraţiei teritoriale sau locale; pe seama cărui buget se vor realiza asigurările sociale, învăţămîntul, construcţiile de locuinţe; ce legislaţii noi de muncă vor fi necesare – pentru toate aceste probleme există deja o multitudine de proiecte concrete ale economiştilor, deşi, din păcate, aceştia nu au ajuns la un consens.

În general vorbind, mi se pare limpede faptul că trebuie dată cale liberă iniţiativei private sănătoase, susţinute şi apărate toate formele de întreprinderi mici, pe baza cărora localităţile vor înflori mai repede – totuşi trebuiesc limitate cu fermitate concentrările nesăbuite de capital. Să nu se permită în nici un domeniu crearea de monopoluri sau controlul exercitat de unele întreprinderi asupra altora. Monopolizarea înseamnă primejdia scăderii calităţii ( mărfurilor; o firmă îşi poate permite, în vederea menţinerii cerinţelor pieţii, să lanseze produse cu termen de folosinţă foarte scurt. De secole mîndria firmelor şi a proprietarilor lor era tocmai durabilitatea mărfurilor, astăzi, (în Apus) avem de-a face cu un şuvoi ameninţător de modele mereu înnoite şi ţipătoate iar sănătoasa noţiune de „reparaţie” dispare. Orice lucru uşor deteriorat este obligatoriu aruncat şi se cumpără altul nou – ceea ce-i tot ce poate fi mai contrar cu sentimentul omenesc de autolimitare, constituind o veritabilă destrăbălare. La toate acestea se adaugă şi ciuma psihologică a creşterii preţurilor – în ţările dezvoltate: la o creştere a productivităţii muncii, preţurile nu scad, ci cresc! Acesta este un pîrjol economic mistuitor, nu un progres (Vechea Rusie trăia cîte un secol întreg cu preţuri neschimbate).

Nu-i permis a lăsa frîu liber presiunii proprietăţii private şi egoismului – care să ducă spre un rău social distrugător de sănătate. O legislaţie contra monopolurilor trebuie să reglementeze în oricare domeniu de producţie creşterea excesivă a impozitelor. Băncile sînt necesare ca centre operative ale vieţii financiare, dar să nu le permitem să se trasforme în nişte vegetaţii sufocante şi să devină stăpînitorii secreţi ai întregii noastre vieţi.

La fel în general apare clar şi faptul că preţul ieşirii noastre din comunism nu trebuie să fie vînzarea înrobitoare capitaliştilor străini, nici a subsolurilor noastre, nici a bogăţiilor solului, cu atît mai mult, a pădurilor. Este ideea cea mai primejdioasă: să salvezi prin capital străin ceea ce a fost distrus prin dezordinea noastră internă. El va începe să curgă la noi atunci cînd va descoperi pentru el însuşi un profit înalt. Dar capitalul străin nu trebuie ademenit la noi în condiţii avantajoase pentru el şi umilitoare pentru noi – veniţi cu orice preţ şi ne turnaţi apă în adăpătoare; astfel de tranzacţii nu mai pot fi pe urmă îndreptate, ne vom transforma într-o colonie. (Deşi în trei sferturi de veac sovietic spre ce altceva ne-am rostogolit?). Capitalul străin trebuie admis într-o albie rigidă: înviorarea economică pe care o aduce cu sine să nu se transforme într-un surplus transferabil, nici într-o jefuire a mediului nostru natural. Atunci vom reuşi şi noi să grăbim egalizarea calitativă cu ţările dezvoltate.

Încă nu sînt cu desăvîrşire uitate şi pierdute capacităţile de muncă ale poporului nostru. Am văzut cum au ieşit japonezii din prăpastie şi chiar s-au înălţat nu prin contribuţii străine, ci prin înalta moralitate a muncii lor. De îndată ce se va ridica opresiunea statului asupra fiecărei activităţi şi plata va deveni dreaptă – calitatea muncii va creşte brusc iar cei pricepuţi vor străluci pretutindeni.

Chiar dacă un astfel de nivel nu va fi atins prea repede (mărfurile noastre să aibă căutare internaţională), pentru o ţară cu dimensiunile şi bogăţiile pe care le are ţara noastră se poate ca pentru un timp să fie suficientă numai piaţa internă.

Totuşi, nici un fel de viaţă economică normală, se înţelege de la sine, nu este compatibilă cu „permisiunile” actuale înrobitoare ale miliţiei. Noi trebuie să învăţăm să stimăm (făcînd deosebirea de jefuirea prin mită a boarfelor) comerţul particular sănătos, cinstit, inteligent: el alimentează şi consolidează o societate, el ne este în primul rînd necesar. Nu mă apuc nicidecum să emit păreri în probleme financiare, bugetare sau de domeniul impozitelor. Dar este clar că pe lîngă o supraveghere riguroasă şi ecologică, precum şi prin amenzi ridicate pentru deteriorarea mediului înconjurător – trebuie să fie încurajate financiar toate eforturile de reconstrucţie a naturii şi meseriile productive tradiţionale.

10. Provincia

Dacă ţara noastră va deveni vreodată înfloritoare, acest lucru hotarît nu depinde de Moscova, Petrograd, Kiev, Minsk – ci de provincie. Cheia capacităţii vitale a ţării, cât şi a vitalităţii ei culturale este eliberarea provinciei de presiunea exercitată de capitale şi a capitalelor – aceşti giganţi maladivi – de împovărarea cantităţii incomensurabile şi voluminoase de funcţii care le privează de o viaţă normală. Capitalele nu şi-au păstrat nici măcar fundamentele morale care să permită preluarea renaşterii ţării, după ce provincia a fost lăsată timp de 60 de ani pradă foametei, umilinţelor şi nimicniciei.

Întreaga provincie, întregul spaţiu al Uniunii ruseşti, pe lîngă o autoconducere puternică (cu o pondere în creştere) trebuie să capete deplina libertate de a respira economic şi cultural. Patria noastră nu poate vieţui pe cont propriu decît dacă se vor întări, să spunem, patruzeci de asemenea centre de viaţă şi lumină, risipite pe toată întinderea ei – fiecare dintre ele devenind un focar de activitate economică şi culturală, de instrucţiune publică, avînd la dispoziţie biblioteci care să deservească toate domeniile, edituri – astfel ca întreaga populaţie dimprejur să beneficieze de o hrană culturală substanţială, iar tineretul acelor ţinuturi să se poată instrui la un nivel cu nimic mai prejos decît cel din capitale. Numai astfel se poate dezvolta armonios o ţară mare.

Împrejurul fiecăruia din aceste patruzeci de oraşe, mediul social va ieşi din lîncezeală şi din primitivism. Numai printr-o asemenea redistribuire a vieţii vor începe să se construiască noi drumuri, orăşele, sate şi să se refacă peste tot cele acum compromise. Acest lucru este deosebit de important pentru Marea Siberie pe care începînd de la primele cincinale, noi am maltratat-o cu orbire şi întunecare de minte, în loc să o dezvoltăm binefăcător. Şi aici, ca şi în multe altele, drumul nostru de însănătoşire porneşte de jos.

11. Familia şi şcoala

Deşi de neamînat sînt toate cele din care ne vine astăzi dezastrul, de primă urgenţă este punerea temeliei, celui care creşte într-un timp mai îndelungat: în toţi aceşti ani ai alergării noastre în cerc, ce se va coace în copiii noştri? De la pediatrie începînd, copilărie timpurie şi pînă la instrucţia şcolară? Dacă toate acestea nu sînt imediat remediate, nu vom avea nici un fel de viitor.

Despre situaţia – în toate privinţele nenorocită – a femeii la noi, se ştie peste tot şi toţi vorbesc deja; aici nu mai este cazul de interpretări diferite şi nimic de dovedit. Şi despre scăderea natalităţii, despre mortalitatea infantilă şi despre nou născuţii bolnăvicioşi, despre situaţia groaznică în care se află casele de naşteri, creşele şi grădiniţele.

O familie normală, la noi, a încetat deja să existe. Iar boala familiei înseamnă o stare maladivă pentru statul întreg. Familia este astăzi veriga principală de salvare a viitorului nostru. Femeia trebuie să aibă posibilitatea să se întoarcă în familie pentru creşterea copiilor; ori acest lucru este condiţionat de cîştigul bărbatului (deşi, cu şomajul care este de aşteptat în prima perioadă, acest lucru nu se va putea îndeplini prea simpu; unele familii vor fi bucuroase ca măcar femeia sâ-şi păstreze deocamdată salariul).

Şi o altă grijă la fel de imperioasă este şcoala. Cît ne-am maimuţărit cu ea timp de 70 de ani!, dar rareori ea a scos absolvenţi cu autentice cunoştinţe şi acelea doar într-o serie de domenii şi acelea posibil de căpătat numai la şcoli speciale din marile oraşe iar un Lomonosov din provincie, cu atît mai mult de la ţară, astfel ar fi imposibil să mai apară, să răzbată, căci un asemenea ins nu are cale deschisă (în primul rînd viza pe buletin).

Ridicarea, şcolii trebuie să aibă loc nu numai în capitalele de republici, ci trebuie să fie o mişcare de rezistenţă pornită de la nivelul cel mai de jos, pe toată întinderea patriei. Această sarcină nu-i cu nimic mai puţin urgentă decît toate sarcinile economice. Şcoala noastră dă de mult o învăţătură proastă şi o educaţie greşită. De neacceptat este ca sarcina dirigintelui să fie o povară suplimentară, aproape neplătită; ea trebuie recompensată prin micşorarea sarcinilor pur didactice ale dirigintelui. Iar bolboroseala ateistă trebuie întreruptă urgent.

Nu de la copii trebuie început, ci de la profesori, pe aceştia noi i-am aruncat dincolo de nivelul de lîncezeală, în mizerie. Dintre bărbaţi, cei care au putut au trecut la profesiuni mai bănoase. Ori, tocmai profesorii ar trebui să constituie elita naţiunii, cu chemare pentru profesiune, lor trebuie să li se încredinţeze totul, adică viitorul nostru. Dar, în ce institute i-am învăţat pe actualii profesori şi cu ce trăncăneală ideologică? Schimbarea, salvarea cunoştinţelor autentice, trebuie începută de la programele de învăţămînt. În viitorul apropiat trebuie să ne aşteptăm, desigur, şi la şcoli particulare, cu plată, şcoli care să ridice nivelul general al întregului învăţămînt, pentru întărirea diferitelor subiecte de studiu şi laturi ale învăţăturii. Dar şi în aceste şcoli programele nu trebuie să fie iresponsabile şi fanteziste, ele trebuie să se afle sub observaţia şi controlul organelor locale de învăţămînt.

