Aleksandr Soljenițîn – Cum să reîntemeiem Rusia

În contextul evenimentelor din Ucraina şi a argumentelor şi justificărilor prezentate de preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, pentru recunoaşterea independenţei republicilor separatiste din estul Ucrainei, o serie de comentatori publici de la noi (A.Goşu, V. Ernu, S.Ioniţă) au făcut trimitere la faptul că acestea reflectă îndeaproape viziunea lui Aleksandr Soljeniţîn despre viitorul Rusiei.

Susţinere cu care îndrăznesc să nu prea fiu de acord.

Însă, ştiindu-mi locul, nu insist să combat aceste teze, în primul rând întrucât viziunea lui Aleksandr Soljeniţîn este complet necunoscută societăţii noastre, deşi este intens vehiculată ca fiind reperul moral acceptabil de către naţiunea română, măcar şi pentru faptul că ar fi pledat, înainte de căderea U.R.S.S., pentru unirea Basarabiei cu România.

În cele ce urmează suplinesc o carenţă acută a online-ului românesc, din care lipseşte o lucrare esenţială a lui Aleksandr Soljeniţîn, scrisă în iulie 1990, în perioada în care Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.) pierdea alegerile organizate în republicile unionale, care se pregăteau să-şi declare independenţa, cu consecinţa desfiinţării U.R.S.S..

Lucrarea se numeşte „Cum să reîntemeiem Rusia?” şi cuprinde viziunea lui Aleksandr Soljeniţîn despre viitorul postsovietic al Rusiei.

Această perspectivă a fost explicată suplimentar în cărţile „Chestiunea Rusă la sfârşitul secolului XX” şi în „Rusia sub avalanşă” , dar lucrarea de faţă îşi conservă pe deplin reprezentativitatea pentru ceea ce se poate considera viziunea lui Aleksandr Soljeniţîn asupra viitorului Rusiei. Las la aprecierea cititorilor dacă ideile de mai jos au fost sau nu însuşite de conducătorii Federaţiei Ruse.


Sursă imagine: RFI.ro

CUM SĂ REÎNTEMEIEM RUSIA?

I. VIITORUL APROPIAT

  1. Ne-am rostogolit pînă la limită

Ceasul cel de pe urmă al comunismului a sunat. Dar baraca lui de beton nu s-a dărîmat încă. Şi, în loc de eliberare, să nu fim terciuiţi sub dărîmăturile lui.

Cine nu ne ştie astăzi, chiar mascate de o statistică mincinoasă, nenorocirile? Şaptezeci de ani tîrîndu-ne după orbirea natală şi malformaţia care a fost utopia marxist-leninistă, noi am oferit de bună voie eşafodului (sau am lăsat să fie cosită de „Marele război de Apărare a Patriei” , dus fără nici un har) o treime din populaţia noastră. Ne-am auto-privat de abundenţa proverbială de demult, am nimicit clasa ţărănimii şi aşazările ei, am tăiat din rădăcină pînă și sensul cultivării grînelor, iar pămîntul l-am dezobişnuit să dea roade, ba pe deasupra l-am potopit cu mări şi mlaştini. Cu reziduurile unei industrii primitive am murdărit toate împrejurimile oraşelor, am otrăvit rîurile, lacurile, peştii, deja finalizăm asta, otrăvirea ultimelor ape, a pămîntului şi a aerului, ba încă şi cu adaosul morţii atomice, cumpărînd pentru păstrare şi reziduri atomice din Apus. Jefuindu-ne noi înşine pentru următoarele noi cuceriri sub o conducere ieşită din minţi, ne-am tăiat pădurile bogate, am prădat subsolurile noastre fără seamăn, avutul irecuperabil al strănepoţilor noştri, vînzîndu-le nemilos peste hotare. Am secătuit femeile noastre în munci istovitoare, le-am smuls de lîngă copii lor, pe copii i-am lăsat pradă bolilor, sălbăticiei şi unui surogat de instruire. Sănătatea noastră este la pămînt, medicamente nu avem, pînă şi ce este o hrană sănătoasă am uitat, iar milioane de oameni ai noştri nu au locuinţă şi nedreptatea personală neajutorată şi neapărată s-a revărsat în toate părţile şi în colţurile cele mai îndepărtate ale uriaşei noastre ţări – pe cînd noi ne ţinem morţiş de un singur lucru: nu care cumva să fim privaţi de beţia nesăbuită.

Dar aşa este făcut omul – nebunia și destrucţia o suportă zi de zi, întreaga viaţă pînă la capătul ei – numai să nu care cumva cineva să îndrăznească a ne jigni şi a se atinge de naţiunea noastră! În acest caz deja nimic nu ne mai reţine în seculara noastră smerenie, în acest caz înfăşcăm cu mînie pietre, ciomege, suliţe, bîte, arme şi ne repezim la megieşi să le pîrjolim casele şi să-i ucidem. Aşa-i omul: nimic nu-l poate convinge că foamea noastră, sărăcia, morţile premature, degenararea copiilor – că oricare din aceste orori poate să stea mai presus de mîndria noastră naţională!

Şi iată de ce, cînd încercăm să propunem nişte paşi pe drumul însănătoşirii orînduirii noastre, sîntem nevoiţi să începem nu de la plăgile dureroase, nu de la suferinţele care ne răpun, ci cu răspunsul la întrebarea: ce se va întîmpla cu naţiunile? În ce graniţe geografice se va petrece tămăduirea sau moartea noastră? Şi abia pe urmă vom vorbi despre vindecare.

  1. Ce este Rusia?

Cu „Rusia” asta atîta s-a tot bătut apa în piuă, fiecare o tot aminteşte fără nici o noimă. Şi cînd monstrul URSS a întins laba şi la bucăţi din Asia sau din Africa – tot aşa răsuna în toată lumea: „Rusia, ruşii”…

Dar ce este Rusia? Astăzi. Şi mîine (ceea ce-i şi mai important). Cine se referă astăzi la viitorul Rusiei? Şi unde văd graniţele Rusiei ruşii înşişi?

În trei sferturi de veac, cu toate eforturile noastre de a băga în capul altora ultrarăsunătoarea formulă despre „prietenia socialistă între popoare”, puterea comunistă a pustiit, a încîlcit şi a ticăloşit pînă într-atît relaţiile dintre aceste popoare, încît nici nu se mai desluşesc căile de întoarcere spre acea liniştită convieţuire a naţiunilor cu toate regretabilele excepţii, spre acea stare măcar de amorţită ne-diferenţiere a naţiunilor care fusese atinsă în ultimul deceniu al Rusiei pre-revoluţionare. Poate că s-ar mai fi putut amîna limpezirea şi ameliorarea situaţiei, dar nu în această cruntă nefericire care s-a prăbuşit asupră-ne acum. Astăzi se vede ce-ar fi mai paşnic şi mai cu deschidere spre viitor: cine vrea să-şi croiască viaţa proprie – să se despartă. Tocmai în starea de istovire naţională atotcuprinzătoare care ne împîclează tot restul vieţii, în această dezlănţuire de patimi din care prea puţini găsesc o ieşire în ţara noastră.

Aşadar, mulţi dintre noi ştim că într-o locuinţă comună, uneori nici nu-ţi mai vine să trăieşti. Iată, aşa-i de încins fierul la noi în problema naţională.

Iar în multe republici de la periferie forţele centrifuge sunt atît de încordate, încît nici nu mai pot fi oprite fără violenţă şi vărsare de sînge, iar cu asemenea preţ nici măcar nu mai trebuie oprite! După cum au luat-o la vale lucrurile la noi, este evident că uniunea „Socialistă Sovietică” se prăbuşeşte, oricum ar fi!; şi nu mai avem ce alegere să facem şi la ce să mai chibzuim, decît doar să ne dezmeticim mai cu agerime şi să premtîmpinăm nenorocirile, pentru ca dezmembrarea să se petreacă fără inutile suferinţe omeneşti, ci doar cu acelea care deja sînt cu adevărat de neînlăturat.

Iar eu aşa văd lucrurile: trebuie să anunţăm fără preget, cu voce tare şi clară: trei republici baltice, trei republici caucaziene, patru din Asia Centrală, dar şi Moldova (dacă se simte aşa de mult atrasă spre România) – în total unsprezece, da! – acestea neapărat şi fără întoarcere se vor despărţi (iar despre procesul separării urmează mai jos).

Despre Kazahstan. Enormul lui teritoriu actual a fost forfecat de comunişti fără pic de minte, cum s-a nimerit: dacă pe undeva cirezile nomade treceau o dată pe an, teritoriul era atribuit Kazahstanului. Deoarece pe atunci se socotea că problema trasării graniţelor era lipsită de importanţă deoarece oricum în cel mai scurt timp toate naţiunile se vor unifica.

Pătrunzătorul Ilici I-iul a declarat problema graniţelor „chiar de gradul al zecelea„. (Astfel Karabahul l-au dat Azerbaidjanului, ce importanţă avea cui? În acel moment trebuia să se intre în voie prietenului de mimă al Sovietelor – Turcia). Pînă în 1936 Kazahstanul mai era socotit o republică autonomă în Federaţia rusă, pe urmă a fost ridicat la rangul de republică unională.

Ori în componenţa lui intră sudul Siberiei, sudul Ucrainei şi întinderile centrale pustii, transformate de atunci şi reconstruite de ruşi, puşcăriaşi şi de popoare deportate. Şi astăzi în acest Kazahstan umflat, locuitorii cazani propriu-zişi sînt evident mai puţini de jumătate. Coeziunea lor, partea aflată în permanentă comuniune naţională, constituie un mare arc sudic care se extinde din Extremul Orient, atingînd spre apus aproape Marea Caspică – ţinuturi cu adevărat locuite de cazani. Şi dacă în această anvergură ei vor dori să se separe, să-i lăsăm cu Domnul! Deci, iată, scoţînd din socoteală cele unsprezece republici, rămîne ceea ce s-ar putea denumi Rusia, aşa cum era denumită de demult ţara ( cuvîntul „rusesc” îmbrăţişează de veacuri pe maloruşi, velikoruşi şi bieloruşi), deci Rusia (denumire din secolul al XVIII-lea) sau după sensul veritabil de acum: Uniunea rusă.

Oricum ar fi – mai rămîn în această Rusie o sută de popoare şi naţionalităţi, unele destul de mari, altele foarte mici. Şi iată, aici, de la acest prag, se poate şi trebuie să manifestăm o mare înţelepciune şi bunătate; numai din acest moment se poate şi trebuie să depunem toate forţele raţiunii si ale inimii pentru a confirma o prietenie rodnică a naţiunilor, integritatea fiecărei culturi şi nevătămarea fiecărei limbi.

  1. Cuvînt către velikoruşi

Încă la începutul secolului trecut, o minte politică de amploare statală care a fost S.E.Krzyzanowski (polonez, n.n.) a prevăzut că „Rusia originară nu are forţe culturale şi morale pentru asimilarea tuturor periferiilor. Acest lucru istoveşte nucleul naţional rus„. S-a rostit acest adevăr într-o tară bogată şi înfloritoare, mai înainte de a se fi produs milioanele de distrugeri ale poporului nostru, înfăptuite nu orbeşte, nu la întîmplare, ci alegîndu-se cu premeditare naţiunea rusă. Astăzi, previziunea lui Krzyzanowski are semnificaţii înmiite: nu avem forţe pentru periferie, nici economice, nici sufleteşti. Nu avem suflu pentru a fi un Imperiu! – şi nici nu ne trebuie, dărîma-s-ar de pe grumazul nostru! Imperiul ne striveşte, ne suge puterile şi ne grăbeşte pieirea.

Văd însă cu adîncă nelinişte cum conştiinţa de sine a naţiunii ruse, care se trezeşte din multiplele ei destine, nu se poate nicicum elibera de gîndirea statului enorm, de înşelătoria imperială; gîndirea aceasta a preluat de la comunişti acel găunos „patriotism sovietic” şi se mîndreşte cu „marea putere statală sovietică„, care în timpul măscăriciului de Ilici al II-lea n-a făcut decît să secătuiască ultima forţă productivă a deceniilor trecute pentru înarmări nemăsurate, nimănui necesare (acum distruse pe apucate), făcîndu-se de ruşine, prezentîndu-ne întregii lumi ca pe nişte cotropitori cruzi şi lacomi – cînd în realitate genunchii noştri tremură, tremură şi iaca-iaca ne prăbuşim vlăguiţi.

Aceasta este cea mai dăunătoare pervertire a conştiinţei noastre. „Sîntem în schimb o mare putere, peste tot se ţine cont de noi„, aşa şi este, chiar şi acum, în agonia noastră sîntem nepreţuitul sprijin al comunismului. Pe cînd Japonia a putut să se împace cu soarta, să renunţe la misiunea ei internaţională şi la ademenitoare aventuri politice şi rezultatul a fost o înflorire bruscă.

Acum trebuie deci să facem alegerea decisivă: între Imperiul care ne păgubeşte de viaţă, în primul rînd pe noi înşine, şi între salvarea spirituală şi fizică a poporului nostru. Toţi ştim: mortalitatea noastră creşte şi prevalează asupra natalităţii – aşa şi vom dispărea de pe pămînt! A menţine marele Imperiu înseamnă a ne mortifica propriul popor. La ce slujeşte acest amalgam pestriţ? Ca să-şi piardă ruşii propriul lor chip? Nu spre lărgirea statului trebuie să tindem, ci spre limpezirea spiritului nostru, atît cît ne-a mai rămas. Prin desprinderea celor 11 republici, prin această aparentă jertfă, Rusia, dimpotrivă, se va elibera pe sine pentru o preţioasă dezvoltare interioară, în sfîrşit spre ea însăşi atenţia şi grija. Iar pe de altă parte, în încurcătura noastră actuală, ce alte speranţe ne mai rămîn de păstrare şi dezvoltare a culturii ruse? Cultură tot mai mică, tot mai amestecată şi măcinată?

Din nefericire, acest miraj al „unităţii de nezdruncinat” l-a purtat cu sine, timp de 70 de ani, prin toată sărăcia şi nefericirea ei, emigraţia noastră rusă, stoică şi demnă. Căci în numele „unităţii de nezdruncinat”, din 1814 şi Polonia este „a noastră” (fantezia zănatecă a lui Alexandru I de a o „ferici” cu protecţia lui) şi nicidecum nu mai putea fi „cedată”.

Dar cine ar mai susţine astăzi acest lucru? Oare Rusia a sărăcit după separarea Poloniei şi Finlandei? Dimpotrivă, s-a îndreptat. Tot astfel se va îndrepta şi mai mult după renunţarea la balastul împovărător al „pîntecului Asiei Centrale„, tot atît de nesocotit cucerit de Alexandu al II-lea, care mai bine şi-ar fi cheltuit forţele pentru edificarea reformelor sale – rămase neisprăvite – pentru naşterea unui sistem administrativ local, cu adevărat popular (zemstva).

Un filozof de-al nostru din acest secol, Ivan A. Ilici, scria că viaţa sufletească a unui popor este mai importantă decît mărirea teritoriului pe care-l stăpîneşte sau chiar decît bogăţia lui economică: însănătoşirea şi starea benefică a unui popor sînt incomparabil mai valoroase decît orice scopuri exterioare ţintind prestigiul cu orice preţ. În realitate, periferia decade deja în mod evident. Nu trebuie să aşteptăm pînă ce milioane de fugari de-ai noştri se vor revărsa în dezordine spre noi.

Trebuie să încetăm să mai repetăm papagaliceşte: „ne mîndrim că sîntem ruși„, „ne mîndrim că avem o patrie nemărginită„, „ne mîndrim„. Trebuie să înţelegem că în afară de toate celelalte cu care ne-am mîndrit pe drept, poporul nostru a fost supus catastrofei spirituale din 1917 (mai larg: 1915-1932) şi de atunci, cu jale trebuie să recunoaştem, noi nu mai sîntem cei dinainte şi deja nu se mai poate ca în planurile noastre de viitor să ne mai lăsăm purtaţi de îmgîmfare: cum să refacem puterea statală şi măreţia externă a vechii şi fostei Rusii. Bunicii și părinţii noştri „înfigînd spada în pămînt” în timpul războiului nefast, dezertînd ca să-şi prade vecinii la ei acasă – au făcut alegerea şi în numele nostru. Deocamdată pentru o sută de ani, dar cine ştie, poate că şi pentru a doua sută. N-avem de ce să ne mîndrim nici cu războiul sovieto-german, în care noi am pierdut 30 de milioane de vieţi, de zece ori mai mult decît duşmanul şi prin care n-am făcut decît să confirmăm despotismul nostru. Nu-i „de mîndrie” să-ţi întinzi ghearele spre vieţile altora; să recunoaştem că tocmai poporul nostru se află în ghearele unei boli epuizante şi să ne rugăm ca Domnul să ne dea însănătoşire şi mintea cea de pe urmă.

Şi dacă-i adevărat că Rusia în toate aceste decenii şi-a secătuit forţele vitale în folosul republicilor, atunci nici măcar pierderi economice nu vor exista din pricina separării lor, ci doar o economisire de forţe fizice.

  1. Cuvînt către ucrainieni şi bieloruşi

Eu însumi aproape pe jumătate sînt ucrainian şi în primii ani de viaţă am crescut în sunetele limbii ucrainiene. Iar în mîhnita Bielorusie mi-am petrecut cea mai mare parte a anilor mei de front şi am îndrăgit pînă la suferinţă sărăcia ei tristă şi sfiosul ei popor.

Şi către unii si către alţii mă adresez acum nu din afară, ci ca unul de-al lor.

Da, poporul nostru s-a împărţit în trei ramuri abia după nefericirea ameninţătoare a invaziei tătare şi a colonizării poloneze. Este doar o minciună, inventată nu de mult, că din sec. al IX-lea ar exista un popor ucrainian diferit, cu o limbă deosebită, ne-rusească. Cu toţii am purces din mult preţuitul Kiev „de unde izvodeşte pămîntul rusesc„, cum spune letopiseţul lui Nestor, de acolo ne-a venit şi lumina creştinismului. Ne-au condus aceşti cneji: Iaroslav Mudrîi a împărţit între fii săi Kievul, Novgorodul şi toată întinderea de la Cernigov la Reazan, Murom şi Belozero. Vladimir Monomah a fost totodată şi cneaz kievean, şi cneaz de la Rostov şi Suzdal; aceeaşi unitate ne marchează şi dinspre partea slujirii mitropliţilor. Poporul Rusiei kievene a creat statul moscovit. În Lituania şi Polonia bieloruşii şi maloruşii (ucrainenii) au conştiinţa că sînt ruşi şi împreună au luptat împotriva înregimentării în armatele respective sau împotriva catolicismului. Reîntoarcerea acelor pămînturi la Rusia a fost conştientizată de toţi ca o Reunificare.

Da, dureros şi ruşinos este să ne amintim de timpurile lui Alexandru al II-lea (1863-1876), de interzicerea limbii ucrainene în publicistică iar apoi şi în literatură – dar legea n-a dăinuit multă vreme; ea ţinea de acea înţepenire sucitoare de minte atît în politica administrativă, cît şi în politica religioasă care pregătea căderea orînduirii statale ruseşti.

Totuşi şi Rada (Parlamentul) frivol-socialistă din 1917 s-a alcătuit prin înţelegerea politicienilor, nu a fost aleasă de popor. Cînd a promulgat ieşirea Ucrainei din federaţie, tot astfel nu a consultat opinia întregului popor.
Am avut prilejul să răspund deja naţionaliştilor ucraineni emigranţi care susţin sus şi tare în America: „comunismul este un mit, lumea întreagă vor s-o cucerească nu comuniştii, ci ruşii” (Aşa şi este consemnat de 30 de ani în legea Senatului american, că „ruşii” au cucerit deja China şi Tibetul). Comunismul este un soi de „mit” pe care ruşii şi ucrainenii l-au suportat pe pielea lor în închisorile cekiste încă din 1918. Un „mit” care a scos din pămînt, în ţinuturile de pe Volga, pînă şi grăunţele de sămînţă şi a condamnat 29 de gubernii ruseşti la secetă şi la foametea genocidului din 1921-22. Acelaşi „mit” a împins perfid Ucraina în aceeaşi nemiloasă foame din anii 1932-33. Împreună suportînd din partea comuniştilor o colectivizare făcută cu cnutul şi plutoane de execuţie – oare nu ne-au unit tocmai aceste suferinţe comune?

În Austria pînă şi în 1848 galiţienii îşi denumeau consiliul lor naţional „Glovna russkă rada” (Rada rusă centrală, n.n.). Dar pe urmă, într-o Galiţie desprinsă şi supusă digerării austriece s-a cultivat o limbă ucraineană stîlcită, împănată de cuvinte nemţeşti şi poloneze, precum şi ademenirea spre dezvăţarea ucrainenilor din Carpaţi de vorbirea rusească, spre un total separatism ucrainean, care la conducătorii emigraţiei actuale fie că irumpe într-o ciudată ignoranţă care pretinde că Vladimir cel Sfînt „a fost ucrainean„, fie într-o mînie deja incandescentă: „să trăiască comunismul, numai să piară moscalii!„.

Cum să nu împărtăşim durerea pentru chinurile de moarte la care au fost supuşi ucrainenii în perioada sovietică! De unde însă această conspiraţie: să tăiem Ucraina de Rusia în carne vie (şi acolo unde n-a fost vreodată vechea Ucraina, cum ar fi cîmpia sălbatică a nomazilor sau Novorossia, sau Crimeia, Donbasul şi aproape pînă la Marea Caspică). Şi dacă-i să fie „autodeterminarea naţiunii” – atunci tocmai naţiunea singură trebuie să-şi decidă soarta, ea însăşi. Fără votul întregii naţiuni, acest lucru nu poate fi hotărît.

A separa astăzi Ucraina – înseamnă a face incizia prin milioane de familii, căci aşa-i amestecul de populaţie; regiuni întregi cu predominaţie rusească; atîţia oameni puşi în situaţia stresantă de a alege între două naţionalităţi; atîţia alţii cu o origine dublă; atîtea căsătorii mixte, dar pe care nimeni pînă acum nu le-a socotit ca atare. În grosul populaţiei de bază nu există nici măcar o umbră de intoleranţă între ucraineni şi ruşi.

Fraţilor! Nu ne trebuie astăzi această despărţire crudă! Este o întunecare a minţii în timpul anilor de comunism, împreună am picat în această groapă, haideţi să ne aburcăm împreună.

Iar timp de două secole – ce mulţime de nume vestite la întretăierea celor două culturi ale noastre. După cum a şi fost formulat de M.P.Dragomanov: „de nedespărţit, dar nu şi de dizolvat„. Cu iubire de prietenie şi de bucurie trebuie să se deschidă drumul culturii ucrainene şi bieloruse, nu numai pe teritoriile ce la aparţin, ci şi pe cele ale Marii Rusii. Nici un fel de rusificare forţată, ca la sfîrşitul anilor ’20, ci o dezvoltare neîngrădită cu nimic a culturilor paralele, şcoli în ambele limbi, la alegerea părinţilor.

Desigur, dacă poporul ucrainean ar dori într-adevăr să se despartă, nimeni nu va îndrăzni să-l reţină cu forţa. Dar – diversificat este acest spaţiu şi numai populaţia locului poate să hotărască destinul lui – iar orice minoritate naţională nou creată pe acest loc trebuie să beneficieze de aceeaşi slobozenie.

Tot ce am spus pînă acum se referă pe deplin şi la Bielorusia, în afara faptului că acolo nu s-a turnat gaz pe focul unui separatism iresponsabil.

Şi mai este ceva: trebuie să ne închinăm pînă la pămînt Bielorusiei şi Ucrainei pentru nenorocirea de la Cernobîl, pricinuită de carieriştii şi idioţii sistemului sovietic – şi să încercăm să o îndreptăm din toate puterile noastre.

  1. Cuvînt către popoarele mici şi către alte naţionalităţi

Chiar după toate despărţirile, statul nostru va rămîne inevitabil un multinaţional, deşi nu ne dăm în vînt după asta.

Pentru unele naţiuni, chiar dacă sînt dintre cele mari, aşa cum ar fi tătarii, başkirii, udmutrii, komii, ciuvaşii, mordvinii, iakuţii – aproape că nu există alegere: e nepractic să fii un stat înconjurat de peste tot de alt stat. Alte naţionalităţi vor avea o graniţă exterioară şi dacă totuşi doresc să se separe – interdicţii nu pot fi nici pentru ele. (Deşi nu în toate republicile autonome naţionalitatea de bază formează majoritatea). Dar prin păstrarea întregii lor originalităţi naţionale în cultură, religie, economie – rămîne pentru ele şi sensul de a face parte mai departe din Uniune.

Aşa cum s-a dovedit, crearea în secolul XX a multor state mici independente îngreunează cu o sarcină peste putere de instituţii, reprezentări, armate, taie căile de acces pe teritorii întinse comerţului şi activităţilor sociale. Astfel că şi popoarele din munţii Caucazului probabil vor mai medita dacă despărţirea este o decizie bună; înainte de revoluţie se evidenţiaseră prin fidelitate faţă de tronul rus. Nu Uniunea rusească are nevoie de alipirea popoarelor mai mici de la periferie, ci acestea au mare nevoie de alăturare. Şi dacă doresc să fie cu noi – să le primim. În sistemul statal sovietic, fals şi doar de faţadă, există totuşi şi elemente fidele, dacă sînt folosite onest. Aşa este Consiliul naţionalităţilor, unde se cuvine să fie ascultat şi să nu se piardă glasul chiar a celei mai mici naţionalităţi. Totodată este dreaptă şi ierarhia actuală: republici unionale – republici autonome – ţinuturi naţionale. Greutatea specifică numerică nu trebuie dispreţuită, a renunţa la această proporţionalitate înseamnă a da frîu liber haosului; astfel poate să vegeteze O.N.U., nu şi un stat cu capacitate vitală.

Tătarilor din Crimeia, desigur, trebuie să le fie deschisă calea reîntoarcerii în Crimeia. Dar la densitatea populaţiei care se anunţă în sec. XXI-lea, Crimeia este încăpătoare pentru vreo 8-10 milioane de locuitori, iar poporul tătar, care numără cîteva sute de mii, nu trebuie să pretindă hegemonia Crimeii.

În sfîrşit, cele mai mici naţionalităţi: neneţii, permiacii, evenii, mansi, hacaşii, ciukcii, koreacii… nu-i poţi enumera pe toţi. Toate au trăit prosper în „închisoarea popoarelor„, ţaristă iar spre dispariţie i-am împins noi, Uniunea Sovietică comunistă. Cît rău le-a pricinuit blestemata noastră administraţie şi industrializarea noastră prădalnică şi fără minte, aducînd pieire şi otrăvire pămînturilor lor, smulgîndu-le de sub picioare şi cea din urmă rădăcină vitală, mai ales celor al cărui nume devenise ameninţător de mic, încît nu mai constituia o şansă în lupta pentru supravieţuire. Trebuie să ne grăbim să le întărim, să le înviorăm şi să le salvăm! Încă nu este prea tîrziu.

Orice popor, chiar şi cel mai mic este o faţetă irepetabilă a gîndirii lui Dumnezeu. Tălmăcind testamentul creştin, Vladimir Soloviov scria: „Iubeşte toate celelalte popoare cum îţi iubeşti propriul popor.

Secolul XX este cuprins de convulsii, este scîrbit de o politică care s-a eliberat de orice moralitate. Statele şi oamenii de stat sînt lipsiţi de ceea ce se cere de la orice om de onoare. A venit ceasul cel de pe urmă pentru a căuta forme mai înalte ale statalităţii, fundamentate nu doar pe egoism, ci şi pe compasiune.

  1. Procesul de despărţire

Aşadar, declaraţia dreptului indubitabil la deplina separare a celor douăsprezece republici trebuie făcută fără amînare şi cu toată fermitatea. Dar dacă unele dintre ele se îndoiesc de oportunitatea separaţiei? Tot atît de ferm sîntem obligaţi să ne declarăm despărţirea noastră de ele noi cei care rămînem. Este o situaţie deja ajunsă la maturitate, o situaţie de neînlăturat, va exploda cînd ici, cînd dincolo; toţi văd că împreună nu mai putem trăi. Să nu mai tragem de această împovărare reciprocă.

Acest chinuitor şi cheltuitor proces de despărţire va mai împovăra în prima perioadă de tranziţie, prima perioadă de dezvoltare pe căi noi: ea necesită multe mijloace materiale, pe care nu le avem. Cu toate acestea, doar această despărţire va limpezi scrutarea viitorului.

Dar despărţirea cea mai reală nu se poate petrece printr-o succintă declaraţie. Orice acţiune bruscă şi unilaterală înseamnă dăunarea mulţimilor de destine omeneşti şi o reciprocă prăbuşire economică. Şi ea nu trebuie să se
asemene cu fuga portughezilor din Angola, pe care au lăsat-o pradă dezordinii si unui război civil de mulţi ani. Chiar din acest moment trebuie să se pună la treabă comisiile de experţi ai tuturor părţilor. Să nu uităm nici faptul că trasarea sovietică a graniţelor s-a făcut iresponsabil şi neglijent, în unele părţi vor fi probabil necesare precizări, conforme cu realităţile, în altele – plebiscituri locale sau sub control nepărtinitor.

Desigur, toate aceste pregătiri ne vor lua cîţiva ani buni. În faţa a milioane de oameni se va ridica întrebarea trudnică: să rămînem acolo unde locuim sau să plecăm? – iar această dilemă se leagă de risipirea întregii lor existenţe şi de nevoia unor ajutoare importante (Şi nu numai pentru ruşii de la periferie, ci şi pentru cei născuţi acolo, dar locuind actualmente în Rusia). Încotro să plece? Unde vor avea un nou acoperiş? Cum să trăiască pînă vor căpătă un nou loc de muncă? Situaţia nu trebuie să se transforme într-o nenorocire personală, ci să devină preocuparea acelor comisii de experţi şi grija recompenselor acordate de stat. Iar fiecare stat nou creat trebuie să ofere garanţii clare pentru drepturile minorităţilor.

Un lucru şi mai complicat; cum se va realiza separarea fară durere a economiilor naţionale sau restabili schimbul comercial şi colaborarea industrială pe o bază independentă?

Şi iată, tocmai în desfăşurarea acestei munci şi chiar numai la sfîrşitul ei, în faţa fiecărei noi formaţiuni statale se vor ridica Problemele autentice, nu cele infestate de „problema naţională” care ne-a ros într-atîta gîtul, încît ne-a măcinat toate sentimentele şi toate realităţile.

Din acel viitor ne vizitează deja evenimente imprevizibile şi paradoxale. Cît de nerăbdătoare îşi aşteaptă independenţa-naţională Gruzia! (De altfel nu Rusia a cucerit-o prin silnicie, ci Lenin în 1921). Iar astăzi deja: oprimarea abhazienilor, oprimarea osetinilor, interzicerea reîntoarcerii în regiunile natale a meshilor surghiuniţi de Stalin – oare aceasta să fie mult dorita libertate naţională?

De orice lucru ne-am ocupa, la orice ne-am gîndi în viaţa politică a contemporaneităţii nimeni dintre noi nu se poate aştepta la bine cît timp voinţa noastră goneşte cu cruzime doar după interesele proprii, trecînd cu vederea Dreptatea divină şi chiar moralitatea cea mai moderată posibilă.

  1. Măsurile de neamînat ale Uniunii ruseşti

În trei sferturi de veac noi am sărăcit în asemenea grad, ne-am ticăloşit, am obosit şi am disperat atît de mult, încît mulţi oameni nu mai au putere şi li se pare că doar intervenţia Cerului mai poate fi salvatoare.

Dar Cerul nu este trimis acolo unde nu i se iese întru întîmpinare. Şi destinul copiilor noştri şi voinţa noastră de a trăi, şi trecutul nostru milenar, şi spiritul strămoşilor noştri, prelins cumva şi în noi – toate ne vor ajuta să găsim forţa de a depăşi aceste nenorociri, ca pe toate celelalte.

Deşi nu ni s-a îngăduit timpul să medităm la căile cele mai bune de dezvoltare şi să întocmim un program echilibrat, fiind condamnaţi la zbucium şi măcinare, la cîrpirea găurilor, puşi la zid ele cele mai elementare nevoi, fiecare dintre acestea urlînd despre sine, numai despre sine – nu trebuie să ne pierdem sîngele rece şi o înţelepciune prevăzătoare atunci cînd alegem primele măsuri.

N-am să mă apuc să le enumăr de unul singur: trebuie să se adune la sfat minţile practice sănătoase, să colaboreze energiile cele mai utile. Totul în economia noastră plînge cu suspine şi trebuie să-i găsim soluţiile fără de care nu se mai poate trăi.

Trebuie să le redescoperim cît mai grabnic oamenilor sensul muncii lor, căci de jumătate de veac numănui munca nu-i mai aduce vreun folos! Nu are cine să cultive grînele, nu are cine să îngrijească animalele. Milioane de oameni locuiesc în asemenea condiţii, încît nici măcar locuinţă nu se poate spune că au, sau trăiesc în nişte cămine – gunoiere. Şi-s aduşi la starea de cerşetori bătrînii şi invalizii. Şi-s năclăite de murdărie plaiurile noastre altă dată minunate, acum acoperite de grămezile de reziduuri industriale, săpate de gropi oribile, cu drumuri de netrecut. Şi se răzbună natura, dispreţuită prin lipsa noastră de recunoştinţă şi se tîrăsc pe faţa pămîntului petele radioactive ale Cernobîlului, dar nu numai ale lui.

Iar peste toate acestea, iată, să mai pregătim acum strămutarea compatrioţilor care-şi pierd locurile de trai? Da, acest lucru este de neînlăturat. Dar de unde să luăm fondurile necesare?