Părăsit şi de familie şi de şcoală, tineretul nostru creşte, dacă nu în direcţia criminalităţii atunci în direcţia unei limitaţii barbare, lipsită de bun simţ a ceva ademenitor ce vine din străinătăţi. Istorica Cortină de Fier a apărat excepţional ţara noastră de tot ce este bun în Apus: de acea lipsă de timiditate cetăţenească, de stima pentru personalitatea altuia, de diversitatea activităţilor individuale, de bunăstarea generală, de mişcările de binefacere – dar acea Cortină nu ajungea pînă jos de tot şi prin crăpătura de la podea s-a scurs ca un lichid cleios murdăria destrăbălată a „popkulturii de masă„, a modelor celor mai vulgare şi a nervilor publici zdruncinaţi – şi iată, aceste reziduuri au fost înghiţite cu lăcomie de tineretul nostru năpăstuit. În Apus tineretul se tîmpeşte de sătul ce e, iar al nostru de sărac ce e, înşfacă fără să stea pe gînduri toate distracţiile apusenilor. Iar servila noastră televiziune împrăştie prin toată ţara şuvoaiele acestea necurate. (Protestul faţă de acestea este considerat la noi un conservatorism moşnegesc. Dar merită a fi amintit faptul că despre fenomene asemănătoare se aud voci îngrijorate din Israel: „Revoluţia culturală ivrită nu a fost făcută pentru ca ţara noastră să capituleze în faţa imperialismului cultural american şi a produselor lui colaterale„, „gunoi intelectual„.

Toate acestea sînt cunoscute, s-a scris despre ele nu o singură dată: că dispare bogăţia de carte a bibliotecilor noastre, că sălile de lectură sînt semi-pustii, că muzeele se află în părăsire. Tocmai ele au nevoie de ajutorul statului, foate acestea nu pot trăi din biletele de intrare, ca teatrele, cinematografele sau expoziţiile de artă. (Pe cînd sportul, avînd în vedere gloria lui mondială, n-ar trebui în nici un caz să fie finanţat de stat, ci să se întreţină din veniturile proprii; iar o dezvoltare gimnastică şi de atletism se capătă de la şcoală).

12. Să depindă oare totul de orînduirea statală?

Se cuvine să recunoaştem: ţara noastră a pierdut într-un mod atroce întregul secol al XX-lea; realizările mult trîmbiţate sînt o minciună. Dintr-o ţară înfloritoare am fost aruncaţi într-o semi-sălbăticie. Stăm pe ruine.

Se discută la noi astăzi cu aprindere: ce orînduire statală ni se potriveşte acum şi care nu – şi cu asta, cică, toate s-ar rezolva. Şi o altă temă: ce nou partid vehement sau ce „front” ne-ar putea conduce acum spre succes.

Numai că la ora actuală a recăpăta puteri nu înseamnă pur şi simplu a găsi cea mai comodă formă de orînduire statală şi a-i alcătui în mare grabă o constituţie perfectă, paragraful 1, paragraful 45. Trebuie să ne dovedim mai prevăzători decît bunicii şi părinţii noştri din 1917, să nu repetăm haosul revoluţiei din februarie, ca să nu devenim din nou manechine ale înşelătoarelor lozinci şi ale oratorilor furibunzi, pentru a nu ne lăsa pradă de bună voie ruşinii încă o dată.

Schimbarea decisă a conducerii necesită spirit de răspundere şi chibzuială. Nu orice plan nou ne conduce în mod obligatoriu spre bine. Incomparabilii critici ai sistemului statal pe care i-am avut în 1916, ajungînd la putere după cîteva luni în 1917, s-au dovedit a fi total nepregătiţi şi au stricat totul. Din nimic nu reiese că nou-conducătorii de stat actuali ar fi mai lucizi şi mai pespicace. De pildă, un critic care a învins ticălosul Sistem (i-a spus aşa din prudenţă) abia ales într-o muncă practică a dovedit indiferenţă faţă de patria care hrăneşte capitala. Moscova se hrăneşte, deja de 60 de ani, pe seama unei ţări flămînde, iar de la începutul anilor ’30 a consimţit să se lase cumpărată de putere şi să împartă privilegiile, cauză din care a devenit un fel de insulă a favorurilor, avînd alte condiţii materiale şi culturale decît tot restul ţării. Aceasta a fost pricina transformării psihologiei publicului moscovit cu dreptul de a-şi spune opinia şi care de decenii nu a mai exprimat adevăratele dureri ale ţării.

Iată, în clocotul mitingurilor şi al întemeierii a tot felul de partide, nu băgăm de seamă că am şi tras pe noi veşmintele bîlciului din februarie – a celor opt luni fatale din 1917. Iar alţii, dimpotrivă, observînd, exclamă cu o oarbă îmbătare: „O nouă revoluţie din Februarie!” (Pentru exactitatea coincidenţei au apărut deja şi stindardele negre ale anarhiştilor).

După perioada de canibalism care a durat trei sferturi de veac, dacă noi am plătit un preţ atît de mare, dacă aşa s-a întîmplat că am nimerit la marginea spectrului statal unde puterea are atîta forţă – nu înseamnă că acum trebuie să ne grăbim paşii în haos: anarhia este primul stadiu al pieirii, aşa ne-a învăţat anul 1917.

Statul, dacă nu sîntem ahtiaţi după revoluţii, trebuie să aibă inevitabil stabilitate, să transforme lent tradiţia. Aşadar, statutul deja creat al unei potenţiale puteri prezidenţiale va fi pentru mulţi ani util. La actuala acumulare de nefericiri ale noastre, complicată în plus cu inevitabila separare a republicilor de la periferie – este imposibil să ne apucăm simultan de rezolvarea problematicii pămîntului, alimentaţiei, locuinţelor, proprietăţii private, finanţelor, armatei – pe deasupra şi a orînduirii statale. Ceva din actuala orînduire statală va trebui acceptat deocamdată, pur şi simplu pentru că deja există.

Desigur, treptat vom reaşeza şi organismul statal. Nu trebuie începute toate deodată, ci să o pornim de la un capăt, de jos. La o conducere centrală puternică trebuie să lărgim cu răbdare şi prudent drepturile vieţii locale.

O anume formă politică va fi acceptată treptat – deşi la lipsa noastră de experienţă politică mai curînd se pare că nu va fi de la început cea mai reuşită şi mai adaptată la necesităţile specifice ale ţării noastre. Trebuie să ne căutăm drumul propriu. Acum noi ne autoconvingem că nu trebuie să căutăm nici un drum propriu, că nu avem de ce să ne batem capota trebuie să preluăm cît mai repede „cum se face în Apus„.

Numai că în Apus se face – oh, cît de diferit! Fiecare ţară îşi are tradiţiile ei. Numai noi, carevasăzică, nu trebuie nici să ascultăm nici să ne uităm la ce spuneau oamenii noştri inteligenţi încă înainte ca noi să ne fi născut.

Să spunem şi altfel: orînduirea statală este de importanţă secundară faţă de atmosfera relaţiilor sociale. Cînd există oameni plini de nobleţe, orice orînduire statală bine organizată poate fi admisă, cînd oamenii sînt înrăiţi şi meschini – de nesuportât este şi democraţia cea mai revărsată. Dacă în oamenii înşişi nu există spirit de dreptate şi onestitate, acest lucru se manifestă în orice orînduire.

Viaţa politică nu este nicidecum cel mai important aspect al existenţei omului – politica nefiind nicidecum ocupaţia preferată a majorităţii oamenilor. Cu cît viaţa politică a unei ţări are o amploare sporită – cu atît mai multe sînt pierderile vieţii sufleteşti. Politica nu trebuie să înghită forţele spirituale şi efortul creator al poporului. În afară de drepturi, omul trebuie să-şi apere şi sufletul, să şi-l elibereze pentru viaţa minţii şi a sentimentelor.

13. Dar noi înşine – cum sîntem?

Izvorul forţei sau neputinţei unei societăţi este nivelul spiritual al vieţii şi abia pe urmă nivelul industrial. Economia de piaţă prin ea însăşi, chiar o abundenţă generală nu poate constitui empireul omenirii. Puritatea relaţiilor sociale este mai esenţială decît nivelul abundenţei. Dacă într-o naţiune au secătuit forţele sufleteşi – nici un fel de orînduire statală, fie ea chiar cea mai desăvîrşită cu putinţă şi nici un fel de dezvoltare industrială nu o va salva de la moarte; copacul scorburos şi putred nu stă în picioare. Printre toate posibilele libertăţi – în prim plan iese oricum, libertatea de a nu avea conştiinţă – pe aceasta nu o poţi interzice, n-o poţi prevedea prin nici un fel de legi. Atmosfera curată a societăţii – aceasta nu poate fi creată prin jurisdicţie.

Distrugerea sufletelor noastre timp de trei sferturi de veac – iată cel mai groaznic lucru.

Îngrozitor este faptul că o clasă conducătoare pervertită – multimilioanele partinice şi din aparatul de stat – nu este în stare să renunţe la nici unul din privilegiile smulse cu de-a sila. Timp de decenii a trăit cu neruşinare pe seama poporului şi tot astfel vrea să meargă mai departe.

Iar dintre foştii călăi şi asupritori – cui i s-au strîmtorat măcar funcţiile? Veniturile mari şi pensiile? Pînă la moarte noi l-am iubit pe Molotov, îl mai iubim şi astăzi pe Kaganovici şi pe alţii. În Germania toţi indivizii de acest fel, chiar unii de calibru mai mic, au fost judecaţi – la noi, dimpotrivă, tocmai ei ne ameninţă astăzi cu procese, iar altora – astăzi! – li se ridică monumente, ca de pildă ticălosului cekist Berzin. Dar parcă noi sîntem în stare să condamnăm criminalii de stat? Nici măcar nu ne aşteptăm din partea lor la cea mai mică căinţă. Măcar să fi trecut aceştia printr-un proces moral public. De unde, se vede că tot aşa ne vom tîrî mai departe.

Dar în ceea ce priveşte slăvitele forţe morale ale transparenţei şi perestroicii? Din preajma acestor cuvinte la modă lipseşte cuvîntul purificare. Şi iată, în noua transparenţă s-au repezit să cuvînteze şi gurile cele mai spurcate care au slujit timp de decenii totalitarismul. Din patru trubaduri ai transparenţei de astăzi – trei sînt dintre cei care nu de mult îl linguşeau pe Brejnev. Şi care dintre ei a pronunţat cuvîntul de căinţă personală, în loc să profereze blesteme la adresa „stagnării” impersonale? Iar de la catedrele universitare propovăduiesc pînă şi astăzi toţi cei care timp de decenii au întunecat conştiinţa studenţilor. Zeci de mii de oameni instruiţi de la noi sînt murdăriţi de făţărnicie şi versatilitate – iar noi nu aşteptăm căinţă de la nimeni şi tot acest gunoi sufletesc să-l lăsăm să se tîrască după noi în viitor?

Dar îndelunga mizerie sufletească de a fi un „pomanagiu” cazon al fiilor noştri? Se va curaţi vreodată?

Dar înverşunarea generală a oamenilor unii faţă de ceilalţi? – pur şi simplu răutatea împotriva celui care nu are nici o vină. Mai poate fi de mirare explozia de criminalitate la cei care pe tot parcursul anilor tineri au avut închise căile oneste?

Vechii negustori ruşi aveau un „cuvînt de onoare de negustor” (înţelegerile se făceau şi fără contracte scrise); reprezentările creştine, diversele acte de binefacere generoase cunoscute în istorie – să ne mai aşteptăm vreodată la toate acestea de la rechinii care înoată în apele tulburi sovietice?