Iată de unde: pînă cînd vom continua să aprovizionăm şi să întărim regimuri tiranice, incapabile să se susţină? Sădite de noi în diferite părţi ale pămîntului. Pînă cînd vom permite părăduiala fără fund a veniturilor noastre? – Cuba, Vietnamul, Etiopia, Angola, Coreea de Nord, pe cînd nouă – pînă acolo s-a ajuns! – toate acestea nu ni se spun, şi mai întreţinem şi miile de „experţi” care bat drumurile pe unde se nimereşte. Dar cît sînge s-a vărsat în Afganistan – şi pe acesta nu ne îndurăm să-l oprim?

Cel care va formula la toate acestea un refuz categoric şi fulgerător – acela va fi cu adevărat om de stat şi patriot.

Şi pînă cînd şi la ce bun să mai suflăm în foalele care făuresc noi şi tot mai noi armamente? Dar flota militară din toate oceanele? Ne-am propus să cucerim planeta? Toate acestea înseamnă sute de miliarde anual. Şi acest lucru trebuie curmat – într- o singură oră. Poate să mai aştepte şi cucerirea Cosmosului. Încă un aspect: aprovizionarea avantajoasă a Europei răsăritene cu materia noastră primă. Au trăit destul în „lagărul socialist„- le ajunge. Pentru ţările Europei răsăritene ne bucurăm, fie ca ele să trăiască şi să înflorească în libertate şi să plătească pentru toate la preţuri mondiale.

Este oare puţin? Atunci să întrerupem şi investiţiile de capital incomensurabile într-o industrie care nu reuşeşte să înveţe.

În sfîrşit – averea de necuprins a PCUS. Despre asta vorbesc deja toţi. Au prădat bunurile poporului timp de 70 de ani, s-au folosit cu vîrf şi îndesat de ele. Desigur, nu ne mai pot înapoia nimic din ce a fost cheltuit, părăduit, jefuit – dar să ne dea înapoi măcar ce-a mai rămas – clădirile, sanatoriile, fermele speciale, editurile – şi să trăiască pe seama cotizaţiilor lor de partid (şi nu pe seama anilor slujiţi în aparatul de partid), să-şi plătească singuri pensiile, să nu ceară de la stat.

Şi să încetăm să mai hrănim toată nomenclatura birocratică, aparatul de conducere obscurantistă care numără multe milioane şi a produs o înţepenire a întregii vieţi a poporului – prin salariile lor mari, tinichelele lor sau magazinele lor speciale. Să se ducă la o muncă folositoare şi să se mulţumească cu ce li se dă. La o nouă ordine a vieţii patru cincimi din ministere şi comitete nu vor mai fi necesare. Iată, din toate acestea putem obţine fondurile, în schimb cu ce s-au consumat cinci – în curînd vor fi şase – ani de mult trîmbiţată „perestroikă„? Cu jalnice schimbări de locuri în interiorul comitetelor centrale. Cu lipiturile la un sistem de alegeri diform şi artificial, pantru ca nu cumva partidul comunist să-şi piardă puterea. Cu nişte legiferări falimentare, încîlcite şi nedecise.

Nu, drumul poporului nostru nu se va deschide chiar în ceasul cel de pe urmă şi nimic cu rost nu se va obţine cîtă vreme partidul comunist nu numai că nu va renunţa la avantajul constituţional, dar nu va renunţa şi la orice influenţă asupra vieţii economice şi statale, cîtă vreme nu va părăsi definitiv posturile de conducere. Ar fi de dorit ca acest lucru să nu se petreacă prin forţă, presiune sau brutalitate, ci prin propria sa căinţă publică: să recunoască deschis că printr-un şir întreg de crime, sălbăticii şi absurdităţi acest partid a înşelat poporul şi nu ştie căile de ieşire din dezastru. Iată pentru ce anume a venit timpul, nu pentru organizarea acum a unui nou partid comunist în vederea unei ruşinoase preluări a sîngelui şi noroiului pe seama numelui rusesc şi pentru a se tîrî în continuare împotriva mersului istoriei. O astfel de recunoaştere publică a vinovăţiei proprii de către partidul comunist, a criminalităţii şi neputinţei sale a devenit fie şi măcar o primă incizie în atmosfera noastră morală dens-apăsătoare.

Se mai înalţă asupră-ne şi grămada de granit a KGB-ului care de asemenea nu ne lasă să păşim în viitor. Capcana lui este străvezie – cică tocmai acum ar fi cu deosebire folositor – pentru spionajul internaţional. Toţi văd că lucrurile stau tocmai invers. Singurul lor ţel este să existe pentru sine şi să oprime orice mişcare a poporului. Acest KGB cu istoria lui sîngeroasă şi banditească de 70 de ani nu mai are nici o îndreptăţire, nici drept de existenţă.

  1. Pămîntul

Nu degeaba a fost dăruit pămîntul cu însuşirea minunată şi binecuvîntată de a rodi. Pierdute sînt acele comunităţi umane care nu-s capabile să folosească această însuşire.

Pămîntul conţine în sine nu numai un sens economic, ci şi unul moral. Despre aceste lucruri au scris convingător la noi Gleb Uspenski şi Dostoievski, dar nu numai ei.

Slăbirea legăturii cu pămîntul este o mare primejdie pentru caracterul unui popor. Iar actualmente sentimentul ţărănesc este atît de oropsit şi de strivit la poporul nostru, încît poate că el nici nu mai poate să renască: e tîrziu, prea tîrziu.

Felul cum se introduce azi arenda e mai mult o înşelăciune şi o batjocură, o întregă încîlceală care nu face decît să destrame orice dorinţă a omului atras de cultura pămîntului. Arendaşii rămîn într-o dezgustătoare dependenţă faţă de conducerea colhozului ori sovhozului. Se dau cel mai adesea în arendă terenurile cele mai proaste şi degradate, iar pentru ele se ia preţ mai mare, inventarul agricol costă şi el mai scump iar producţia sînt siliţi s-o vîndă mai ieftin; ba nu se dau furajele promise, ba se ridică animalele luate în îngrijire – s-au dus pe apa sîmbetei şi munca şi banii, iar „tehnica sătească” pe neaşteptate poate să rezilieze contractul. Parcela de pămînt individuală nu înseamnă libertatea ţăranului, mai este nevoie şi de piaţă liberă şi de mijloace de transport accesibile, şi de credit, şi de reparaţii tehnice, şi de materiale de construcţie.

De toate reformele ne apucăm la modul cel mai prost posibil, aşa stau lucrurile şi în această privinţă. Se compromite cauza în sine şi se răpeşte oamenilor ultima încredere în promisiunile făcute de cei ce au puterea.

Totuşi, cu toată desprinderea noastră de pămînt (şi cu neîncrederea justificată într-o conducere care a înşelat deja de atîtea ori), la luarea în arendă a pămîntului poate că oamenii nici nu mai pot fi atraşi. Pe lîngă aceasta, arendarea pămîntului probabil că nici nu suportă concurenţa economică cu proprietatea privată asupra pămîntului care garantează şi ameliorarea pe durată a solului, nu secătuirea lui, numai în acest caz putîndu-se conta ca agricultura noastră să nu fie inferioară celei apusene. Prevăzînd şi pretinzînd o activitate autonomă în toate domeniile vieţii, cum să nu o extindem tocmai asupra pămîntului? A refuza satului proprietatea privată însemnă a-l condamna definitiv.

Dar introducerea proprietăţii private trebuie făcută cu prudenţă. În timpul lui Stolîpin au existat îngrădiri severe pentru ca pămîntul să nu nimerească în mîinile speculanţilor. Astăzi pătura ţărănească a fost dezrădăcinată, a murit şi există multă şiretenie, neîngrădită de nimic, la speculanţi anonimi care şi-au făcut deja prima acumulare de capital prin relaţii economice obscure; actuala administraţie coruptă şi coruptibilă nu, este capabilă de un control riguros – sub firma de „societăţi pe acţiuni” şi organizaţii „cooperatiste” se pot întemeia veritabile latifundii pe care să se implanteze arendaşi după bunul plac (fără să mai vorbim de cumpărarea pămîntului de către cetăţeni străini). Astfel de cumpărări în nici un caz nu trebuie îngăduite. Dacă pămîntul va fi smuls de marii proprietari – viaţa celorlalţi va fi serios strîmtorată. (Iar acest lucru nu-l putem îngădui în previziunea unei apropiate suprapopulări a întregii planete, deci şi a ţării noastre).

Cumpărarea pămîntului trebuie să se facă cu avantajele unor rate extinse pe mulţi ani, a impozitelor deasemenea. Limitarea parcelelor la dimensiuni minime (pentru locul dat) – prin ea însăşi nu îngrădeşte sensul acelei munci şi al libertăţii muncii. Dimpotrivă: eforturile fiecărui gospodar se vor îndrepta nu spre amploarea proprietăţii ci spre îmbunătăţirea prelucrării, spre caracterul intensiv al cultivării. Că Oamenii noştri pot în asemenea condiţii – chiar în cele mai istovitoare îngrădiri duşmănoase din partea puterii – să facă minuni, deja a fost dovedit pe micuţele parcele din afara oraşelor sau pe lîngă vilele personale, care au hrănit ţara asuprită de un sistem îmgîmfat colhoznic.

Limitarea suprafeţelor lasă rezerve pentru vînzarea unor mici parcele şi muncitorilor, care doresc să-şi cultive grădini de zarzavat, şi orăşenilor care caută să respire. Şi această distribuire trebuie să se facă fără plată (numai de-ar cultiva acele parcele); aceleaşi suprafeţe ar putea să fie scutite de plată şi pentru cultivatorii care cumpără pămînturi. Şi pentru toţi aceştia – pămînt trebuie să se găsească.

  1. Economia

Stolîpin spunea: au se poate crea un stat al legii fără ca mai întîi să ai un cetăţean independent; ordinea socială are prioritate faţă de orice programe politice.

Iar un cetăţean independent nu poate exista fără o proprietate particulară. Timp de 70 de ani, creierul nostru a fost otrăvit cu spaima faţă de proprietatea particulară şi faţă de munca angajată ca de necuratul – aceasta a fost o mare victorie a Ideologiei asupra esenţei noastre umane (la fel cum ne-au împlintat în minte o imagine caricaturală a economiei apusene).

Dar stăpînirea unei proprietăţi, cu moderaţie, adică fără ca această stăpînire să împileze pe alţii – intră în noţiunea de personalitate, îi dă fundament. Iar prestarea unei munci angajate cu abnegaţie şi corectitudine contra unui salariu drept este o formă de ajutor reciproc între oameni şi instalează între ei bunăvoinţă.

De ce să ne mai agăţăm de o economie centralizată, „reglată” ideologic, care a aruncat întreaga ţară în sărăcie? Numai pentru a întreţine un aparat parazitar, altminteri acestuia nemairămînîndu-i nici cea de pe urmă justificare?

Desigur, lovitura pe care o resimt milioane de oameni nepregătiţi, neobişnuiţi cu trecerea spre o economie de piaţă trebuie să fie uşurată cît se poate. Din fericire (şi nefericire!) avem în acest scop acea rezervă de multe milioane a bugetului, doar să chibzuim pe ce-i cheltuim. În curînd se împlinesc şase ani de cînd zgomotoasa „perestroikă” nici nu s-a atins măcar de mişcarea de însănătoşire în agricultură – sau în industrie. Or, această amînare înseamnă ani de suferinţă a unor oameni eliminaţi din viaţă.

Dar şi a prelua cu o grabă zănatecă un tip străin de economie care s-a constituit pe aiurea timp de secole şi în stadii consecutive este deopotrivă falimentar. Nu am cunoştinţe economice şi nici o minimă îndrăzneală de a face propuneri precise. Prin ce proceduri anume este posibilă trecerea de la întreprinderi total etatizate la unele particulare şi cooperatiste; ce condiţii financiare trebuiesc prevăzute; ce anume din avutul obştesc rămîne în mîinile statului, incluzînd transportul, flota, pădurile, apele, pămîntul, subsolul, şi în ce proporţie trebuiesc cedate administraţiei teritoriale sau locale; pe seama cărui buget se vor realiza asigurările sociale, învăţămîntul, construcţiile de locuinţe; ce legislaţii noi de muncă vor fi necesare – pentru toate aceste probleme există deja o multitudine de proiecte concrete ale economiştilor, deşi, din păcate, aceştia nu au ajuns la un consens.

În general vorbind, mi se pare limpede faptul că trebuie dată cale liberă iniţiativei private sănătoase, susţinute şi apărate toate formele de întreprinderi mici, pe baza cărora localităţile vor înflori mai repede – totuşi trebuiesc limitate cu fermitate concentrările nesăbuite de capital. Să nu se permită în nici un domeniu crearea de monopoluri sau controlul exercitat de unele întreprinderi asupra altora. Monopolizarea înseamnă primejdia scăderii calităţii ( mărfurilor; o firmă îşi poate permite, în vederea menţinerii cerinţelor pieţii, să lanseze produse cu termen de folosinţă foarte scurt. De secole mîndria firmelor şi a proprietarilor lor era tocmai durabilitatea mărfurilor, astăzi, (în Apus) avem de-a face cu un şuvoi ameninţător de modele mereu înnoite şi ţipătoate iar sănătoasa noţiune de „reparaţie” dispare. Orice lucru uşor deteriorat este obligatoriu aruncat şi se cumpără altul nou – ceea ce-i tot ce poate fi mai contrar cu sentimentul omenesc de autolimitare, constituind o veritabilă destrăbălare. La toate acestea se adaugă şi ciuma psihologică a creşterii preţurilor – în ţările dezvoltate: la o creştere a productivităţii muncii, preţurile nu scad, ci cresc! Acesta este un pîrjol economic mistuitor, nu un progres (Vechea Rusie trăia cîte un secol întreg cu preţuri neschimbate).

Nu-i permis a lăsa frîu liber presiunii proprietăţii private şi egoismului – care să ducă spre un rău social distrugător de sănătate. O legislaţie contra monopolurilor trebuie să reglementeze în oricare domeniu de producţie creşterea excesivă a impozitelor. Băncile sînt necesare ca centre operative ale vieţii financiare, dar să nu le permitem să se trasforme în nişte vegetaţii sufocante şi să devină stăpînitorii secreţi ai întregii noastre vieţi.

La fel în general apare clar şi faptul că preţul ieşirii noastre din comunism nu trebuie să fie vînzarea înrobitoare capitaliştilor străini, nici a subsolurilor noastre, nici a bogăţiilor solului, cu atît mai mult, a pădurilor. Este ideea cea mai primejdioasă: să salvezi prin capital străin ceea ce a fost distrus prin dezordinea noastră internă. El va începe să curgă la noi atunci cînd va descoperi pentru el însuşi un profit înalt. Dar capitalul străin nu trebuie ademenit la noi în condiţii avantajoase pentru el şi umilitoare pentru noi – veniţi cu orice preţ şi ne turnaţi apă în adăpătoare; astfel de tranzacţii nu mai pot fi pe urmă îndreptate, ne vom transforma într-o colonie. (Deşi în trei sferturi de veac sovietic spre ce altceva ne-am rostogolit?). Capitalul străin trebuie admis într-o albie rigidă: înviorarea economică pe care o aduce cu sine să nu se transforme într-un surplus transferabil, nici într-o jefuire a mediului nostru natural. Atunci vom reuşi şi noi să grăbim egalizarea calitativă cu ţările dezvoltate.

Încă nu sînt cu desăvîrşire uitate şi pierdute capacităţile de muncă ale poporului nostru. Am văzut cum au ieşit japonezii din prăpastie şi chiar s-au înălţat nu prin contribuţii străine, ci prin înalta moralitate a muncii lor. De îndată ce se va ridica opresiunea statului asupra fiecărei activităţi şi plata va deveni dreaptă – calitatea muncii va creşte brusc iar cei pricepuţi vor străluci pretutindeni.

Chiar dacă un astfel de nivel nu va fi atins prea repede (mărfurile noastre să aibă căutare internaţională), pentru o ţară cu dimensiunile şi bogăţiile pe care le are ţara noastră se poate ca pentru un timp să fie suficientă numai piaţa internă.

Totuşi, nici un fel de viaţă economică normală, se înţelege de la sine, nu este compatibilă cu „permisiunile” actuale înrobitoare ale miliţiei. Noi trebuie să învăţăm să stimăm (făcînd deosebirea de jefuirea prin mită a boarfelor) comerţul particular sănătos, cinstit, inteligent: el alimentează şi consolidează o societate, el ne este în primul rînd necesar. Nu mă apuc nicidecum să emit păreri în probleme financiare, bugetare sau de domeniul impozitelor. Dar este clar că pe lîngă o supraveghere riguroasă şi ecologică, precum şi prin amenzi ridicate pentru deteriorarea mediului înconjurător – trebuie să fie încurajate financiar toate eforturile de reconstrucţie a naturii şi meseriile productive tradiţionale.

  1. Provincia

Dacă ţara noastră va deveni vreodată înfloritoare, acest lucru hotarît nu depinde de Moscova, Petrograd, Kiev, Minsk – ci de provincie. Cheia capacităţii vitale a ţării, cât şi a vitalităţii ei culturale este eliberarea provinciei de presiunea exercitată de capitale şi a capitalelor – aceşti giganţi maladivi – de împovărarea cantităţii incomensurabile şi voluminoase de funcţii care le privează de o viaţă normală. Capitalele nu şi-au păstrat nici măcar fundamentele morale care să permită preluarea renaşterii ţării, după ce provincia a fost lăsată timp de 60 de ani pradă foametei, umilinţelor şi nimicniciei.

Întreaga provincie, întregul spaţiu al Uniunii ruseşti, pe lîngă o autoconducere puternică (cu o pondere în creştere) trebuie să capete deplina libertate de a respira economic şi cultural. Patria noastră nu poate vieţui pe cont propriu decît dacă se vor întări, să spunem, patruzeci de asemenea centre de viaţă şi lumină, risipite pe toată întinderea ei – fiecare dintre ele devenind un focar de activitate economică şi culturală, de instrucţiune publică, avînd la dispoziţie biblioteci care să deservească toate domeniile, edituri – astfel ca întreaga populaţie dimprejur să beneficieze de o hrană culturală substanţială, iar tineretul acelor ţinuturi să se poată instrui la un nivel cu nimic mai prejos decît cel din capitale. Numai astfel se poate dezvolta armonios o ţară mare.

Împrejurul fiecăruia din aceste patruzeci de oraşe, mediul social va ieşi din lîncezeală şi din primitivism. Numai printr-o asemenea redistribuire a vieţii vor începe să se construiască noi drumuri, orăşele, sate şi să se refacă peste tot cele acum compromise. Acest lucru este deosebit de important pentru Marea Siberie pe care începînd de la primele cincinale, noi am maltratat-o cu orbire şi întunecare de minte, în loc să o dezvoltăm binefăcător. Şi aici, ca şi în multe altele, drumul nostru de însănătoşire porneşte de jos.

  1. Familia şi şcoala

Deşi de neamînat sînt toate cele din care ne vine astăzi dezastrul, de primă urgenţă este punerea temeliei, celui care creşte într-un timp mai îndelungat: în toţi aceşti ani ai alergării noastre în cerc, ce se va coace în copiii noştri? De la pediatrie începînd, copilărie timpurie şi pînă la instrucţia şcolară? Dacă toate acestea nu sînt imediat remediate, nu vom avea nici un fel de viitor.

Despre situaţia – în toate privinţele nenorocită – a femeii la noi, se ştie peste tot şi toţi vorbesc deja; aici nu mai este cazul de interpretări diferite şi nimic de dovedit. Şi despre scăderea natalităţii, despre mortalitatea infantilă şi despre nou născuţii bolnăvicioşi, despre situaţia groaznică în care se află casele de naşteri, creşele şi grădiniţele.

O familie normală, la noi, a încetat deja să existe. Iar boala familiei înseamnă o stare maladivă pentru statul întreg. Familia este astăzi veriga principală de salvare a viitorului nostru. Femeia trebuie să aibă posibilitatea să se întoarcă în familie pentru creşterea copiilor; ori acest lucru este condiţionat de cîştigul bărbatului (deşi, cu şomajul care este de aşteptat în prima perioadă, acest lucru nu se va putea îndeplini prea simpu; unele familii vor fi bucuroase ca măcar femeia sâ-şi păstreze deocamdată salariul).

Şi o altă grijă la fel de imperioasă este şcoala. Cît ne-am maimuţărit cu ea timp de 70 de ani!, dar rareori ea a scos absolvenţi cu autentice cunoştinţe şi acelea doar într-o serie de domenii şi acelea posibil de căpătat numai la şcoli speciale din marile oraşe iar un Lomonosov din provincie, cu atît mai mult de la ţară, astfel ar fi imposibil să mai apară, să răzbată, căci un asemenea ins nu are cale deschisă (în primul rînd viza pe buletin).

Ridicarea, şcolii trebuie să aibă loc nu numai în capitalele de republici, ci trebuie să fie o mişcare de rezistenţă pornită de la nivelul cel mai de jos, pe toată întinderea patriei. Această sarcină nu-i cu nimic mai puţin urgentă decît toate sarcinile economice. Şcoala noastră dă de mult o învăţătură proastă şi o educaţie greşită. De neacceptat este ca sarcina dirigintelui să fie o povară suplimentară, aproape neplătită; ea trebuie recompensată prin micşorarea sarcinilor pur didactice ale dirigintelui. Iar bolboroseala ateistă trebuie întreruptă urgent.

Nu de la copii trebuie început, ci de la profesori, pe aceştia noi i-am aruncat dincolo de nivelul de lîncezeală, în mizerie. Dintre bărbaţi, cei care au putut au trecut la profesiuni mai bănoase. Ori, tocmai profesorii ar trebui să constituie elita naţiunii, cu chemare pentru profesiune, lor trebuie să li se încredinţeze totul, adică viitorul nostru. Dar, în ce institute i-am învăţat pe actualii profesori şi cu ce trăncăneală ideologică? Schimbarea, salvarea cunoştinţelor autentice, trebuie începută de la programele de învăţămînt. În viitorul apropiat trebuie să ne aşteptăm, desigur, şi la şcoli particulare, cu plată, şcoli care să ridice nivelul general al întregului învăţămînt, pentru întărirea diferitelor subiecte de studiu şi laturi ale învăţăturii. Dar şi în aceste şcoli programele nu trebuie să fie iresponsabile şi fanteziste, ele trebuie să se afle sub observaţia şi controlul organelor locale de învăţămînt.

Părăsit şi de familie şi de şcoală, tineretul nostru creşte, dacă nu în direcţia criminalităţii atunci în direcţia unei limitaţii barbare, lipsită de bun simţ a ceva ademenitor ce vine din străinătăţi. Istorica Cortină de Fier a apărat excepţional ţara noastră de tot ce este bun în Apus: de acea lipsă de timiditate cetăţenească, de stima pentru personalitatea altuia, de diversitatea activităţilor individuale, de bunăstarea generală, de mişcările de binefacere – dar acea Cortină nu ajungea pînă jos de tot şi prin crăpătura de la podea s-a scurs ca un lichid cleios murdăria destrăbălată a „popkulturii de masă„, a modelor celor mai vulgare şi a nervilor publici zdruncinaţi – şi iată, aceste reziduuri au fost înghiţite cu lăcomie de tineretul nostru năpăstuit. În Apus tineretul se tîmpeşte de sătul ce e, iar al nostru de sărac ce e, înşfacă fără să stea pe gînduri toate distracţiile apusenilor. Iar servila noastră televiziune împrăştie prin toată ţara şuvoaiele acestea necurate. (Protestul faţă de acestea este considerat la noi un conservatorism moşnegesc. Dar merită a fi amintit faptul că despre fenomene asemănătoare se aud voci îngrijorate din Israel: „Revoluţia culturală ivrită nu a fost făcută pentru ca ţara noastră să capituleze în faţa imperialismului cultural american şi a produselor lui colaterale„, „gunoi intelectual„.

Toate acestea sînt cunoscute, s-a scris despre ele nu o singură dată: că dispare bogăţia de carte a bibliotecilor noastre, că sălile de lectură sînt semi-pustii, că muzeele se află în părăsire. Tocmai ele au nevoie de ajutorul statului, foate acestea nu pot trăi din biletele de intrare, ca teatrele, cinematografele sau expoziţiile de artă. (Pe cînd sportul, avînd în vedere gloria lui mondială, n-ar trebui în nici un caz să fie finanţat de stat, ci să se întreţină din veniturile proprii; iar o dezvoltare gimnastică şi de atletism se capătă de la şcoală).

  1. Să depindă oare totul de orînduirea statală?

Se cuvine să recunoaştem: ţara noastră a pierdut într-un mod atroce întregul secol al XX-lea; realizările mult trîmbiţate sînt o minciună. Dintr-o ţară înfloritoare am fost aruncaţi într-o semi-sălbăticie. Stăm pe ruine.

Se discută la noi astăzi cu aprindere: ce orînduire statală ni se potriveşte acum şi care nu – şi cu asta, cică, toate s-ar rezolva. Şi o altă temă: ce nou partid vehement sau ce „front” ne-ar putea conduce acum spre succes.

Numai că la ora actuală a recăpăta puteri nu înseamnă pur şi simplu a găsi cea mai comodă formă de orînduire statală şi a-i alcătui în mare grabă o constituţie perfectă, paragraful 1, paragraful 45. Trebuie să ne dovedim mai prevăzători decît bunicii şi părinţii noştri din 1917, să nu repetăm haosul revoluţiei din februarie, ca să nu devenim din nou manechine ale înşelătoarelor lozinci şi ale oratorilor furibunzi, pentru a nu ne lăsa pradă de bună voie ruşinii încă o dată.

Schimbarea decisă a conducerii necesită spirit de răspundere şi chibzuială. Nu orice plan nou ne conduce în mod obligatoriu spre bine. Incomparabilii critici ai sistemului statal pe care i-am avut în 1916, ajungînd la putere după cîteva luni în 1917, s-au dovedit a fi total nepregătiţi şi au stricat totul. Din nimic nu reiese că nou-conducătorii de stat actuali ar fi mai lucizi şi mai pespicace. De pildă, un critic care a învins ticălosul Sistem (i-a spus aşa din prudenţă) abia ales într-o muncă practică a dovedit indiferenţă faţă de patria care hrăneşte capitala. Moscova se hrăneşte, deja de 60 de ani, pe seama unei ţări flămînde, iar de la începutul anilor ’30 a consimţit să se lase cumpărată de putere şi să împartă privilegiile, cauză din care a devenit un fel de insulă a favorurilor, avînd alte condiţii materiale şi culturale decît tot restul ţării. Aceasta a fost pricina transformării psihologiei publicului moscovit cu dreptul de a-şi spune opinia şi care de decenii nu a mai exprimat adevăratele dureri ale ţării.

Iată, în clocotul mitingurilor şi al întemeierii a tot felul de partide, nu băgăm de seamă că am şi tras pe noi veşmintele bîlciului din februarie – a celor opt luni fatale din 1917. Iar alţii, dimpotrivă, observînd, exclamă cu o oarbă îmbătare: „O nouă revoluţie din Februarie!” (Pentru exactitatea coincidenţei au apărut deja şi stindardele negre ale anarhiştilor).

După perioada de canibalism care a durat trei sferturi de veac, dacă noi am plătit un preţ atît de mare, dacă aşa s-a întîmplat că am nimerit la marginea spectrului statal unde puterea are atîta forţă – nu înseamnă că acum trebuie să ne grăbim paşii în haos: anarhia este primul stadiu al pieirii, aşa ne-a învăţat anul 1917.

Statul, dacă nu sîntem ahtiaţi după revoluţii, trebuie să aibă inevitabil stabilitate, să transforme lent tradiţia. Aşadar, statutul deja creat al unei potenţiale puteri prezidenţiale va fi pentru mulţi ani util. La actuala acumulare de nefericiri ale noastre, complicată în plus cu inevitabila separare a republicilor de la periferie – este imposibil să ne apucăm simultan de rezolvarea problematicii pămîntului, alimentaţiei, locuinţelor, proprietăţii private, finanţelor, armatei – pe deasupra şi a orînduirii statale. Ceva din actuala orînduire statală va trebui acceptat deocamdată, pur şi simplu pentru că deja există.

Desigur, treptat vom reaşeza şi organismul statal. Nu trebuie începute toate deodată, ci să o pornim de la un capăt, de jos. La o conducere centrală puternică trebuie să lărgim cu răbdare şi prudent drepturile vieţii locale.

O anume formă politică va fi acceptată treptat – deşi la lipsa noastră de experienţă politică mai curînd se pare că nu va fi de la început cea mai reuşită şi mai adaptată la necesităţile specifice ale ţării noastre. Trebuie să ne căutăm drumul propriu. Acum noi ne autoconvingem că nu trebuie să căutăm nici un drum propriu, că nu avem de ce să ne batem capota trebuie să preluăm cît mai repede „cum se face în Apus„.

Numai că în Apus se face – oh, cît de diferit! Fiecare ţară îşi are tradiţiile ei. Numai noi, carevasăzică, nu trebuie nici să ascultăm nici să ne uităm la ce spuneau oamenii noştri inteligenţi încă înainte ca noi să ne fi născut.

Să spunem şi altfel: orînduirea statală este de importanţă secundară faţă de atmosfera relaţiilor sociale. Cînd există oameni plini de nobleţe, orice orînduire statală bine organizată poate fi admisă, cînd oamenii sînt înrăiţi şi meschini – de nesuportât este şi democraţia cea mai revărsată. Dacă în oamenii înşişi nu există spirit de dreptate şi onestitate, acest lucru se manifestă în orice orînduire.

Viaţa politică nu este nicidecum cel mai important aspect al existenţei omului – politica nefiind nicidecum ocupaţia preferată a majorităţii oamenilor. Cu cît viaţa politică a unei ţări are o amploare sporită – cu atît mai multe sînt pierderile vieţii sufleteşti. Politica nu trebuie să înghită forţele spirituale şi efortul creator al poporului. În afară de drepturi, omul trebuie să-şi apere şi sufletul, să şi-l elibereze pentru viaţa minţii şi a sentimentelor.

  1. Dar noi înşine – cum sîntem?

Izvorul forţei sau neputinţei unei societăţi este nivelul spiritual al vieţii şi abia pe urmă nivelul industrial. Economia de piaţă prin ea însăşi, chiar o abundenţă generală nu poate constitui empireul omenirii. Puritatea relaţiilor sociale este mai esenţială decît nivelul abundenţei. Dacă într-o naţiune au secătuit forţele sufleteşi – nici un fel de orînduire statală, fie ea chiar cea mai desăvîrşită cu putinţă şi nici un fel de dezvoltare industrială nu o va salva de la moarte; copacul scorburos şi putred nu stă în picioare. Printre toate posibilele libertăţi – în prim plan iese oricum, libertatea de a nu avea conştiinţă – pe aceasta nu o poţi interzice, n-o poţi prevedea prin nici un fel de legi. Atmosfera curată a societăţii – aceasta nu poate fi creată prin jurisdicţie.

Distrugerea sufletelor noastre timp de trei sferturi de veac – iată cel mai groaznic lucru.

Îngrozitor este faptul că o clasă conducătoare pervertită – multimilioanele partinice şi din aparatul de stat – nu este în stare să renunţe la nici unul din privilegiile smulse cu de-a sila. Timp de decenii a trăit cu neruşinare pe seama poporului şi tot astfel vrea să meargă mai departe.

Iar dintre foştii călăi şi asupritori – cui i s-au strîmtorat măcar funcţiile? Veniturile mari şi pensiile? Pînă la moarte noi l-am iubit pe Molotov, îl mai iubim şi astăzi pe Kaganovici şi pe alţii. În Germania toţi indivizii de acest fel, chiar unii de calibru mai mic, au fost judecaţi – la noi, dimpotrivă, tocmai ei ne ameninţă astăzi cu procese, iar altora – astăzi! – li se ridică monumente, ca de pildă ticălosului cekist Berzin. Dar parcă noi sîntem în stare să condamnăm criminalii de stat? Nici măcar nu ne aşteptăm din partea lor la cea mai mică căinţă. Măcar să fi trecut aceştia printr-un proces moral public. De unde, se vede că tot aşa ne vom tîrî mai departe.

Dar în ceea ce priveşte slăvitele forţe morale ale transparenţei şi perestroicii? Din preajma acestor cuvinte la modă lipseşte cuvîntul purificare. Şi iată, în noua transparenţă s-au repezit să cuvînteze şi gurile cele mai spurcate care au slujit timp de decenii totalitarismul. Din patru trubaduri ai transparenţei de astăzi – trei sînt dintre cei care nu de mult îl linguşeau pe Brejnev. Şi care dintre ei a pronunţat cuvîntul de căinţă personală, în loc să profereze blesteme la adresa „stagnării” impersonale? Iar de la catedrele universitare propovăduiesc pînă şi astăzi toţi cei care timp de decenii au întunecat conştiinţa studenţilor. Zeci de mii de oameni instruiţi de la noi sînt murdăriţi de făţărnicie şi versatilitate – iar noi nu aşteptăm căinţă de la nimeni şi tot acest gunoi sufletesc să-l lăsăm să se tîrască după noi în viitor?

Dar îndelunga mizerie sufletească de a fi un „pomanagiu” cazon al fiilor noştri? Se va curaţi vreodată?

Dar înverşunarea generală a oamenilor unii faţă de ceilalţi? – pur şi simplu răutatea împotriva celui care nu are nici o vină. Mai poate fi de mirare explozia de criminalitate la cei care pe tot parcursul anilor tineri au avut închise căile oneste?

Vechii negustori ruşi aveau un „cuvînt de onoare de negustor” (înţelegerile se făceau şi fără contracte scrise); reprezentările creştine, diversele acte de binefacere generoase cunoscute în istorie – să ne mai aşteptăm vreodată la toate acestea de la rechinii care înoată în apele tulburi sovietice?

Germania apuseană s-a acoperit de un nor de căinţă mai înainte ca acolo să aibă loc înflorirea economică. Noi nici n-am început încă să ne căim, la noi deasupra întregii transparenţe atîrnă ghirlandele de struguri grei şi mustoşi ai minciunii. Şi ne comportăm ca şi cum n-am băga de seamă.