Germania apuseană s-a acoperit de un nor de căinţă mai înainte ca acolo să aibă loc înflorirea economică. Noi nici n-am început încă să ne căim, la noi deasupra întregii transparenţe atîrnă ghirlandele de struguri grei şi mustoşi ai minciunii. Şi ne comportăm ca şi cum n-am băga de seamă.

Strîmbă ne va fi dezvoltarea.

De dorit ar fi să putem căpăta încurajare prin posibilităţile binefăcătoare ale Bisericii. Ei bine, chiar astăzi cînd toată ţara a început să se mişte, reînvierea curajului a atins prea puţin ierarhia pravoslavnică (ori, în zilele unei sărăcii generalizate, trebuie să renunţăm la fantasmele îmbogăţirii cu care ne ademeneşte puterea). Abia atunci Biserica va ajuta la însănătoşirea socială cînd va găsi în ea puterea să se elibereze de jugul statului şi să refacă acea legătură vie cu simţămintele poporului, liantul care strălucea cu putere chiar în focul anului 1917, cînd Soborul bisericesc i-a ales pe mitropoliţii Tihon şi Veniamin. Să dea şi acum, după învăţătura lui Hristos, exemplul cutezanţei, nu numai faţă de stat, ci şi faţă de societate, cutezanţă faţă le nenorocirile arzătoare de astăzi, faţă de sine însăşi Mişcarea de înviere şi în acest caz, ca în tot restul vieţii, este aşteptată şi deja a început, de jos, de la preoţimea de rînd, de la parohii uniţi, de la credincioşii plini de abnegaţie.

14. Autolimitarea

Lozinca cea mai modernă astăzi, pe care o repetăm satisfăcuţi: „drepturile omului” (deşi ea are în vedere lucruri foarte diferite. Intelectualii din marile oraşe înţeleg libertatea cuvîntului, a presei, a întrunirilor şi a emigrării, dar mulţi dintre ei ar fi indignaţi şi ar cere interzicerea unor atari „drepturi” în înţelesul poporului de rînd: dreptul de avea un spaţiu locativ, de a lucra acolo unde poţi dobîndi hrana – tocmai de aceea s-au şi năpustit cu milioanele în marile oraşe).

„Drepturile omului” – foarte bine, dar cum putem noi înşine veghea ca drepturile noastre să nu se lărgească pe seama drepturilor altora? Societatea în care drepturile sînt îngrădite nu poate face faţă încercărilor. Dacă nu dorim putere impusă cu forţa – fiecare trebuie să se înfrîneze pe sine. Nici un fel de constituţie, nici un fel de lege sau de alegeri prin ele însele nu vor echilibra societatea, deoarece oamenilor le este proprie încăpăţînarea de a-şi urmări scopurile proprii. Majoritatea, dacă ar putea să se extindă şi să înşface – tocmai aşa şi procedează. (Acest lucru a şi condus la pieire toate clasele şi grupările conducătoare din istorie).

O societate stabilă se obţine nu prin egalizarea opoziţiilor, ci pe baza unei autolimitări conştiente, pe baza a tot ce sîntem totdeauna obligaţi să cedăm justiţiei morale.

Doar prin autolimitare poate să existe în continuare omenirea care se înmulţeşte şi se îndeseşte permenent. La nimic n-ar folosi îndelunga ei dezvoltare, dacă nu se pătrunde de spiritul autolimitării; libertatea de a smulge, de a se sătura o au şi animalele. Pe cînd libertatea umană include o autolimitare benevolă în folosul altora. Obligaţiile pe care le avem trebuie să prevaleze totdeauna libertatea care ni se oferă.

Numai de-am reuşi – în însuşirea spiritului autolimitării – şi ce-i mai important – de-am şti să-l transmitem copiilor noştri.

Cu deosebire are omul nevoie de autolimitare pentru echilibrul şi seninătatea sufletului său.

Şi aici există multe posibilităţi interne. De pildă, după îndelunga noastră ignoranţă apare firească foamea: aflarea adevărului, cunoaşterea a ce anume s-a întîmplat cu noi. Dar unii observă deja, alţii vor observa în curînd că pe deasupra acestui potop contemporan de informaţii, deja supralicitate şi mărunţite, sufletul ne este prădat şi aneantizat, iar atingînd o limită trebuie să renunţăm, să ne detaşăm de această invazie informaţională. În lumea contemporană apar tot mai multe ziare diverse, fiecare dintre ele tot mai umflat iar toate laolaltă se reped să te acapareze. Tot mai multe canale de televiziune emit în tot timpul zilei (iată însă că Islanda a renunţat la orice fel de emisiune televizată măcar o zi pe săptămînă); tot mai mult sunet propagandistic, comercial şi destructiv (ţara noastră este pînă astăzi istovită de o radiodifuziune răsunătoare pe tot întinsul ei) dar cum să nu apărăm dreptul urechilor noastre la linişte, dreptul ochilor noştri la o vedere interioară?

Ieşirea cumpănită din fîşia nenorocirilor noastre – pe care Rusia va putea sau nu va putea să o îndeplinească acum – este mai trudnică decît scuturarea jugului tătar; atunci nu era nimicită creasta semeaţă a poporului şi nu era vlăguită în el credinţa creştină.

În 1754, pe timpul împărătesei Elisabeta, Piotr Ivanovici Şuvalov a propus un uimitor Proiect de economisire a poporului. Un fantezist! Păi tocmai în asta constă înţelepciunea unui stat.

II. MAI DEPARTE ÎNAINTE

1. Despre forma statală

Nu trebuie să sperăm că după trecerea acestor timpuri tulburi se va instaura o perioadă de „calm„, cînd „ne vom aşeza şi vom judeca” cum să construim viitorul. Procesul istoric este neîntrerupt şi astfel de momente de respiraţie avantajoase nu ne sînt oferite niciodată „după aceea„, aşa cum nu i-a fost dat „să stea şi să judece” nici Adunării Constituante. Şi oricît ne-ar frige actualitatea – despre orînduirea noastră viitoare – trebuie totuşi să ne gîndim „din mers„. (Mie personal, nici vîrsta nu-mi mai asigură posiblitatea de a participa la discutarea acestor probleme). Pînă la revoluţia din 1917 poporul nostru nu avea în masă noţiuni politice iar cu ceea ce propaganda ne-a bătut la cap timp de 70 de ani nu s-a realizat decît o îndobitocire. Astăzi, cînd ne-am urnit spre dezvoltarea vieţii politice se discută deja şi formele viitoarei puteri şi este folositor, pentru a evita posibile greşeli, să precizăm conţinutul unor termeni.

Oswald Spengler arăta că în diferite culturi însuşi sensul de stat este diferit şi că nu există o formă statală stabilită drept „mai bună„, pe care ar trebui s-o împrumutăm de la o cultură mare. Iar Montesquieu: „fiecărei dimensiuni spaţiale îi corespunde o formă de guvernămînt iar transferul unei forme, fără să se ţină seama de dimensiunea acelei ţări, nu rămîne nepedepsit„.

Pentru poporul dat, cu geografia lui, cu istoria pe care a trăit-o, cu tradiţiile şi profilul psihologic respectiv trebuie stabilită o orînduire care să nu-l ducă la degradare, ci la înflorire. Structura statală trebuie să ţină cont neapărat de tradiţiile poporului respectiv. Aşa grăit-a Domnul: Opriţi-vă din drumul vostru, priviţi şi întrebaţi căile vechi, unde este drumul cel mai bun şi pe el să mergeţi (Ieremia 6, 16).

Poporul are fără îndoială dreptul la putere, dar el nu vrea puterea (setea de putere este proprie doar pentru vreo două procente), el vrea în primul rînd o ordine stabilă. Chiar şi socialistul creştin G.F.Fedotov, după experienţa anului 1917, insista ca puterea să aibă forţă şi chiar scria: ea nu trebuie să depindă de sfatul legislativ ci să dea cont acestuia abia după trecerea unui interval suficient. (Acest lucru mi se pare însă exagerat).

Dacă alegem ordinea propusă de întemeiere a instituţiilor libertăţii de jos, prin păstrarea temporară a puterii centrale cu acele trăsături formal deja existente – acest lucru înseamnă că vor trece cîţiva ani, rămînînd timp de a discuta legile sănătoase ale edificării statale.

Despre viitor putem să emitem astăzi doar presupuneri, lăsînd un spaţiu experienţei pe care o avem de parcurs care ne va sugera şi idei noi. Forma statală definitivă (dacă poate fi în general definitivată) este o chestiune de aproximaţii consecutive şi de încercări.

Platon, şi după el Aristotel, a separat şi a denumit trei aspecte posibile ale orînduirii statale. Acestea sunt, în ordine firească: monarhia sau puterea unei singure persoane; aristocraţia sau puterea celor buni ori în vederea ţelurilor celor mai bune; politeia, puterea poporului într-un stat mic – polis exercitată în folosul comun (astăzi îi spunem democraţie). Toate aceste trei forme pot fi bune, dacă ele guvernează spre binele social – toate trei comportă deformări cînd urmăresc interese particulare.

De atunci se pare că nimeni, în mod practic, nu a creat nimic ce nu se poate reduce la această schemă, doar a completat-o prin diverse forme de constituţie. Şi dacă nu trecem cu vederea lipsa totală a puterii (anarhia, puterea; oricui este mai tare asupra oricui care este mai slab) şi dacă nu cădem din nou în capcana totalitarismului, inventat în secolul al XX-lea, atunci nu s-ar putea spune că avem de făcut o alegere prea largă: cursul general al contemporaneităţii ne împinge spre alegerea democraţiei.

Dar alegînd democraţia trebuie să înţelegem cu claritate ce anume alegem şi cu ce preţ. Şi s-o alegem ca pe un mijloc, nu ca pe un scop.

Filozoful contemporan Karl Popper spunea că noi alegem democraţia nu pentru că ar abunda în binefaceri, ci pentru a evita tirania. O alegem cu conştiinţa neajunsurilor ei şi a căutărilor necesare pentru a le depăşi. Deşi, în timpurile noastre, multe ţări tinere, de îndată ce au introdus democraţia ca o formă de orînduire socială, s-au înălţat pe piedestalul unui soi de principiu universal, devenind aproape un cult.

Să încercăm să urmărim sensul exact al termenului.

2. Ce este şi ce nu este democraţie

Alexis de Toqueville socotea noţiunile de democraţie şi de libertate contradictorii. A fost acesta un înflăcărat partizan al libertăţii, dar nu şi al democraţiei. G.S.Mille vedea într-o democraţie neîngrădită, primejdia „tiraniei majorităţii” iar pentru individ nu-i în fond nici o deosebire dacă se supune unui singur tiran sau unui tiran multiplu.

Fedotov scria că democraţia a fost alterată de materialismul ateist din secolul al XIX-lea care a tăiat capul omenirii. Omul de stat austriac din secolul nostru, Josef Schumpter a denumit democraţia un surogat de credinţă pentru intelectualul lipsit de religie. Şi a prevenit că nu se poate examina o democraţie în afara timpului şi ţării în care funcţionează.

Filozoful S.A. Lewicki (polonez, n.n.) a propus examinarea spiritului democratic care presupune 1. libertatea persoanei 2. stat al legii, iar pe de altă parte examinarea unor trăsături secundare neobligatorii: 1. structura parlamentară 2. legea electorală universală. Aceste ultime două principii democratice nu sînt deloc evidente.

Respectul pentru personalitatea umană este un principiu mai larg decît democraţia şi tocmai acesta trebuie menţinut neapărat. Dar a respecta personalitatea umană nu este obligatoriu doar în forma de parlamentarism. Totuşi, drepturile personalităţii nu trebuie ridicate atît de sus, încît ele să prevaleze asupra drepturilor societăţii. Papa Ioan Paul II a spus (cuvîntarea din Filipine, 1981) că în cazul unui conflict între securitatea naţională şi drepturile omului prioritate trebuie acordată securităţii naţionale, adică unei entităţi de structură mai generală fără de care se dărîmă şi viaţa individualităţii.

Iar preşedintele Ronald Reagan (cuvîntarea de la Universitatea din Moscova, 1988) s-a exprimat astfel:
„Democraţia nu este un mod de guvernare, cît un mod de a limita guvernul, pentru ca acesta să nu împiedice dezvoltarea în om a valorilor principale ce-i sînt conferite de familie şi credinţă.„

Astăzi la noi cuvîntul „democraţie” este cel mai la modă. Cîte feluri de interpretare, cu cîtă emfază este folosit, cîte speculaţii comportă!

Nu se simte însă că noi medităm cu adevărat asupra sensului lui exact. După experienţa anului 1917, cînd ne-am repezit de-a valma să intrăm în ceea ce se credea pe atunci că este democraţia – liderul proeminent al cadeţilor, V.A.Maklacov a recunoscut şi ne-a amintit tuturor: „Pentru o democraţie este necesară disciplina politică a poporului„.

Iar la noi această disciplină nu a existat în 1917 iar astăzi, după cît se pare, lipsa ei nu-i mai puţin vizibilă.

3. Universal-egal-direct-secret

Cînd în 1937, Stalin a introdus maimuţăreala „alegerilor” a fost nevoit să le dea aspectul de universal-egal-direct-secret (animal cu patru cozi), ordine care în lumea contemporană apare, neîndoielnic, ca o lege generală a naturii. Cu toate acestea, chiar după prima revoluţie franceză (constituţia din 1791) votarea nu se făcea în acest mod: au rămas restricţii şi inegalităţi în diferite circumscripţii electorale. Ideea dreptului de vot universal a învins în Franţa abia în revoluţia din 1848.

În Anglia întregului secol al XIX-lea s-au ivit luptători pentru „ordinea constituţională„, care să garanteze că nici un fel de majoritate să nu poată tiraniza minoritatea, ca în parlament să fie reprezentată întreaga diversitate de pături sociale care se bucură de stimă şi are responsabilitate faţă de ţara în care s-au format – aceasta era sarcina păstrării fundamentelor ţării. Din 1918 şi Anglia a optat pentru votul universal.

Dostoievski considera votul universal şi egal drept „cea mai stupidă invenţie a secolului al XIX-lea„. În orice caz, acest vot nu este o lege a lui Newton şi de sensurile lui ne este permis a ne îndoi. „Universal şi egal” – cînd individualităţile umane sînt inegale, cum inegale sînt şi capacităţile ori contribuţia lor la viaţa obştii, cînd există diferenţă de vîrstă, de experienţă socială, de grad de înrădăcinare în locul respectiv, în ţara respectivă?

„Secret” – de asemenea nu-i un atribut ornant, ci facilitează analfabetismul sufletesc sau răspunde, da, nevoilor fricii. Dar pe Pămînt şi astăzi există locuri unde se votează deschis.

„Direct” (adică deputaţii de diferite trepte sînt aleşi direct de la primele urne de vot) este cu precădere discutabil într-o ţară atît de vastă cum este a noastră. Îi condamnă pe alegători din start la necunoaşterea deputaţilor şi atunci superioritate numerică obţin cei care au limba mai abilă sau un sprijin mai puternic din culise.

Toate particularităţile sistemului electoral şi modalităţile de numărarea a voturilor au fost discutate în Rusia de către comisii şi comitete de partid în primăvara şi vara anului 1917, din care cauză a şi pierdut vremea Adunarea Constituantă. Dar toate partidele democratice s-au pronunţat contra alegerilor 4x-3x sau chiar 2x trepte, deoarece la asemenea alegeri se întinde un lanţ de cunoştinţe personale ale candidaţilor, reprezentanţii aleşi sînt legaţi mai strîns de locul lor de baştină, de „clopotniţa locală” – iar acest lucru ar fi lipsit toate partidele de a-şi propune candidaţii lor de la centru. Liderul cadeţUor P. N. Miliukov a insistat asupra faptului că doar alegeri directe pe mari circumscipţii „asigură alegerea unui reprezentant inteligent şi cu pregătire politică„.

Fiecăruia după cum îi este necesar.

4. Moduri de votare

Scopul votului universal este acela de a pune în evidenţă Voinţa Poporului: acea voinţă autentică ce va guverna la modul optim pentru popor. Există o astfel de Voinţă unică; ce reprezintă ea nimeni nu ştie. Semnificativ apare însă faptul că la sisteme diferite de numărare a voturilor voinţa aceasta apare în alt mod, uneori chiar la moduri contradictorii.

Pentru majoritatea cetăţenilor noştri nu pare acum important felul cum este alcătuit sistemul de votare, deşi tocmai el are o influenţă hotarîtoare. Rivalizează la ora actuală în lume cel puţin trei sisteme de numărare a voturilor: proporţional, majoritar şi al majorităţii absolute.

Sistemul proporţional aproape că nu se desfăşoară altfel decît pe baza listelor (se înţelege, pe partide): în fiecare circumscripţie se votează pentru cîteva locuri de deputat consecutiv (asa este şi mai comod pentru partide să facă propagandă şi să controleze); fiecare partid îşi propune lista candidaţilor săi. Prin aceasta candidatul este privat de răspunderea faţă de alegători, nu are de dat seama decît în faţa partidului; alegătorii, pe de altă parte, sînt lipsiţi de posibilitatea de a alege singuri un reprezentant în care să aibă încredere, alegînd de fapt un partid. (Se detaşează aici două subsisteme: „sistemul listelor închise” cînd alegătorul nu are posibilitatea de a schimba ordinea candidaţilor, aşa cum a fost ea hotărîtă de partide şi o astfel de modalitate se aplică la o populaţie cu instrucţie redusă; celălalt subsistem, al „listelor deschise” – cînd alegătorul poate să-şi manifeste preferinţa pentru candidaţii înscrişi pe o listă sau chiar să-şi prezinte lista proprie, ceea ce, e drept, îngreunează tehnica numărării voturilor. Există şi o a treia variantă, cînd cumscripţia se împarte în două, cu un singur nume în ambele părţi, dar oricum comisia pe circumscripţie va face numărătoarea pe partide şi conform unei proporţii locurile sînt distribuite partidelor şi nu persoanelor. În toate cazurile alegerea persoanelor revine în esenţă partidelor).

În 1917 toate partidele, de la cadeţi pînă la bolşevici, au preferat tocmai această modalitate şi în circumscripţiile cu mulţi candidaţi. Lucru încurajat convingător şi de cadetul influent I.V.Gesen: pentru partide este astfel mai comod să organizeze şi să acţioneze iar la „sistemul alegerilor unipersonale rolul conducător adesea poate scăpa din mîinile partidului„; modalitatea a fost agreată şi de binecunoscutul V.I.Ulianov-Lenin: a numit-o „una dintre cele mai înaintate modalităţi de votare” cînd nu se aleg anumite persoane, ci reprezentanţi ai partidului; se vede că nu degeaba i-a plăcut lui Lenin tocmai acest mod de votare.

Alegerile proporţionale după liste întăresc peste măsură puterea instanţelor de partid care alcătuiesc listele şi avantajează partidele mari şi bine organizate; este foarte avantajos pentru partide să-şi poată, implanta activiştii lor centrali în circumscripţii îndepărtate, acolo unde respectivii nu locuiesc şi în felul acesta să le asigure alegerea.

Asupra acestui punct, adică a nu se pretinde candidatului să trăiască în circumscripţia sa – a insistat îndeosebi congresul cadeţilor din 1917; modalitatea „dă posibilitatea comitetului central să centralizeze alegerile”. Dar şi celelalte partide au avut o poziţie asemănătoare. Cu alte cuvinte este vorba de o democraţie centralizată.

La un sistem proporţional, micile minorităţi de obicei nu au nici un fel de deputat în adunarea reprezentanţilor, se creează, multe fracţiuni parlamentare iar forţele se cheltuiesc în dispute sau acest lucru împinge partidele să se ocupe de îmbunătăţirea poziţiei prin coaliţii neprincipiale cu daune pentru programele lor – numai pentru a aduna voturi şi a obţine locuri în guvern. În lumea contemporană există exemple flagrante ale unor asemenea slăbiciuni statale şi ale unor îndelungate crize guvernamentale.

La sistemul majoritar se manifestă deopotrivă compromisuri nefireşti între partide, dar în forma unor blocuri anterioare alegerilor. În acest sistem, partidul (sau blocul) care dobîndeşte un avantaj cît de mic capătă un număr absolut de voturi, iar dacă rămîne în urmă cît de puţin pierde definitiv: chiar la 49% din voturi se poate să nu obţină nici un loc în parlament. Cînd şi circumscripţiile se stabilesc inexact se poate întîmpla chiar ca sistemul majoritar să dea cîştig de cauză minorităţii. Aşa s-a întîmplat, de ex., în Franţa, în 1883,1889, 1902: unii deputaţi învingători în alegeri obţin mai puţine voturi decît cei declaraţi nereuşiţi; în ultimele două cazuri n-au fost deloc reprezentaţi în camera deputaţilor 53% din alegători. În schimb, cu un asemenea sistem se creează un guvern stabil.

Sistemul de alegeri introdus acum la noi, de majoritate absolută (pentru care este posibil şi un al doilea tur de scrutin) respinge de asemenea partidele mici, dar dă posibilitatea să se negocieze voturile, între primul şi cel de al doilea tur de scrutin.

La acest sistem cu două partide, ca în SUA, candidaţii independenţi nu constituie un factor de decizie, alegătorul dîndu-şi votul unuia dintre cele două partide (ambele cu un aparat partinic puternic şi cu susţinători foarte bogaţi). La acest sistem nemulţumirea socială, nu dintr-odată, nu totdeauna, dar îşi găseşte o ieşire, negativă însă: să fie schimbat cu orice preţ respectivul partid de guvernămînt, fără garanţia că cel care-l înlocuieşte va fi mai bun.

Dar, în general vorbind, orice votare, la orice sistem de numărare a voturilor, nu constituie o căutarea adevărului. Totul se reduce la cifre, la ideea aritmetică simplificată, la înghiţirea minorităţii de către majoritate ori acest lucru constituie un instrument periculos: minoritatea nu este mai puţin importantă pentru societate decît majoritatea iar aceasta din urmă se poate înşela.