Strîmbă ne va fi dezvoltarea.

De dorit ar fi să putem căpăta încurajare prin posibilităţile binefăcătoare ale Bisericii. Ei bine, chiar astăzi cînd toată ţara a început să se mişte, reînvierea curajului a atins prea puţin ierarhia pravoslavnică (ori, în zilele unei sărăcii generalizate, trebuie să renunţăm la fantasmele îmbogăţirii cu care ne ademeneşte puterea). Abia atunci Biserica va ajuta la însănătoşirea socială cînd va găsi în ea puterea să se elibereze de jugul statului şi să refacă acea legătură vie cu simţămintele poporului, liantul care strălucea cu putere chiar în focul anului 1917, cînd Soborul bisericesc i-a ales pe mitropoliţii Tihon şi Veniamin. Să dea şi acum, după învăţătura lui Hristos, exemplul cutezanţei, nu numai faţă de stat, ci şi faţă de societate, cutezanţă faţă le nenorocirile arzătoare de astăzi, faţă de sine însăşi Mişcarea de înviere şi în acest caz, ca în tot restul vieţii, este aşteptată şi deja a început, de jos, de la preoţimea de rînd, de la parohii uniţi, de la credincioşii plini de abnegaţie.

  1. Autolimitarea

Lozinca cea mai modernă astăzi, pe care o repetăm satisfăcuţi: „drepturile omului” (deşi ea are în vedere lucruri foarte diferite. Intelectualii din marile oraşe înţeleg libertatea cuvîntului, a presei, a întrunirilor şi a emigrării, dar mulţi dintre ei ar fi indignaţi şi ar cere interzicerea unor atari „drepturi” în înţelesul poporului de rînd: dreptul de avea un spaţiu locativ, de a lucra acolo unde poţi dobîndi hrana – tocmai de aceea s-au şi năpustit cu milioanele în marile oraşe).

Drepturile omului” – foarte bine, dar cum putem noi înşine veghea ca drepturile noastre să nu se lărgească pe seama drepturilor altora? Societatea în care drepturile sînt îngrădite nu poate face faţă încercărilor. Dacă nu dorim putere impusă cu forţa – fiecare trebuie să se înfrîneze pe sine. Nici un fel de constituţie, nici un fel de lege sau de alegeri prin ele însele nu vor echilibra societatea, deoarece oamenilor le este proprie încăpăţînarea de a-şi urmări scopurile proprii. Majoritatea, dacă ar putea să se extindă şi să înşface – tocmai aşa şi procedează. (Acest lucru a şi condus la pieire toate clasele şi grupările conducătoare din istorie).

O societate stabilă se obţine nu prin egalizarea opoziţiilor, ci pe baza unei autolimitări conştiente, pe baza a tot ce sîntem totdeauna obligaţi să cedăm justiţiei morale.

Doar prin autolimitare poate să existe în continuare omenirea care se înmulţeşte şi se îndeseşte permenent. La nimic n-ar folosi îndelunga ei dezvoltare, dacă nu se pătrunde de spiritul autolimitării; libertatea de a smulge, de a se sătura o au şi animalele. Pe cînd libertatea umană include o autolimitare benevolă în folosul altora. Obligaţiile pe care le avem trebuie să prevaleze totdeauna libertatea care ni se oferă.

Numai de-am reuşi – în însuşirea spiritului autolimitării – şi ce-i mai important – de-am şti să-l transmitem copiilor noştri.

Cu deosebire are omul nevoie de autolimitare pentru echilibrul şi seninătatea sufletului său.

Şi aici există multe posibilităţi interne. De pildă, după îndelunga noastră ignoranţă apare firească foamea: aflarea adevărului, cunoaşterea a ce anume s-a întîmplat cu noi. Dar unii observă deja, alţii vor observa în curînd că pe deasupra acestui potop contemporan de informaţii, deja supralicitate şi mărunţite, sufletul ne este prădat şi aneantizat, iar atingînd o limită trebuie să renunţăm, să ne detaşăm de această invazie informaţională. În lumea contemporană apar tot mai multe ziare diverse, fiecare dintre ele tot mai umflat iar toate laolaltă se reped să te acapareze. Tot mai multe canale de televiziune emit în tot timpul zilei (iată însă că Islanda a renunţat la orice fel de emisiune televizată măcar o zi pe săptămînă); tot mai mult sunet propagandistic, comercial şi destructiv (ţara noastră este pînă astăzi istovită de o radiodifuziune răsunătoare pe tot întinsul ei) dar cum să nu apărăm dreptul urechilor noastre la linişte, dreptul ochilor noştri la o vedere interioară?

Ieşirea cumpănită din fîşia nenorocirilor noastre – pe care Rusia va putea sau nu va putea să o îndeplinească acum – este mai trudnică decît scuturarea jugului tătar; atunci nu era nimicită creasta semeaţă a poporului şi nu era vlăguită în el credinţa creştină.

În 1754, pe timpul împărătesei Elisabeta, Piotr Ivanovici Şuvalov a propus un uimitor Proiect de economisire a poporului. Un fantezist! Păi tocmai în asta constă înţelepciunea unui stat.

II. MAI DEPARTE ÎNAINTE

  1. Despre forma statală

Nu trebuie să sperăm că după trecerea acestor timpuri tulburi se va instaura o perioadă de „calm„, cînd „ne vom aşeza şi vom judeca” cum să construim viitorul. Procesul istoric este neîntrerupt şi astfel de momente de respiraţie avantajoase nu ne sînt oferite niciodată „după aceea„, aşa cum nu i-a fost dat „să stea şi să judece” nici Adunării Constituante. Şi oricît ne-ar frige actualitatea – despre orînduirea noastră viitoare – trebuie totuşi să ne gîndim „din mers„. (Mie personal, nici vîrsta nu-mi mai asigură posiblitatea de a participa la discutarea acestor probleme). Pînă la revoluţia din 1917 poporul nostru nu avea în masă noţiuni politice iar cu ceea ce propaganda ne-a bătut la cap timp de 70 de ani nu s-a realizat decît o îndobitocire. Astăzi, cînd ne-am urnit spre dezvoltarea vieţii politice se discută deja şi formele viitoarei puteri şi este folositor, pentru a evita posibile greşeli, să precizăm conţinutul unor termeni.

Oswald Spengler arăta că în diferite culturi însuşi sensul de stat este diferit şi că nu există o formă statală stabilită drept „mai bună„, pe care ar trebui s-o împrumutăm de la o cultură mare. Iar Montesquieu: „fiecărei dimensiuni spaţiale îi corespunde o formă de guvernămînt iar transferul unei forme, fără să se ţină seama de dimensiunea acelei ţări, nu rămîne nepedepsit„.

Pentru poporul dat, cu geografia lui, cu istoria pe care a trăit-o, cu tradiţiile şi profilul psihologic respectiv trebuie stabilită o orînduire care să nu-l ducă la degradare, ci la înflorire. Structura statală trebuie să ţină cont neapărat de tradiţiile poporului respectiv. Aşa grăit-a Domnul: Opriţi-vă din drumul vostru, priviţi şi întrebaţi căile vechi, unde este drumul cel mai bun şi pe el să mergeţi (Ieremia 6, 16).

Poporul are fără îndoială dreptul la putere, dar el nu vrea puterea (setea de putere este proprie doar pentru vreo două procente), el vrea în primul rînd o ordine stabilă. Chiar şi socialistul creştin G.F.Fedotov, după experienţa anului 1917, insista ca puterea să aibă forţă şi chiar scria: ea nu trebuie să depindă de sfatul legislativ ci să dea cont acestuia abia după trecerea unui interval suficient. (Acest lucru mi se pare însă exagerat).

Dacă alegem ordinea propusă de întemeiere a instituţiilor libertăţii de jos, prin păstrarea temporară a puterii centrale cu acele trăsături formal deja existente – acest lucru înseamnă că vor trece cîţiva ani, rămînînd timp de a discuta legile sănătoase ale edificării statale.

Despre viitor putem să emitem astăzi doar presupuneri, lăsînd un spaţiu experienţei pe care o avem de parcurs care ne va sugera şi idei noi. Forma statală definitivă (dacă poate fi în general definitivată) este o chestiune de aproximaţii consecutive şi de încercări.

Platon, şi după el Aristotel, a separat şi a denumit trei aspecte posibile ale orînduirii statale. Acestea sunt, în ordine firească: monarhia sau puterea unei singure persoane; aristocraţia sau puterea celor buni ori în vederea ţelurilor celor mai bune; politeia, puterea poporului într-un stat mic – polis exercitată în folosul comun (astăzi îi spunem democraţie). Toate aceste trei forme pot fi bune, dacă ele guvernează spre binele social – toate trei comportă deformări cînd urmăresc interese particulare.

De atunci se pare că nimeni, în mod practic, nu a creat nimic ce nu se poate reduce la această schemă, doar a completat-o prin diverse forme de constituţie. Şi dacă nu trecem cu vederea lipsa totală a puterii (anarhia, puterea; oricui este mai tare asupra oricui care este mai slab) şi dacă nu cădem din nou în capcana totalitarismului, inventat în secolul al XX-lea, atunci nu s-ar putea spune că avem de făcut o alegere prea largă: cursul general al contemporaneităţii ne împinge spre alegerea democraţiei.

Dar alegînd democraţia trebuie să înţelegem cu claritate ce anume alegem şi cu ce preţ. Şi s-o alegem ca pe un mijloc, nu ca pe un scop.

Filozoful contemporan Karl Popper spunea că noi alegem democraţia nu pentru că ar abunda în binefaceri, ci pentru a evita tirania. O alegem cu conştiinţa neajunsurilor ei şi a căutărilor necesare pentru a le depăşi. Deşi, în timpurile noastre, multe ţări tinere, de îndată ce au introdus democraţia ca o formă de orînduire socială, s-au înălţat pe piedestalul unui soi de principiu universal, devenind aproape un cult.

Să încercăm să urmărim sensul exact al termenului.

  1. Ce este şi ce nu este democraţie

Alexis de Toqueville socotea noţiunile de democraţie şi de libertate contradictorii. A fost acesta un înflăcărat partizan al libertăţii, dar nu şi al democraţiei. G.S.Mille vedea într-o democraţie neîngrădită, primejdia „tiraniei majorităţii” iar pentru individ nu-i în fond nici o deosebire dacă se supune unui singur tiran sau unui tiran multiplu.

Fedotov scria că democraţia a fost alterată de materialismul ateist din secolul al XIX-lea care a tăiat capul omenirii. Omul de stat austriac din secolul nostru, Josef Schumpter a denumit democraţia un surogat de credinţă pentru intelectualul lipsit de religie. Şi a prevenit că nu se poate examina o democraţie în afara timpului şi ţării în care funcţionează.

Filozoful S.A. Lewicki (polonez, n.n.) a propus examinarea spiritului democratic care presupune 1. libertatea persoanei 2. stat al legii, iar pe de altă parte examinarea unor trăsături secundare neobligatorii: 1. structura parlamentară 2. legea electorală universală. Aceste ultime două principii democratice nu sînt deloc evidente.

Respectul pentru personalitatea umană este un principiu mai larg decît democraţia şi tocmai acesta trebuie menţinut neapărat. Dar a respecta personalitatea umană nu este obligatoriu doar în forma de parlamentarism. Totuşi, drepturile personalităţii nu trebuie ridicate atît de sus, încît ele să prevaleze asupra drepturilor societăţii. Papa Ioan Paul II a spus (cuvîntarea din Filipine, 1981) că în cazul unui conflict între securitatea naţională şi drepturile omului prioritate trebuie acordată securităţii naţionale, adică unei entităţi de structură mai generală fără de care se dărîmă şi viaţa individualităţii.

Iar preşedintele Ronald Reagan (cuvîntarea de la Universitatea din Moscova, 1988) s-a exprimat astfel:
Democraţia nu este un mod de guvernare, cît un mod de a limita guvernul, pentru ca acesta să nu împiedice dezvoltarea în om a valorilor principale ce-i sînt conferite de familie şi credinţă.

Astăzi la noi cuvîntul „democraţie” este cel mai la modă. Cîte feluri de interpretare, cu cîtă emfază este folosit, cîte speculaţii comportă!

Nu se simte însă că noi medităm cu adevărat asupra sensului lui exact. După experienţa anului 1917, cînd ne-am repezit de-a valma să intrăm în ceea ce se credea pe atunci că este democraţia – liderul proeminent al cadeţilor, V.A.Maklacov a recunoscut şi ne-a amintit tuturor: „Pentru o democraţie este necesară disciplina politică a poporului„.

Iar la noi această disciplină nu a existat în 1917 iar astăzi, după cît se pare, lipsa ei nu-i mai puţin vizibilă.

  1. Universal-egal-direct-secret

Cînd în 1937, Stalin a introdus maimuţăreala „alegerilor” a fost nevoit să le dea aspectul de universal-egal-direct-secret (animal cu patru cozi), ordine care în lumea contemporană apare, neîndoielnic, ca o lege generală a naturii. Cu toate acestea, chiar după prima revoluţie franceză (constituţia din 1791) votarea nu se făcea în acest mod: au rămas restricţii şi inegalităţi în diferite circumscripţii electorale. Ideea dreptului de vot universal a învins în Franţa abia în revoluţia din 1848.

În Anglia întregului secol al XIX-lea s-au ivit luptători pentru „ordinea constituţională„, care să garanteze că nici un fel de majoritate să nu poată tiraniza minoritatea, ca în parlament să fie reprezentată întreaga diversitate de pături sociale care se bucură de stimă şi are responsabilitate faţă de ţara în care s-au format – aceasta era sarcina păstrării fundamentelor ţării. Din 1918 şi Anglia a optat pentru votul universal.

Dostoievski considera votul universal şi egal drept „cea mai stupidă invenţie a secolului al XIX-lea„. În orice caz, acest vot nu este o lege a lui Newton şi de sensurile lui ne este permis a ne îndoi. „Universal şi egal” – cînd individualităţile umane sînt inegale, cum inegale sînt şi capacităţile ori contribuţia lor la viaţa obştii, cînd există diferenţă de vîrstă, de experienţă socială, de grad de înrădăcinare în locul respectiv, în ţara respectivă?

Secret” – de asemenea nu-i un atribut ornant, ci facilitează analfabetismul sufletesc sau răspunde, da, nevoilor fricii. Dar pe Pămînt şi astăzi există locuri unde se votează deschis.

Direct” (adică deputaţii de diferite trepte sînt aleşi direct de la primele urne de vot) este cu precădere discutabil într-o ţară atît de vastă cum este a noastră. Îi condamnă pe alegători din start la necunoaşterea deputaţilor şi atunci superioritate numerică obţin cei care au limba mai abilă sau un sprijin mai puternic din culise.

Toate particularităţile sistemului electoral şi modalităţile de numărarea a voturilor au fost discutate în Rusia de către comisii şi comitete de partid în primăvara şi vara anului 1917, din care cauză a şi pierdut vremea Adunarea Constituantă. Dar toate partidele democratice s-au pronunţat contra alegerilor 4x-3x sau chiar 2x trepte, deoarece la asemenea alegeri se întinde un lanţ de cunoştinţe personale ale candidaţilor, reprezentanţii aleşi sînt legaţi mai strîns de locul lor de baştină, de „clopotniţa locală” – iar acest lucru ar fi lipsit toate partidele de a-şi propune candidaţii lor de la centru. Liderul cadeţUor P. N. Miliukov a insistat asupra faptului că doar alegeri directe pe mari circumscipţii „asigură alegerea unui reprezentant inteligent şi cu pregătire politică„.

Fiecăruia după cum îi este necesar.

  1. Moduri de votare

Scopul votului universal este acela de a pune în evidenţă Voinţa Poporului: acea voinţă autentică ce va guverna la modul optim pentru popor. Există o astfel de Voinţă unică; ce reprezintă ea nimeni nu ştie. Semnificativ apare însă faptul că la sisteme diferite de numărare a voturilor voinţa aceasta apare în alt mod, uneori chiar la moduri contradictorii.

Pentru majoritatea cetăţenilor noştri nu pare acum important felul cum este alcătuit sistemul de votare, deşi tocmai el are o influenţă hotarîtoare. Rivalizează la ora actuală în lume cel puţin trei sisteme de numărare a voturilor: proporţional, majoritar şi al majorităţii absolute.

Sistemul proporţional aproape că nu se desfăşoară altfel decît pe baza listelor (se înţelege, pe partide): în fiecare circumscripţie se votează pentru cîteva locuri de deputat consecutiv (asa este şi mai comod pentru partide să facă propagandă şi să controleze); fiecare partid îşi propune lista candidaţilor săi. Prin aceasta candidatul este privat de răspunderea faţă de alegători, nu are de dat seama decît în faţa partidului; alegătorii, pe de altă parte, sînt lipsiţi de posibilitatea de a alege singuri un reprezentant în care să aibă încredere, alegînd de fapt un partid. (Se detaşează aici două subsisteme: „sistemul listelor închise” cînd alegătorul nu are posibilitatea de a schimba ordinea candidaţilor, aşa cum a fost ea hotărîtă de partide şi o astfel de modalitate se aplică la o populaţie cu instrucţie redusă; celălalt subsistem, al „listelor deschise” – cînd alegătorul poate să-şi manifeste preferinţa pentru candidaţii înscrişi pe o listă sau chiar să-şi prezinte lista proprie, ceea ce, e drept, îngreunează tehnica numărării voturilor. Există şi o a treia variantă, cînd cumscripţia se împarte în două, cu un singur nume în ambele părţi, dar oricum comisia pe circumscripţie va face numărătoarea pe partide şi conform unei proporţii locurile sînt distribuite partidelor şi nu persoanelor. În toate cazurile alegerea persoanelor revine în esenţă partidelor).

În 1917 toate partidele, de la cadeţi pînă la bolşevici, au preferat tocmai această modalitate şi în circumscripţiile cu mulţi candidaţi. Lucru încurajat convingător şi de cadetul influent I.V.Gesen: pentru partide este astfel mai comod să organizeze şi să acţioneze iar la „sistemul alegerilor unipersonale rolul conducător adesea poate scăpa din mîinile partidului„; modalitatea a fost agreată şi de binecunoscutul V.I.Ulianov-Lenin: a numit-o „una dintre cele mai înaintate modalităţi de votare” cînd nu se aleg anumite persoane, ci reprezentanţi ai partidului; se vede că nu degeaba i-a plăcut lui Lenin tocmai acest mod de votare.

Alegerile proporţionale după liste întăresc peste măsură puterea instanţelor de partid care alcătuiesc listele şi avantajează partidele mari şi bine organizate; este foarte avantajos pentru partide să-şi poată, implanta activiştii lor centrali în circumscripţii îndepărtate, acolo unde respectivii nu locuiesc şi în felul acesta să le asigure alegerea.

Asupra acestui punct, adică a nu se pretinde candidatului să trăiască în circumscripţia sa – a insistat îndeosebi congresul cadeţilor din 1917; modalitatea „dă posibilitatea comitetului central să centralizeze alegerile”. Dar şi celelalte partide au avut o poziţie asemănătoare. Cu alte cuvinte este vorba de o democraţie centralizată.

La un sistem proporţional, micile minorităţi de obicei nu au nici un fel de deputat în adunarea reprezentanţilor, se creează, multe fracţiuni parlamentare iar forţele se cheltuiesc în dispute sau acest lucru împinge partidele să se ocupe de îmbunătăţirea poziţiei prin coaliţii neprincipiale cu daune pentru programele lor – numai pentru a aduna voturi şi a obţine locuri în guvern. În lumea contemporană există exemple flagrante ale unor asemenea slăbiciuni statale şi ale unor îndelungate crize guvernamentale.

La sistemul majoritar se manifestă deopotrivă compromisuri nefireşti între partide, dar în forma unor blocuri anterioare alegerilor. În acest sistem, partidul (sau blocul) care dobîndeşte un avantaj cît de mic capătă un număr absolut de voturi, iar dacă rămîne în urmă cît de puţin pierde definitiv: chiar la 49% din voturi se poate să nu obţină nici un loc în parlament. Cînd şi circumscripţiile se stabilesc inexact se poate întîmpla chiar ca sistemul majoritar să dea cîştig de cauză minorităţii. Aşa s-a întîmplat, de ex., în Franţa, în 1883,1889, 1902: unii deputaţi învingători în alegeri obţin mai puţine voturi decît cei declaraţi nereuşiţi; în ultimele două cazuri n-au fost deloc reprezentaţi în camera deputaţilor 53% din alegători. În schimb, cu un asemenea sistem se creează un guvern stabil.

Sistemul de alegeri introdus acum la noi, de majoritate absolută (pentru care este posibil şi un al doilea tur de scrutin) respinge de asemenea partidele mici, dar dă posibilitatea să se negocieze voturile, între primul şi cel de al doilea tur de scrutin.

La acest sistem cu două partide, ca în SUA, candidaţii independenţi nu constituie un factor de decizie, alegătorul dîndu-şi votul unuia dintre cele două partide (ambele cu un aparat partinic puternic şi cu susţinători foarte bogaţi). La acest sistem nemulţumirea socială, nu dintr-odată, nu totdeauna, dar îşi găseşte o ieşire, negativă însă: să fie schimbat cu orice preţ respectivul partid de guvernămînt, fără garanţia că cel care-l înlocuieşte va fi mai bun.

Dar, în general vorbind, orice votare, la orice sistem de numărare a voturilor, nu constituie o căutarea adevărului. Totul se reduce la cifre, la ideea aritmetică simplificată, la înghiţirea minorităţii de către majoritate ori acest lucru constituie un instrument periculos: minoritatea nu este mai puţin importantă pentru societate decît majoritatea iar aceasta din urmă se poate înşela.

Nu urma majoritatea în rău şi nu hotărî după cei mai mulţi, renunţînd la adevăr” (Facerea, 23,2).

Pe lîngă aceasta, campaniile electorale cu cifre mari de voturi şi cu alegători anonimi sînt atît de zgomotoase, ţipătoare şi adesea întovărăşite de veritabile pasiuni părtinitoare ale mijloacelor de informare în masă, încît creează o repulsie unei importante părţi a populaţiei. Televiziunea prezintă aspectul exterior al candidatului, ţinuta, particularităţile de vorbire, nu şi capacităţile lui de a deţine un rol în stat. În orice campanie de acest gen are loc o vulgarizare a ideilor statale. Pentru puterea de a reuşi în bine este nevoie de talent şi creativitate – e oare uşor de ales asemenea candidaţi printr-un vot universal desfăşurat pe spaţii enorme?

Prin el însuşi un asemenea sistem obligă la o activitate mai presus de interesele politice, ba chiar dimpotrivă: cine pleacă de la principii morale poate să piardă foarte uşor.

A.Toqueville, studiind SUA în secolul al XIX-lea a ajuns la concluzia că democraţia este un stat al mediocrităţii. (Deşi împrejurările extraordinare prin care trece o ţară pun în lumină şi personalităţi puternice).

  1. Reprezentanţa poporului

Trecînd prin alegeri candidatul devine reprezentant al poporului. Democraţia ateniană respingea orice „reprezentanţă”, considerînd o un aspect al oligarhiei. Dar ea îşi putea permite acest lucru la dimensiunile reduse pe care le-a avut.

Dimpotrivă, Statele Generale franceze în 1789 abia constituite au introdus legea după care orice deputat este doar un membru al adunării colective care reprezintă voinţa poporului. Prin aceasta fiecare deputat era despărţit de alegătorii săi şi de responsabilitatea personală faţă de aceştia.

Cele patru Dume de stat consecutive de la noi au exprimat prea puţin adîncurile spaţiilor ruseşti, fiind exponente doar a cîtorva oraşe în care majoritatea populaţiei n-a pătruns în fond sensul acelor alegeri şi nici a acelor partide. Şi strălucitul deputat care a fost V.Maklakov a recunoscut că şi „într-o democraţie voinţa poporului este o ficţiune: în ea se iau hotărîri ale majorităţii parlamentare„. Sînt de altfel imposibile nişte decizii precise ale poporului în toate situaţiile viitoare imprevizibile. Şi nu există un impuls care să oblige pe aleşii actuali să se ridice mai presus de interesele lor electorale viitoare, mai presus de combinaţiile partinice şi să servească doar interesele patriei înţelese la modul fundamental, fie (chiar inevitabil) şi în pofida intereselor proprii sau în dauna partidului său.

Se face ceea ce este superficial, pe placul alegătorilor, deşi într-un sens mai adînc sau mai de perspectivă acţiunea respectivă ar fi spre răul acestora. Iar într-un stat atît de mare cum este al nostru posibilitatea de a-i verifica pe candidaţi este minimă şi mult mai mare-i posibilitatea de a-i folosi în rău. Nu există un mecanism prin care să fie controlaţi, ci numai posibilitatea încercării de a-i recuza la alegerile următoare; altă influenţă asupra mersului guvernării unui stat majoritatea poporului nu are. (Şi, în fond, nici la vreo altă reprezentanţă cetăţenească, comercială – deputaţii nu pot avea mai multe drepturi decît cei care le-au încredinţat mandatul pe care-l pierd dacă-l îndeplinesc neonest).

Dar şi aşa stînd lucrurile, apare paradoxul: la un sistem cînd guvernul se formează pe baza majorităţii parlamentare, membrii acestei majorităţi încetează deja să mai fie reprezentanţii independenţi ai poporului, eventual să se opună guvernului – din toate puterile îl slujesc şi-l sprijină pentru ca acesta să se menţină cu orice preţ. Cu alte cuvinte, legislatorii se supun puterii executive.

(De altfel, principiul deplinei separări a puterilor legislative, executive şi judecătoreşti este şi el atacabil: nu ar însemna acest lucru o dezmembrare a unui organism statal viu? Aceste trei puteri despărţite au nevoie de un control comun, dacă nu formal, atunci unul etic etc).

Şi încă: toate metodele de luptă preelectorală pretind anume calităţi de la un candidat, iar pentru a conduce statul cu totul alte însuşiri, care nu au nimic de a face cu primele. Este rar cazul cînd cineva posedă ambele feluri de calităţi, cele din urmă l-ar deranja în competiţia preelectorală.

Între altele, „reprezentanţa” devine un fel de profesie a omului, pe toată viaţa aproape. Se alcătuieşte o pătură de „politicieni profesionişti„, pentru care politica devine o meserie şi o sursă de venituri. Aceştia fac slalomuri în sistemul combinaţiilor parlamentare şi nu mai poate fi vorba de „voinţa poporului„…

În majoritatea parlamentelor frapează preponderenţa juriştilor şi avocaţilor, „Jurocraţia„. (Cu atît mai mult, cu cît legile există într-o atare abundenţă şi procedurile juridice sînt atît de complicate, încît omul de rînd devine incapabil să se apere în faţa legii şi la fiecare pas are nevoie de protecţia costisitoare a unui avocat).

  1. În ce se poate transforma

Desigur, sistemul democratic dă posibilitatea observării acerbe a acţiunilor funcţionarilor. Deşi, oricît ar fi de mirare, democraţiile contemporane s-au acoperit şi ele cu bălăriile unei împovărătoare birocraţii.

Totuşi: şi în alegerile generale majoritatea este departe de a se exprima totdeauna pe sine. Elecţiunea propriu-zisă se exprimă uneori foarte palid. Într-o serie de ţări apusene, mai mult de jumătate din alegători, ba chiar pînă la două treimi, în general nu se prezintă la urnele de vot, ceea ce face ca întreaga procedură să apară fără sens. Cifra alegătorilor este adesea atît de controversată, încît o minimă prioritate se obţine numai prin adaosul provenit de la un partid mărunt şi insignifiant, de parcă tocmai el ar hotărî destinul ţării sau cursul ei de dezvoltare.

În principiu acest lucru a fost de mult prevăzut de S.L. Franck: „şi într-o democraţie stăpîneşte minoritatea„. Iar V.V. Rozanov: „Democraţia este un mijloc prin care o minoritate bine organizată conduce majoritatea neorganizată„.

Într-adevăr, o democraţie elastică şi bine exersată are putinţa de a lipsi de forţă protestele oamenilor simpli, de a le anihila ieşirea publică. Nedreptăţi se fac şi în democraţie iar ticăloşii izbutesc şi în democraţie să se strecoare de la răspundere. Aceste mijloace se pulverizează în instituţiile birocraţiei democratice şi devin de nedescoperit. Astăzi şi din partea celei mai vechi democraţii din lume, cum este cea elveţiană, se aud semnale de alarmă (Hans Staube): „hotărîrile importante se iau în locuri anonime şi necontrolabile, undeva în culise obscure, sub influenţa grupelor de presiune a lobby-ştilor„.

Şi la o egalitate juridica generală ramîne de fapt o inegalitate între bogaţi şi săraci, adică a celor mai puternici şi a celor mai slabi. (Deşi nivelul sărăciei, aşa cum este înţeles el astăzi în Apus, e cu mult mai ridicat decît ne-am putea închipui).

Specialistul nostru în drept statal B.N. Cicerin a observat în secolul al XIX-lea că din aristocraţia de toate felurile ramîne la suprafaţă şi într-un regim democratic una singură: cea financiară. Cum am putea nega faptul că în democraţie banii asigură puterea reală, că se produce o inevitabilă concentrare a puterii în mîinile oamenilor cu bani mulţi?

În anii socialismului putred s-au adunat asemenea averi şi în „economia din umbră„, înfrăţite cu aşii birocraţiei şi chiar în anii de funcţionare ai „perestroicii” s-au îmbogăţit unii, folosind încîlceala unor legi neclare iar acum se înghesuie deschis la start – cu atît deci mai importantă devine interzicerea cu stricteţe a oricărui fel de monopol pentru a nu le permite acestora accesul la putere.

De tristeţe este şi faptul că pseudo-elita intelectuală, născută din actuala competitivitate ia în derîdere caracterul absolut al noţiunilor de Bine şi Rău, îşi maschează indiferenţa faţă de ele prin „pluralismul de idei” şi de fapte.

Democraţia europeană s-a adăpat iniţial la sentimentul responsabilităţii creştine, al autodisciplinei. Totuşi, treptat, aceste fundamente se spulberă. Independenţa spirituală este oprimată, se supune dictaturii vulgarităţii, modei, intereselor de grup.

Intrăm în democraţie, nu în cea mai sănătoasă fază a ei.

  1. Partidele

S-a ajuns astăzi la situaţia că noi nu mai concepem viaţa politică fără partide, aşa cum pe cea personală n-o cunoaştem fără familie.

Troţki, o lună înainte de răsturnarea din octombrie a declarat: „Ce este partidul? O grupare de oameni care obţin puterea pentru a avea posibilitatea de a-şi îndeplini propriul program. Partidul care nu vrea puterea este nedemn dea se numi partid„.

Desigur, partidul bolşevic este o mostră unicat. Totuşi fenomenul însuşi al partidului este foarte vechi şi de mult înţeles, încît Titus Livius încă scria: „Lupta dintre partide este fi va fi totdeauna pentru un popor o nenorocire mai mare decît războiul, foametea şi molimele sau decît altă mînie a zeilor„.

Partid” înseamnă parte. A ne împărţi în partide înseamnă a ne diviza în părţi. Partidul ca parte a poporului – cui i se opune? Evident – restului poporului care nu l-a urmat. Fiecare partid se străduieşte înainte de toate nu în favoarea întregii naţiuni, ci pentru sine şi ai săi. Interesul naţional este eclipsat de interesele partinice: în primul rînd contează ce are nevoie partidul pentru viitoarea realegere; dacă a rezultat ceva folositor pentru stat şi popor din partea partidului adversar – atunci se convine ca acesta să nu fie susţinut. Interesele partidelor, însăşi existenţa lor – nu sînt identice cu interesele alegătorilor.

S. Krzyzanowski socotea că viciile şi chiar falimentul parlamentarismului se datorează tocmai partidelor care neagă unitatea naţiunii şi însăşi noţiunea de patrie. Lupta interpartinică înlocuieşte căutarea adevărului – ea se lasă condusă de prestigiul partidului şi de scopul smulgerii unor bucăţi de putere executivă. Vîrfurile partidelor politice se transformă inevitabil într-o oligarhie. Şi faţă de cine dau socoteală partidele în afară de propriile lor comitete? O instanţă de acest gen nu este prevăzută de nici o constituţie.

Rivalitatea partidelor denaturează voinţa poporului. Principiul partinităţii oprimă deja personalitatea şi rolul ei, orice partid fiind o simplificare şi o vulgarizare a personalităţii. Omul are vederi, concepţii, partidul are o ideologie.

Ce se poate dori în această privinţă viitoarei Uniuni ruseşti?

Nici un fel de rezolvare fundamentală a destinelor statale nu se află pe calea partinică şi nu poate fi cedată partidelor. La o proliferare a partidelor, provincia noastră va fi anihilată iar satul nostru total buimăcit. Să nu se dea posibilitatea „politicienilor profesionişti” să se erijeze în reprezentanţii naţiunii. Pentru toate cunoştinţele profesionale există un aparat de funcţionari de stat.

Orice fel de partide, ca şi orice fel de asociaţii şi uniuni au existenţă liberă, dar ele trebuie să fie deschise, înregistrate cu programele lor. (Orice uniuni secrete, dimpotrivă, sînt urmărite penal ca un complot împotriva societăţii). Dar este interzisă intervenţia partidelor în procesul de producţie, de administraţie, de învăţămînt: toate acestea sînt în afara politicii.

În orice fel de alegeri statale, partidele, ca şi diversele grupări independente au dreptul să-şi prezinte candidaţii, să facă propagandă pentru ei, dar – fără alcătuirea unor liste de partid – balotajul nu va fi al partidelor, ci al persoanelor particulare. Totuşi, candidatul ales trebuie să iasă, pe toată perioada electivă, din partidul din care face parte şi să acţioneze pe seama răspunderii personale faţă de masa alegătorilor. Puterea înseamnă o slujire sacră şi nu poate fi obiect al concurenţei dintre partide.

Drept urmare: la toate treptele reprezentării poporului, de jos în sus este interzisă formarea de grupări de partid. Iar noţiunea de „partid conducător” va înceta de la sine să mai existe.