„Nu urma majoritatea în rău şi nu hotărî după cei mai mulţi, renunţînd la adevăr” (Facerea, 23,2).

Pe lîngă aceasta, campaniile electorale cu cifre mari de voturi şi cu alegători anonimi sînt atît de zgomotoase, ţipătoare şi adesea întovărăşite de veritabile pasiuni părtinitoare ale mijloacelor de informare în masă, încît creează o repulsie unei importante părţi a populaţiei. Televiziunea prezintă aspectul exterior al candidatului, ţinuta, particularităţile de vorbire, nu şi capacităţile lui de a deţine un rol în stat. În orice campanie de acest gen are loc o vulgarizare a ideilor statale. Pentru puterea de a reuşi în bine este nevoie de talent şi creativitate – e oare uşor de ales asemenea candidaţi printr-un vot universal desfăşurat pe spaţii enorme?

Prin el însuşi un asemenea sistem obligă la o activitate mai presus de interesele politice, ba chiar dimpotrivă: cine pleacă de la principii morale poate să piardă foarte uşor.

A.Toqueville, studiind SUA în secolul al XIX-lea a ajuns la concluzia că democraţia este un stat al mediocrităţii. (Deşi împrejurările extraordinare prin care trece o ţară pun în lumină şi personalităţi puternice).

5. Reprezentanţa poporului

Trecînd prin alegeri candidatul devine reprezentant al poporului. Democraţia ateniană respingea orice „reprezentanţă”, considerînd o un aspect al oligarhiei. Dar ea îşi putea permite acest lucru la dimensiunile reduse pe care le-a avut.

Dimpotrivă, Statele Generale franceze în 1789 abia constituite au introdus legea după care orice deputat este doar un membru al adunării colective care reprezintă voinţa poporului. Prin aceasta fiecare deputat era despărţit de alegătorii săi şi de responsabilitatea personală faţă de aceştia.

Cele patru Dume de stat consecutive de la noi au exprimat prea puţin adîncurile spaţiilor ruseşti, fiind exponente doar a cîtorva oraşe în care majoritatea populaţiei n-a pătruns în fond sensul acelor alegeri şi nici a acelor partide. Şi strălucitul deputat care a fost V.Maklakov a recunoscut că şi „într-o democraţie voinţa poporului este o ficţiune: în ea se iau hotărîri ale majorităţii parlamentare„. Sînt de altfel imposibile nişte decizii precise ale poporului în toate situaţiile viitoare imprevizibile. Şi nu există un impuls care să oblige pe aleşii actuali să se ridice mai presus de interesele lor electorale viitoare, mai presus de combinaţiile partinice şi să servească doar interesele patriei înţelese la modul fundamental, fie (chiar inevitabil) şi în pofida intereselor proprii sau în dauna partidului său.

Se face ceea ce este superficial, pe placul alegătorilor, deşi într-un sens mai adînc sau mai de perspectivă acţiunea respectivă ar fi spre răul acestora. Iar într-un stat atît de mare cum este al nostru posibilitatea de a-i verifica pe candidaţi este minimă şi mult mai mare-i posibilitatea de a-i folosi în rău. Nu există un mecanism prin care să fie controlaţi, ci numai posibilitatea încercării de a-i recuza la alegerile următoare; altă influenţă asupra mersului guvernării unui stat majoritatea poporului nu are. (Şi, în fond, nici la vreo altă reprezentanţă cetăţenească, comercială – deputaţii nu pot avea mai multe drepturi decît cei care le-au încredinţat mandatul pe care-l pierd dacă-l îndeplinesc neonest).

Dar şi aşa stînd lucrurile, apare paradoxul: la un sistem cînd guvernul se formează pe baza majorităţii parlamentare, membrii acestei majorităţi încetează deja să mai fie reprezentanţii independenţi ai poporului, eventual să se opună guvernului – din toate puterile îl slujesc şi-l sprijină pentru ca acesta să se menţină cu orice preţ. Cu alte cuvinte, legislatorii se supun puterii executive.

(De altfel, principiul deplinei separări a puterilor legislative, executive şi judecătoreşti este şi el atacabil: nu ar însemna acest lucru o dezmembrare a unui organism statal viu? Aceste trei puteri despărţite au nevoie de un control comun, dacă nu formal, atunci unul etic etc).

Şi încă: toate metodele de luptă preelectorală pretind anume calităţi de la un candidat, iar pentru a conduce statul cu totul alte însuşiri, care nu au nimic de a face cu primele. Este rar cazul cînd cineva posedă ambele feluri de calităţi, cele din urmă l-ar deranja în competiţia preelectorală.

Între altele, „reprezentanţa” devine un fel de profesie a omului, pe toată viaţa aproape. Se alcătuieşte o pătură de „politicieni profesionişti„, pentru care politica devine o meserie şi o sursă de venituri. Aceştia fac slalomuri în sistemul combinaţiilor parlamentare şi nu mai poate fi vorba de „voinţa poporului„…

În majoritatea parlamentelor frapează preponderenţa juriştilor şi avocaţilor, „Jurocraţia„. (Cu atît mai mult, cu cît legile există într-o atare abundenţă şi procedurile juridice sînt atît de complicate, încît omul de rînd devine incapabil să se apere în faţa legii şi la fiecare pas are nevoie de protecţia costisitoare a unui avocat).

6. În ce se poate transforma

Desigur, sistemul democratic dă posibilitatea observării acerbe a acţiunilor funcţionarilor. Deşi, oricît ar fi de mirare, democraţiile contemporane s-au acoperit şi ele cu bălăriile unei împovărătoare birocraţii.

Totuşi: şi în alegerile generale majoritatea este departe de a se exprima totdeauna pe sine. Elecţiunea propriu-zisă se exprimă uneori foarte palid. Într-o serie de ţări apusene, mai mult de jumătate din alegători, ba chiar pînă la două treimi, în general nu se prezintă la urnele de vot, ceea ce face ca întreaga procedură să apară fără sens. Cifra alegătorilor este adesea atît de controversată, încît o minimă prioritate se obţine numai prin adaosul provenit de la un partid mărunt şi insignifiant, de parcă tocmai el ar hotărî destinul ţării sau cursul ei de dezvoltare.

În principiu acest lucru a fost de mult prevăzut de S.L. Franck: „şi într-o democraţie stăpîneşte minoritatea„. Iar V.V. Rozanov: „Democraţia este un mijloc prin care o minoritate bine organizată conduce majoritatea neorganizată„.

Într-adevăr, o democraţie elastică şi bine exersată are putinţa de a lipsi de forţă protestele oamenilor simpli, de a le anihila ieşirea publică. Nedreptăţi se fac şi în democraţie iar ticăloşii izbutesc şi în democraţie să se strecoare de la răspundere. Aceste mijloace se pulverizează în instituţiile birocraţiei democratice şi devin de nedescoperit. Astăzi şi din partea celei mai vechi democraţii din lume, cum este cea elveţiană, se aud semnale de alarmă (Hans Staube): „hotărîrile importante se iau în locuri anonime şi necontrolabile, undeva în culise obscure, sub influenţa grupelor de presiune a lobby-ştilor„.

Şi la o egalitate juridica generală ramîne de fapt o inegalitate între bogaţi şi săraci, adică a celor mai puternici şi a celor mai slabi. (Deşi nivelul sărăciei, aşa cum este înţeles el astăzi în Apus, e cu mult mai ridicat decît ne-am putea închipui).

Specialistul nostru în drept statal B.N. Cicerin a observat în secolul al XIX-lea că din aristocraţia de toate felurile ramîne la suprafaţă şi într-un regim democratic una singură: cea financiară. Cum am putea nega faptul că în democraţie banii asigură puterea reală, că se produce o inevitabilă concentrare a puterii în mîinile oamenilor cu bani mulţi?

În anii socialismului putred s-au adunat asemenea averi şi în „economia din umbră„, înfrăţite cu aşii birocraţiei şi chiar în anii de funcţionare ai „perestroicii” s-au îmbogăţit unii, folosind încîlceala unor legi neclare iar acum se înghesuie deschis la start – cu atît deci mai importantă devine interzicerea cu stricteţe a oricărui fel de monopol pentru a nu le permite acestora accesul la putere.

De tristeţe este şi faptul că pseudo-elita intelectuală, născută din actuala competitivitate ia în derîdere caracterul absolut al noţiunilor de Bine şi Rău, îşi maschează indiferenţa faţă de ele prin „pluralismul de idei” şi de fapte.

Democraţia europeană s-a adăpat iniţial la sentimentul responsabilităţii creştine, al autodisciplinei. Totuşi, treptat, aceste fundamente se spulberă. Independenţa spirituală este oprimată, se supune dictaturii vulgarităţii, modei, intereselor de grup.

Intrăm în democraţie, nu în cea mai sănătoasă fază a ei.

7. Partidele

S-a ajuns astăzi la situaţia că noi nu mai concepem viaţa politică fără partide, aşa cum pe cea personală n-o cunoaştem fără familie.

Troţki, o lună înainte de răsturnarea din octombrie a declarat: „Ce este partidul? O grupare de oameni care obţin puterea pentru a avea posibilitatea de a-şi îndeplini propriul program. Partidul care nu vrea puterea este nedemn dea se numi partid„.

Desigur, partidul bolşevic este o mostră unicat. Totuşi fenomenul însuşi al partidului este foarte vechi şi de mult înţeles, încît Titus Livius încă scria: „Lupta dintre partide este fi va fi totdeauna pentru un popor o nenorocire mai mare decît războiul, foametea şi molimele sau decît altă mînie a zeilor„.

„Partid” înseamnă parte. A ne împărţi în partide înseamnă a ne diviza în părţi. Partidul ca parte a poporului – cui i se opune? Evident – restului poporului care nu l-a urmat. Fiecare partid se străduieşte înainte de toate nu în favoarea întregii naţiuni, ci pentru sine şi ai săi. Interesul naţional este eclipsat de interesele partinice: în primul rînd contează ce are nevoie partidul pentru viitoarea realegere; dacă a rezultat ceva folositor pentru stat şi popor din partea partidului adversar – atunci se convine ca acesta să nu fie susţinut. Interesele partidelor, însăşi existenţa lor – nu sînt identice cu interesele alegătorilor.

S. Krzyzanowski socotea că viciile şi chiar falimentul parlamentarismului se datorează tocmai partidelor care neagă unitatea naţiunii şi însăşi noţiunea de patrie. Lupta interpartinică înlocuieşte căutarea adevărului – ea se lasă condusă de prestigiul partidului şi de scopul smulgerii unor bucăţi de putere executivă. Vîrfurile partidelor politice se transformă inevitabil într-o oligarhie. Şi faţă de cine dau socoteală partidele în afară de propriile lor comitete? O instanţă de acest gen nu este prevăzută de nici o constituţie.

Rivalitatea partidelor denaturează voinţa poporului. Principiul partinităţii oprimă deja personalitatea şi rolul ei, orice partid fiind o simplificare şi o vulgarizare a personalităţii. Omul are vederi, concepţii, partidul are o ideologie.