  1. Democraţia spaţiilor mici

Din observaţiile critice făcute mai sus cu privire la democraţia contemporană nu decurge nicidecum că viitoarei Uniuni ruseşti nu-i este necesară democraţia. Îi este foarte necesară. Dar prin deplina lipsă de pregătire a poporului nostru pentru o complicată viaţă democratică – ea trebuie să se constituie de jos, treptat cu răbdare şi soliditate, nu să se proclame pur şi simplu cu emfază şi grabă mare de sus, dintr-o dată în lung şi-n lat.

Toate neajunsurile arătate nu se referă aproape deloc la democraţia spaţiilor mici: a unor oraşe mici, comune, sate, în cuprinsul judeţelor sau raioanelor. Numai într-o asemenea cuprindere oamenii vor putea să-şi desemneze fără greş candidaţii, bine cunoscuţi de ei şi prin capacităţile practice şi după calităţile sufleteşti. În spaţiile mici nu se susţin reputaţii false, aici nu ajută elocvenţa înşelătoare, nici recomandările partidelor.

Acesta – tocmai acesta este spaţiul în care poate începe să crească, să se întărească şi să capete conştiinţă de sine noua democraţie rusă. Şi acest lucru înseamnă cea mai adevărată şi mai viabilă democraţie a noastră, deoarece ea se instaurează în localitatea noastră: atmosfera ei nu e otrăvită, la fel apa, casele, locuinţele, spitalele, creşele, şcolile, magazinele, aprovizionarea locală; va contribui cu vioiciune la creşterea iniţiativei economice neîmpilate.

Fără o autoconducere locală bine organizată nu poate exista o viaţă în care binele să fie durabil, însăşi noţiunea de „libertate civică” îşi pierde orice sens.

Democraţia spaţiilor mici este puternică prin faptul că este nemijlocită. Democraţia este cu adevărat efectivă acolo unde se constituie adunările poporului, nu adunările reprezentative. Se făceau încă la Atena şi chiar mai înainte. Astfel de adunări acţionează astăzi cu toată fermitatea în Statele Unite şi asanează viaţa locală. Am urmărit asemenea fenomene şi în Elveţia, în cantonul Appentzel. Am mai scris despre aceste lucruri, dar nu ezit să repet succint. În piaţa oraşului se adună, umăr lîngă umăr, toţi cetăţenii cu drept de vot (în stare să poarte armă, cum spunea si Aristotel). Votarea este deschisă, prin ridicarea mîinilor. Conducătorul guvernării cantonale a fost ales cu tragere de inimă, chiar cu afecţiune – dar dintre proiectele de lege propuse de el s-a votat imediat împotriva a trei dintre ele: avem încredere în tine! Condu-ne, dar fără chestiile astea!

Iar landmanul Raymond Broger a spus în discursul său programatic: iată, de mai bine de cinci sute de ani obştea noastră nu-şi schimbă în mod esenţial formele prin care se autoconduce. Sîntem convinşi că libertatea este legată de obligaţiile noastre şi de autolimitarea noastră. Nu poate exista libertate, nici a persoanei nici a statului fără disciplină şi onestitate. Poporul este judecătorul tuturor problemelor importante, dar el nu poate participa zilnic la conducerea statului. Şi de aceea în conducere este nevoie de amestecul elementelor aristocratice, chiar monarhice (acelaşi lucru îl afirma şi Aristotel). Guvernul, a continuat Broger nu trebuie să se grăbească şi să dea curs opiniilor ezitante, schimbătoare ale poporului, numai pentru a fi reales, nu trebuie să pronunţe discursuri provocatoare, ci să meargă împotriva curentului. Sarcina guvernului: să acţioneze aşa cum ar face-o majoritatea înţeleaptă a poporului, dacă ar cunoaşte totul detaliat, ori acest lucru devine tot mai puţin posibil la creşterea suprasarcinilor statale. Tocmai sistemul democratic pretinde o mînă puternică, care să poată îndrepta timona statului într-o direcţie clară.

Democraţia spaţiilor mici a existat de veacuri şi în Rusia. Aceasta a fost prin toate veacurile pacea rusească a statelor iar în alte timpuri – adunările obştei orăşeneşti, ale obştei căzăceşti. De la sfîrşitul secolului trecut a apărut şi a parcurs un drum apreciabil încă o formă – zemstva, din păcate numai în provincie, fără rădăcini în administraţia comunelor. Răsturnarea din octombrie a frînat cu silnicie zemstvele, înlocuindu-le cu sovietele, strivite de la bun început de comitetele de partid. Prin toată istoria lor, începînd cu 1918, sovietele au fost compromise: ele n-au constituit niciodată o autoconducere reală la nici un nivel. Schimbările electorale timide introduse astăzi nu pot nici ele să salveze această formă: ea nu asigură interesele locale cu influenţă asupra întregii structuri de jos în sus. Presupun că „sovietele deputaţilor” trebuie înlocuite, pas cu pas, de jos în sus, cu un sistem de zemstve.

Ocupîndu-mă într-o vreme de istoria statului prerevoluţionar rus, folosesc aici experienţa celor mai buni practicieni şi a minţii lor, îmbinînd-o cu prelucrările mele. Desigur, experienţa aceasta nu poate fi pur şi simplu transferată în ţara deşirată de astăzi, unde s-au pervertit înseşi fundamentele vieţii, dar fără această experienţă e greu de crezut că ridicarea noastră se va face pe căi sănătoase.

Am folosit aici o serie de noţiuni prerevoluţionare ruseşti, chiar şi expresiile respective, pentru a nu construi o a treia serie de termeni. Unii dintre ei vor fi transformaţi de viaţă, alţii se vor încetăţeni.

  1. Zemstva

Vom deosebi patru stadii ale zemstvei:

  • zemstva locală (oraş, raion, sat, cătun);
  • zemstva judeţeană (actualele raioane, marile oraşe);
  • zemstva regională (ţinuturi, republici autonome);
  • zemstva întregii Rusii (unională).

Noi sîntem total dezvăţaţi de adevărata autoconducere şi trebuie să învăţăm treptat această mişcare, începînd de la treptele inferioare. De năravurile politicienilor să ne apere Cel de Sus – dar a avea anumite obişnuinţe politice pentru mulţi cetăţeni este ceva foarte folositor.

Votarea poate să aibă loc numai pentru anumite persoane, în cadrul zemstvei locale, acestea sunt de obicei bine cunoscute de alegători. Campaniile de alegeri trebuie să fie modeste şi scurte: informaţiile cele mai operative despre programul personal al acestora, date biografice şi convingeri; la o astfel de procedură nu trebuie să se cheltuiască nici un fel de fonduri ale statului iar dintre fondurile locale – doar atît cît apreciază conducerea locală. La fel, toate amănuntele procedurale trebuie hotărîte la faţa locului, putîndu-se, de la caz la caz, deosebi foarte mult.

Obligatorii în general trebuie să fie criteriile:

  1. Cenzura vîrstei. Ce vîrstă trebuie să atingă candidatul pentru a fi admis la decizii privind destinul poporului? În vremurile noastre tineretul nostru imatur nu capătă o educaţie solidă nici în familie, nici în şcoală, are o instrucţie superficială şi este adesea influenţabil, cedînd la cele mai iresponsabile influenţe. N-ar trebui deci ridicată limita de vârstă la 20 de ani? (După aprecierea locală sau a regiunilor pe naţionalităţi această limită poate fi diferită). Iar pentru a candida – doar de la 30 de ani? De la 28?
  2. Cenzura domiciliului stabil. Şi alegătorii şi cu atît mai mult candidaţii trebuie să aibă rădăcini în localitatea dată, să fie strîns legaţi de interesele ei, să le înţeleagă bine; cei care au sosit de curînd sau întîmplător nu pot să-şi asume responsabilitatea judecăţilor despre acel loc. Pentru alegători, domiciliul stabil nu trebuie să aibă o durată mai mică decît trei ani, fără întreruperi esenţiale. (Fiecare localitate poate stabili şi durate mai mari). Pentru cei ce candidează – durata să nu fie mai mică de cinci ani (sau, să admitem, ultimii trei ani fără întrerupere, plus o perioadă anterioară de cinci ani trăită în acel loc).

În zemstva locală se alege un număr de legiuitori. Ei confirmă persoanele administrative care în activitatea lor au răspunderi directe faţă de puterea legiuitoare. În cătune sau sate mici poate fi un singur om. La nivel de judeţ trebuie să fie conducerea acelui judeţ care recomandă din cadrul ei şi alege dintre specialişti adunarea judeţeană de zemstva. Noii aleşi preiau puterea de la sovietele de deputaţi locale şi raionale iar aceştia sînt declaraţi retraşi. Alegerile în zemstvele locale trebuie să fie numai directe, alegerile în zemstvele judeţene – vor depinde de dimensiunile judeţului, respectiv şi de buna cunoaştere a candidaţilor.

La un teritoriu întins şi cu o mare densitate de populaţie cel mai sigur e să se organizeze alegeri în două etape: zemstvele locale vor înlocui imediat sovietele locale, lucrînd jumătate din perioadă, apoi, ajungînd oamenii să se cunoască între ei, vor stabili din rîndurile lor o anume proporţie care să facă parte din adunarea judeţeană a zemstvei pînă la sfîrşitul perioadei, cînd se vor desfăşura următoarele alegeri. (Pentru aceste jumătăţi de legislatură se prelungeşte existenţa fostelor soviete raionale şi a comitetelor executive raionale).

Pentru prima perioadă (2 ani?) să nu se aleagă organe superioare zemstvei judeţene. Cu nepriceperea noastră în ale politicii – zemstva locală şi judeţeană pe parcursul exerciţiului conducerii pot deveni adevărate şcoli practice iar în ele vor apare şi se vor forma activişti capabili şi de anverguri mai mari. Convinge în acest sens exemplul comitetului de grevă recent al „uniunii muncitorilor” care au demonstrat o aleasă conştiinţă şi un redutabil spirit de organizare.

  1. Treptele transmiterii puterii

La spaţiul geografic vast şi în condiţiile de existenţă ale ţării noastre, alegerile generale directe ale legislatorilor în parlamentul central nu pot da rezultate bune. Doar alegeri desfăşurate în două sau trei trepte pot pune în evidenţă candidaţii deja verificaţi şi deja legaţi de locurile respective. Acestea nu vor fi alegeri ale unor necunoscuţi sau ale unor figuranţi în campaniile de alegeri, ci alegeri desfăşurate în condiţia cunoaşterii de ani îndelungaţi şi a încrederii.

La sfîrşitul primei perioade (sau a celei de a doua?) a legislaturii se fac alegeri de gradul trei: comitetul regional al zemstvei. Alegerile acestea sînt organizate de adunările judeţeniei de zemstvă (şi de adunarea oraşului – capitală de judeţ): din mediul lor bine cunoscut se recomandă o fracţiune proporţională stabilită pentru a funcţiona întreaga perioadă următoare, după aceasta, adunările se supun la rîndul lor alegerilor respective.

O zemstvă a regiunii sau ţinutului astfel alcătuită înlocuieşte imediat sovietul regional, formînd o conducere regională de zemstvă pentru activităţile executive, ea însăşi pe întreaga durată a legislaturii stabilite electoral se adună doar în sesiuni ordinare, membrii adunării trăind în perioadele dintre sesiuni în judeţele şi localităţile lor. (Cînd întregul sistem va începe să lucreze permanent, însăşi durata perioadei legislative poate fi prelungită).

Astăzi ar trebui să ţinem cont de povaţa unui activist de frunte al mişcării zemstvelor, D.N.Şipov: pentru a repara posibilele erori strecurate la alegeri, fiecare adunare are dreptul, nu prin vot, ci prin consens unanim să coopteze în componenţa ei, cam o cincime din numărul membrilor, oameni cunoscuţi şi utili din partea locului. În condiţiile previzibile, acest lucru poate deschide calea şi pentru unii activişti ai sovietelor raionale şi regionale, pe urmă şi ai Sovietului Suprem de a fi primiţi fără zguduiri prea mari în componenţa noii puteri.

Cu cît mai autoritară va fi zemstvă regiunii respective, cu atît va fi mai puternică, în mod corespunzător independenţa şi autoprotecţia republicii şi regiunilor autonome.

Nu mă apuc acum să prevăd rolul şi locul Sovietelor Supreme actuale ale Federaţiei ruse, Ucrainei şi Bielorusiei – este firesc să se presupună că la sfîrşitul următoarei legislaturi adunările de zemstvă pe regiuni să propună din interiorul lor delegaţi pentru Camera Uniunii (care să înlocuiască Sovietul Suprem al deputaţilor) iar ele însele să fie realese după acelaşi principiu de adunările judeţene.

Sistemul actual al camerelor cu puteri egale ale Sovietului Uniunii şi Sovietului Naţionalităţilor nu este nicidecum greşit conceput, dacă ar fi alcătuit fără zgomotoasa paradă actuală şi fară incorectitudini şi ticăloşii. Camera Naţionalităţilor ar putea rămîne ca Adunare a tuturor zemstvelor, în general fără schimbări – doar cu acel spaţiu de acţiune, pentru fiecare naţiune pentru ca ea însăşi să hotărască ocuparea locurilor prin modalitatea pe care o doreşte: prin alegeri generale sau mandate încredinţate după merite, pe un termen anume.

Sovietul unional existent astăzi s-a alcătuit după principii confuze şi amestecate: parţial prin votări teritoriale, parţial prin delegaţii primite de la P.C.U.S. prin organizaţiile sale. Acest lucru este de neacceptat chiar şi pentru o perioadă de tranziţie (4 ori 6 ani?) şi trebuie să ne îndreptat în vreun fel. În afară de aceasta, sistemul este greoi şi împovărat şi de Congresul deputaţilor, din care cauză activitatea legislativă se dublează şi se complică.

Construirea cu succes a sistemului zemstvelor, pînă la Adunarea generală a zemstvelor cere activitate şi dobîndire de experienţă în cadrul adunărilor judeţene şi regionale sau teritoriale pentru ca membrii acestora cunoscîndu-se bine între ei să poată recomanda delegaţi pentru forul suprem al zemstvelor (sau membri permanenţi pe toată durata legislaturii ori să cedeze locurile unui alt schimb pe o perioadă de timp) pentru care experienţa regională să se îmbine cu cea la nivelul întregii ţări şi să fie totdeauna reprezentată la modul cel mai serios. Parlamentul nu poate fi unul abstract „centralizat”) el trebuie să se alcătuiască din reprezentanţi concreţi şi de autoritate ai regionalelor, pe deasupra şi cu condiţia obligatorie ca aceşti reprezentanţi o bună parte anului să trăiască în locurile lor de baştină, altminteri pierzînd dreptul de a reprezenta acel ţinut. (Aşa se procedează şi în Statele Unite.)

  1. Sistemul de conducere compus

Se are în vedere o îmbinare raţională a activităţii birocraţiei centralizate şi a forţelor obşteşti.

O astfel de îmbinare a existat în anumite perioade şi în statul moscovit rus: autoconducerea locală dirija nu numai treburile locale, ci şi o parte din cele generale alertatului, sub supravegherea puterii centrale.

În 1899, S.I.Witte printr-un silogism, precum că autocraţia ar fi incompatibilă cu conducerea locală lărgită, l-a convins pe Nikolai al II-lea să renunţe la lărgirea drepturilor zemstvelor (Curînd după această decizie L.Tmomirov, membru al organizaţiei Narodnaia Volea, devenit monarhist, a respins această teorie, dar nu a fost ascultat).

Birocraţia centralizată se străduieşte la modul inerţial să limiteze autoconducerea obştească. Dar această limitare îi este necesară doar birocraţiei, nicidecum poporului sau guvernului. În timpuri normale puterile locale manifestă sete de acţiune şi acestei tendinţe trebuie să i se deschidă căile cele mai largi. După cum a formulat Tihomirov: peste tot unde forţele obştii sînt în stare să susţină singure normele cetăţeneşti obligatorii, acţiunea instituţiilor guvernamentale este inutilă şi chiar dăunătoare, întrucît slăbeşte inutil capacitatea naţiunii de a fi de-sine-stătătoare. Pretutindeni unde s-a permis acţiunea directă a forţelor populare – sub forma autoconducerii locale sau a activităţii unor asociaţii obşteşti ori a unor uniuni – calea trebuie să le fie deschisă şi nemijlocită.

Pe lîngă aceasta, presiunea obştească este de neînlocuit în ceea ce priveşte controlul ce trebuie executat asupra sistemului birocratic al statului, obligind pe fiecare funcţionar să presteze servicii oneste şi pricepute.

Un astfel de sistem combinat, activitatea corelată a administraţiei guvernamentale şi a administraţiei autoconducerii locale a fost numit de A. Şipov orînduirea statală a zemstvelor. Dar acest fel deosebit de corelaţie se formează în perioada de trecere actuală care poate să nu fie prea scurtă. Pînă ce forţele obşteşti vor creşte treptat de jos, vor acumula experienţă în conducerea statului, îşi vor forma cadrele – birocraţia existentă, obişnuită cu puteri nelimitate şi necontrolabile, se vor opune şi nu va ceda cu nici un preţ privilegiile. Totuşi, de neînlăturat este şi îngrădirea acesteia de apariţia unei economii de-sine-stătătoare. În afară de aceasta, în sovietele actuale de tranziţie se manifestă deja forţe constructive ce vor ajuta la lărgirea caracterului obştesc de-sine-stătător.

  1. Presupuneri privind puterea centrală

Puterea prezidenţială nu este astăzi inutilă, avînd în vedere întinderea ţârii noastre şi multitudinea problematicii ei. Dar toate drepturile Preşedintelui, precum şi toate situaţiile conflictuale posibile trebuie riguros prevăzute prin lege şi mai ales prin ordinea alegerilor prezidenţiale. Aceasta va căpăta autoritatea necesară abia după alegerile generale (o legislatură de 5 sau de 7 ani?). Pentru astfel de alegeri nu trebuie totuşi cheltuite energiile poporului în campaniile electorale furibunde şi pătimaşe care ţin săptămmi în şir sau chiar luni şi în care scopul principal este defăimarea adversarului. Este suficient ca Adunarea generală a zemstvelor să propună cîţiva candidaţi dintre cetăţenii născuţi în stat şi care au trăit aici în ultimii 7-10 ani. Ca rezultat al discutării lor, Adunarea generală a zemstvelor oferă tuturor candidaţilor, simultan la diverse nivele o recomandare publică şi un rezumat al opoziţiilor exprimate. După aceea, votarea generală (cu un tur sau două de scrutin, prin metoda majorităţii absolute) ar putea avea loc fără campanii încordate şi cheltuială de energie, (este raţional, fireşte, ca după modelul american să se vadă şi funcţia de vice-preşedinte: candidatura sa o stabileşte candidatul la preşedinţie şi ei sînt aleşi împreună).

Dacă în decursul legislaturii sale, Adunarea generală a zemstvelor consideră în proporţie de 3/4 pe fiecare cameră că preşedintele îşi îndeplineşte nesatisfăcător obligaţiile, ea trebuie să-şi facă public cunoscute aprecierile argumentate şi ele sînt supuse votului poporului, ca şi posibilii noi candidaţi. Dimpotrivă, dacă după epuizarea legislaturii, Adunarea generală a zemstvelor, cu majoritatea de 2/3 pe fiecare cameră continuă să susţină Preşedintele respectiv nu există cauze evidente ca să nu fie păstrat pentru următoarea legislatură, fără noi alegeri. Dacă Preşedintele decedează în a doua jumătate a legislaturii sale, vicepreşedintele îi ocupă locul pînă la sfîrşitul legislaturii, dacă decesul are loc în prima jumătate – se organizează din nou alegeri generale.

Preşedintele ţării stabileşte Consiliul de miniştri la competenţa sa, de preferat – dintre specialişti acceptaţi pe baza unor concursuri şi în calitate de funcţionari de stat; nu este de dorit ca aceştia să facă parte din camerele legislative. Miniştrii răspund atît în faţa Preşedintelui, cît şi faţă de ambele camere, dar ei nu pot fi schimbaţi. De dorit este să nu se ignore programul elaborat de Stolîpin înainte de a muri: o Academie de doi-trei ani pentru studierea funcţiilor superioare de stat pentru oamenii cei mai capabili, absolvenţi cu brio ai unor institute de învăţămînt superior, cu recomandări obşteşti sau personale motivate deschis. (Dintre ministere, Stolîpin a detaşat ministerul autoconducerii locale, pentru a-i veni în ajutor.)

Conform definiţiei juristului nostru V.V.Leontovici: „guvernul se deosebeşte de administraţie (birocraţie) prin faptul că decide noile sarcini, pe cînd administraţia le decide pe cele deja stabilite. În mod corespunzător, nivelul de calificare al miniştrilor trebuie să fie înalt; dacă guvernul cedează birocratizării, îşi pierde capacitatea de a conduce ţara. Dar întreaga muncă în aparatul administrativ nu trebuie să fie nicidecum o recompensă sau un privilegiu, să nu confere în nici un caz superioritate personală.” „Roditor este numai un guvern care nu-şi asumă nimic în afară de obligaţii” – scria M.N.Katkov. Iar după tot ce am trăit noi, orice putere ca noţiune are datorii de neplătit faţă de popor. Ca să izbutim să reparăm acum tot ce s-a dărîmat – instituţiile guvernamentale trebuie să depună mari eforturi şi este posibil ca însăşi ziua de muncă să le fie prelungită.

Noi nu putem copia Elveţia aproape în nimic; nu numai din cauza dimensiunilor ei, dar şi pentru că statul elveţian s-a creat ca o uniune de cantoane libere. Dar neîndoielnic putem prelua de la această ţară următoarele: la un anumit număr de semnături (de ordinul miilor) se introduce un proiect de lege pe care Camerele sînt obligate să-l examineze; la un alt număr mai mare (la noi ar intra în joc milioane) – devine obligatoriu plebiscitul în problema dată. Această iniţiativă legislativă a maselor conferă elasticitate vieţii statale.

În afară de asemenea plebiscite şi de rare alegeri ale preşedinţiei, nici un fel de alte alegeri nu ar mai fi necesare.

  1. Structura consultativă

Adaug acest capitol – în nici un caz el nu vizează momentul actual – pentru că mi se pare important pentru viitorul, îndepărtat al statului nostru.

Rememorîndu-şi bogata experienţă în Dumele de Stat, V.Maklakov a subliniat: cele mai sigure succese ale democraţiei se obţin nu prin prevalenta majorităţii asupra minorităţii, ci prin acordul care se stabileşte între ele. Pentru o ţară lipsită de experienţă politică el a propus chiar să se înfiinţeze o a treia cameră în Parlament, „formată din minoritatea cu cultură şi experienţă”, crearea unei asemenea bariere ar împiedica revărsarea democraţiei, ceea ce pentru ea este mai puţin primejdios decît o putere neîngrădită a majorităţii.

Făcînd un pas mai departe în continuarea acestei idei: evident, trebuie căutată o formă mai înaltă a luării de decizii statale, decît simpla votare mecanică. A pune totul pe seama votului majoritar înseamnă a-i stabili un soi de dictatură asupra minorităţii şi asupra părerilor deosebite, tocmai cele mai preţioase atunci cînd se caută căi de dezvoltare.

Un nivel înalt al activităţii tuturor formelor de putere statală nu se poate atinge fără a se stabili un control etic asupra acestor puteri. Controlul ar putea fi realizat de o instanţă morală supremă investită cu un vot consultativ – un fel de structură în care aproape niciodată nu se apelează la votare, dar se argumentează solid opiniile pro şi contra şi acest lucru semnifică cele mai autoritare voci care pot răsuna într-un stat.

În istoria noastră există o situaţie asemănătoare: Soborul zemstvelor din Statul moscovit. Cum scria D.Sipov, atunci cînd se întruneau Soboarele zemstvelor, nu avea loc o înfruntare între Sobor şi Stat şi nu se cunoaşte vreun caz cînd împăratul să fi acţionat împotrivindu-se părerii Soborului; depărţindu-se de Sobor, şi-ar fi subminat autoritatea. Soborul este un sistem al încrederii; el presupune că unitatea morală este posibil să fie atinsă.

Unui asemenea proiect i-ar putea corespunde la modul ideal o Dumă (a Soborului? a Statului?), o adunare a conştiinţei poporului alcătuită din oameni cu autoritate, care au dat dovadă de o înaltă moralitate şi înţelepciune, adunînd o bogată experienţă de viaţă. Dar nu se întrevede nici o metodă indubitabilă de selectare a unor oameni de acest fel.

Ar putea să o înlocuiască o Dumă creată din reprezentanţi ai diferitelor pături sociale şi profesiuni, s-ar putea spune, pe caste (După Dicţionarul lui Dai, primul sens al cuvântului: oameni de aceeaşi ocupaţie şi cu aceleaşi drepturi; al doilea sens: stare materială, detaşament, castă).

Acestea sînt două principii de colaborare reciprocă, cele mai fireşti dintre toate posibile de acţiune reciprocă interumană; după teritoriul comun pe care trăiesc şi după felul ocupaţiilor lor, după direcţia activităţii lor. Avem fiecare munca noastră, specialitatea noastră şi datorită lor ocupăm un loc folositor în structura societăţii. O egalizare deplină a opiniilor oamenilor duce la o entropie condamnată la moarte. Societatea este vie tocmai datorită diferenţierii sale. Statul este purtat pe umerii acelor oameni care gândesc, muncesc şi creează tot prin ce trăieşte o ţară. Cu cît o naţiune este mai bine organizată pe grupuri sociale, cu atît mai evident apar forţele ei creatoare (L.Tihomirov).

În societatea noastră, din nou eliberată, se vor alcătui neîndoielnic şi se vor consolida cu timpul păturile ei vitale – nu în sensul unor caste private, ci al profesiunilor şi domeniilor de aplicare a muncii. Prea mult timp au condus la noi cei care nu se pricepeau şi nu înţelegeau nimic din nici o activitate. În sfîrşit orice activitate va fi condusă de cei pricepuţi. Iar în orice chestiuni sfatul cel mai bun îl pot da reprezentanţii profesiunii respective. (Păturile sociale bazate pe conlucrarea spirituală şi practică a oamenilor de aceeaşi profesiune nu trebuie confundate cu sindicatele profesionale. Aparţii în mod firesc unei caste de acest fel, fie şi numai după genul muncii tale. Sindicatul profesional este organizaţie care luptă pentru salariu sau înlesniri materiale, în care nu intră oricine şi nici nu este primit oricine).

Ca o completare a reprezentanţei de zemstvă teritorială ar putea apare şi acţiona o reprezentanţă de castă. (Şi o parte din energia irosită neproductiv în partide se va dirija spre o activitate constructivă pe caste).

Procedura alegerii (sau a numărării) deputaţilor pentru Duma Sobornicească şi-ar putea-o defini fiecare castă în parte. Ele recomandă (din castele superioare şi cîte doi) reprezentanţi, nu deputaţi politici şi nu pentru apărarea unor interese politice, ci pe cei mai experimentaţi şi mai merituoşi, cărora la încredinţează consideraţiile lor generale privind specificul activităţii castei date.

Pentru a fi mai comodă concentrarea activităţii, numărul membrilor unei astfel de Dume nu trebuie să depăşească 200-250 de persoane. (Castele pot fi mai multe, dar se poate desemna un singur reprezentant pe grupe de profesiuni înrudite).

O opinie impusă fără să se apeleze la votare nu este nicidecum un lucru nou. De pildă, printre muntenii din Caucaz s-a menţinut îndelung obiceiul de a-i „întreba pe înţelepţi„.

Orice părere, judecată sau nedumerire, motivate cu seriozitate şi adresate de mai mult de jumătate din Dumă Preşedintelui ţării, Consiliului de Miniştri, oricăreia dintre cele două camere sau puterii judecătoreşti – se dau publicităţii. Iar instanţa vizată sau acceptă opinia respectivă, sau publică în timp de două săptămîni o argumentare care respinge întîmpinarea. (În cazuri excepţionale de secret militar schimbul de opinii nu are loc public, dar membrii Dumei au dreptul şi în acest caz să primească orice informaţie necesară cu privire la activitatea prezidenţială, guvernamentală, legislativă sau judecătorească).

Tot astfel, mai mult de jumătate din Dumă poate propune un candidat la preşedenţie.

Dacă judecata Dumei Soborniceşti este acceptată fără împotrivire, ea poate pune sub interdicţie orice lege, orice acţiune a oricărei instituţii – şi acea lege sau acea acţiune trebuie dezavuată. Tot astfel se poate opune prin veto şi oricărei candidaturi la preşedenţie.

Adăugarea unei Dume Soborniceşti consultative şi de înaltă pregătire pune o marcă intelectuală şi morală pe toate aspectele puterii. Iar posibilităţile de a ameliora societatea doar prin mijloace politice scad.

Scopul traiului în comun este acela de a stabili între oameni o ordine morală” (M.M.Speranski). „Libertatea şi legislaţia pentru a fi trainice trebuie să se sprijine pe conştiinţa interioară a poporului” (A.K.Tolstoi).

Cetatea politică este solidă doar atunci cînd se menţine prin forţă morală” (V.O.Kliucevski).

Dreptul înseamnă un minim de cerinţe morale faţă de om, mai prejos de care omul devine primejdios pentru societate.

În multe cazuri ceea ce apare ca drept poate fi interzis de morală, care adresează omului învăţături superioare mult mai severe” (P.I.Novgorodţev).

Principiul moral trebuie să stea mai presus de cel juridic.

Dreptatea corespunde mai întîi cu dreptul moral şi abia după aceea cu cel juridic.

  1. Să căutăm

În această concisă lucrare nu am avut posibilitatea să vorbesc de armată, miliţie, sistem judiciar, despre multitudinea de probleme ale legislaţiei, economiei sau ale sindicatelor. Sarcina asumată a fost doar aceea de a propune cîteva opinii care nu pretind a fi definitive, ci doar premize pentru o discuţie. O construcţie inteligentă şi dreaptă a vieţii statale este o sarcină foarte grea şi un ţel care poate fi atins doar treptat, printr-o serie de apropieri şi tatonări. Acest ţel nu s-a epuizat nici pentru ţările apusene care sînt astăzi înfloritoare, şi ele trebuie privite nu cu ochi entuziasmaţi, ci larg deschişi şi lucizi – dar este cu atît mai dureros pentru noi, care începem de la o cădere catastrofală a ţării şi de la dezvăţarea oamenilor în toate.

Este peste puteri să fie construită o perspectivă cu o oarecare supleţe pentru viitor; ea ar conţine mai multe erori decît adevăruri şi este foarte greu să prinzi mersul real al evenimentelor. Pe de altă parte, nu se poate să nu încercăm deloc. La baza acestei lucrări pe care o propunem se află gîndirea multor oameni de vază ruşi din toate timpurile – şi eu sper ca îmbinarea acestor idei să poată sluji spre creşterea viitoarelor vlăstare.

Iulie 1990

Onorariul pentru această publicaţie („Literatumaia gazeta” 18.09.90., nr.38 (5312)), Aleksandr Isaevici Soljeniţîn îl cedează în folosul victimelor Cernobîlului.

Descarcă în format PDF.

Moldovenismul românesc şi lecţiile istorice aduse la zi: „Europenii ne-au înşelat!”

Actualizare:După toate consultările cuvenite, Filiala Iaşi a partidului A.U.R. respinge hotărât orice fel de discuţie pe subiecte ce vizează federalizarea României, Moldova Mare sau RoExit, întrucât nu fac parte din obiectivele partidului.


Anunţam la începutul anului faptul că am devenit, începând cu luna decembrie 2021, membru al Filialei Iaşi a partidului Alianţa pentru Unirea Românilor (A.U.R.). Motivul principal al adeziunii este că doresc să ajut la promovarea politicilor publice care se revendică de la cei patru piloni: Familia, Patria, Credinţa şi Libertatea.

Lucrurile care mă îndepărtează de politica AUR ţin, pe de o parte, de constanta securistică a scenei politice post-decembriste, pe care consider acum că trebuie să o accept ca atare ca pe orice altă împrejurare de fapt, cu implicaţiile aferente în jocul politic, precum şi, pe de altă parte, de un anumit tip de stilistică în comunicarea publică, chestiune care deşi deloc una neimportantă, este subsidiară interesului meu direct ca principiile de la care se revendică partidul să fie reprezentate cu loialitate.

Nu neg nici faptul că mi-am consumat rezervele de circumspecţie în perioada în care am tot aşteptat să fiu dezamăgit de reprezentanţii partidului A.U.R.. Întrucât acest lucru nu s-a întâmplat într-un termen rezonabil, am considerat că nu se cuvine să insist în atitudinea mea de prudenţă distantă şi suspicioasă faţă de efortul acestui partid de a servi ţara, naţiunea şi credinţa ortodoxă.

Însă elementul central, decisiv, în luarea hotărârii a fost reprezentat de faptul că partidul AUR militează pentru unirea României cu Republica Moldova, pentru unirea românilor moldoveni, deziderat pentru care, iertaţi-mi patetismul, ard. Pentru acest motiv, am ales să propun filialei Iaşi un proiect propriu de realizare a unirii/proiect de re-unificare, anunţat în pagina de Năzuinţe, proiect pe care să-l supun competiţiei libere de idei din cadrul unui partid politic românesc care şi-a asumat deschis misiunea aceasta.

Aşadar, partea a treia a setului de articole despre Moldovenism, publicată acum în preajma zilei de 24 ianuarie, reprezintă o perspectivă personală asupra căii de realizare a unirii românilor moldoveni, perspectivă care se sprijină pe lecţii istorice pe care noi fie le-am uitat, fie nu am găsit răgazul necesar şi curajul să vrem să le cunoaştem. Am convingerea că ceea ce propun este viabil şi adecvat timpurilor de reflux occidental pe care le traversăm.

Textul ce urmează reprezintă un memoriu care, împreună cu studiul în două părţi al istoricului Mihai Chiper, cu care face parte integrantă, va fi înregistrat în zilele ce urmează la secretariatul Filialei Iaşi a partidului A.U.R..



Despre reclădirea Tronului Moldovei

În esenţă, propun ca Unirea cu Republica Moldova să pornească nu de la Bucureşti ci dinspre Iaşi către Chişnău, prin a)formularea, b)afirmarea şi c)promovarea unui moldovenism românesc ca proiect naţional al tuturor românilor, urmând ca Moldova din dreapta Prutului să devină principala destinaţie a investiţiilor publice româneşti, prin efortul şi sacrificiul întregii ţări şi a diasporei, iar Iaşul drept viitoare capitală culturală şi economică (şi politică?) a Moldovei reunite, în cadrul unei Românii federale.

Pentru ce adaug studiul „Valahii ne-au înşelat!”?

Ataşat prezentului memoriu se găseşte studiul istoricului Mihai Chiper – „Valahii ne-au înşelat!”, cu privire la Chestiunea compensaţiilor de care a beneficiat Iaşul după Unirea Principatelor (1859), studiu preluat în două părţi pe blogul https://theodosie.ro (partea I şi Partea a II-a), din revista Archiva Moldaviae 2018 şi 2019. Studiul tratează despre consecinţele renunţării la tronul Moldovei şi despre activitatea politică a reprezentanţilor moldoveni pentru a obţine pentru Iaşi beneficiul mutării Curţii de Casaţie şi Justiţie, iar ulterior, după ratarea definitivă a acestui obiectiv, pentru a obţine o sumă substanţială ce ar fi urmat să fie investită în proiecte de dezvoltare a Iaşului, cu titlu de compensaţie pentru pierderile de natură economică pe care Moldova le-a suferit urmare a văduvirii sale de instituţiile Domniei.

Studiul are meritul, între altele, de a ilustra modalitatea în care moldovenismul a fost dezarmat moral de Bucureşti prin acuzaţia de „separatism”, ostracizare care a produs o inhibare a patriotismului local, prin epurări şi persecuţii politice deschise şi a condus naţiunea română, în timp, la pierderea unui imens capital politic şi cultural reprezentat de tronul Moldovei Mari, capital niciodată recuperat de ideea statului unitar. Studiul este unul uşor de parcurs pentru cei pasionaţi de istorie, care au idee despre reprimarea sângeroasă a separatiştilor ieşeni, despre „legământul de la Primărie”, despre dizolvarea Consiliului Local Iaşi de către Guvern, despre consecinţele folosirii sumelor plătite (incomplet şi cu o întârziere de aproximativ patru decenii) cu titlu de compensaţie pentru pierderile economice suferite de ieşeni şi de moldoveni în urma renunţării la Domnie.

Pentru cititori, se conturează clar modelul de dezvoltare a statului centralizat care deposedează de putere periferia, prin discurs politic neloial, prin oferirea unor compensaţii materiale de natură să suplinească, să cumpere, adeziunea moldovenilor la o idee generoasă în principiul său naţional, dar falimentară în practica sa socială. După cum constată istoricul Mihai Chiper fără putinţă de tăgadă, „Dosarul aduce la lumină legăminte încălcate între moldoveni şi valahi, o nesfârşită serie de promisiuni neonorate, dezastrul economic pentru Iaşi, motive care au constituit sursele întemeiate ale nemulţumirilor (…)”  Se citează în acelaşi studiu o observaţie aparţinând unui alt istoric precum că sperietoarea separatismului moldav a fost folosită necinstit, iacobin, pentru a extinde puterile regimului centralist de la Bucureşti asupra fostului principat moldav (substituind centralismul unionismului până în punctul desfiinţării totale a individualităţii politice moldoveneşti) şi pentru a înăbuşi preocupările şi interesele legitime ale regiunii şi expresia acestora.

Rolul studiului ataşat este de a evidenţia prin puterea comparaţiei factuale lecţiile istorice relevante pentru concluzia zilei, în oglindă, în anul 2022: „U.E./Europenii ne-au înşelat!”. Se va observa dureros de clar că istoria se repetă până la amănunt şi că, neînvăţând lecţiile potrivite, riscăm să condamnăm România să rămână „un oarecare târg” al Occidentului, secole de-a rândul.

De ce este acest studiu relevant? Pentru că înţelepciunea sa se aplică şi aderării la Uniunea Europenă

Pentru că observă (de la distanţă de un secol jumătate) cultura politică centralistă a Bucureştiului care s-a extins asupra ţării printr-un canon naţional construit pe etichetări sancţionatorii, problemele reale, grave, legitime ale Moldovei post-unire fiind securizate printr-un „câmp minat de stereotipuri ideologice” (M.Chiper) care înfiera orice discuţie pe această temă ca fiind disruptivă şi periculoasă pentru coeziunea naţională.

Însă, politica de acum un secol şi jumătate, care se pretindea „naţională”, „unionistăse suprapune izbitor peste păcatele Europei şi peste reproşurile pe care naţionaliştii de astăzi, suveraniştii momentului, caută să le valorifice în contextul politicilor Uniunii Europene. Şi astăzi, eticheta de naţionalist semnifică simultan o acuzaţie implicită de separatism, anti-occidentalism, de xenofobie, izolaţionism, autarhie obtuză şi aşa mai departe.

Centralismul bucureştean este astăzi înlocuit de centralismul european, care oferă prin fondurile europene adevărate „compensaţii” care să justifice partajarea de suveranitate şi care să contribuie la îndelung aşteptata dezvoltarea economică la care ne închinăm aproape toţi. Atragerea fondurilor europene de către statul român ca principal proiect de ţară, cu sub-dezideratele sale investiţionale, se asemuieşte întru totul cu grija oarbă a ieşenilor de a obţine „cele 10 milioane lei” pentru investiţii. Aşa cum ieşenii s-au luptat pentru mutarea sediului Curţii de Justiţie la Iaşi şi românii îşi doresc astăzi să găzduiască măcar un sediu al unei instituţii europene importante. Rezultatul este acelaşi.

Şi centraliştii munteni, care au acaparat toate pârghiile de putere ale statului, considerau că nu trebuie să mai existe „munteni” şi „moldoveni” ci doar români, după cum astăzi europenii, atotputernici, ne somează să încetăm a fi bulgari, maghiari, polonezi, (nu şi în cazul francezilor sau germanilor) ci să apucăm calea progresului nivelator, care transformă identitatea naţională în „marcă protejată” bună de pus pe etichete. Ignorăm însă că prin acest proces dizolvant lichefiem pilonii identitari de susţinere comunitară, locală şi regională, structuri esenţiale de edificare a intereselor specifice şi exclusive ale naţiunii române.

Naţiunile sănătoase sunt formate din individualităţi, din familii, din comunităţi locale, regionale, naţionale care sunt angajate în apărarea şi promovarea intereselor lor legitime.

Dar, să revenim. Mihail Kogălniceanu a rezumat într-un discurs parlamentar din 1862 (nota 39, studiu I) câteva obiective de natură economică pe care şi le propunea, în calitate de politician moldovean, a fi realizate în contul compensaţiilor. Între acestea, amenajarea necesară pentru navigabilitatea Prutului şi „grabnica construcţiune a unei căi ferate”, obiective ce, după un veac jumătate, corespund fără rest acţiunii moldovenilor de astăzi pentru autostrada A8, A7 sau A13 şi, neschimbat, pentru amenajarea necesară pentru navigabilitatea Prutului.

Banii obţinuţi de ieşeni după aproximativ patru decenii au fost irosiţi în construirea unor obiective fără impact: un abator (obiectiv cică! strategic ce urma să fie motorul de export al regiunii), în lucrări de aducţiune apă potabilă şi de canalizare, precum şi în alte amenajări importante, dar fără efect de multiplicare, similar modului în care românii proaspăt intraţi în Europa şi-au descoperit pasiunea sălilor de sport, terenurilor de fotbal în pantă şi parcurilor la margine de sat.

S-a produs o provincializare accelerată a Moldovei, Iaşul şi regiunea fiind drenată demografic de elementele sale cele mai valoroase, care s-au îndreptat spre noua capitală Bucureşti. Viziunea centralistă a pauperizat nu doar economic, cât mai ales politic şi cultural, şi a făcut acest lucru din nesiguranţă şi din lipsa de încredere în viabilitatea propriului proiect.

Din punct de vedere discursiv, ca reacţie imediată la sacrificiul de sine arătat de moldoveni, Iaşul a primit titlul de alint „leagăn al Unirii”, pentru ca nu după mult timp să fie marginalizat şi stigmatizat ca fiind „târg depravat şi plin de viciuri”, „cuib de separatişti”, „Vendeea noastră”, centrul corupţiei jidăneşti şi altele.

Revolta ieşenilor din aprilie 1866 (prin care cereau revenirea la proiectul iniţial al Unirii, cu instituţii separate şi cu capitala comună la Focşani), a fost înăbuşită în sânge de soldaţii munteni. Anterior, prim-ministrul muntean Barbu Catargiu justifica lipsa unor demersuri de dezvoltare a Iaşului prin aceea că oraşul se află „într-o margine extremă” a ţării, vădind o perspectivă deloc onorantă pentru fosta capitală a celui mai important voievod românesc din evul mediu.  

Epurările frecvente ale moldovenilor din funcţiile executive ale statului şi din cele de demnitate publică au ţinut expresia politică într-o stare continuă de sub-reprezentare şi într-o imposibilitate clară de a forma o masă critică în aparatul de stat. Comparaţia cu  situaţia reprezentării noastre în aparatul birocratic al instituţiilor europene este şi ea relevantă.

Cele două părţi ale studiului furnizează multiple pasaje din cuvântările politicienilor moldoveni şi putem astfel recunoaşte o atitudine extrem de apropiată de cea a suveraniştilor zilelor noastre, de asemenea interesaţi să fie îndreptate deficienţele locale provocate de centralismul european. Studiul ataşat prezentului memoriu se face prilejul unor numeroase lecţii utile pentru noi, cei de astăzi, motiv pentru care vă îndemn să îl parcurgeţi, păstrând lentila propusă mai sus, substituind pe „valahii” din timpul Unirii de la 1859 cu „europenii” din 2022, doritori să construiască „Statele Unite ale Europei”.

Unde au greşit moldoveniştii regionalişti?

Se desprinde limpede ideea atitudinii reactive faţă de politica centralistă, lipsită de elementul politic spiritual, moldovenii neavând iniţiativa şi curajul de a se lupta cu adevărat pentru interesele regiunii, pentru a-şi enunţa cu adevărat aceste interese specifice şi exclusive (atât în plan economic, dar şi în cel politic şi cultural), altfel decât prin dezideratul unor simple înlesniri materiale. Aparent, promisiunea compensaţiilor constând într-o sumă substanţială (de „un milion de lei pe an, timp de 10 ani”) a reprezentat o nadă suficient de ispititoare pentru ca intelectualitatea moldoveană să-şi abandoneze grija şi răspunderile directe faţă de locul de baştină, devenit din fala naţiunii române un „târg depravat”. Elita Moldovei a dat totul pentru ideea Unirii şi a plătit amarnic pentru asta.

Într-un veritabil proces de făţărie virtuoasă, mulţi moldoveni s-au mulţumit cu ascendentul moral produs de victimizare (noi suntem sinceri şi principiali pentru unire, în vreme ce muntenii şi oltenii îşi calcă legământul), ascunzându-se sub umbrela principiului unionist pentru a-şi justifica abandonarea Iaşului în colbul „marginilor extreme” ale ţării. Cei care au păstrat steagul ridicat au făcut-o sub aspectul intereselor financiare de a primi compensaţiile promise sau sub aspectul funcţionării într-o logică regionalistă, revanşardă.

Deşi cele mai multe dintre temerile moldovenilor s-au adeverit şi rămân dureroase chiar şi în aceste vremuri, putem bănui că le-a lipsit cunoaşterea şi simţul de prevedere necesar să împiedice decăderea Iaşului de la statutul de capitală a celui mai important voievodat/principat românesc din istorie, a celui mai consistent rezervor de geniu şi de intelectualitate al naţiunii române.

Acest capital, pe care l-am circumscris termenului de Tron al Moldovei, cu semnificaţia de Domnie a Românilor Moldoveni, a fost abandonat în negura vremurilor ca fiind o idee anacronică, similar modului în care se încearcă astăzi a se renunţa la ideea independenţei şi suveranităţii naţionale în favoarea statului federal european.

Unde greşesc suveraniştii români de astăzi?

Asemenea moldovenilor de atunci, suveraniştii români de astăzi se blochează într-o abordare fără orizont de creştere, chiar dacă ideea părăsirii Uniunii Europene sporeşte în notorietate. Însă la fel s-a întâmplat şi în Moldova din trecut, acolo unde discursul „regionalist” şi subiectul „compensaţiilor” a consumat energia publică pentru patru decenii şi chiar şi după Unirea din 1918.

Manualul de istorie ne vorbeşte astăzi despre înfruntarea dintre liberali şi conservatori ca fiind definitorie pentru dezvoltarea statului român, deşi formal Partidul Naţional Liberal s-a constituit la 1875 iar cel Conservator la 1880. De esenţa vieţii publice din acele vremuri a fost tensiunea între centralişti şi regionaliştii moldoveni, ajungându-se chiar şi la marea vărsare de sânge de la Iaşi din 1866 sau la dizolvarea Consiliului Local Iaşi de către Guvern.

Prin urmare, notorietatea temei şi chiar ţinerea prim-planului agendei publice nu reprezintă o victorie sau o asigurare a unui progres notabil pentru România sub aspectul suveranismului. Moldovenii au căpătat aproximativ 6,5 milioane lei, într-un final, bani care s-au topit în mersul serviciilor publice într-un simplu municipiu, decuplat de importanţa sa pentru naţiunea română, sacrificat pe altarul statului unitar ale cărui promisiuni de propăşire nu s-au împlinit nici după un veac şi jumătate, chiar dimpotrivă.

Este plauzibil ca fondurile europene de tot felul să se consume în proiecte precum o autostradă sau alta, dar fără niciun impact asupra naţiunii române la scară istorică. Pe de altă parte, ceea ce sacrificăm astăzi sub aspectul suveranităţii şi al achiesării la dublul limbaj european, este cert că strâmbă sufletul românesc şi o poate face în veac.

Centralismul, în forma sa iacobină, a şters cu buretele o componentă identitară majoră a românilor moldoveni similar felului în care filo-europenii de astăzi forţează dispariţia elementelor etnoidentitare naţionale, ce se vor menţinute sub forma unor naive afinităţi folclorice.  

Simpla împotrivire exercitată sub forma unei rezistenţe îndărătnice şi bombănitoare faţă de progresul ideii „federalismului european” nu va fi suficientă, astfel cum putem învăţa din istorie. Modelele de suveranism de la care ne inspirăm astăzi sunt Ungaria şi Polonia, ţări care sunt animate de un puternic proiect naţional, chestiune care fie lipseşte românilor, fie este formulat în şabloane neviabile (de pildă, unirea cu Republica Moldova în cadrul U.E.). România trebuie să iasă din Uniunea Europenă pentru motivele corecte, altfel riscă să irosească şi jertfa de până acum, adăugând durere peste vătămare, aşa cum a fost istoria Moldovei de la Petru Rareş încoace.

Un altfel de RoExit! Moldova Mare!

Penser contre c’est penser comme! A gândi împotriva Uniunii Europene îi confirmă poziţia şi ascendentul, produce înlănţuire emoţională şi ne plasează într-o zonă de minoritate politică, previzibilă şi uşor gestionabilă în cadrul procesului european de disoluţie identitară.

În acest context, ideea românească trebuie transpusă nu într-un proiect „Anti-orice” ci într-unul constructiv, pozitiv, de altă natură. RoExitul trebuie să devină un efect natural al împlinirii unui obiectiv superior aparţinând în chip firesc naţiunii române şi, după mintea mea, acest proiect, mai mult decât oricare altul, trebuie să fie recuperarea ideii de moldovenism românesc, de reclădire a Tronului Moldovei. Nu formulez un apel pentru monarhie, deşi nici nu o exclud, cât propun să cugetăm la modalitatea în care naţiunea română poate reconstrui partea românească de Moldovă astfel încât să constituie nucleul politic, economic şi cultural pentru reunificarea teritoriilor moldoveneşti într-o casă şi un cămin autentic pentru românii, ruşii şi ucrainienii ce trăiesc pe aceste meleaguri.  

Capitalele istorice ale Moldovei se regăsesc pe teritoriul nostru, însă acest lucru nu este suficient pentru reunificare, de vreme ce statul român îşi conservă ideea centralismului în toate componentele sale vătămătoare, continuând politica de stigmatizare necinstită şi de eschivă neloială de la răspunderea sa faţă de identitatea regională şi patriotismul local, chiar şi când sunt exprimate sub forma regionalismului şi principiului subsidiarităţii de factură europeană.

Avem nevoie ca Moldova mare să fie reconstituită de la cele mai de bază elemente ale sale, proces în care nu putem să nu luăm seama la priceperea birocratic-administrativă a Uniunii Europene, la principiile bunei-guvernanţe, la managementul politicilor publice. Experienţa noastră europeană reprezintă în acest context un atu, precum este şi centralismul statului unitar, fiind vorba despre experienţe şi greşeli pline de învăţăminte pentru cei ce-şi doresc să construiască ceva durabil.   

De care pericole ne fereşte centralismul?

Teoretic, de dezbinare, produsă sau indusă. Statele slabe nu pot fi federaţii pentru că se pot rupe la primul şoc. Se presupune că un stat unitar este mai rezistent întrucât structura sa de putere se manifestă vertical, într-un cadru lipsit de concurenţă şi paralelism instituţional, păstrându-şi o singură sursă de legitimitate. Centralismul are însă şi un preţ, care a devenit vădit odată cu pandemia şi cu lipsa cronică de încredere (pe bună dreptate!) în stat şi în instituţiile sale, criză de încredere care nu mai poate fi depăşită prin resurse proprii. Este preţul desconsiderării palierului local şi regional al vieţii sociale, locul unde trebuie să se producă diferenţele ce aduc plus valoare în cadrul aceluiaşi neam. Centralismul politic şi administrativ adoptat de România, în scopul cumulării tuturor pârghiilor de putere de către politicianul bucureştean, se asemuieşte dorinţei părinţilor ca fiii lor să arate la fel, să se comporte la fel şi să reacţioneze mereu la fel, fiind ţinuţi strânşi laolaltă doar de autoritatea părintească. Dar de îndată ce autoritatea părintească dispare, unitatea fraţilor se stinge, pentru că nu se susţine de amintiri comune, de experienţe împărtăşite, de greşeli, de iertare, de îngăduinţă.

Oricine are o minimă înţelegere politică şi de natură sociologică poate pricepe că încrederea în statul român, astfel cum se prezintă astăzi, nu se mai poate reclădi nicicum: nici pe calea îmbunătăţirii serviciilor publice, nici a creşterii ofertei politice, nici a schimbării culturii organizaţionale şi nici măcar printr-o reformă constituţională, chiar şi dacă oricare dintre aceste obiective ar fi cu adevărat la îndemână. Încrederea în statul român nu se poate reclădi nici chiar dacă ar apărea o ameninţare din exterior, nici chiar dacă ar fi una militară.

Cinismul nihilist şi abandonarea statului român de către cetăţenii săi pot/vor compromite orice iniţiativă, orice demers colectiv. „Cuminţenia Pământului” şi „România Educată” sunt doar două iniţiative care probează eşecul cauzat de abandonarea statului, chiar şi în circumstanţe care, în teorie, ar fi garantat un oarecare grad de succes. În România de azi, un procentaj crescut sau aşa-zis „confortabil” este marca absolută a izolării. Să fii votat cu 80% reprezintă moarte civică şi politică sigură, lucru care poate fi explicat doar prin climatul de abandon colectiv faţă de puterea oficială.  

Statul unitar promite coeziune naţională. Însă o face nu prin aducerea păcii sociale, ci prin slăbănogirea simţului comunitar local, regional şi, pe cale de consecinţă, naţional.

Într-un asemenea climat, proiectul reclădirii Tronului Moldovei, asumat deschis (doar!) de acei români care ard pentru ideea reunificării, poate constitui un nou început pentru naţiunea română.

Ce tipuri de moldovenism cunoaştem astăzi?

În Republica Moldova avem de-a face cu un moldovenism prorus, care continuă în anumite formule actualizate teoria sovietică a moldovenismului ca element distinct de românism. De partea cealaltă, regăsim pe de o parte românismul unionist formulat cu ajutorul Bucureştiului şi, pe de alta, moldovenismul statalist-proeuropean, aflat acum la putere la Chişnău.

Cele trei categorii sunt blocate într-o încleştare care nu are capacitatea de a produce suflul sufletesc necesar pentru un eveniment istoric precum reunificarea, nici dacă unionismul ar obţine marja electorală necesară. Cei care urmăresc scena politică din Basarabia pot constata cu uşurinţă faptul că cele trei facţiuni ale societăţii evoluează în paralel într-un joc de contrabalansare menit să împiedice realizarea obiectivului celeilalte facţiuni.    

Faţă de aceaste împrejurări, poate fi util un moldovenism românesc care să reia şi să valorifice capitalul istoric al regiunii noastre, moldovenism care să fie orientat spre slujirea celorlalte bucăţi de Moldovă, aflate în afara hotarelor. Acest lucru presupune un reviriment cultural moldav, de reconectare la lumea rusă, la limba rusă, presupune cunoaşterea civilizaţiei ucrainiene, astfel cum se prezintă aceasta astăzi. Toate acestea, cu scopul de a produce de partea dreaptă a Prutului liantul care să lege laolaltă diferitele etnii ce compun astăzi populaţia Moldovei Mari.

În lipsa unui moldovenism românesc de masă, care să cunoască îndeaproape evoluţiile lumilor rusă şi ucrainiene, este plauzibil că vom repeta greşelile din trecut, din interbelic, când am făcut unirea dar nu am avut răgazul de a realiza şi înfrăţirea.

Moldovenismul inspirat de Învăţăturile Sfântului Neagoe Basarab

Dacă uniri şi federaţii apar des în viaţa popoarelor, înfrăţirile sunt rare. România este dată ca exemplu de bună convieţuire între minorităţile etnice, dar este discutabil dacă aceeaşi situaţie se va menţine atunci când s-ar alipi Moldovei teritoriile care lipsesc. În orişice caz, între maghiari şi români relaţiile sunt mult mai dificile decât par, pacea fiind dată de „răbdarea, răbdarea şi îndelunga răbdare” a românilor. Este puţin probabil ca un model similar de comportament să fie viabil în cazul Moldovei. Moldova Mare ar avea însă avantajul ortodoxiei, care să funcţioneze nu doar ca liant cultural ci ca mijloc asumat pentru înfrăţire.

Când spun înfrăţire, mă refer la înfrăţirea dintre români, ruşi, ucrainieni şi găgăuzii ce trăiesc pe aceste meleaguri. Iar când proclam ortodoxia ca teren comun pentru această înfăptuire, am în vedere nu doar ritualul religios cât mai ales duhul care animă viaţa socială, civismul ortodox. Moldovenismul românesc asumat deschis ca proiect de ţară ar avea o funcţie de banc de încercare (sandbox), prezentându-se ca o ofertă celor ce cred în buna înţelegere între popoare, ca rod al înduhovnicirii.

Tradiţional, Moldova este reprezentată de statura istorică a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, personalitatea cea mai ilustră şi glorioasă, revendicată de toate cele trei facţiuni concurente în Republica Moldova. Dar Ştefan cel Mare şi Sfânt nu reprezintă modelul de sfinţenie util edificării Moldovei Mari, cât îndrăznesc să cred că este Sfântul Voievod Neagoe Basarab.

Ce are în plus Sfântul Voievod Neagoe Basarab?

 „Învăţăturile…” nu trebuie înţelese ca document programatic, care să stea la baza unei doctrine politice, ci ca scrisoare şi îndemn personal. Din Învăţături nu derivă o ideologie, un model uman abstract de sfinţenie, de politică militară glorioasă (deşi nu lipseşte!) cât o veritabilă învăţătură de credinţă comunicată fiului şi urmaşilor. Sfântul Voievod Neagoe Basarab ne spune că fiecare persoană pe care o întâlnim ne este prilej de mântuire şi îndatorire de sfinţire. Discursul teologic a strâmbat oarecum semnificaţia expresiei „prilej de mântuire”, tratând-o cu o uşurinţă nepermisă înrucât e în natura prilejului să tot răsară.

Pentru Sfântul Voievod Neagoe Basarab, omul trimis de Dumnezeu în cale reprezintă o nouă treaptă de care nu se poate lipsi în urcuşul duhovnicesc, motiv pentru care Sfântul Voievod, ca nimeni altul, învaţă ca Voievodul să se coboare de fiecare dată la sufletul slujitorului său, să nu treacă mai departe până ce starea aceluia nu-l va odihni. Sfântul Voievod Neagoe Basarab nu emite prescripţii de comportament duhovnicesc, ci cere urmaşilor săi să trateze pe fiecare suflet în parte ca pe o răspundere duhovnicească particulară. În acest context, al vieţuirii duhovniceşti de zi cu zi alături de Sfântul Voievod, doi mari boieri de la curtea domnitorului „se lepădară de lume și să dœderă vieții călugărești”.

Pentru ca acest lucru să se întâmple, e necesar să nu tratăm cu uşurinţă pe aproapele, ci din aproape în aproape, citit „om cu om” să se clădească Moldova Mare, indiferent de limba vorbită şi de etnie. Despre aceste lucruri, voi aduce completări într-un articol separat.

Totuşi, ce ne facem cu ruşii?

Rusia este, din câte îmi dau seama, cea mai covârşitoare prezenţă naţională în conştiinţa românilor. Nici americanii, nici europenii, nici vreo altă naţiune anume nu este atât de lesne invocată în discuţii şi polemici, indiferent de subiect. E limpede că pentru orice de vină sunt şi au fost ruşii. Tot ruşii urmează să ne facă rău, direct sau indirect. Această particularitate ar trebui să dea de gândit, dacă ne-am ocupa cu această îndeletnicire a gânditului.

Din păcate, Rusia va rămâne marea noastră piatră de poticnire în reclădirea Moldovei iar acest lucru se întâmplă pentru că ni se pare că ascendentul nostru moral este unul zdrobitor. De oricare capăt am apuca relaţiile româno-ruse, dreptatea este în aşa mare măsură de partea românilor, suferinţa provocată de ruşi atât de cuprinzătoare, continuă, nedreaptă şi de gratuită, încât ni se pare imposibil a găsi altă cale decât ura, dispreţul şi depărtarea.

Rusofobia noastră este într-atât de îndreptăţită şi de întemeiată încât, moralmente vorbind, rusofobia reprezintă principalul tezaur moral al societăţii româneşti de astăzi. Orice dosar istoric, mai vechi ori mai nou, dovedeşte faptul că răul produs de Rusia este fără egal. Iar dacă rusofobia este un tezaur, este lesne de priceput că nimeni nu poate renunţa la o asemenea comoară de îndreptăţire morală.

Refluxul occidental s-ar putea să producă o debalansare, în sensul că pentru unii dintre români valoarea tezaurului s-ar putea să conteze mai puţin în raport de oportunităţile ce se vor deschide odată cu reafirmarea puterii ruseşti pe aceste plaiuri. Aşa cum regimul afgan a sucombat de îndată ce americanii au părăsit ţara, mulţi rusofobi de astăzi par că-şi pregătesc terenul pentru un „reviriment cultural” de polaritate inversă.

Însă acest tip de pendulare, pe care societatea românească l-a mai cunoscut după al doilea război mondial, nu este nici sănătos şi nici de folos.

Moldovenismul românesc poate produce un tip de relaţii româno-ruse care să reprezinte o sămânţă şi o promisiune pentru altă substanţă istorică, una care să ajute la reclădirea Moldovei Mari. Pentru aceasta trebuie să începem a ne ruga pentru duşmani, pentru toţi ruşii, şi popor şi conducători, trebuie să avem curajul să renunţăm la tezaurul rusofobiei. Eu unul, îndrăznesc să dau mărturie că acest cufăr, frumos la arătare, mare şi împodobit cu nestemate, e plin de balauri. Lentila magică prin care am văzut înăuntrul cufărului este Alexandr Soljeniţîn, un titan şi director moral pe care l-aş propune ca figură centrală pentru moldovenismul nostru conciliant.  

Care este riscul nostru imediat?

Riscul este ca Moldova Mare să se facă fără români, prin extensiunea moldovenismului sovietic actualizat, altoit cu românismul celor care redescoperă confortul laxismului moral, cu ruşii vecini la Nistru, Prut sau Dunăre. Prea mulţi dintre vecinii noştri au interesul geopolitic şi geoeconomic al apariţiei Moldovei Mari, iar acest interes poate fi ponderat printr-o investiţie substanţială a poporului român în această idee, care trebuie să îi aparţină mai întâi lui, cum este şi firesc.

Un proiect federativ presupune o înţelepciune pe care politicienii români nu au ştiut să o dovedească până în prezent, presupune un obiectiv de putere regională şi o afirmare specifică în plan internaţional. Obiectivul României de a investi substanţial, material şi moral, în edificarea Moldovei Mari ne-ar ridica la un cu totul alt nivel al năzuinţelor colective, fără să repetăm greşelile regionaliştilor moldoveni de acum un veac, căutând ideea RoExit doar ca să fim şi noi în rând cu lumea eurosceptică.

RoExitul se va produce în mod firesc dacă vom reclădi Moldova Mare, fără să fie nevoie să constatăm că: „Europa ne-a înşelat!”  

Riscul nostru imediat este să considerăm Moldova Mare un proiect al moldovenilor, al unora care nu se simt români, care trădează cauza statului unitar şi colaborează cu duşmanii vădiţi ai ţării noastre şi ai aliaţilor noştri. Din păcate, dacă românii nu vor dori să reclădească Moldova Mare, i-o vor construi-o alţii, dar pe spezele sale.

De unde să începem proiectul Moldovei Mari?

România se străduie să încheie cu Republica Moldova un nou Acord de asistenţă tehnică şi financiară, demers care nu este bine primit de fraţii basarabeni din cauza atitudinii de grof pe care Bucureştiul doreşte să o manifeste în continuare, similar modului în care granturile norvegiene/germane au orientat activitatea ONG-urilor din România. Acordul va fi probabil încheiat, în cele din urmă, situaţia Republicii Moldova fiind una cu adevărat dificilă.

Însă, fondurile nerambursabile puse la dispoziţie Republicii Moldova, ori altele anume constituite, ar putea finanţa proiecte derulate şi în dreapta Prutului, pentru exact aceleaşi argumente de oportunitate. Este limpede că Partea românească a Moldovei are nevoie de o infrastructură materială şi socială rezonabil de bine constituită pentru a putea reprezenta contraponderea românească într-un eventual proiect rusesc de construire a Moldovei Mari.

Chiar dacă aparent vorbim despre o investiţie care, în cel mai negru scenariu, ar ieşi (parţial) de sub controlul statului român, s-ar produce un capital cultural care dăinuie mult după ce se vor risipi construcţiile edilitare menite să sprijine acest proiect.

Proiectul Moldovei Mari începe cu punerea sistematică în discuţie a sugestiei, mai întâi într-un cadru specializat, cel din interiorul unui partid politic.

Studiul istoricului Mihai Chiper despre Moldova (II): „Valahii ne-au înşelat!”

În perspectiva zilei de 24 ianuarie când sărbătorim „Unirea Principatelor” consider potrivită publicarea unui set de trei articole pe tema moldovenismului. Primele două articole reprezintă părţile unui studiu istoric despre împrejurările politice, economice, culturale şi sociale din Moldova în deceniile ce au urmat acestui eveniment.

Studiul publicat în volumul Archiva Moldaviae are meritul, între altele, de a ilustra modalitatea în care moldovenismul a fost dezarmat moral de Bucureşti prin acuzaţia de „separatism”, ostracizare care a produs o inhibare a patriotismului local prin epurări şi persecuţii politice deschise şi a condus naţiunea română, în timp, la pierderea unui imens capital politic şi cultural reprezentat de tronul Moldovei Mari, capital niciodată recuperat de ideea statului unitar. Studiul este unul uşor de parcurs pentru cei pasionaţi de istorie, care au idee despre reprimarea sângeroasă a separatiştilor ieşeni, despre „legământul de la Primărie” sau despre dizolvarea Consiliului local Iaşi de către Guvern, dar rămâne o lectură specializată şi inaccesibilă celor străini de aceste chestiuni.

Am scris în mod repetat pe acest blog faptul că suntem datori să configurăm un moldovenism românesc consistent, întemeiat pe baze istorice, care să deschidă perspectivele reunificării teritoriilor moldoveneşti şi integrarea acestora în forme de organizare statală românească, proiectate să funcţioneze federativ. Consider că atât moldovenismul sovietic cât şi cel european sunt dăunătoare intereselor naţiunii române şi că suntem prizonierii unor formule explicative ficţionale, complet nerealiste, despre modalitatea în care am putea obţine reunificarea naţiunii şi teritoriilor istorice.

Prima parte a studiului poate fi lecturată aici iar partea a treia poate fi citită aici.



„Valahii ne-au înşelat”.
Chestiunea compensaţiilor laşului în acţiunea politică moldovenească după unire (1862-1874) (II)

În intervalul 1866-1874, promisiunea compensaţiilor acordate Iaşului de Constituantă traversase etape succesive de amânări. A fost perioada configurării unui discurs regionalist printre politicienii moldoveni şi evidenţierea problemelor de funcţionare a unirii şi a carenţelor induse de centralism. Odată cu constituirea unui discurs despre „Moldova sacrificată” pe altarul unirii şi apoi uitată, în rândul foştilor unionişti şi separatişti se produceau o serie de mutaţii şi regrupări politice elocvente. Mulţi dintre ei se regăseau aproape natural într-o formă de contestare a centrului, vizibilă în acţiunile şi voturile parlamentare în aspectele ce ţineau de interesele moldoveneşti.