Ce se poate dori în această privinţă viitoarei Uniuni ruseşti?

Nici un fel de rezolvare fundamentală a destinelor statale nu se află pe calea partinică şi nu poate fi cedată partidelor. La o proliferare a partidelor, provincia noastră va fi anihilată iar satul nostru total buimăcit. Să nu se dea posibilitatea „politicienilor profesionişti” să se erijeze în reprezentanţii naţiunii. Pentru toate cunoştinţele profesionale există un aparat de funcţionari de stat.

Orice fel de partide, ca şi orice fel de asociaţii şi uniuni au existenţă liberă, dar ele trebuie să fie deschise, înregistrate cu programele lor. (Orice uniuni secrete, dimpotrivă, sînt urmărite penal ca un complot împotriva societăţii). Dar este interzisă intervenţia partidelor în procesul de producţie, de administraţie, de învăţămînt: toate acestea sînt în afara politicii.

În orice fel de alegeri statale, partidele, ca şi diversele grupări independente au dreptul să-şi prezinte candidaţii, să facă propagandă pentru ei, dar – fără alcătuirea unor liste de partid – balotajul nu va fi al partidelor, ci al persoanelor particulare. Totuşi, candidatul ales trebuie să iasă, pe toată perioada electivă, din partidul din care face parte şi să acţioneze pe seama răspunderii personale faţă de masa alegătorilor. Puterea înseamnă o slujire sacră şi nu poate fi obiect al concurenţei dintre partide.

Drept urmare: la toate treptele reprezentării poporului, de jos în sus este interzisă formarea de grupări de partid. Iar noţiunea de „partid conducător” va înceta de la sine să mai existe.

8. Democraţia spaţiilor mici

Din observaţiile critice făcute mai sus cu privire la democraţia contemporană nu decurge nicidecum că viitoarei Uniuni ruseşti nu-i este necesară democraţia. Îi este foarte necesară. Dar prin deplina lipsă de pregătire a poporului nostru pentru o complicată viaţă democratică – ea trebuie să se constituie de jos, treptat cu răbdare şi soliditate, nu să se proclame pur şi simplu cu emfază şi grabă mare de sus, dintr-o dată în lung şi-n lat.

Toate neajunsurile arătate nu se referă aproape deloc la democraţia spaţiilor mici: a unor oraşe mici, comune, sate, în cuprinsul judeţelor sau raioanelor. Numai într-o asemenea cuprindere oamenii vor putea să-şi desemneze fără greş candidaţii, bine cunoscuţi de ei şi prin capacităţile practice şi după calităţile sufleteşti. În spaţiile mici nu se susţin reputaţii false, aici nu ajută elocvenţa înşelătoare, nici recomandările partidelor.

Acesta – tocmai acesta este spaţiul în care poate începe să crească, să se întărească şi să capete conştiinţă de sine noua democraţie rusă. Şi acest lucru înseamnă cea mai adevărată şi mai viabilă democraţie a noastră, deoarece ea se instaurează în localitatea noastră: atmosfera ei nu e otrăvită, la fel apa, casele, locuinţele, spitalele, creşele, şcolile, magazinele, aprovizionarea locală; va contribui cu vioiciune la creşterea iniţiativei economice neîmpilate.

Fără o autoconducere locală bine organizată nu poate exista o viaţă în care binele să fie durabil, însăşi noţiunea de „libertate civică” îşi pierde orice sens.

Democraţia spaţiilor mici este puternică prin faptul că este nemijlocită. Democraţia este cu adevărat efectivă acolo unde se constituie adunările poporului, nu adunările reprezentative. Se făceau încă la Atena şi chiar mai înainte. Astfel de adunări acţionează astăzi cu toată fermitatea în Statele Unite şi asanează viaţa locală. Am urmărit asemenea fenomene şi în Elveţia, în cantonul Appentzel. Am mai scris despre aceste lucruri, dar nu ezit să repet succint. În piaţa oraşului se adună, umăr lîngă umăr, toţi cetăţenii cu drept de vot (în stare să poarte armă, cum spunea si Aristotel). Votarea este deschisă, prin ridicarea mîinilor. Conducătorul guvernării cantonale a fost ales cu tragere de inimă, chiar cu afecţiune – dar dintre proiectele de lege propuse de el s-a votat imediat împotriva a trei dintre ele: avem încredere în tine! Condu-ne, dar fără chestiile astea!

Iar landmanul Raymond Broger a spus în discursul său programatic: iată, de mai bine de cinci sute de ani obştea noastră nu-şi schimbă în mod esenţial formele prin care se autoconduce. Sîntem convinşi că libertatea este legată de obligaţiile noastre şi de autolimitarea noastră. Nu poate exista libertate, nici a persoanei nici a statului fără disciplină şi onestitate. Poporul este judecătorul tuturor problemelor importante, dar el nu poate participa zilnic la conducerea statului. Şi de aceea în conducere este nevoie de amestecul elementelor aristocratice, chiar monarhice (acelaşi lucru îl afirma şi Aristotel). Guvernul, a continuat Broger nu trebuie să se grăbească şi să dea curs opiniilor ezitante, schimbătoare ale poporului, numai pentru a fi reales, nu trebuie să pronunţe discursuri provocatoare, ci să meargă împotriva curentului. Sarcina guvernului: să acţioneze aşa cum ar face-o majoritatea înţeleaptă a poporului, dacă ar cunoaşte totul detaliat, ori acest lucru devine tot mai puţin posibil la creşterea suprasarcinilor statale. Tocmai sistemul democratic pretinde o mînă puternică, care să poată îndrepta timona statului într-o direcţie clară.

Democraţia spaţiilor mici a existat de veacuri şi în Rusia. Aceasta a fost prin toate veacurile pacea rusească a statelor iar în alte timpuri – adunările obştei orăşeneşti, ale obştei căzăceşti. De la sfîrşitul secolului trecut a apărut şi a parcurs un drum apreciabil încă o formă – zemstva, din păcate numai în provincie, fără rădăcini în administraţia comunelor. Răsturnarea din octombrie a frînat cu silnicie zemstvele, înlocuindu-le cu sovietele, strivite de la bun început de comitetele de partid. Prin toată istoria lor, începînd cu 1918, sovietele au fost compromise: ele n-au constituit niciodată o autoconducere reală la nici un nivel. Schimbările electorale timide introduse astăzi nu pot nici ele să salveze această formă: ea nu asigură interesele locale cu influenţă asupra întregii structuri de jos în sus. Presupun că „sovietele deputaţilor” trebuie înlocuite, pas cu pas, de jos în sus, cu un sistem de zemstve.

Ocupîndu-mă într-o vreme de istoria statului prerevoluţionar rus, folosesc aici experienţa celor mai buni practicieni şi a minţii lor, îmbinînd-o cu prelucrările mele. Desigur, experienţa aceasta nu poate fi pur şi simplu transferată în ţara deşirată de astăzi, unde s-au pervertit înseşi fundamentele vieţii, dar fără această experienţă e greu de crezut că ridicarea noastră se va face pe căi sănătoase.

Am folosit aici o serie de noţiuni prerevoluţionare ruseşti, chiar şi expresiile respective, pentru a nu construi o a treia serie de termeni. Unii dintre ei vor fi transformaţi de viaţă, alţii se vor încetăţeni.

9. Zemstva

Vom deosebi patru stadii ale zemstvei:

• zemstva locală (oraş, raion, sat, cătun);
• zemstva judeţeană (actualele raioane, marile oraşe);
• zemstva regională (ţinuturi, republici autonome);
• zemstva întregii Rusii (unională).

Noi sîntem total dezvăţaţi de adevărata autoconducere şi trebuie să învăţăm treptat această mişcare, începînd de la treptele inferioare. De năravurile politicienilor să ne apere Cel de Sus – dar a avea anumite obişnuinţe politice pentru mulţi cetăţeni este ceva foarte folositor.

Votarea poate să aibă loc numai pentru anumite persoane, în cadrul zemstvei locale, acestea sunt de obicei bine cunoscute de alegători. Campaniile de alegeri trebuie să fie modeste şi scurte: informaţiile cele mai operative despre programul personal al acestora, date biografice şi convingeri; la o astfel de procedură nu trebuie să se cheltuiască nici un fel de fonduri ale statului iar dintre fondurile locale – doar atît cît apreciază conducerea locală. La fel, toate amănuntele procedurale trebuie hotărîte la faţa locului, putîndu-se, de la caz la caz, deosebi foarte mult.

Obligatorii în general trebuie să fie criteriile:

1. Cenzura vîrstei. Ce vîrstă trebuie să atingă candidatul pentru a fi admis la decizii privind destinul poporului? În vremurile noastre tineretul nostru imatur nu capătă o educaţie solidă nici în familie, nici în şcoală, are o instrucţie superficială şi este adesea influenţabil, cedînd la cele mai iresponsabile influenţe. N-ar trebui deci ridicată limita de vârstă la 20 de ani? (După aprecierea locală sau a regiunilor pe naţionalităţi această limită poate fi diferită). Iar pentru a candida – doar de la 30 de ani? De la 28?
2. Cenzura domiciliului stabil. Şi alegătorii şi cu atît mai mult candidaţii trebuie să aibă rădăcini în localitatea dată, să fie strîns legaţi de interesele ei, să le înţeleagă bine; cei care au sosit de curînd sau întîmplător nu pot să-şi asume responsabilitatea judecăţilor despre acel loc. Pentru alegători, domiciliul stabil nu trebuie să aibă o durată mai mică decît trei ani, fără întreruperi esenţiale. (Fiecare localitate poate stabili şi durate mai mari). Pentru cei ce candidează – durata să nu fie mai mică de cinci ani (sau, să admitem, ultimii trei ani fără întrerupere, plus o perioadă anterioară de cinci ani trăită în acel loc).

În zemstva locală se alege un număr de legiuitori. Ei confirmă persoanele administrative care în activitatea lor au răspunderi directe faţă de puterea legiuitoare. În cătune sau sate mici poate fi un singur om. La nivel de judeţ trebuie să fie conducerea acelui judeţ care recomandă din cadrul ei şi alege dintre specialişti adunarea judeţeană de zemstva. Noii aleşi preiau puterea de la sovietele de deputaţi locale şi raionale iar aceştia sînt declaraţi retraşi. Alegerile în zemstvele locale trebuie să fie numai directe, alegerile în zemstvele judeţene – vor depinde de dimensiunile judeţului, respectiv şi de buna cunoaştere a candidaţilor.

La un teritoriu întins şi cu o mare densitate de populaţie cel mai sigur e să se organizeze alegeri în două etape: zemstvele locale vor înlocui imediat sovietele locale, lucrînd jumătate din perioadă, apoi, ajungînd oamenii să se cunoască între ei, vor stabili din rîndurile lor o anume proporţie care să facă parte din adunarea judeţeană a zemstvei pînă la sfîrşitul perioadei, cînd se vor desfăşura următoarele alegeri. (Pentru aceste jumătăţi de legislatură se prelungeşte existenţa fostelor soviete raionale şi a comitetelor executive raionale).