Legea promulgată la 31 decembrie 18741, asupra întrebuinţării celor 10 mili­oane de lei votate de Constituantă pentru oraşul Iaşi în şedinţa din 29 iunie 1866, prevedea în mod expres alocarea sumei de bani. Era un fond inalienabil, pentru lucrări de salubritate publică (canalizarea apelor Bahluiului şi Calcainei) şi alte îmbunătăţiri edilitare, precum un institut comercial şi un muzeu indus­trial, cât şi pentru construirea unei cazărmi în Copou. Nu fondul în sine putea fi folosit, ci dobânda, ceea ce reducea foarte mult suma efectivă aflată la dispoziţia Primăriei Iaşi. Oricum, legea rămânea inaplicabilă, întrucât guvernul Lascăr Catargiu nu a mai fixat procedurile financiare de constituire a fondului, ceea ce nu a împiedicat autorităţile ieşene să considere statul dator oraşului potrivit legii din 1866. Astfel, într-o dare de seamă pe anul 1877, mai exact ,,Răfuirea datoriilor statului către comună”, primarul Scarlat Pastia includea suma de 3 milioane de lei – „cuveniţi comunei pe anii 1870, 1871, 1872 [corect ar fi 1875, 1876, 1877 – n.n., M.C.] după votul Constituantei din 1866, reînnoit prin mai multe voturi posterioare ale camerelor legiuitoare de a se înscrie în bugetul statului”2.

Era o formă de a menţine în atenţie compensaţiile şi de a pune presiune pe guvernul de la Bucureşti. În acest scop, la scurt timp după votul legii în Senat (26 ianuarie 1874), în 19 februarie 1874 Consiliul comunal dezbătea noua formulă a compensaţiilor, autorizându-l pe primarul Nicolae Gane să obţină o învoială cu Guvernul. Dorinţa autorităţilor ieşene era ca statul să plătească cele 10 milioane de lei în termen de cinci-şase ani, perioadă în care să i se achite oraşului Iaşi şi o dobândă anuală de 7%, medie a pieţei financiare[1].

Demersurile lui Gane se blocau la Guvern. Problema rămăsese resursa financiară pentru constituirea fondului de despăgubire. În lipsa finanţelor, în cadrul Consiliului comunal era tot mai discutată o soluţie de rezervă avansată de M. Kogălniceanu în Adunarea Deputaţilor la sfârşitul anului 1873[2]: în contul achitării celor 10 milioane, Iaşul ar fi putut să primească o parte în moşii din jurul oraşului, iar suma rămasă neacoperită să se plătească de Guvern, în termen[3]. Şi această soluţie a rămas însă, la rândul ei, blocată câţiva ani.

O lege considerată „tragere pe sfoară”

După obţinerea Independenţei, Guvernul Ion C. Brătianu a forţat o lege care completa formula compensaţiilor din 1874, schimbându-i însă cu totul sensul şi conţinutul. Prilejul l-a constituit adresa Consiliului comunal către aleşii ieşeni, în preajma votării bugetului din 1880, pentru a face „demersuri personale şi insistente”, prin depunerea de amendamente în Cameră, în scopul acordării celor 10 milioane[4]. Alte promisiuni corelate cu aplicarea legii compensaţiilor au fost auzite în Cameră odată cu incendiul devastator al Palatului Administrativ – acolo funcţionau sediile Prefecturii, Comitetului Permanent, Prefecturii Poliţiei, Tribunalului, Curţii de Apel, Arhivelor Statului, casieriei, poştei, telegrafului – din noaptea dintre 13/14 ianuarie 1880[5].

Contextul derulării discuţiilor dintre reprezentanţii autorităţii locale şi Guvern a fost încurcat şi, mai ales, plănuit de la Bucureşti într-o logică a faptului împlinit. Fostul primar Nicolae Gane, în postura de consilier local şi de deputat de această dată, a fost abordat de ministrul de Finanţe, Ioan Câmpineanu, comunicându-i-se intenţiile Guvernului de a se achita compensaţiile votate de Constituantă[6]. Cu acel prilej informal, Nicolae Gane era îndemnat să obţină din partea Consiliului un mandat ca să trateze cu ministrul de Finanţe. Gane, nedorind să ia asupra sa o răspundere delicată, îl coopta şi pe Vasile Conta, deputat de colegiul al III-lea de Iaşi, pentru că îl considera amic personal al prim-ministrului I. C. Brătianu şi spera să obţină „concesii”. Cei doi, pe baza unei delegaţii trimise telegrafic de Consiliul comunal, intrau în discuţii informale cu reprezentanţii guvernului. Într-o primă discuţie, desfăşurată la Domeniile Statului, Iaşului i s-au oferit şapte moşii (Aroneanu, Copou sau Rediu, Moara Dancu, Şapte Oameni, Cârlig, înconjurătoarea mănăstirii Cetăţuia şi Tomeşti), cu o suprafaţă în scripte de 6.553 fălci (dar neverificată) şi un venit anual de 59.910 lei, plus toate acareturile şi locurile virane din Iaşi, estimate la un venit anual de 41.259 lei[7]. Propunerile au fost refuzate de Consiliul comunal din considerentul că nu acopereau suma celor 10 milioane. Consiliul mai pretindea suplimentar moşia Rediu lui Tătar, pe care administraţia Domeniilor Statului o credea vândută, şi Hlincea, amplasată în mijlocul celorlalte moşii, plus embaticurile de pe la diferite persoane din Iaşi. Cu noile cereri, la o a doua şedinţă, cu aproape întreg guvernul de faţă (participau I. C. Brătianu, ministrul de Justiţie – Anastase Stolojan, cel de Interne – Mihail Kogălniceanu, ministrul de Finanţe – Ioan Câmpineanu, Ştefan Nei – reprezentant al Administraţiei Domeniilor Statului), Gane şi Conta obţineau ceea ce ceruseră. Cu tot cu noile moşii (în suprafaţă de 1.200 de falci) şi embaticuri (85 la număr) se spera la un venit anual de 113.589 lei. Din câte se observă, natura consultărilor dintre guvern şi autorităţile locale ieşene avea caracterul unei negocieri între două părţi. Cu cedări de o parte şi reven­dicări suplimentare de cealaltă parte, în vederea obţinerii unui acord. Guvernul părea interesat în obţinerea unei încuviinţări, care să figureze în rândul succe­selor politice prin îndeplinirea votului Constituantei de la 1866.

Totuşi, circumspecţi, la finalul întrevederii cu Guvernul, Gane şi Conta n-au subscris vreun act, în absenţa unui mandat şi vot de la Consiliu de a încheia ceva definitiv. Ei şi-au definit rolul ca unul intermediar, doar de a cere achitarea „conştiincioasă a datoriei consfiinţită prin votul Constituantei”, nicidecum de a angaja răspunderea autorităţii administrative ieşene. Vexaţi, miniştrii le-au transmis imperativ că acela era „ultimul lor cuvânt, ultima limită a concesiei către oraşul Iaşi şi că vor prezenta proiectul în Cameră”[8]. Avertismentul avea să fie pus în practică. Când a venit momentul prezentării proiectului în Adunare, cei doi reprezentanţi ieşeni au constatat cu stupoare că era modificat, prin introducerea unui nou articol, nr. 6 – referitor la dublarea impozitului agricol de la 3% la 6% (Legea din 1862 scădea impozitul funciar plătit la jumătate; în 1871, când s-a urcat impozitul funciar la 6%, pentru Iaşi a rămas la 3%) – prezentat ca şi cum Iaşul aderase la forma iniţiată de Guvern.

Paşii legislativi prin care se ajunsese la o formulă considerată necon­venabilă de reprezentanţii ieşeni erau însă mai complicaţi. Pe 7 aprilie 1880, ministrul de Război, Dimitrie Leca, înaintase Adunării noul proiect de lege. C. A. Rosetti, preşedintele Camerei, susţinea că nu se impunea „urgenţa” votului întrucât Adunarea era deja „convinsă”[9]. Proiectul era trimis în secţiuni şi, foarte rapid, Nicolae Ionescu, în şedinţa din 9 aprilie 1880, în calitate de raportor, anunţa că secţiunile adoptaseră proiectul guvernului, cu excepţia art. 6: „Disposiţiunile legei din 31 martie 1862, ale legei din 13 martie 1871 şi ale legei din 24 ianuarie 1875 sunt şi rămân abrogate întrucât privesce oraşul Iaşi”. O asemenea prevedere, semnala Nicolae Ionescu, dubla impozitul funciar ce-l aveau de plătit ieşenii în momentul lichidării datoriei statului de 10 milioane vechi către comuna Iaşi. Respingând abrogarea legilor din 1862 şi 1871, deputaţii din secţiuni erau unanimi în aprecierea că o asemenea măsură era nepotrivită, fiindcă impunea o sarcină care era „de un interes general pentru toată ţara” şi care se răsfrângea „mai târziu asupra generaţiunilor viitoare”. Deputaţii insistau că „sentimentele, care au inspirat Guvernul Măriei Sale aducerea prezentului proiect de lege, excludeau orice conexitate legislativă cu dispoziţiunile edictate atât înainte, cât şi după votul constituantei”. Însuşi ministrul de Finanţe afirma în termeni expreşi: „[.,.] credem că astăzi este bine şi suntem datori sub toate punctele de vedere să ne achităm datoria ce avem către oraşul Iaşi”. Apoi, analizând dispo­ziţiile proiectului de lege şi estimând la 3.703.703 lei şi 74 de bani (lei noi) valoarea imobilelor ce se cedau oraşului Iaşi, ministrul încheia cu următoarea explicaţie:

Această cifră este datoria oraşului Iaşi, după votul Constituantei şi legea din 1875, cu modul acesta Statul se liberează de o datorie ce are către comuna Iaşi, fără a împovăra prea mult tezaurul public, şi comuna are avantagiul de a putea imediat să purceadă la îmbunătăţirile care să cere de la dânsa şi care se prevăd anume în anexatul proiect de lege[10].

La votul propriu-zis, primele cinci articole treceau cu mici modificări, însă art. 6 genera discuţii tensionate. Cel mai îndârjit susţinător era ministrul Finan­ţelor, Ioan Câmpineanu, pe considerentul că Iaşul, după plata compensaţiilor, trebuia să nu „mai beneficieze de o lege de favoare”. Ministrul susţinea că înjumătăţirea impozitului a fost dată pentru a compensa deprecierea valorii proprietăţilor din anul 1862, momentul centralizării.

Cine ar putea garanta că proprietăţile mai toate nu şi-au schimbat valoarea şi astfel cine le-a luat atunci depreciate, azi, când ar plăti impositul funciar n-ar plăti pe valoarea actuală a proprietăţii? Pricepeam concesiunea făcută proprietăţii care a pierdut, dar astăzi ar fi un privilegiu în favoarea acelora care au cumpărat proprietatea depreciată, căci ceea ce dădeam proprietăţii de origine care a păgubit, azi se traduce în câştig pentru proprietarii care au cumpărat acele proprietăţi.

Mai precis, la ce anume se referea I. Câmpineanu? Spiritul legii şi „ideea naţională” care a inspirat guvernul, afirma el, erau ca proprietăţile „să se vândă românilor”. Ministrul susţinea răspicat că „proprietatea mare” era în mâna străi­nilor” (deci guvernul se temea de o „speculaţie” a evreilor), şi că, prin introducerea impozitului, Guvernul Brătianu de fapt se ferea să „acorde un privilegiu” evreilor, nu românilor. Exista opinia în cercurile guvernamentale că motivul stabilirii evreilor în număr mare în Iaşi era tocmai impozitul mic pe proprietate.

Poziţia ministrului de Finanţe îi scandaliza pe deputaţii moldoveni, unii dintre ei vechi militanţi în chestiunea compensaţiilor. Andrei Vizanti, deputat liberal de Roman, îl combătea pe Câmpineanu, fiind primul care-şi exprima consternarea pentru combinaţia făcută de Guvern între impozitul funciar şi votul Constituantei de la 1866, în condiţiile în care ar fi putut propune o lege separată referitoare la impozit. Apoi, constata logica ciudată a ministrului de Finanţe: Iaşul nu intrase în posesia celor 10 milioane şi nu se bucurase de îmbunătăţirile vizate, în schimb impozitul era imediat crescut[11]. Totodată, contrazicea opinia Guvernului că proprietatea mare în Iaşi ar fi fost în mâinile evreilor. Mai impor­tant, Vizanti era primul deputat care observa că venitul estimat a fi obţinut din administrarea proprietăţilor cedate Iaşuluise întorcea înapoi în visteria naţională, dacă impozitul funciar se dubla[12], fapt care compromitea scopul urmărit de Constituantă şi producea nemulţumire legitimă atât în Iaşi, cât şi în ţară.

Breşa în rândul foştilor militanţi pentru compensaţii era marcată surprin­zător tocmai de fostul separatist Th. Boldur Lăţescu. Trecut în tabăra guver­namentală, acesta vorbea de binefacerile PNL către Moldova şi susţinea formula guvernului, fiindcă era „bine ca Iaşii să reintre în legea comună, să contribuie şi el la greutăţi, să întâmpine şi el la cheltuielile ţării”, prin plata impozitului funciar. Boldur Lăţescu insista că nu doar Iaşul a făcut sacrificii, ci întreaga Moldovă, dar oraşul a mai beneficiat de unele compensaţii: „Cât pentru Iaşi, este destul aceasta: să se termine odată cu aceste tânguiri care periodic se ridică, şi care sunt mai nejustificabile, să se termine odată cu acest spirit”[13].

Au fost doar primele şarje oratorice. În următoarea şedinţă de la 10 aprilie, ordinea zilei era deschisă cu dezbaterea controversatului articol 6, în prezenţa celui mai puternic om politic al momentului. Prim-ministrul I. C. Brătianu, în forma maximă a autorităţii lui politice, ţinea să amendeze afirmaţiile lui Boldur-Lăţescu, potrivit căruia „guvernanţii ar fi făcut o favoare Iaşilor” şi Partidul Liberal ar fi „fost cavaler”. Prim-ministrul susţinea că a aplicat legea şi nu a făcut un „favor”, nici nu a mânuit averea statului „ca un cavaler”. Considerând compensaţiile acordate Iaşului o consecinţă a efectelor negative ale unirii, Brătianu dezvolta o viziune istorică despre asperităţile inerente survenite în „pacificarea Moldovei”, procesul unirii, arhitectura puterii în noul stat, despre perdanţii şi câştigătorii unificării.

Toate statele mari s-au format prin anexări şi prin contopiri. Francia chiar era împărţită în o mulţime de State suverane şi toate acele State s-au alipit la un tot, sau prin cuceriri, sau prin fusiune de bună voe. Astfel s-a format Statul Franciei şi n-am văzut nicăieri în istorie zicându-se că Burgonia sau Lorena s-au plâns că au fost jicnite prin unirea lor cu Francia.

La observaţia lui Boldur-Lăţescu că acestea ar fi fost „cucerite cu sabia”, Brătianu a replicat:

Cu atât mai mult când au fost cucerite cu sabia ar fi putut să plângă. Au putut să se plângă ducii care le guvernau; dar provinciile acelea nu s-au plâns că dacă s-au unit cu Francia ele au făcut sacrificii. […] Să ne uităm la Piemonte, care s-a anexat la Italia, şi care împreună cu alte provincii compun statul Italia de astăzi. Oare se plânge Piemontele de anexiunea lui la Italia[14]?

Au fost fraze pe care, ulterior, regionaliştii le-au reţinut ca exemple ale viziunii „colonialiste” dezvoltate de elita politică valahă în raport cu Moldova. Asemănând situaţia Piemontului cu a Moldovei şi a Valahiei cu Italia, regio­naliştii moldoveni au acuzat paradigma „anexiunilor” şi „cuceririi” în care era tratată regiunea de dincoace de Milcov[15].

În acelaşi discurs, Brătianu aborda situaţia specială a capitalei de stat care se alipeşte altui stat. Intervenţia semnala, destul de clar, o nouă conotaţie pe care liderul liberalilor începea să o acorde compensaţiilor şi să o dezvolte ulterior prin mutarea accentului de la un litigiu moldo-valah spre terenul luptei comune împotriva evreilor care dominau economic fosta capitală. Brătianu susţinea menţi­nerea art. 6 şi arăta că „nu dă [compensaţii – n.n., M.C.] pentru a satisface inte­resele unor locuitori particulari din Iaşi”, ci pentru un Iaşi care, cât a fost capitală, era în condiţii mai bune de a lupta împotriva elementului străin, dar în urma unirii se găsea în „condiţiuni inferioare” şi, prin urmare, trebuie să i se ofere acele condiţii pentru ca să fie „centru de apărare şi desvoltare a naţionalităţii”.

De aceea am pus şi condiţiuni, ce să se facă cu acele mijloace care se dau Iaşilor, fiindcă voesc ca Iaşii să ajungă a absorbi şi a contopi elementele străine, iar nu să fie absorbit şi contopit de acele elemente. Voi da dar, pentru asemenea scop, iar nu ca să câştig partisani ca guvern, căci n-aş fi la înălţimea datoriei mele când aş voi să dau pentru ca să câştig favoarea populaţiunii ieşene, făcând pe cavalerul cu averea Statului[16].

La rândul său, Nicolae Ionescu mai sesiza intenţia greu de justificat a Guver­nului de a amesteca „o idee politică”, compensaţiile, cu una de fiscalitate -dublarea impozitelor, procedeu rezumat în sintagma: se „dă cu o mână şi se ia cu alta”. Dar, de fapt, antisemitul Ionescu susţinea proiectul de românizare şi aprecia obiectivele acestuia:

[…] oraşului Iaşi nu i se dă nimic ca oraş care a sacrificat pentru strămutarea capitalei, ci i se dă mijloace proprii prin care să devină un oraş românesc în care să ia avânt mişcarea industrială, i se dă mijloace ca oraşul acest să facă experienţă, pe o scară mai mare, că şi descendenţii vechilor Romani sunt în stare de a romanisa oraşele lor, precum au făcut străbunii lor[17].

T. Ciupercescu, deputat de Iaşi, se alătura lui N. Ionescu şi cerea suprimarea art. 6, atrăgând atenţia asupra sarcinilor suplimentare pentru comună:

[…] pe de o parte, cu venitul de 66.000 franci al acestor imobile, va trebuie să se aducă apă, şi să se înfiinţeze acea şcoală politehnică care are a profita ţărei întregi; / pe de altă parte, art. 6 din project nu are nimic de comun cu îndeplinirea votului Constituantei de la 1866, căci dacă prin acea lege s-ar fi zis că până se vor da 10 milioane comunei Iaşi, să-i scadă impositul, aşi fi înţeles ca astăzi să se abroge această scutire de imposit, dar legea reducerei impositului fonciar în comuna Iaşi era o lege făcută în 1862, care nu avea în vedere decât strămutarea capitalei, şi prin urmare deprecierea imobilelor[18].

De pe poziţii executive, Mihail Kogălniceanu, ministru de Interne, îl contra pe Ciupercescu, explicându-i punctul de vedere guvernamental în privinţa impozitului funciar la jumătate. La 1862, după mutarea autorităţilor la Bucureşti, s-a produs o panică generală şi a scăzut valoarea tuturor proprietăţilor. Venitul acareturilor, odată redus cu 50%, s-a socotit un act de dreptate ca şi impozitul să scadă la jumătate. Însă, între timp, valoarea imobilelor îşi revenise; în plus, considera Kogălniceanu, Iaşul trebuia să se alinieze cu celelalte oraşe ale ţării în privinţa obligaţiilor la buget.

Nicolae Gane intervenea la sfârşitul discuţiei, când vocile din sală cereau încheierea dezbaterilor, insistând asupra capcanei financiare în care era împinsă municipalitatea ieşeană. După propriile calcule, Iaşul primea un venit anual de 100.000 de lei, în schimb ceea ce lua statul sub formă de impozit era mai mult, de unde şi concluzia: „ceea ce se dă cu o mână se ia cu alta”. Gane contrazicea declaraţiile ministrului de Finanţe referitoare la existenţa unor „tratative” între Guvern cu reprezentanţii comunei Iaşi spre a lichida în mod tranzacţional plata celor 10.000.000 lei. Vasile Conta şi Nicolae Gane nu avuseseră decât mandatul să sprijine drepturile, dar nu şi „calitatea să stipuleze vreo învoială pe comptul comunei, să facă vreun act de renunţare sau să tranşeze asupra unei materii, care prin natura ei era nesusceptibilă de transacţiune, precum era chestiunea impo­zitului asupra cetăţenilor Iaşeni”. Gane arăta că art. 6 era cu totul străin de cunoştinţa lor, fiind introdus de guvern fără ca reprezentanţii ieşenilor să fi fost consultaţi. În ciuda insistenţelor, discuţia era închisă, iar votul din Adunare pentru suprimarea art. 6 era următorul: 40 „împotrivă”, numai 21 voturi „pentru”, dintr-un necesar de 36. Şi aici majoritatea deputaţilor din Moldova -spune T. Ciupercescu – au acţionat ca un bloc, votând „pentru” împotriva majo­rităţii guvernamentale[19].

La votul final pe lege se înregistrau 47 de voturi „pentru” şi 12 voturi „împotrivă”, proiectul fiind adoptat[20]. De asemenea, legea era aprobată în Senat cu o unanimitate de 27 de voturi. înaintea decretului domnesc de promulgare, Consiliul comunal din Iaşi încerca in extremis să o blocheze. Primarul Vasile Pogor era trimis la Bucureşti pentru a stărui să nu se sancţioneze legea, unde avea o întrevedere cu ministrul de Interne. M. Kogălniceanu, evitând să-i dea un răspuns, 1-a poftit să meargă la Guvern. Pogor telegrafia optimist la Iaşi, încrezător că putea opri trimiterea legii la domn pentru promulgare[21]. Însă, în aceeaşi zi, Kogălniceanu s-a dus la Carol I, care a sancţionat imediat legea. Peste noapte, legea s-a dat la tipar, iar a doua zi, când Pogor s-a reîntâlnit cu Kogălniceanu, acesta l-a întâmpinat cu „Monitorul Oficial” în mână. Legea era promulgată[22]. Kogălniceanu, de la care pornise ideea compensaţiilor în natură, avea să afirme ulterior că ceea ce oferise statul nu „fusese destul”, dar în contextul dat a fost solidar cu guvernul.

Lege pentru lichidarea şi întrebuinţarea acelor 10.000.000 lei vechi, votate de Constituantă oraşului Iaşi, în şedinţa din 29 iunie 1866

Art.1. Pentru lichidarea sumei de 10.000.000 lei vechi se cedează de veci oraşului Iaşi moşiile, ecaretele, locurile virane şi viile coprinse în alăturatele tabele, sub literile A, B şi C. Comuna Iaşi va avea dreptul asemenea în toate embaticurile din oraş şi acelea de pe moşiile trecute în proprietatea sa câte nu sunt încă răscumpărate.

Art. 2. Comuna este obligată a vinde în loturi la cultivatorii şi industriaşii români terenuri, de pe moşiele sale. Venitul imobilelor cedate precum şi sumele provenite din vânzarea loturilor nu vor putea fi întrebuinţate decât în modul următor:

Pentru înfiinţarea în Iaşi a unui Institut politecnic în condiţiuni pe câte se va putea mai desvoltate şi a altor instituturi necesare culturei poporului;

Prisosul se va întrebuinţa pentru lucrări de salubritate publică, dându-se preferinţă aprovisionărei cu apă a oraşului şi a tuturor stabilimentelor Statului.

Art. 3. Comuna va respecta toate contractele de arenzi şi chirii aflate în vigoare. Câştigurile datorate în urma promulgărei acestei legi şi nerăspunse încă la tesaur se vor vărsa direct la casa comunală de către arendaşi şi chiriaşi.

Art. 4. Moşiele cedate prin legea de faţă vor fi înlocuite, la diferitele împrumuturi la care sunt afectate, prin alte moşii de aceeaşi valoare.

Art. 5. Toate pretenţiunile comunei Iaşi în contra statului sunt şi rămân stinse cu desăvârşire.

Art. 6. Dispoziţiunile legei din 31 martie 1862[23], ale legei din 13 martie 1871[24] şi ale legei din 24 ianuarie 1875[25] sunt şi rămân abrogate întrucât priveşte oraşului Iaşi.

Ce conţineau tabelele? Tabloul A enumera moşiile, nouă la număr: Aroneanu, Copou sau Rediu, Moara Dancului, Şapte Oameni, Cârlig, Înconjurătoarea mănăstirii Cetăţuia, Tomeşti cu Cătunele, Parte din Tomeşti şi Hlincea, cu o suprafaţă (neverificată) de 9.106 fălci (10.144 hectare) şi un venit total anual provenit din arende de 64.190 lei[26]. La Tabloul B figurau şi un număr de 13 culturi de viţă-de-vie de pe care se obţineau 355 de lei anual[27], iar în Tabloul C figurau un număr de 85 de acareturi din închirierea cărora se obţinea un venit anual de 44.259 de lei[28].

„Rebeliune”, „revoluţie” şi „lez-naţiune”

Prevederile votate în 10 aprilie 1880 au scandalizat Consiliul comunal din Iaşi. Din cauza art. 6, Consiliul trimitea la 11 aprilie o telegramă de protest lui Carol I, preşedintelui Senatului Dimitrie Ghica, prim-ministrului I. C. Brătianu şi lui Petre Mavrogheni, senator al laşului[29]. Mai semnificativ, forul adminis­traţiei locale devenea scena unor dezbateri tensionate, desfăşurate pe durata a trei zile (25, 26, 29 aprilie), la capătul cărora era respinsă legea compensaţiilor. Două curente de opinie s-au configurat în cadrul discuţiilor:

1) aşa-numitul „vot revoluţionar”, de respingere a legii Parlamentului, opţiune bazată pe interpre­tarea la limită a legii comunale, caz unic în istoria modernă a României;

2) calea legalistă, de acceptare „fatalistă” a legii, fie pe considerentul că nu exista o bază juridică solidă a respingerii, fie pe ideea că, oricât s-ar insista, la Bucureşti nu va exista un Parlament favorabil Iaşului într-un viitor apropiat, mai ales că de la prima promisiune trecuseră 14 ani.

În timpul dezbaterilor, Consiliul lăsa impresia că era un ecou al vocilor moldovenilor din şedinţa Constituantei din 1866. În forul local se apăra nu doar respectarea drepturilor acordate laşului, dar era evident că se încerca închiderea unei pagini pline de frustrări a istoriei Moldovei. Relevant era că unii dintre moldovenii care-şi dăduseră demisia în bloc din Constituanta de la 1866 – după ce iniţiaseră boicotul parlamentar în semn de protest că valahii nu-şi respec­taseră înţelegerea privind mutarea Curţii de Casaţie – se aflau în Consiliul comunal: Gh. Mârzescu, autorul amendamentului din 1866, Vasile Pogor, în postură de primar, sau C. Cristodulo Cerchez. Cu excepţia unui singur consilier, C. Rojniţă, ce a exprimat un punct de vedere centralist, de fapt toţi cei din consiliu erau regionalişti – unii în stil „revoluţionar”, alţii rămaşi în tradiţia legalismului.

Încă de la deschiderea discuţiilor, la 25 aprilie 1880, adresa ministrului de Interne, M. Kogălniceanu, de înştiinţare a Consiliului comunal asupra preve­derilor legii era etichetată drept o încercare de „tragere pe şfară”[30]. Consilierii constatau că n-au fost îndeplinite condiţiile legii comunale: oficial şi formal consiliul ieşean nu autorizase pe nimeni să trateze şi să facă o tranzacţie cu Guvernul. Consultările dintre autoritatea locală şi cea centrală se făcuseră informal şi într-o lipsă cinică de transparenţă, fără ca toate prevederile legii să fie prezentate de Executiv.

Un punct de vedere cu greutate juridică era enunţat de Gh. Mârzescu, potrivit căruia legea celor 10 milioane era ceea se numea în drept datio in solutum -datoria nu era plătită în bani, ci cu altă materie[31]. Conform lui, votul compen­saţiilor în bani de la 1866 nu era decât „un vot platonic”[32] (amendamentul lui C. Boerescu, contraoferta propusă moldovenilor în schimbul renunţării la mutarea Curţii de Casaţie la Iaşi), deci nu avea putere de lege şi abia prin legile ulterioare, din 1874 şi 1880, se stabilise conţinutul compensaţiilor. Convingerea şi experienţa de jurist îi spuneau că nu exista altă variantă decât aceea a acceptării legii, altfel ar fi fost vorba de un „vot revoluţionar”[33], în sensul răzvrătirii unei autorităţi publice împotriva unei legi. Pe parcursul discuţiilor tot mai înfier­bântate, Mârzescu reitera apelul de a nu se intra pe o cale „revoluţionară”, cu referire mai ales la atitudinea vehementă exprimată de unii consilieri (Scarlat Pastia, M. Mircea, T. Ciupercescu), curent care, totuşi, în final avea să aibă câştig de cauză. Alături de Mârzescu, conservatorul I. Ianov aprecia că autoritatea locală nu avea căderea să respingă legea; dintr-un conflict cu Guvernul, Consiliul comunal nu putea decât să iasă înfrânt şi putea duce numai la un „trist rezultat”[34]. La rândul său, N. Gane, implicat în negocierile informale cu Guvernul, se ferea de „o politică militantă”, în ciuda propriilor obiecţii faţă de lege, şi susţinea că „lipsea competenţa de a o refuza”, înţelept fiind „să nu căutăm a cuprinde prea mult căci nu vom prinde nimica”, şi a nesocoti inte­resele alegătorilor şi casei comunale[35].

Problema esenţială a neînţelegerii rămânea de natură financiară. N. Rosetti-Roznovanu făcea un calcul prin care exemplifica cum Guvernul „trăgea pe sfoară Iaşul”. Dacă ar fi primit 10 milioane lei vechi, aşa cum votase Constituanta – adică 3,7 milioane în lei noi -, la dobândă medie a pieţei de 7%, municipalitatea putea să obţină un venit anual de 244.600 lei, pe când moşiile oferite de Guvern asigurau doar 131.000 lei. Apoi, Guvernul dubla impozitul funciar estimat de Roznovanu la 228.000 lei în Iaşi (viceprimarul I. Ornescu susţinea alte date: totalul impozitului funciar plătit era de numai 85.025 lei![36]). Adăugând suma de 113.000 lei (diferenţa între dobândă şi uzufructul moşiilor) la cei 228.000 lei din impozit rezulta că, în loc să primească banii, laşul trebuia să dea Guvernului peste 300.000 de lei[37]! În mare, deşi calculul poate se baza pe informaţii nu tocmai exacte, care exagerau cât se putea pierderile, fostul candidat la domnie de la 1866 surprindea destul de precis esenţa aranjamentului financiar avansat de Guvern. Prin urmare, Rosetti-Roznovanu protesta în consiliu în termeni apreciaţi ca „revoluţionari”, considerând că Guvernul făcea o „momiţărie” şi anunţa că respinge „legea cu indignaţiune”. Suplimentar, declara că-şi retrăgea semnătura de pe petiţia înmânată de primar lui Carol I, în care se cerea să nu sancţioneze legea, şi afirma că „nu mai aşteaptă nici un bine de la Măria Sa”. Aşadar, „reconcilierea” dintre familia Rosetti-Roznovanu şi Carol I după eveni­mentele de la 3/15 aprilie 1866, la prima vizită a domnului la Iaşi, era proble­matică, în unele medii ieşene, Carol I era perceput ca parte a jocului politic duplicitar de la Bucureşti.

Unul dintre cei mai coerenţi opozanţi ai legii, M. Mircea, într-o opinie juridică contrară lui Mârzescu, interpreta situaţia în felul următor: 10 milioane reprezentau „un drept câştigat”, de neatins de Adunare printr-o altă „lege contrară” care să frustreze laşul de despăgubire. Iar Guvernul şi puterea legiuitoare luaseră înapoi cele 10 milioane, fără consimţământul şi votul Consiliului. Întrebarea era dacă legea avea un caracter de tranzacţie (aşa cum a părut la Guvern) sau una de ordine publică, cum a părut prin introducerea dublării impozitului agricol. De fapt, arăta Mircea, legea dădea ceva comunei din punga locuitorilor ieşeni -puşi la dublarea impozitului agricol, nu din fondurile statului. Paradoxul era că „despăgubirea” Iaşului se realiza tot de către ieşeni[38], de unde şi îndemnul să nu fie tocmai ieşenii cei care „strângeau ştreangul împrejurul gâtului”.

Unul dintre cei mai aprigi adversari ai legii compensaţiilor era Scarlat Pastia. Experimentat administrator, el aprecia că Iaşului i se ceda un patrimoniu încurcat, fără siguranţa şi predictibilitatea veniturilor, pe fundamentul unor informaţii fără temei de la Domeniile Statului. Acareturile cedate, considerate „cea mai mare colecţie de ruine” ale Iaşului, pe care statul nu reuşise să le vândă ani de zile, -estima Pastia -, urmau să greveze bugetul de cheltuieli pentru „transportul molozului” în afara oraşului. În plus, potrivit calculelor sale, după plata impo­zitelor (impozitul pe proprietate de 20%, impozitul de mână-moartă, 6% cel funciar, plus zecimile judeţene!), ceea ce revenea efectiv Iaşuluiar fi fost suma de 55.000 lei. Pe când, un venit dintr-un fond inalienabil de cele 10 milioane, cu o dobândă de 6-7% din capital, ar fi produs anual de patru ori mai mult. „Nici Banca Angliei, nici cea a Francei, şi nimeni din lume nu ofertează un capital pentru procent de 1,5%; cel puţin ei oferă 3-4%”, calcula Pastia[39]. El compara tratamentul Guvernului faţă de sacrificiul moldovenilor şi contribuţia la proiectul naţional cu mărinimia arătată lui C. A. Rosetti, proaspăt gratulat de Parlament cu o „recompensă naţională”[40]: „Aş întreba dacă tot aşa se plăteşte şi recompensa de 160.000 lei ce s-a dat d-lui Rosetti, adică cu barace şi sfori de moşii, sau în numerar?!”[41] Concluzia lui Pastia? Să se respingă legea în ideea aşteptării unei Adunări naţionale în care opiniile în favoarea despăgubirilor pentru Iaşi să aibă majoritate[42].

Pe lângă reparaţia pecuniară, rămânea, fireşte, şi semnificaţia simbolică a compensaţiilor. Optimist asupra beneficiilor compensaţiilor, C. Rojniţă reitera vechiul discurs al unioniştilor moldoveni pentru a estompa imaginea de târguiala: „Când Iaşul şi Moldova s-au hotărât ca să se sacrifice pentru unire, scopul n-a fost a se îmbogăţi”; „n-am făcut unirea ca să fim plătiţi cu aur, ci am făcut acest sacrificiu în interesul naţiunii întregi”; „este just ca Iaşul să contribuie precum celalalte judeţe şi să nu beneficieze de privilegii”[43], să nu aştepte „eleimosină”. Însă conceptul de „eleimosină” (pomană din milă, milostenie), utilizat nefericit în context de Rojniţă, cum se ştie, era jignitor pentru regionalişti. Cel care protesta împotriva interpretării lui Rojniţă era Pastia:

Turinul a fost capitala Piemontului şi apoi a Italiei, capitala s-a transferat mai pe urmă la Florenţa şi apoi la Roma. Italia ţinând seama de perderile Turinului fără nicio sfadă, fără nicio insultă sau cuvinte umilitoare i s-au dat îndată 10 milioane, şi nimeni n-a avut cutezarea a zice că de eleimozină; căci statul nu face pomene, el ţine samă de suferinţele fiecăruia şi vine în ajutor […]; Dar oare este această eleimozină? laşul a pierdut % din ceia ce avea, şi ţara i-a promis a-i da o mică compensaţiune. Se poate oare zice că aceasta este o eleimozină? Aceasta este un cuvânt foarte înjositor şi pentru cel ce dă şi pentru cel ce ie, şi nu este locul aice a zice asemine cuvinte[44].

O a treia propunere, pe lângă acceptarea sau respingerea legii, a fost înaintată de Constantin Langa. Ea viza amânarea votului din consiliu, până la organizarea unui plebiscit local sau a unei consultări individuale cu alegătorii, fiindcă interesele colegiilor erau diferite. Spre exemplu, colegiul V ar fi acceptat bucuros moşiile oferite, pentru că alegătorii nu aveau pământ şi ar fi dorit să intre în posesia lui pe calea stipulată de lege, în timp ce interesul alegătorilor din colegiul I, mari proprietari de pământ, era respingerea legii, fiindcă impozitul agricol s-ar fi dublat[45]! Propunerea de amânare a lui Langa, supusă la vot, era respinsă[46].

La un moment dat, primarul Pogor ameninţa că, dacă se punea în discuţie „legea întreagă” (aşa cum insista Ciupercescu), va ridica şedinţa[47]. Mârzescu, din contră, într-o schimbare completă de atitudine, spunea că acceptarea legii putea fi totuşi discutată, întrucât comuna era o „creditoare a statului”, iar statul un „datornic” ce propunea o tranzacţiune şi o formă de plată. Creditorul avea dreptul să spună „nu-i place”. Această lege nu era una propriu-zisă, ci ca şi când statul ar da „o poliţă” sau „un bon de tezaur”, care pot fi respinse ca modalitate de plată[48].

În a doua zi a dezbaterilor, 26 aprilie, s-au avansat diferite variante de „acceptare” şi „respingere” a legii. Prima propunere supusă la vot, de respingere în bloc a legii, aparţinea consilierului T. Ciupercescu, şi obţinea doar paritate de voturi[49]. Gh. Mârzescu propunea o acceptare condiţionată, în sensul unei supli­mentări a suprafeţelor primite, dacă situaţia o impunea[50]. Dar şi această variantă era respinsă la vot. Ulterior, cădea la vot şi propunerea lui N. Gane, în esenţă urmând viziunea lui Mârzescu de acceptare condiţionată şi măsurarea atentă a suprafeţei moşiilor şi valorii acareturilor[51]. În ultima şedinţă, din 29 aprilie, Ciupercescu revenea cu propunerea deja respinsă în 26 aprilie, care şi de această dată întrunea paritate de voturi[52].

În final, întrucât niciuna dintre propuneri nu întrunise votul de admitere, se convenea asupra unui vot final pe întreaga lege: „Se pune la vot dacă partea din lege care se consideră ca o transacţiune între stat şi comună (prin urmare nu şi art. 6!) pentru îndestularea comunei cu suma de 10 milioane, se admite şi se respinge”. Votul final consemna şase voturi „pentru” (V. Pogor, N. Gane, I. Ianov, C. Langa, I. Ornescu şi A. Belcic) şi opt „împotrivă” (S. Pastia, N. Sculy Logotetides, N. Rosetti-Roznovanu, C. Rojniţă, V. Mihăilescu, D. Gheorghiu, T. Ciupercescu şi M. Mircea)[53]. După cum se observă, dintre votanţi lipsea tocmai Gh. Mârzescu. Acesta părăsise strategic şedinţa înainte de votul final şi fusese înlocuit de M. Mircea, un opozant al legii, ceea ce basculase majoritatea împotriva compensaţiilor[54].

Rezultatul votului de la Iaşi şi semnificaţia lui politică au produs stupoare. Presa a speculat că votul avusese o puternică încărcătură anti-guvernamentală şi anti-liberală, consiliul fiind controlat de conservatori. Argumentul nu se susţinea, întrucât toţi conservatorii prezenţi – Pogor, Gane şi Ianov – votaseră „pentru”. Dintre membrii Partidului Liberal Moderat, Mârzescu a pledat în favoarea tranzacţiei, în timp ce Sculy Logotetides şi Ciupercescu au votat „contra”. Din Fracţiunea Liberă şi Independentă, Langa şi Ornescu au votat „pentru”, în timp ce Pastia, Rojniţă, Gheorghiu şi Mihăilescu au votat „contra”. Rosetti-Roznovanu, de la Partidul Democrat Naţional, a votat „contra”. Dintre ceilalţi consilieri locali fără culoare politică, Belcic a votat „pentru”, iar Mircea „contra”. Prin urmare, explicaţia unei vendete politice nu se susţinea. „La noi, la Iaşi, membrii grupu­rilor politice nu se votează cu sus băeţi, jos băeţi; ei îşi păstrează libertatea lor de apreciere”[55], arăta M. Mircea presei bucureştene.

Interpretarea presei guvernamentale centrale era covârşitor ofensatoare pentru prestaţia consilierilor ieşeni. Oficiosul „Românul” afirma că voturile au aparţinut unor oameni „orbiţi şi rătăciţi de pasiuni politice”, gata să sacrifice interesele oraşului[56], considerând respingerea legii o depăşire a competenţelor forului local, un vot subversiv statului şi un gest de ofensă adusă bunăvoinţei ţării, ceea ce era un motiv de dizolvare a Consiliului comunal. Potrivit ziarului, consilierii pierduseră:

[…] cu totul din vedere efectele morale dezastruoase pentru unitatea statului, ce ar putea avea presupusul drept al unui consiliu comunal de a se constitui în autoritate egală, dacă nu supremă, autorităţii legislative, adică Camerii, Senatului şi Domnito­rului, şi de a se împotrivi, de a refuza să se supuie legilor făcute de aceste autorităţi. Un asemenea refuz ar fi o răscoală în contra majorităţii ţării, în al cărei nume şi ale cărei puteri şi delegaţiunea lucrează autoritatea legislativă. Summa summarum, o asemenea teorie dezastruoasă constituie un atentat la indivizibilitatea statului. Unde am putea ajunge dacă toate consiliele comunale din ţară ar imita ilegala atitudinea a celui din Iaşi[57]?

Alte argumente guvernamentale, transmise publicului prin intermediul „Românului”, se refereau la faptul că, prin despăgubirea în natură, Guvernul respectase întru totul sensul şi litera votului Constituantei de la 1866[58]. Se afirma, în mod fals, că, prin cele 10 milioane, Constituanta înţelesese să acorde puteri Iaşului spre a „lupta contra elementului străin”, prin crearea de şcoli (şcoala politehnică), „popularea oraşului şi împrejurimilor cu săteni şi indus­triaşi români”; în ceea ce privea mult disputatul art. 6, iniţiatorii legii din 1862 se gândiseră la un „caracter cu totul provizoriu”, până ce valoarea imobilelor îşi va reveni. În realităţile economice din 1880 însă, impozitul redus devenise un „privilegiu anti-constituţional”. Se credea că impozitele reduse nu mai erau în folosul românilor, „ale căror proprietăţi se împuţinează, ci în folosul poporaţiunii străine”, care, folosindu-se de acest privilegiu, inundă fosta capitală a Moldovei, „se stabileşte acolo, şi-i dă din ce în ce mai mult înfăţişarea unui oraş evreiesc”[59].

La fel de vehement precum Românul”, „Telegraful” utiliza termenul „dar” când vorbea despre cele 10 milioane. În concepţia consilierului M. Mircea – „dar, adică într-un limbaj mai ordinar, pomană”.

Noi, ieşenii, d-le Redactor – ţine să răspundă M. Mircea într-o lungă replică adresată presei – nu considerăm cele zece milioane de lei vechi ca o pomană, nici chiar ca o recompensă naţională; noi le considerăm ca o datorie, o obligaţie a statului faţă de perderile ce am suferit; o obligaţiune întemeetă pe principiul că „Cel ce cauzează altuia un prejudiciu – fie acela individ sau persoană morală -trebue să-1 despăgubească”[60].

În contrapartidă, oficiosul fracţiunii, „Mişcarea Naţională”, relansa teza mai veche a anti-moldovenismului manifestat de liberalii-radicali munteni: „Roşii n-au la inimă pe ieşeni, pentru că din sânul lor au ieşit, de la 1866 şi până acuma, şi cu toate presiunile şi ingerinţele, censorii cei mai necorigibili ai tuturor actelor nenorocite făcute de ei, şi chiar a tuturor relelor lor aplicări”. Roşii -exponenţii celui mai crunt centralism – căutau „îngenuncherea Iaşilor”, aducerea sub o oarbă ascultare, un fel de „fabrică electorală”, cum ajunseseră unele judeţe din Moldova[61]. În concepţia editorilor de la „Mişcarea Naţională” legea din 11 aprilie 1880 se îndepărtase de intenţiile şi angajamentele solemne din 1862 şi 1866 (înjumătăţirea impozitului funciar, intenţia de a termina cazarma din Copou), deci de a furniza un venit care să suplinească golul lăsat prin centralizare, şi impunea noi sarcini suplimentare Iaşului, cum ar fi fundarea unei şcoli politehnice, a cărei funcţionare se recunoştea că era o povară şi pentru stat. Demonstraţia finală sintetiza că legea compensaţiilor votată în 10 aprilie 1880 era un act de forţă împotriva voinţei administraţiei locale, care-şi revendica autonomia şi libertatea de decizie, degrevată de impunerile şi obligaţiile trasate de la centru. Iaşul a fost surprins de „prezentarea, votarea şi sancţiunea acestei legi în 48 de ore”[62].

La fel de relevante erau excursurile de drept administrativ, neaşteptat de numeroase în paginile presei centrale. O dispută cu mult miez dintre „România liberă” şi „Presa” o regăsim comentată şi explicată în paginile „Mişcării Naţionale”. Cele două ziare bucureştene reflectau, de fapt, „şcolile juridice” mobilizate ad-hoc de curentele centraliste şi cele regionaliste. „Presa” susţinea că refuzul „donaţiei” de către Consiliul comunal era un act nul ca efect, întrucât „donaţia, făcută prin lege, avea un caracter excepţional şi nu poate fi privită ca o simplă politicitaţiune pe care comuna ar refuza-o”. Răspunsul din partea României libere”: De la art. 800 cod civil până la art. 942, care reglementa natura şi formele donaţiei, nu era specificată existenţa mai multor „feluri de donaţii între vii”, inclusiv una de natură „excepţională”. Donaţia era un „contract solemn” şi avea nevoie acordul a două voinţe, „trebuia să existe voinţa Donato­rului de a da şi aceea a Donatarului de a primi”. Camera a transformat o donaţiune, pe care a numit-o „excepţională”, dintr-un contract solemn într-un act „arbitrar”, „depinzând numai de voinţa despotică a Donatorului”. Pe de altă parte, „Presa” arăta că refuzul Consiliului era un act nul, fiindcă „o comună, persoană morală nu putea încheia contractul de donaţiune, în termenii art. 817 cod civil, decât cu autorizaţia guvernului”[63]. Răspunsul „României libere” vorbea de o inexactitate îndrăzneaţă, o „tălmăcire vicleană”: „Art. 817 (copiat după Codul Napoleonian din 1817, art. 937) ne spune că «donaţiunile făcute persoanelor morale nu pot fi acceptate fară autorizarea guvernului»”[64]. Prevederile „nu pot fi acceptate” nu înseamnă, în nici un caz, exact opusul: că nu pot fi „nici refuzate” fară autorizarea guvernului[65].

Într-un plan politic mai amplu, presa conservatoare nu rata prilejul de a ataca politica lui I. C. Brătianu faţă de regiunea de la nord de Milcov:

Moldova e obicinuită a crede că d. Brătianu o tratează ca p-o provincie anexată; Moldova şi-a văzut multe din plângerile sale nesocotite. Indignaţiunea e mare acolo. Băgaţi de seamă să nu turnaţi unt-de-lemn peste jăratec. Când ziare din Moldova strigă: „Să purtăm revolvere în contra prefecţilor d-lui Brătianu!”, avem dreptul să ne îngrijim, şi să cerem de la stăpânitorii de azi ai ţării: mai multă prudenţă şi mai multă iubire[66]!

„România liberă” se poziţiona de partea Iaşului şi credea că această sumă trebuia acordată pentru „întărirea elementului românesc, prin institute necesare, fară să i se ridice privilegiul de la 1862. Când Iaşii vor fi destul de tari contra străinismului, care le ucide caracterul românesc, vom putea să-i ridicăm acel privilegiu”[67].

În căutarea unei „păci adânci”

Votul de respingere a produs perplexitate la Bucureşti şi a reactualizat vechile dispute între liberalii radicali munteni şi liberal-moderaţii moldoveni/ fracţioniştii ieşeni, relansând dezbaterea despre laşul „turbulent” şi Moldova „nepacificată”. Poziţiile erau ireconciliabile. În percepţia liberalilor radicali, Iaşul se arătase nerecunoscător şi jignise bunăvoinţa ţării, în timp ce ieşenii seconsiderau umiliţi şi ofensaţi de ceea ce li se oferise. Guvernul era pus într-o situaţie incomodă. Dacă ar fi decis să continue, forţând compensaţiile în varianta cerută de Ion C. Brătianu, nu făcea decât să confirme scenariul de lucru al regionaliştilor – Bucureştiul, „roşii”, Guvernul tratau Moldova ca pe o provincie anexată, dispreţuindu-i interesele şi sensibilităţile. În noile circumstanţe, Guvernul şi majoritatea liberală au ales să îngroape subiectul mai bine de jumătate de an şi să închidă ochii, temporar, la conotaţia „revoluţionară” a votului de la Iaşi. Dar conflictul „îngheţat” era readus în discuţie la sfârşitul anului 1880, prin două intervenţii succesive din 13 decembrie ale deputaţilor C. Christodulo Cerchez şi Dimitrie Mărgăritescu, care l-au interpelat pe minis­trul de Interne, Alexandru Teriachiu, în privinţa chestiunii celor 10 milioane. Mărgăritescu, de partea aripii liberale centraliste dure, era interesat în măsurile de pedepsire a Consiliului comunal din Iaşi, autoritate învinovăţită că nu se conformase votului Camerei[68].

La 14 ianuarie 1881, C. Christodulo Cerchez relua interpelarea dintr-o perspectivă opusă. Cerea Guvernului o soluţie, iar poziţia lui era că aleşii ieşeni fuseseră „în drept” să refuze primirea proprietăţilor stabilite de Bucureşti[69]. În replică, preşedintele Adunării, D. Lecca, avansa ca soluţie de tranşare a conflic­tului dizolvarea Consiliului, pe motiv că se pusese „mai presus de ţară, adică mai presus de voturile Adunării şi Senatului, mai presus de guvern”. De pe poziţii centraliste, Lecca se referea la compensaţii ca la „un dar” oferit de Cameră, fronda consiliului de la Iaşi interpretând-o ca manifestarea unui „stat republican în mijlocul statului constituţional român”. Similar, Dimitrie Mărgăritescu considera atitudinea Consiliului o „punere în rebeliune contra legilor ţării”, depăşindu-se mandatul alegătorilor, conform art. 76, lit. h din legea comunală. Articolul 76 prevedea speţele ce aveau nevoie de aprobarea ministrului de Interne sau a consiliului. Mai exact, conform prevederii de la litera h, consiliul putea aproba „primirea darurilor şi legăturilor făcute comunei, sau aşezămintelor comunale, când valoarea lor nu trecea de 10.000 lei”[70]. În opinia lui Mărgăritescu, consiliul nu era competent să se pronunţe în chestiunea compensaţiilor, întrucât limita de 10 milioane trecea peste atribuţiile mandatului consiliului, care trebuia doar „să plece capul”. Cerea direct dizolvarea acestuia pentru a-i „trimite la răspundere pe cei care au păgubit oraşul Iaşi”[71].

Prin luările de poziţii, majoritatea guvernamentală liberală din Cameră ajunsese într-un punct de răscruce. La 14 ani de la votarea compensaţiilor, disputa dintre Consiliul din Iaşi şi Guvern/majoritatea parlamentară reactualiza interesele financiare ireconciliabile ale moldovenilor şi centrului/valahilor. Iaşului i se cerea să „plece capul”, în timp ce ieşenii solicitau îndeplinirea completă a unor promisiuni mereu amânate.

Cel care schimba complet interpretarea conflictuală între moldoveni şi munteni era şeful PNL şi al Guvernului. Foarte abil, I. C. Brătianu setează, mai clar decât o făcuse în aprilie 1880, un alt narativ al menirii compensaţiilor, proiectând o miză comună a moldovenilor şi muntenilor: combaterea „perico­lului” evreiesc. Potrivit liderului liberal, compensaţiile nu trebuiau oferite pentru sacrificiile făcute de Iaşi în scopul ,,măririi ţării”, deci nu pentru pierderile suferite în trecut în numele patriotismului. Ele erau acordate pentru viitor în scopul întăririi oraşului, care trebuia recâştigat ca bastion al romanităţii. Aşadar, de la o soluţie de închidere a litigiilor unirii între „fraţii” moldoveni şi munteni, Brătianu muta cu totul scopul legii spre proiectarea unui rol de fortificaţie a fostei capitale „împotriva elementului străin”. Se escamota astfel originea disputei dintre moldoveni şi munteni şi, printr-o abilă manipulare a spaimelor naţionaliste, legea era transformată într-o piesă a unei reconquiste antisemite. Elocvent, în intervenţia sa din Adunare, Brătianu explica de ce legea nu fusese promulgată în forma votată în 1866 ori 1875. Susţinea ideea de a se întări elementul românesc în faţa celui străin, prin vânzarea pământurilor către români, pentru ca „Iaşul să fie o cetate încongiurată de români”, în timp ce şcoala politehnică, despre care legea făcea vorbire, fusese gândită în sensul unei „şcoli de meserii”: „[…] trebuie să ne silim a da elementului român putere, astfel încât aceşti străini să nu-i absoarbă pe români, ci în elementul român să se contopească străinii”[72].

A doua manevră a lui I. C. Brătianu a fost să adopte o atitudine conciliantă faţă de conotaţia „revoluţionară” a votului de la Iaşi. Pretindea că s-a gândit „că a avut dreptul consiliului comunal să refuze; n-am putut să privesc acest refuz ca o revoltă contra unei legi”. Dădea asigurări că rămânea mai „răbdător în privinţa Iaşilor, decât ar fi fost răbdător în privinţa oricărui alt oraş”[73]. Decla­rativ, şeful Guvernului se arăta dispus să facă completări sumei propuse, dacă valoarea imobilelor nu se ridica la suma estimată, ba chiar să instituie un comitet de administrare a acestei donaţii, în caz de nevoie[74].

În intervenţiile din Cameră se remarca Gh. Mârzescu, interesat să construiască un suport juridic al legii. În primul rând, el amintea deputaţilor că făcuse caz în Consiliul comunal de utilizarea unui „limbaj revoluţionar” şi că autoritatea comunală însăşi adoptase o conduită revoluţionară[75]. Pe mai departe, propunea ca variantă de lucru reluarea unui vot în consiliu pentru redeschiderea unor nego­cieri oficiale de această dată între oraş şi Guvern în acord cu legea comunală. Deputatul considera Iaşul un „creditor al statului”, iar statul un debitor, care trebuia să negocieze forma – bani sau bunuri – de stingere a datoriei, pe principiul „statul datorează, statul trebuie să plătească”[76]. A fost însă o propunere întâmpinată sarcastic de liberalul George Vernescu, scandalizat că discuţia se purta în termeni de „debitori şi creditori” şi de „tablou de partaj”. Apreciind că „darul” de la 1866 era „excepţional”, deci nu se încadra în prevederile legii comunale pe baza căreia moldovenii îşi construiseră refuzul[77], Vernescu insista pentru o „înţelegere discutată”, pe ideea că era nevoie de o „pace adâncă, bine cugetată, şi întemeiată pe îndestularea şi interesele Iaşilor”, a cetăţenilor care se sacrifi­caseră pentru unire[78].

În concluzie, Guvernul şi majoritatea parlamentară au evitat să adopte o decizie care să devină cutumă în conflictul cu o autoritate locală. I. C. Brătianu s-a ferit de precedentul ca orice lege votată în Parlament, găsită nesatisfacătoare de un consiliu comunal sau judeţean, să poată fî retrimisă în legislativ pentru a intra în negocieri cu „acea majoritate care a respins-o”[79]. Discuţia din Cameră se încheia cu ideea de a lăsa neschimbată legea şi eventual de a adăuga, pe măsura calculelor, eventuale noi suplimentări ale compensaţiilor.

În urma interpelărilor din Cameră, Consiliul din Iaşi urma calea sugerată de Mârzescu, de a pune demersurile pe linia formală a legii comunale. La 5 februarie 1881, într-o şedinţă a Consiliului comunal, era votată propunerea unei comisii care să ducă negocieri cu Guvernul, formată din Vasile Pogor, Dimitrie Rosetti şi Constantin Langa. Totodată, era adoptată o rezoluţie, compusă din mai multe articole, ce reprezenta un fel de program de la care persoanele învestite cu mandatul consiliului nu se puteau îndepărta[80].

Negocierile nu au decurs deloc favorabil. În şedinţa din 24 februarie/ 8 martie 1881 a Consiliului comunal, după o lungă discuţie, mai ales asupra raportului adresat de comisia trimisă la Bucureşti de la Iaşi, s-a luat hotărârea cu cinci voturi „pentru” şi patru „contra” să se intenteze un proces statului pentru cele 10 milioane[81]. Intenţiile procesuale nu s-au concretizat. O lună mai târziu, Vasile Pogor şi viceprimarul I. Ianov au demisionat, iar informaţiile neoficiale sugerau că Guvernul I. C. Brătianu era hotărât să răspundă brutal prin dizol­varea consiliului comunal[82]. Dizolvarea avea să mai aştepte. În urma venirii guvernului Dumitru C. Brătianu (10 aprilie – 8 iunie 1881), negocierile se relansau şi, pe hârtie, chiar se ajungea la un compromis. Într-o scrisoare apărută în „Independenţa română”, la 22 iunie 1881, Nicolae Gane detalia discuţiile purtate cu miniştrii de Interne şi de Finanţe din guvernul Dumitru C. Brătianu -Eugeniu Stătescu, respectiv D. A. Sturdza -, la care participaseră consilierii Ioan Ornescu şi Dimitrie Rosetti, negocieri soldate cu o înţelegere privind noua formă a compensaţiilor, sub rezerva adeziunii Consiliului comunal:

Pe lângă moşiele cedate comunei Iaşi, prin legea din 11 april 1880, se mai cedează şi moşiile Băicenii, Poienii, Rusenii şi Ulmii, care compun un total de 2.422 fălci cu o arendă de 36.097 lei. Intrarea comunei în stăpânirea veniturilor tuturor imobilelor fără excepţiune, urmează a fi din ziua de 23 aprilie 1881. Obligaţiunea creărei unei şcoli politehnice, ce era impusă comunei prin sus zisa lege, se înlocuieşte acum prin aceia de a se da o dezvoltare mai întinsă şcoalei de meserii actuale ce se întreţine de Comună[83].

Noul proiect de lege, formulat în trei articole, a fost redactat şi păstrat de N. Gane după notele autografe încredinţate de ministrul de Finanţe. Gata să fie trimis Adunării, în 2 iunie (deci în zilele în care în culise liberalii pregăteau revenirea lui I. C. Brătianu la şefia Executivului), în Guvern apărea o obiecţie, considerându-se mai nimerit de a se obţine mai înainte acordul Consiliului comunal. Existând pericolul încheierii sesiunii parlamentare, Gane redacta rapid o telegramă în prezenţa ministrului de Finanţe (act plătit din banii Guvernului, deci cu relevanţa unei corespondenţe oficiale a statului), prin care solicita acordul Consiliului din Iaşi, accept obţinut prin vot foarte rapid, cu „oarecare mici rezerve” comunicate ministrului de Interne. Stătescu – afirmă N. Gane -, care participase până atunci la negocieri, îşi schimba brusc atitudinea şi răspundea telegrafic autorităţii din Iaşi că „nu-i aprobă votul, considerându-1 nul şi neavenit”, adăugând apoi că nici N. Gane nu ar fi avut autorizaţia să participe la discuţii. Situaţia l-a lăsat perplex pe Gane, mai ales că ministrul Stătescu îl anunţase anterior pe prefectul judeţului Iaşi că „proiectul s-a depus în Cameră”, cerându-i să aducă acest lucru la cunoştinţa publicului ieşean[84].

Într-o interpelare, la 5 iunie 1881, adresată miniştrilor de Interne şi Finanţe, Nicolae Gane făcea publică existenţa noului proiect de lege privind compen­saţiile, subscris de miniştri, prin care să se curme diferendul cu Consiliul din Iaşi, proiect subscris de Carol I într-un mesaj de înaintare către Adunare. Cu toate acestea, ministrul de Interne, Eugeniu Stătescu, încă nu depusese iniţiativa legislativă la biroul Camerei[85]. Gane nu mai apuca să primească un răspuns de la ministru, întrucât avea loc schimbarea de guvern la 9 iunie, prin revenirea lui Ion C. Brătianu la conducere şi a lui C. A. Rosetti la şefia ministerului de Interne. Rosetti primea mandatul să adopte o atitudine foarte dură, fără niciun fel de deschidere la negocieri în chestiunea compensaţiilor.

Ieşirea la scenă deschisă a lui Nicolae Gane în presă şi Adunare, altfel destul de atent să nu creeze noi tensiuni între autorităţile locale şi centrale, se explica prin informaţiile apărute. În 17-18 iunie, presa guvernamentală dădea semnalul dizolvării consiliului rebel din Iaşi, act politic care putea stârni multe pasiuni. „Telegraful” susţinea că forul ieşean nu lucra pentru binele oraşului, ci mânat de „spirit de partid” punea guvernul în situaţii umilitoare. Vorbind despre existenţa unui protest al ieşenilor adresat între timp guvernului, acelaşi ziar arăta: „Acum credem că guvernul nu va mai fi conciliant, nici îndelung răbdător în faţa manifestării opiniunei publice, când sunt în minister bărbaţi care au ţinut întotdeauna cont de voinţa poporului”. În acelaşi timp, în consiliul ieşean aveau loc discuţii furtunoase despre situaţia dezastruoasă a finanţelor locale, de care Guvernul era învinovăţit. N. Gane citea un discurs în acest sens în forul local[86].

În ,,Monitorul Oficial” din 24 iulie/5 august 1881 era publicat decretul dizolvării Consiliului comunal Iaşi, în conformitate cu art. 71 din legea comunală, pe baza raportului ministrului de Interne nr. 12.874[87]. Rosetti aducea acuzaţii grave, nemaiîntâlnite. În primul rând, învinovăţea consiliul că în şedinţele sale se petrecuseră acte de natură „a tulbura ordinea publică” şi că, „prin discuţiuni de natură ilegale, probase lipsa de îngrijire pentru interesele comunei şi pentru lucrul public”. Erau acuzaţii de instigare a „urii şi a dispreţului cetăţenilor ieşeni” asupra Corpurilor legiuitoare şi a Guvernului, prin nesocotirea legii celor 10 milioane, act de „desconsiderare a bunăvoinţei ţării”, asimilabil lez-naţiunii. Respingerea legii, acuza ministerul de Interne, adusese mare pagubă şi atrăsese dezaprobarea majorităţii locuitorilor, aşa cum se scria într-o plângere subscrisă de 331 de cetăţeni ajunsă la Guvern. Pentru a da aparenţa unei atitudini consec­vente de nerespectare a legilor ţării, consiliului i se mai imputa refuzul recu­noaşterii cetăţeniei unor împământeniţi. „Acest caz – susţinea raportul – s-ar putea lua drept un act de rebeliune, deoarece se refuză recunoaşterea legilor votate de Corpurile legiuitoare şi sancţionate de puterea executivă, după formule consti­tuţionale”. Apoi, consiliul mai era acuzat că nu cercetase conturile comunale din anii 1877-1880, consilierii n-au vrut să se supună legii recensământului general, alocând personal insuficient, pe lângă absenteismul care bloca şedinţele consi­liului convocat în sesiunea extraordinară. Concluzia raportului lui C. A. Rosetti nu dădea dreptul la comentarii: „Toate desbaterile acestui consiliu n-au fost decât d-a lovi în lege, în prestigiul Camerilor şi al Guvernului”; acel consiliu lucra în „contra intereselor comunale, şi dacă s-ar mai tolera în funcţiune ar înăspri şi mai mult nemulţumirile orăşenilor”. Neputând să întoarcă consiliul de la „calea abătută”, în baza art. 71 din legea comunală, consiliul era dizolvat[88].

Replica ieşenilor şi datoria României faţă de Iaşi

Termenii redactării raportului de dizolvare au fost consideraţi ofensatori şi falşi de consilierii care se opuseseră compensaţiilor în forma propusă de Guvern şi Adunare. Cel mai elaborat răspuns era sintetizat în broşura semnată de Scarlat Pastia[89], fost primar al urbei. El considera raportul ministrului un pamflet şi replica punctual capetelor de acuzare. La învinuirea despre neglijenţa Consiliului, Pastia arăta că, de la 1 ianuarie până la 1 iulie 1881, se întruniseră 58 de şedinţe în curs de 143 de zile, „mai mult decât o treime din zilele lucrătoare dintr-un semestru, lucru care nu s-a mai văzut nici chiar în comuna Bucureşti […] pe timpul când acea comună avea mare fericire de a fi administrată de către actualul domn ministru de Interne (C. A. Rosetti) ca primar”[90]. Cât despre actele de natură a tulbura ordinea publică, nu se menţiona un singur caz; au fost însă discuţii, afirma Pastia, de a tulbura „ordinele ilegale şi arbitrare ale Guvernului”, precum discuţia ca să oblige pe primarul de la 1880, C. Christodulo Cerchez, între timp ajuns prefect de poliţie al guvernului liberal, să redacteze în termen bugetul comunal. Pastia făcea publică o lungă dispută între Primărie şi ministrul C. A. Rosetti pe seama aprobării bugetului. Primăria dorea să amortizeze o datorie din 1873 pentru asfaltări, prin convertirea ei într-un nou împrumut, în timp ce Guvernul refuza şi solicita insistent includerea în buget a banilor pentru „garda civică”[91], considerată de opoziţie instrument de presiune guvernamentală, a roşilor, în desfăşurarea procesului electoral.

În ceea ce priveşte acuzaţiile legate de opoziţia la legea compensaţiilor, care „falsifică adevărul în modul cel mai viclean”, Pastia opina că reprezentanţii comunei apăraseră drepturile oraşului. Datoria României faţă de Iaşi, stabilită în 1866 la un milion de lei anual, a fost amânată sub diferite pretexte timp de 14 ani, în dezbateri aprinse în Cameră şi Senat, când, susţinea Pastia, „s-a îmbogăţit dicţionarul român cu multe cuvinte noi, insultătoare, create ad-hoc la aceste ocaziuni”[92].

Pentru Pastia, legea din 1880 reprezentase o formă mascată de a spori veniturile la bugetul naţional. Mai întâi, credea el, guvernul Brătianu observase că Iaşul plătea jumătate de impozit funciar de 3% şi s-a gândit să-l uniformizeze cu restul ţării, dar, ca să-i convingă pe ieşeni „să înghită hapul amar”, l-a „poleit” cu cele 10 milioane. Potrivit formulei lui Pastia, Guvernul ucidea „patru iepuri cu aceeaşi măciucă”: 1) sporea dările; 2) se dispensa de obligaţia celor 10 milioane, căci erau date în locul lor barăci, culturi de vie în paragină, moşii nemăsurate şi neevaluate ca să nu se poată vedea cât valorează; 3) un pretext ca PNL să se laude că a fost partidul care s-a achitat de datorii, chiar dacă acestea nu satisfăceau legile votate iniţial; 4) o răzbunare politică pentru că Iaşul i-a tratat de-a lungul timpului pe liberalii munteni ca „impostori”[93]. Aşa se explica, potrivit lui Pastia, rapiditatea cu care legea parcursese în numai patru zile toată filiera legislativă, fiind promulgată şi extinsă cu o mulţime de obligaţii pe care comuna nu ar fi putut să le îndeplinească nici dacă ar fi avut un venit de zece ori mai mare.