Pentru prima perioadă (2 ani?) să nu se aleagă organe superioare zemstvei judeţene. Cu nepriceperea noastră în ale politicii – zemstva locală şi judeţeană pe parcursul exerciţiului conducerii pot deveni adevărate şcoli practice iar în ele vor apare şi se vor forma activişti capabili şi de anverguri mai mari. Convinge în acest sens exemplul comitetului de grevă recent al „uniunii muncitorilor” care au demonstrat o aleasă conştiinţă şi un redutabil spirit de organizare.

10. Treptele transmiterii puterii

La spaţiul geografic vast şi în condiţiile de existenţă ale ţării noastre, alegerile generale directe ale legislatorilor în parlamentul central nu pot da rezultate bune. Doar alegeri desfăşurate în două sau trei trepte pot pune în evidenţă candidaţii deja verificaţi şi deja legaţi de locurile respective. Acestea nu vor fi alegeri ale unor necunoscuţi sau ale unor figuranţi în campaniile de alegeri, ci alegeri desfăşurate în condiţia cunoaşterii de ani îndelungaţi şi a încrederii.

La sfîrşitul primei perioade (sau a celei de a doua?) a legislaturii se fac alegeri de gradul trei: comitetul regional al zemstvei. Alegerile acestea sînt organizate de adunările judeţeniei de zemstvă (şi de adunarea oraşului – capitală de judeţ): din mediul lor bine cunoscut se recomandă o fracţiune proporţională stabilită pentru a funcţiona întreaga perioadă următoare, după aceasta, adunările se supun la rîndul lor alegerilor respective.

O zemstvă a regiunii sau ţinutului astfel alcătuită înlocuieşte imediat sovietul regional, formînd o conducere regională de zemstvă pentru activităţile executive, ea însăşi pe întreaga durată a legislaturii stabilite electoral se adună doar în sesiuni ordinare, membrii adunării trăind în perioadele dintre sesiuni în judeţele şi localităţile lor. (Cînd întregul sistem va începe să lucreze permanent, însăşi durata perioadei legislative poate fi prelungită).

Astăzi ar trebui să ţinem cont de povaţa unui activist de frunte al mişcării zemstvelor, D.N.Şipov: pentru a repara posibilele erori strecurate la alegeri, fiecare adunare are dreptul, nu prin vot, ci prin consens unanim să coopteze în componenţa ei, cam o cincime din numărul membrilor, oameni cunoscuţi şi utili din partea locului. În condiţiile previzibile, acest lucru poate deschide calea şi pentru unii activişti ai sovietelor raionale şi regionale, pe urmă şi ai Sovietului Suprem de a fi primiţi fără zguduiri prea mari în componenţa noii puteri.

Cu cît mai autoritară va fi zemstvă regiunii respective, cu atît va fi mai puternică, în mod corespunzător independenţa şi autoprotecţia republicii şi regiunilor autonome.

Nu mă apuc acum să prevăd rolul şi locul Sovietelor Supreme actuale ale Federaţiei ruse, Ucrainei şi Bielorusiei – este firesc să se presupună că la sfîrşitul următoarei legislaturi adunările de zemstvă pe regiuni să propună din interiorul lor delegaţi pentru Camera Uniunii (care să înlocuiască Sovietul Suprem al deputaţilor) iar ele însele să fie realese după acelaşi principiu de adunările judeţene.

Sistemul actual al camerelor cu puteri egale ale Sovietului Uniunii şi Sovietului Naţionalităţilor nu este nicidecum greşit conceput, dacă ar fi alcătuit fără zgomotoasa paradă actuală şi fară incorectitudini şi ticăloşii. Camera Naţionalităţilor ar putea rămîne ca Adunare a tuturor zemstvelor, în general fără schimbări – doar cu acel spaţiu de acţiune, pentru fiecare naţiune pentru ca ea însăşi să hotărască ocuparea locurilor prin modalitatea pe care o doreşte: prin alegeri generale sau mandate încredinţate după merite, pe un termen anume.

Sovietul unional existent astăzi s-a alcătuit după principii confuze şi amestecate: parţial prin votări teritoriale, parţial prin delegaţii primite de la P.C.U.S. prin organizaţiile sale. Acest lucru este de neacceptat chiar şi pentru o perioadă de tranziţie (4 ori 6 ani?) şi trebuie să ne îndreptat în vreun fel. În afară de aceasta, sistemul este greoi şi împovărat şi de Congresul deputaţilor, din care cauză activitatea legislativă se dublează şi se complică.

Construirea cu succes a sistemului zemstvelor, pînă la Adunarea generală a zemstvelor cere activitate şi dobîndire de experienţă în cadrul adunărilor judeţene şi regionale sau teritoriale pentru ca membrii acestora cunoscîndu-se bine între ei să poată recomanda delegaţi pentru forul suprem al zemstvelor (sau membri permanenţi pe toată durata legislaturii ori să cedeze locurile unui alt schimb pe o perioadă de timp) pentru care experienţa regională să se îmbine cu cea la nivelul întregii ţări şi să fie totdeauna reprezentată la modul cel mai serios. Parlamentul nu poate fi unul abstract „centralizat”) el trebuie să se alcătuiască din reprezentanţi concreţi şi de autoritate ai regionalelor, pe deasupra şi cu condiţia obligatorie ca aceşti reprezentanţi o bună parte anului să trăiască în locurile lor de baştină, altminteri pierzînd dreptul de a reprezenta acel ţinut. (Aşa se procedează şi în Statele Unite.)

11. Sistemul de conducere compus

Se are în vedere o îmbinare raţională a activităţii birocraţiei centralizate şi a forţelor obşteşti.

O astfel de îmbinare a existat în anumite perioade şi în statul moscovit rus: autoconducerea locală dirija nu numai treburile locale, ci şi o parte din cele generale alertatului, sub supravegherea puterii centrale.

În 1899, S.I.Witte printr-un silogism, precum că autocraţia ar fi incompatibilă cu conducerea locală lărgită, l-a convins pe Nikolai al II-lea să renunţe la lărgirea drepturilor zemstvelor (Curînd după această decizie L.Tmomirov, membru al organizaţiei Narodnaia Volea, devenit monarhist, a respins această teorie, dar nu a fost ascultat).

Birocraţia centralizată se străduieşte la modul inerţial să limiteze autoconducerea obştească. Dar această limitare îi este necesară doar birocraţiei, nicidecum poporului sau guvernului. În timpuri normale puterile locale manifestă sete de acţiune şi acestei tendinţe trebuie să i se deschidă căile cele mai largi. După cum a formulat Tihomirov: peste tot unde forţele obştii sînt în stare să susţină singure normele cetăţeneşti obligatorii, acţiunea instituţiilor guvernamentale este inutilă şi chiar dăunătoare, întrucît slăbeşte inutil capacitatea naţiunii de a fi de-sine-stătătoare. Pretutindeni unde s-a permis acţiunea directă a forţelor populare – sub forma autoconducerii locale sau a activităţii unor asociaţii obşteşti ori a unor uniuni – calea trebuie să le fie deschisă şi nemijlocită.

Pe lîngă aceasta, presiunea obştească este de neînlocuit în ceea ce priveşte controlul ce trebuie executat asupra sistemului birocratic al statului, obligind pe fiecare funcţionar să presteze servicii oneste şi pricepute.

Un astfel de sistem combinat, activitatea corelată a administraţiei guvernamentale şi a administraţiei autoconducerii locale a fost numit de A. Şipov orînduirea statală a zemstvelor. Dar acest fel deosebit de corelaţie se formează în perioada de trecere actuală care poate să nu fie prea scurtă. Pînă ce forţele obşteşti vor creşte treptat de jos, vor acumula experienţă în conducerea statului, îşi vor forma cadrele – birocraţia existentă, obişnuită cu puteri nelimitate şi necontrolabile, se vor opune şi nu va ceda cu nici un preţ privilegiile. Totuşi, de neînlăturat este şi îngrădirea acesteia de apariţia unei economii de-sine-stătătoare. În afară de aceasta, în sovietele actuale de tranziţie se manifestă deja forţe constructive ce vor ajuta la lărgirea caracterului obştesc de-sine-stătător.

12. Presupuneri privind puterea centrală

Puterea prezidenţială nu este astăzi inutilă, avînd în vedere întinderea ţârii noastre şi multitudinea problematicii ei. Dar toate drepturile Preşedintelui, precum şi toate situaţiile conflictuale posibile trebuie riguros prevăzute prin lege şi mai ales prin ordinea alegerilor prezidenţiale. Aceasta va căpăta autoritatea necesară abia după alegerile generale (o legislatură de 5 sau de 7 ani?). Pentru astfel de alegeri nu trebuie totuşi cheltuite energiile poporului în campaniile electorale furibunde şi pătimaşe care ţin săptămmi în şir sau chiar luni şi în care scopul principal este defăimarea adversarului. Este suficient ca Adunarea generală a zemstvelor să propună cîţiva candidaţi dintre cetăţenii născuţi în stat şi care au trăit aici în ultimii 7-10 ani. Ca rezultat al discutării lor, Adunarea generală a zemstvelor oferă tuturor candidaţilor, simultan la diverse nivele o recomandare publică şi un rezumat al opoziţiilor exprimate. După aceea, votarea generală (cu un tur sau două de scrutin, prin metoda majorităţii absolute) ar putea avea loc fără campanii încordate şi cheltuială de energie, (este raţional, fireşte, ca după modelul american să se vadă şi funcţia de vice-preşedinte: candidatura sa o stabileşte candidatul la preşedinţie şi ei sînt aleşi împreună).

Dacă în decursul legislaturii sale, Adunarea generală a zemstvelor consideră în proporţie de 3/4 pe fiecare cameră că preşedintele îşi îndeplineşte nesatisfăcător obligaţiile, ea trebuie să-şi facă public cunoscute aprecierile argumentate şi ele sînt supuse votului poporului, ca şi posibilii noi candidaţi. Dimpotrivă, dacă după epuizarea legislaturii, Adunarea generală a zemstvelor, cu majoritatea de 2/3 pe fiecare cameră continuă să susţină Preşedintele respectiv nu există cauze evidente ca să nu fie păstrat pentru următoarea legislatură, fără noi alegeri. Dacă Preşedintele decedează în a doua jumătate a legislaturii sale, vicepreşedintele îi ocupă locul pînă la sfîrşitul legislaturii, dacă decesul are loc în prima jumătate – se organizează din nou alegeri generale.

Preşedintele ţării stabileşte Consiliul de miniştri la competenţa sa, de preferat – dintre specialişti acceptaţi pe baza unor concursuri şi în calitate de funcţionari de stat; nu este de dorit ca aceştia să facă parte din camerele legislative. Miniştrii răspund atît în faţa Preşedintelui, cît şi faţă de ambele camere, dar ei nu pot fi schimbaţi. De dorit este să nu se ignore programul elaborat de Stolîpin înainte de a muri: o Academie de doi-trei ani pentru studierea funcţiilor superioare de stat pentru oamenii cei mai capabili, absolvenţi cu brio ai unor institute de învăţămînt superior, cu recomandări obşteşti sau personale motivate deschis. (Dintre ministere, Stolîpin a detaşat ministerul autoconducerii locale, pentru a-i veni în ajutor.)

Conform definiţiei juristului nostru V.V.Leontovici: „guvernul se deosebeşte de administraţie (birocraţie) prin faptul că decide noile sarcini, pe cînd administraţia le decide pe cele deja stabilite. În mod corespunzător, nivelul de calificare al miniştrilor trebuie să fie înalt; dacă guvernul cedează birocratizării, îşi pierde capacitatea de a conduce ţara. Dar întreaga muncă în aparatul administrativ nu trebuie să fie nicidecum o recompensă sau un privilegiu, să nu confere în nici un caz superioritate personală.” „Roditor este numai un guvern care nu-şi asumă nimic în afară de obligaţii” – scria M.N.Katkov. Iar după tot ce am trăit noi, orice putere ca noţiune are datorii de neplătit faţă de popor. Ca să izbutim să reparăm acum tot ce s-a dărîmat – instituţiile guvernamentale trebuie să depună mari eforturi şi este posibil ca însăşi ziua de muncă să le fie prelungită.

Noi nu putem copia Elveţia aproape în nimic; nu numai din cauza dimensiunilor ei, dar şi pentru că statul elveţian s-a creat ca o uniune de cantoane libere. Dar neîndoielnic putem prelua de la această ţară următoarele: la un anumit număr de semnături (de ordinul miilor) se introduce un proiect de lege pe care Camerele sînt obligate să-l examineze; la un alt număr mai mare (la noi ar intra în joc milioane) – devine obligatoriu plebiscitul în problema dată. Această iniţiativă legislativă a maselor conferă elasticitate vieţii statale.

În afară de asemenea plebiscite şi de rare alegeri ale preşedinţiei, nici un fel de alte alegeri nu ar mai fi necesare.

13. Structura consultativă

Adaug acest capitol – în nici un caz el nu vizează momentul actual – pentru că mi se pare important pentru viitorul, îndepărtat al statului nostru.

Rememorîndu-şi bogata experienţă în Dumele de Stat, V.Maklakov a subliniat: cele mai sigure succese ale democraţiei se obţin nu prin prevalenta majorităţii asupra minorităţii, ci prin acordul care se stabileşte între ele. Pentru o ţară lipsită de experienţă politică el a propus chiar să se înfiinţeze o a treia cameră în Parlament, „formată din minoritatea cu cultură şi experienţă”, crearea unei asemenea bariere ar împiedica revărsarea democraţiei, ceea ce pentru ea este mai puţin primejdios decît o putere neîngrădită a majorităţii.

Făcînd un pas mai departe în continuarea acestei idei: evident, trebuie căutată o formă mai înaltă a luării de decizii statale, decît simpla votare mecanică. A pune totul pe seama votului majoritar înseamnă a-i stabili un soi de dictatură asupra minorităţii şi asupra părerilor deosebite, tocmai cele mai preţioase atunci cînd se caută căi de dezvoltare.

Un nivel înalt al activităţii tuturor formelor de putere statală nu se poate atinge fără a se stabili un control etic asupra acestor puteri. Controlul ar putea fi realizat de o instanţă morală supremă investită cu un vot consultativ – un fel de structură în care aproape niciodată nu se apelează la votare, dar se argumentează solid opiniile pro şi contra şi acest lucru semnifică cele mai autoritare voci care pot răsuna într-un stat.

În istoria noastră există o situaţie asemănătoare: Soborul zemstvelor din Statul moscovit. Cum scria D.Sipov, atunci cînd se întruneau Soboarele zemstvelor, nu avea loc o înfruntare între Sobor şi Stat şi nu se cunoaşte vreun caz cînd împăratul să fi acţionat împotrivindu-se părerii Soborului; depărţindu-se de Sobor, şi-ar fi subminat autoritatea. Soborul este un sistem al încrederii; el presupune că unitatea morală este posibil să fie atinsă.

Unui asemenea proiect i-ar putea corespunde la modul ideal o Dumă (a Soborului? a Statului?), o adunare a conştiinţei poporului alcătuită din oameni cu autoritate, care au dat dovadă de o înaltă moralitate şi înţelepciune, adunînd o bogată experienţă de viaţă. Dar nu se întrevede nici o metodă indubitabilă de selectare a unor oameni de acest fel.

Ar putea să o înlocuiască o Dumă creată din reprezentanţi ai diferitelor pături sociale şi profesiuni, s-ar putea spune, pe caste (După Dicţionarul lui Dai, primul sens al cuvântului: oameni de aceeaşi ocupaţie şi cu aceleaşi drepturi; al doilea sens: stare materială, detaşament, castă).

Acestea sînt două principii de colaborare reciprocă, cele mai fireşti dintre toate posibile de acţiune reciprocă interumană; după teritoriul comun pe care trăiesc şi după felul ocupaţiilor lor, după direcţia activităţii lor. Avem fiecare munca noastră, specialitatea noastră şi datorită lor ocupăm un loc folositor în structura societăţii. O egalizare deplină a opiniilor oamenilor duce la o entropie condamnată la moarte. Societatea este vie tocmai datorită diferenţierii sale. Statul este purtat pe umerii acelor oameni care gândesc, muncesc şi creează tot prin ce trăieşte o ţară. Cu cît o naţiune este mai bine organizată pe grupuri sociale, cu atît mai evident apar forţele ei creatoare (L.Tihomirov).

În societatea noastră, din nou eliberată, se vor alcătui neîndoielnic şi se vor consolida cu timpul păturile ei vitale – nu în sensul unor caste private, ci al profesiunilor şi domeniilor de aplicare a muncii. Prea mult timp au condus la noi cei care nu se pricepeau şi nu înţelegeau nimic din nici o activitate. În sfîrşit orice activitate va fi condusă de cei pricepuţi. Iar în orice chestiuni sfatul cel mai bun îl pot da reprezentanţii profesiunii respective. (Păturile sociale bazate pe conlucrarea spirituală şi practică a oamenilor de aceeaşi profesiune nu trebuie confundate cu sindicatele profesionale. Aparţii în mod firesc unei caste de acest fel, fie şi numai după genul muncii tale. Sindicatul profesional este organizaţie care luptă pentru salariu sau înlesniri materiale, în care nu intră oricine şi nici nu este primit oricine).

Ca o completare a reprezentanţei de zemstvă teritorială ar putea apare şi acţiona o reprezentanţă de castă. (Şi o parte din energia irosită neproductiv în partide se va dirija spre o activitate constructivă pe caste).

Procedura alegerii (sau a numărării) deputaţilor pentru Duma Sobornicească şi-ar putea-o defini fiecare castă în parte. Ele recomandă (din castele superioare şi cîte doi) reprezentanţi, nu deputaţi politici şi nu pentru apărarea unor interese politice, ci pe cei mai experimentaţi şi mai merituoşi, cărora la încredinţează consideraţiile lor generale privind specificul activităţii castei date.

Pentru a fi mai comodă concentrarea activităţii, numărul membrilor unei astfel de Dume nu trebuie să depăşească 200-250 de persoane. (Castele pot fi mai multe, dar se poate desemna un singur reprezentant pe grupe de profesiuni înrudite).

O opinie impusă fără să se apeleze la votare nu este nicidecum un lucru nou. De pildă, printre muntenii din Caucaz s-a menţinut îndelung obiceiul de a-i „întreba pe înţelepţi„.

Orice părere, judecată sau nedumerire, motivate cu seriozitate şi adresate de mai mult de jumătate din Dumă Preşedintelui ţării, Consiliului de Miniştri, oricăreia dintre cele două camere sau puterii judecătoreşti – se dau publicităţii. Iar instanţa vizată sau acceptă opinia respectivă, sau publică în timp de două săptămîni o argumentare care respinge întîmpinarea. (În cazuri excepţionale de secret militar schimbul de opinii nu are loc public, dar membrii Dumei au dreptul şi în acest caz să primească orice informaţie necesară cu privire la activitatea prezidenţială, guvernamentală, legislativă sau judecătorească).

Tot astfel, mai mult de jumătate din Dumă poate propune un candidat la preşedenţie.

Dacă judecata Dumei Soborniceşti este acceptată fără împotrivire, ea poate pune sub interdicţie orice lege, orice acţiune a oricărei instituţii – şi acea lege sau acea acţiune trebuie dezavuată. Tot astfel se poate opune prin veto şi oricărei candidaturi la preşedenţie.

Adăugarea unei Dume Soborniceşti consultative şi de înaltă pregătire pune o marcă intelectuală şi morală pe toate aspectele puterii. Iar posibilităţile de a ameliora societatea doar prin mijloace politice scad.

„Scopul traiului în comun este acela de a stabili între oameni o ordine morală” (M.M.Speranski). „Libertatea şi legislaţia pentru a fi trainice trebuie să se sprijine pe conştiinţa interioară a poporului” (A.K.Tolstoi).

„Cetatea politică este solidă doar atunci cînd se menţine prin forţă morală” (V.O.Kliucevski).

Dreptul înseamnă un minim de cerinţe morale faţă de om, mai prejos de care omul devine primejdios pentru societate.

„În multe cazuri ceea ce apare ca drept poate fi interzis de morală, care adresează omului învăţături superioare mult mai severe” (P.I.Novgorodţev).

Principiul moral trebuie să stea mai presus de cel juridic.

Dreptatea corespunde mai întîi cu dreptul moral şi abia după aceea cu cel juridic.

14. Să căutăm

În această concisă lucrare nu am avut posibilitatea să vorbesc de armată, miliţie, sistem judiciar, despre multitudinea de probleme ale legislaţiei, economiei sau ale sindicatelor. Sarcina asumată a fost doar aceea de a propune cîteva opinii care nu pretind a fi definitive, ci doar premize pentru o discuţie. O construcţie inteligentă şi dreaptă a vieţii statale este o sarcină foarte grea şi un ţel care poate fi atins doar treptat, printr-o serie de apropieri şi tatonări. Acest ţel nu s-a epuizat nici pentru ţările apusene care sînt astăzi înfloritoare, şi ele trebuie privite nu cu ochi entuziasmaţi, ci larg deschişi şi lucizi – dar este cu atît mai dureros pentru noi, care începem de la o cădere catastrofală a ţării şi de la dezvăţarea oamenilor în toate.

Este peste puteri să fie construită o perspectivă cu o oarecare supleţe pentru viitor; ea ar conţine mai multe erori decît adevăruri şi este foarte greu să prinzi mersul real al evenimentelor. Pe de altă parte, nu se poate să nu încercăm deloc. La baza acestei lucrări pe care o propunem se află gîndirea multor oameni de vază ruşi din toate timpurile – şi eu sper ca îmbinarea acestor idei să poată sluji spre creşterea viitoarelor vlăstare.

Iulie 1990

Onorariul pentru această publicaţie („Literatumaia gazeta” 18.09.90., nr.38 (5312)), Aleksandr Isaevici Soljeniţîn îl cedează în folosul victimelor Cernobîlului.

Descarcă în format PDF.