Procedura Guvernului, arăta Pastia, era discutabilă: 1) a precurmat o afacere litigioasă, fără a se înţelege în modul prescris de legea comunală cu cel interesat,adică cu consiliul care reprezenta interesele oraşului; 2) nu se ştia dacă legea regulatoare a datoriei era o lege de achitare la care oraşul trebuie să se supună vrând-nevrând; 3) dacă se puteau primi imobilele ce i se ofereau fără o prealabilă măsurare şi evaluare, spre a se vedea în ce proporţie acoperă suma ce i se cuvenea laşului; 4) dacă se puteau accepta sarcinile impuse pe baza unor venituri insuficiente ale proprietăţilor ce i se ofereau; 5) dacă se putea renunţa într-un mod vag şi nedeterminat la toate pretenţiile pe care laşul le avea în contra statului[94].

Sintetizând, potrivit lui Pastia, şedinţele de respingere din consiliu au conchis: 1) că Guvernul nu putea închide chestiunea fară a se consulta cu consi­liul, de a obţine adeziunea printr-un vot dat în forma prescrisă de legea comunală, întrucât orice „tranzacţie pentru a fi valabilă urmează să fie consimţită de amândouă părţile”. Legea era socotită a avea caracterul unei tranzacţii, întrucât guvernul nu dădea numerar comunei, ci imobile; 2) ceea ce numea guvernul „lege”, faţă de Iaşi, nu se putea considera decât „ca o procură” ce s-a dat de Corpurile legiuitoare de a putea trata cu oraşul şi de a înstrăina o parte din averea ţării, nicidecum ca o lege de ordine publică sau ca lege organică, căreia trebuie să se supună orice persoană, fizică sau juridică: „Dacă lucrurile s-ar petrece în modul precum îi place guvernului, atuncea n-ar avea decât a face câte o lege pentru fiecare creditor al său, şi cu dânsa a-i astupa gura; şi la caz de a se cam împotrivi, a-i da câţiva pumni în cap, a-l declara rebel la legi, şi a-l trata ca astfel”; 3) consiliul era convins că imobilele ce i se propuneau nu se ridică nici la suma invocată, nici la suprafaţă, considerând absurd şi nedrept a se impune oraşului să primească fără să controleze; 4) Iaşul nu putea accepta sarcinile ce i se prescriseseră – şcoală politehnică, alimentarea cu apă şi construirea stabilimen­telor publice – întrucât unele dintre ele priveau exclusiv statul -, apoi venitul imobilelor nu avea cum să acopere nici măcar în parte sarcinile trasate. Comuna, primind necondiţionat sarcinile, ar fi însemnat să accepte îndatorirea să acopere neajunsurile din veniturile sale ordinare; 5) Iaşul nu putea renunţa vag la toate pretenţiile sale, trebuind să se specifice că renunţarea se referă numai la ceea ce deriva din cele 10 milioane, fără alte intenţii ascunse. În Cameră s-a propus acest lucru, dar Guvernul nu a admis un asemenea vot, semn că existau planuri încă neclare[95].

Chiar dacă observaţiile lui Pastia puteau fi punctual exagerate, pe fond ele se vor dovedi logice şi întemeiate. Cum vom vedea, sarcinile impuse Iaşului erau în continuare atât de costisitoare – raportate la valoarea, investiţiilor şi cuantumul veniturilor din compensaţii -, încât se poate spune, fără a cădea în eroare, că administraţia locală avea o reprezentare mult mai exactă asupra situaţiei.

Replica neobişnuită şi neaşteptată a consilierilor ieşeni din întregul spectru politic, la care s-a raliat o parte a societăţii locale, a determinat Guvernul să-şi reevalueze atitudinea. După actul de pedepsire prin dizolvarea vechiului consiliu, Bucureştiul prelua, totuşi, o parte din sugestiile acestuia, suplimentând compen­saţiile cu o serie de moşii, în timp ce obligaţiile autorităţii locale erau diminuate. Şcoala Politehnică dispărea dintre obligaţii, în schimb se adopta varianta dezvol­tării şcolii de meserii, iar prisosul fondurilor era îndreptat spre capitolul alimentării oraşului cu apă.

Primul semn a fost că prefectul N. Pruncu începea o campanie de informare a ieşenilor prin afişarea de anunţuri în oraş, în care se vestea că Guvernul acceptase obiecţiile formulate de consiliul dizolvat privind valoarea bunurilor şi obligaţiilor. Apoi, ministerul de Interne – între 25 ianuarie şi 1 august 1882, condus interimar de I. C. Brătianu după demisia lui C. A. Rosetti – a iniţiat o corespondenţă oficială cu noul consiliu pentru ieşirea din impasul compensaţiilor”. Întrunit în şedinţă, consiliul accepta compensaţiile cu suprimarea şcolii politehnice[96]. În următoarea sesiune parlamentară, cea din 1882, avea să fie adoptată (în Senat la 16 februarie, în Adunare la 4 martie) o aşa-numită „Lege pentru modificarea unor dispoziţiuni din legea de la 11 aprilie 1880, relativă la lichidarea şi întrebuinţarea celor 10.000.000 de lei vechi, votaţi de constituantă oraşului Iaşi, în şedinţa de la 29 iunie 1866″.

Dezbaterile noii forme a legii de compensaţie începeau în Adunare la 28 ianuarie[97]. Raportorul B. Gheorghian propunea suplimentar acordarea a încă 4.749 fălci de teren, evaluate la 633.547 lei, şi scutirea Iaşului de obligaţia întreţinerii unui institut politehnic, îndatorând municipiul să dezvolte şcoala de meserii[98]. Deputaţii N. Ionescu şi Remus Opran încercau, fără succes, să păstreze şcoala politehnică, în viziunea lor o instituţie rezervată doar fiilor de români, după modelul şcolii militare de la Iaşi, în ideea de a propaga „gustul aplicărilor industriale la tinerimea română”. Mai importantă era însă atitudinea deputaţilor, deveniţi atenţi la sensibilităţile moldovenilor. Nu se mai discuta pe un ton imperativ despre „obligaţia capului plecat”. Deputatul V. Iepurescu recu­noştea oportunitatea „consimţămânului” şi autonomia de decizie a consiliului, se referea la deplina capacitate a autorităţii locale de a dispune de compensaţii, degrevate de voinţa autorităţii centrale[99]. Însuşi M. Kogălniceanu se disculpa de rolul ministerial avut în scandal, afirmând că l-a felicitat în 1880 pe Ioan Câmpineanu, ministru de Finanţe, ca membru al Guvernului, dar nu ca ieşean, „fiindcă ne-a dat puţin”[100].

Gh. Mârzescu ţinea să sintetizeze natura conflictului de la baza legii din 11 aprilie 1880: autonomie locală vs. centralism. Mai precis, cum uzurpau repre­zentanţii naţionali drepturile comunei? Prin impunerea cheltuielilor pe care trebuia să le facă laşul (şcoala de meserii, alimentarea cu apă ş.a.m.d.):

Cum, eu, consiliul local, autoritate imediată, care cunosc şi sunt dator să cunosc necesităţile oraşului, n-am dreptul să rostesc conform cu dreptul conferit prin legea comunală? […] Lăsaţi, deci, d-lor autonomia comunei; d-v. care sunteţi liberali, care sunteţi democraţi, care ziceţi şi repetaţi necontenit descentralizarea administrativă, căci cum vine puterea legislativă de centralizează ca să zic aşa şi ordonă comunei; iată ce trebuie să faci mai întâi cu banii pe care ţi-am datorit şi pe care ţi-i plătesc astăzi. Iată cum principiul cel mare al descentralizărei este implicitmente călcat în picioare[101].

Îndemnul era să nu se încalce atribuţiile Consiliului. Mârzescu cerea ca Guvernul să se pună în relaţii oficiale cu comuna şi să negocieze cu ea pe baza unui mandat formal al Consiliului comunal.

În discuţiile de la Senat (16 februarie 1882) se convenea să se modifice prevederea referitoare la înfiinţarea unei şcoli politehnice şi a unui muzeu indus­trial cu „dezvoltarea şcolii de meserii, completarea atelierelor pentru industriile cele mai necesare”[102]. Mai important, din raportul întocmit de Theodor Rosetti rezulta că ministrul de Finanţe, G. Chiţu, recunoscuse supraevaluarea imobilelor cedate Iaşuluiprin legea din 11 aprilie 1880 şi înaintase un nou proiect, acceptat în prealabil de autoritatea locală din fosta capitală, cu un mod de calcul prezentat detaliat. Guvernul nu considera că ar fi fost în avantajul oraşului Iaşi şi nici al statului să se intre pe calea unor expertize minuţioase la faţa locului, de aceea recunoştea că preţul locurilor şi acareturilor cedate în 1880 nu era real, având în vedere starea lor deteriorată[103]. Dar şi în acest caz se cerea un consimţământ al Consiliului – de către generalul C. Mânu – pentru a nu se mai repeta respingerea din prima instanţă, surprinzătoare şi pentru M. Kogălniceanu[104].

Ce conţineau noile compensaţii? în plus faţă de legea din 11 aprilie 1880, se adăugau şase moşii – Buciumi, înconjurătoarea mănăstirii Socola, Băiceni, Ruseni, Poieni şi Ezăreni – în suprafaţă (neverificată) de 4.749 falci, din care teren de cultură 2.256 fălci, arendaţi anual la o valoare de 42.249 lei[105], 907 fălci de pădure şi 1.586 falci de culturi de vie cu embaticuri[106].

Consecinţele compensaţiilor „în natură” (datio in solutum)

Aspectul cel mai important în cuantumul datoriei îl reprezenta faptul că fondul era inalienabil – prin lege se putea folosi numai venitul (chiria sau arenda proprietăţilor, după caz). Bugetul local se afla în 1882 într-o situaţie dezastruoasă, iar cele 10 milioane, dacă ar fi fost acordate în bani lichizi, ar fi reprezentat veniturile oraşului pe aproape opt ani! În schiţa de buget pe anul 1882-1883 – bugetul se vota în luna martie, anul fiscal începea la 23 aprilie -consiliul estima venituri totale de numai 1.297.907 lei[107], înregistrând un deficit uriaş: cheltuielile totale ale anului 1882-1883 erau prevăzute la 2.369.530 lei, în care era cuprinsă suma de 1.019.593 lei – plata unor împrumuturi – şi a defici­tului anului 1881-1882 de 208.327 lei[108]. Deficitele bugetului ordinar urmau să fie achitate printr-un împrumut de 2.000.000 lei, aprobat de Cameră[109].

În vederea preluării compensaţiilor, Primăria dezvolta „serviciul de percepţiune”, care urma să se ocupe inclusiv de colectarea veniturilor provenite de pe „moşiile cedate de stat comunei pentru milioanele cuvenite laşului”. Transferul moşiilor, acareturilor, embaticurilor de la Administraţia Domeniilor Statului în proprietatea comunei Iaşi a presupus un proces birocratic complicat pentru admi­nistraţia locală. Oamenii însărcinaţi cu întocmirea proceselor-verbale – cu detalii despre proprietate, starea fizică, stadiul executării contractelor de administrare aflate în desfăşurare cu statul a diferiţilor arendaşi – au constatat rapid că era o încărcare de îndatoriri pentru Primărie, necesita înfiinţarea unor funcţii şi posturi, cu atribuţii de supraveghere şi administrare. Era necesară crearea unui nou etaj administrativ costisitor pentru a avea grijă de „cadoul” Bucureştiului: arhivist pentru verificarea actelor, hărţilor, planurilor, contabili pentru verificarea situaţiei datoriilor şi sarcinilor fiscale ale moşiilor, jurişti pentru litigiile cu arendaşii şi radierea ipotecilor, pădurari pentru paza pădurilor, paznici pentru moşii, chiar ingineri pentru realizarea cadastrului[110], precum şi administratori, subadminis-traţori, casieri, registratori, perceptori[111].

În urma inventarierii, pe lângă proprietăţile cedate în 1880 şi 1882, Primăria mai găsea clădiri suplimentare, dughene şi culturi de viţă-de-vie pendinte de moşiile cedate[112]. Potrivit tablourilor generale întocmite de Primărie, după intrarea în posesie se constatau diferenţe semnificative în ceea ce priveşte dimensiunile moşiilor. Astfel, nu se observau diferenţe la moşia înconjurătoarea mănăstirii Socola (1.217 falci), Buciumi (1.260 falci), fflincea (551 falci), Parte din Tomeşti (142 falci), Ezăreni (349 falci); Ruseni (704); Aroneanu (1.001 falci); însă apăreau diferenţe enorme la: înconjurătoarea mănăstirii Cetăţuia (1.123 în loc de 1.165 de falci), Tomeşti (3.224 în loc de 3.493); Şapte Oameni (264 în loc de 378 falci); Moara Dancului (261 în loc de 425 fălci); Copou – Rediu (760 în loc de 964); Cârlig (560 în loc de 885 falci); Poieni (561 în loc de 551! – singura dife­renţă în plus); Băiceni (577 în loc de 677 fălci). Aşadar, un minus de 1.008 fălci117, suprafaţa totală reală a moşiilor primite fiind de 12.554 falci (13.985 de hectare).

Suma medie anuală de arendare a moşiilor nu era foarte mare. Cea mai scumpă era şi cea mai întinsă ca suprafaţă – 25.000 lei pentru moşia Tomeşti. Din a doua clasă erau moşiile de la Aroneanu (9.030 lei), Cârlig (8.210 lei), Băiceni (8.610 lei), Ruseni (9.567 lei), Copou cu Rediu (6.980 lei); cele medii: înconjurătoarea mănăstirii Cetăţuia (5.710), Buciumi (4.448 lei), Poieni (6.310), Ezăreni (6.252 lei); cea mai puţin bănoasă era Parte din Tomeşti, arendată cu numai 700 de lei anual. În total, Primăria miza că putea obţine din administrarea moşiilor doar 111.579 lei118.

O situaţie mai complicată din punctul de vedere al proprietăţii şi amplasării se observa în privinţa acareturilor, dughenelor şi caselor. Se identificau proprietăţi neinventariate ori inexistente în planurile cadastrale119. Dintr-un tablou cu 70 de acareturi, case, apartamente şi dughene, ale căror contracte de închiriere expirau la 23 aprilie 1883, reuşim să aflăm valoarea lor de piaţă. Cea mai scumpă, Feredeul Turcesc, era închiriată cu 3.000 de lei anual, puţine proprietăţi depăşeau 1.000 lei, majoritatea se aflau în intervalul 300-600 lei120. Valoarea lor de închiriere anuală era de 32.469 lei. Problema acestor proprietăţi imobiliare era starea precară, unele aveau nevoie de reparaţii, altele se aflau în ruină şi trebuiau demolate121. Pe lângă proprietăţile imobiliare enumerate mai sus, mai existau încă 14 neproducătoare de venituri122.

Intenţia autorităţilor locale era utilizarea imobilelor adecvate pentru a servi ca localuri de şcoli şi instituţii sau valorificarea prin vânzare123. Starea unora dintre case era deplorabilă, impunându-se intervenţii urgente. Chiriaşii, croitori evrei de pildă124, încercau să negocieze scutiri de chirie în schimbul reparaţiilor, în cazul altora, Primăria întocmea devize de reparaţii nu tocmai mici125 şi, fiindcă nu avea suficiente fonduri, se împrumuta în contul celor 10 milioane.

Pentru repararea în regie a caselor de pe strada Golia se făcea un împrumut de 4.000 de lei[113], în timp ce altele erau demolate[114], Primăria preferând să refolosească materialele de construcţie. Valoarea totală a acestor imobile după evaluarea făcută de Primărie era de 510.715 lei, iar chiria obţinută de numai 38.980 lei în 1883[115].

Ulterior, pe măsură ce s-au finalizat contractele de arendare anterioare legilor din 1880 şi 1882, Primăria încerca, din noiembrie 1883, să valorifice moşiile mai profitabil prin scoaterea la licitaţie a noilor contracte de arendare, cu începere de la 23 aprilie 1885 şi 1886[116]. Era o măsură care, vom vedea, ignora prevederile legilor din 1880 şi 1882, acelea de împărţire a moşiilor în loturi şi vânzarea către cetăţeni în scopul întăririi „elementului românesc”. Într-adevăr, rezultatele licitaţiei de la 24 martie 1884 au consemnat o creştere a valorii de arendare în cazul moşiilor cu noi contracte: Poieni de la 6.310 la 7.860 lei, Băiceni de la 8.610 la 11.000 lei, Moara Dancului de la 3.050 la 4.800, iar Şapte Oameni de la 3.510 la 4.010 lei, valoarea totală urcând de la 20.480 la 27.670 lei[117].

Pe lângă moşii şi imobile, Primăria mai primise şi un număr de 14 culturi de viţă-de-vie, însă două dintre ele nici măcar în 1890 nu intraseră în proprietatea comunei, fiindcă locaţia şi situaţia lor, dacă mai erau funcţionale, nu era clară[118]. Ca să mai acopere din cheltuieli, Primăria acorda numeroase permise de vânătoare pe moşiile deţinute începând cu anul 1884[119].

Urmărind deceniul de după obţinerea compensaţiilor, constatăm că Primăria se străduia să obţină venituri de pe moşii, dar acestea se dovedeau nesemni­ficative în comparaţie cu necesităţile şi obiectivele anunţate pentru finanţare. În general, ele s-au ridicat la aproximativ 10% din veniturile bugetului ordinar, care a variat între 1 şi 1,5 milioane lei în perioada 1884-1893. Un raport întocmit de Leon C. Negruzzi indică sumele provenite din arendarea moşiilor: în 1884-1885 numai 100.260 lei, din care se scădea impozitul funciar, 15.000 lei, rezultând un folos net de 85.260 lei[120]. Pentru anii financiari următori, 1885-1886, veniturile din moşii erau estimate la 117.357 lei[121], în 1886-1887 la 148.965 lei[122], iar pe anul, 1887-1888, unul considerat de referinţă, se estima obţinerea a 222.064 lei[123], în 1888-1889 se menţionează în proiectul de buget un venit al moşiilor de 175.709 lei[124] şi de un „debit” de 162.245 lei[125]; în 1889-1890 – venituri estimate de 179.043 lei[126] şi cele realizate de 140.224. În 1890-1891 – venituri realizate de 181.600 lei[127] şi în 1892-1893 – venituri estimate de 183.700 lei[128]. După cum se observă, execuţiile propriu-zise ale bugetelor nu erau publicate în rapoarte. În plus, din diverse motive, Primăria exagera veniturile şi subestima cheltuielile. Totuşi, dintr-un bilanţ realizat pe anii 1884-1889, aflăm că media încasărilor reale anuale de pe moşii fusese de numai 109.783 lei, după cum arată schiţa de buget din 1889-1890[129]. Aşadar, observăm evoluţii mixte în funcţie de anii agricoli, dar se remarcă neconcordanţe în ceea ce priveşte sursele şi meto­dele de raportare, cu sau fără plata taxelor şi impozitelor către stat, cu inclu­derea sau nu a cheltuielilor de administrare în regie a moşiilor.

Veniturile obţinute din închirierea şi vânzarea acareturilor şi imobilelor din Iaşi nu depăşeau 36.863 lei în 1884-1885[130], iar Vasile Pogor arăta că situaţia se înrăutăţea în lipsa investiţiilor. Conform unui raport al biroului tehnic de arhitectură al Primăriei, cheltuielile privind lipsurile la inventar, întreţinerea şi repararea imobilelor provenite din legea celor 10 milioane ar fi trebuit să se ridice la suma de 555.537 lei[131]! Până în 1890, din cauza deteriorării, venitul obţinut din închirierea imobilelor din oraş se înjumătăţea (17.603 lei anual). Deşi în 1884 se votase vânzarea tuturor acareturilor, criza a blocat piaţa şi Primăria a rămas cu îndatorirea să le întreţină. Totuşi, în 1889, se reuşea vânzarea unor locuri de casă şi dughene, inclusiv o casă din Galaţi, cu 92.000 lei[132].

În concluzie, din 1882 până în 1893, prin natura şi rolul lor, compensaţiile au fost departe de a produce efectul scontat. Ele nu au avut un impact direct şi evident asupra bunăstării urbei, nereuşind să furnizeze bugetului local sumele necesare lucrărilor publice atât de cerute şi nici să obţină aprecierea ieşenilor. Bilanţul era făcut în cheie critică vehementă ori de câte ori apărea prilejul. În 1889, N. Ceaur Aslan, ajuns în Opoziţiunea Unită alături de tabăra liberală, fost susţinător al mutării Curţii de Casaţie la Iaşi, interpela Guvernul Theodor Rosetti în legătură cu situaţia deplorabilă a Iaşului, pe deasupra complicată de „chestiunea de recunoştinţă naţională”: „Mi-e teamă că istoria de astăzi va spune urmaşilor noştri cât de profunde sunt astăzi decepţiunile, când ne uităm la starea la care am ajuns faţă cu visurile de cari erau legănate primele noastre încordări în momentele de deşteptare”. El acuza „modul meschin” în care guvernul a procedat la punerea în practică a compensaţiei de 10 milioane de lei:

Dar, cum zice proverbul: calul de dar nu se caută în gură; Iaşul a primit deci acele moşii, cari în valoarea lor totală represintau un venit de 111.579 lei. Vă dau cifre ofi­ciale, ca să nu credeţi că fac aprecieri personale. I s-a dat şi în ecarete 17-18.000 lei venit real, aşa încât în total i s-a dat un venit de 129.000 lei. D. primar (V. Pogor, care era şi vicepreşedinte al Camerei) e aici pentru a controla cifrele. Aşadar, de bine de rău, Iaşul părea a fi primit o valoare ce represinta capitalul corespunzător cu un venit anual de 129.000 franci, în cifre rotunde[133].

Pe de altă parte, arăta Ceaur Aslan, în momentul când i se dădea cu o mână, i se lua pe de alta prin introducerea impozitului funciar, la jumătate în Iaşi (3%, faţă de 6%).

Impositul funciar actualmente în Iaşi produce în integralitatea sa suma de 184.000 lei în cifră rotundă. Puneţi jumătatea sumei de 92.000 şi adăugaţi 12 zecimi comunale; mai puneţi şi suma de 29.000 lei pentru administraţia acestor moşii, sumă ce se prevede în bugetul comunal, şi veţi ajunge la straniul rezultat că, pe când Camera, ţara, D-nii mei, ţara aceasta, care adeseori nu târgueşte cu banii ei pentru lucruri de o importanţă îndoielnică, această ţară a dat cu o mână şi cu cealaltă a luat înapoi darul ei, şi aceasta d-nii mei într-o chestiune de onoare, de recunoştinţă, de interes eminent naţional[134].

Socialiştii şi problema de fond a compensaţiilor

După primirea moşiilor, Primăria Iaşi nu s-a grăbit să pună în vânzare loturi de pământ, aşa cum prevedea expres legea, ci să le arendeze. Tergiversarea însă a fost speculată politic într-un mod abil. A rămas puţin cunoscut rolul lui Ioan Nădejde, liderul mişcării socialiste din Iaşi, în exploatarea consecinţelor legii compensaţiilor din 1880-1882. Nădejde a demarat un proiect politic din instru­mentarea nevoii de pământ a locuitorilor urbei Iaşi şi a localităţilor înconju­rătoare, acuzând secretomania şi opoziţia autorităţilor faţă de obligaţia de a vinde loturi din moşiile obţinute.

Începând din 1887, la Primăria Iaşi s-a înregistrat un val de cereri colective pentru împărţirea în loturi şi vânzarea moşiilor către locuitorii din Iaşi şi suburbiile oraşului[135]. De pildă, cererea din 17 iulie 1888 făcea referire la „moşiile date comunei ca răsplată pentru mutarea scaunului [domnesc – n.n., M.C.] din Iaşi la Bucureşti”, că au fost făcute demersuri la vechiul consiliu, „care întâi a ame­ninţat cu puşti” şi pe urmă s-a făcut că primeşte cererile[136]. O altă cerere, din 31 iulie, iscălită de „muncitori de pământ” din comuna Iaşi, contabiliza opt ani de tergiversări ale autorităţilor în aplicarea legii din 1880, iar solicitanţii se plângeau că „au fost ameninţaţi cu puşti şi tunuri şi cu baionete”[137]. Redactate în acelaşi stil, petiţiile se înmulţeau şi pe parcursul lunii august 1888. Responsabil pentru forma juridică unitară şi coordonarea revendicărilor era Ioan Nădejde, la acea dată preşedinte al breslei muncitorilor de pământ din Iaşi[138].

Nemulţumirea legată de blocajul autorităţilor locale în îndeplinirea propriilor angajamente era pe fond justificată, dar, vom vedea, numărul celor care în mod real doreau şi puteau cumpăra pământ era mult exagerat. În şedinţa din 20 aprilie 1887, Consiliul comunal votase numirea unei comisii care să stabilească regulile de vânzare ale loturilor. Însă, un an mai târziu, comisia nu prezentase niciun plan[139] şi era schimbată. Blocajul era generat de inexistenţa unui plan cadastral -pentru a se cunoaşte suprafeţele şi amplasamentele exacte în vederea parcelării -necesar la trasarea drumurilor de acces la iazuri, păşuni, păduri sau crâşme etc.

La sfârşitul anului 1888, petiţiile locuitorilor din Iaşi erau aduse în dezba­terea Adunării de proaspătul deputat Ioan Nădejde, care îl interpela pe ministrul de Interne. Adunarea, în şedinţa din 19 noiembrie 1888, recomanda ministrului de Interne, junimistul Theodor Rosetti, să ia măsurile ca primăria din Iaşi să aplice dispoziţiile legii din 13 aprilie 1880 şi să comunice cauzele întârzierilor înregistrate[140].

În urma presiunilor, premizele vânzării începeau să fie îndeplinite. Prin decretul regal nr. 3238 din 25 noiembrie 1889 se aproba Regulamentul pentru înstrăinarea moşiilor comunei Iaşi venite în proprietatea ei în virtutea legei din 13 april 1880 şi 27 mart. 1882, la locuitorii cultivatori şi industriaşi români[141], document votat anterior de consiliul local Iaşi în 21 noiembrie. Prevederile vizau vânzarea de loturi de 5 hectare către „românii lucrători de pământ, sau industriaşi, locuitori în oraşul Iaşi” (art. 1), iar pentru moşiile Băiceni şi Polieni, fiind departe de oraş, se admiteau şi locuitorii zonei (art. 2). Înstrăinarea se făcea prin tragerea la sorţi a tuturor celor înscrişi, cu un preţ fixat de 220 lei pentru un hectar; nimeni nu putea cumpăra mai multe loturi şi nici să se înscrie pe mai multe moşii (art. 23); comunele puteau cumpăra până la şase loturi (două necesare bisericii, două şcolii şi două cimitirului); loturile se puteau achita în rate, la o dobândă anuală de 5% (art. 50) şi nu se puteau înstrăina timp de 32 de ani, în timp ce pădurile şi iazurile niciodată (art. 61).

Se constata rapid că dispoziţiile regulamentului nu puteau fi puse în aplicare. Deşi exista o aparentă presiune indusă de acţiunile lui Ioan Nădejde, în realitate erau foarte puţini doritori de pământ şi mult mai puţini capabili să-l plătească. În statistica Primăriei apăreau înregistraţi numai 307 locuitori din Iaşi care îşi manifestau dorinţa să cumpere terenuri de pe moşiile Şapte Oameni, Dancu, Ruseni, Aroneanu, Cârlig. De exemplu, pentru moşia Moara Dancului nu era depusă nicio cerere până în luna august 1889[142], în timp ce pentru Băiceni existau 116 solicitări[143]. În fine, după ce începea procesul tragerii la sorţi, o serie de proceduri au fost invalidate[144] şi reluate în aprilie 1890. Un raport întocmit de primarul Vasile Pogor arăta că pentru terenurile de pe moşia Şapte Oameni se prezentaseră numai doi cumpărători şi cinci la moşia Moara Dancului[145].

Tot în 1890 apăreau o serie de plângeri referitoare la condiţiile de vânzare. Unii solicitanţi, care îndeplineau condiţiile de cumpărare, acuzau că au fost „săriţi”, fiindcă ar fi refuzat să semneze o plângere contra lui Ioan Nădejde. În acelaşi timp, alţi cumpărători au constatat că nu pot plăti ratele. Apreciind că scopul legii era să uşureze viaţa lucrătorilor de pământ, ei acuzau autorităţile locale că urcaseră prea mult preţul (220 lei/ha) şi cereau să fie fixat după legea rurală de la 1864 (aproximativ 110 lei/ha), în primul an să nu se facă plăţi până nu se strângea recolta, iar taxa de timbru şi înregistrare să fie împărţită pe trei ani de zile[146].

Primăria Iaşi ţinea cont de unele solicitări şi acorda o serie de înlesniri -cheltuielile de execuţie a planurilor şi de punere în stăpânire se făceau odată cu plata primei rate[147]. Dar pământul costisitor şi condiţiile restrictive de cumpărare (cetăţean român, maxim 5 hectare, fără intermediari) au redus numărul solici­tanţilor. Perspectiva xenofobă a Ministerului de Interne, conform căreia vânzarea loturilor reprezenta „un serviciu moral şi naţional pentru ajutorarea populaţiei indigene în contra anihilărei prin elementul israelit”[148], nu a influenţat disponi­bilitatea autorităţilor de a scădea preţul.

În pofida realităţilor evidente, Ioan Nădejde superviza un nou val de plângeri ale ieşenilor împotriva Primăriei. Într-o interpelare din 14 ianuarie 1891, Nădejde cerea în Adunare o reacţie a Guvernului la petiţiile trimise Ministerului de Interne privind vânzarea moşiilor către plugarii din mahalalele Iaşilor[149]. Petiţiile subliniau că autorităţile ieşene făcuseră „peste putinţă cumpărarea de pământuri din moşiile comunei Iaşi”, fiindcă au „găsit mai cu cale a trage foloase din acele moşii dându-le ieftin la cei ce luau moşii întregi şi scump de tot la cei ce luau câte o falce, două”. Chiar după amendarea regulamentului nu se făcuseră progrese, iar petiţionarii cereau în continuare înjumătăţirea preţului de vânzare (220 lei/ha, achitabili în 15 ani fară dobândă) şi facilităţi la plata timbrului[150].

Recunoaşterea eşecului şi „milioanele lui Carp”

Involuntar, acţiunile lui Ioan Nădejde demonstrau că marele plan liberal, brătienist, al „întăririi Iaşilor”, prin dezvoltarea unei clase de cultivatori în scopul românizării oraşului, se îndrepta spre un fiasco. Primăria rămânea cu un pasiv (moşii, acareturi, vii) din care nu reuşea să obţină fonduri pentru investiţii în îmbunătăţirile edilitare (aducţiunea de apă în oraş, şcoala de meserii). Autorităţile locale constatau că „legea compensaţiilor”, în forma impusă de la Bucureşti, însemna un blocaj pe toată linia. Oraşul era împânzit periodic cu anunţurile autorităţilor privind vânzarea loturilor de pe moşii, însă puţini cumpă­rători s-au arătat interesaţi[151]. Un raport arăta că, până în octombrie 1894, Primăria reuşise să vândă loturi în valoare de numai 22.883 lei, adică mai puţin de 0,3% din suma totală estimată a compensaţiilor[152]!

Nevoile Iaşului rămâneau aceleaşi, iar aşa-numita „mişcare moldove­nească” devenise vocală în anii 1890-1891, prin ceea ce în epocă s-a numit „Liga pentru apărarea intereselor economice şi culturale ale Moldovei„. Alături de compensaţiile cuvenite laşului, erau adăugate teme precum urgenţa dezvoltării sistemului de căi ferate în regiunea Moldovei pe direcţia Dorohoi-Iaşi-Bârlad-Galaţi, reprezentarea proporţională a valahilor şi moldovenilor în instituţiile centrale (Guvern, justiţie, administraţie, armată), împreună cu chestiuni sensibile ce ţineau de alocările bugetare şi investiţii ori cele legate de construirea siste­mului de fortificaţii, care excludeau teritoriul de la nord de Milcov din strategia de apărare a ţării. Voci politice locale acuzau la unison centralismul responsabil pentru criza, sărăcia şi deruta socială în care se scufunda Moldova.

Pe acest fundal al dezbaterii publice, în 1893 guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu prezenta Adunării un proiect privind răscumpărarea de către stat a moşiilor date în compensaţie potrivit legilor din 1880 şi 1882. Cum se ajunsese în asemenea situaţie? La sfârşitul anului 1892, apăruse o fereastră de oportunitate nesperată. După mult timp, Iaşul nu se mai afla într-o orientare politică în opoziţie cu autorităţile centrale. Cu un primar junimist, Vasile Pogor, o majoritate conservatoare în Consiliul comunal, un Guvern condus de ieşeanul Lascăr Catargiu, un minister al Agriculturii şi Domeniilor condus de P. P. Carp, care a avut un rol cheie în tranzacţie – fondului i s-a mai spus în limbajul uzual al vremii şi „milioanele lui Carp”[153] – şi un Parlament dominat de conservatori, avea loc o tranşare rapidă şi surprinzătoare a situaţiei.

Primul pas îl făcea Consiliul comunal, unde s-a discutat varianta preluării moşiilor de către stat, la Domeniile Statului, în schimbul unei despăgubiri. În şedinţa din 9 decembrie 1892, Consiliul stabilea că era momentul deschiderii unor tratative cu Guvernul prin trimiterea primarului Vasile Pogor la Bucureşti. La începutul anului 1893, la 13 februarie, Pogor scria consiliului: „[…] sunt ferice în a mărturisi că în toate demarşele mele am aflat un călduros sprijin, atât în Domnul ministru de Interne (funcţie deţinută tot de L. Catargiu), cât şi în persoanele tuturor membrilor din Cabinet”[154]. După diferite combinaţii, Pogor şi guvernul cădeau de acord să: abroge toate condiţiile impuse comunei Iaşi prin legile din 1880 şi 1882, de vindere a moşiilor şi întrebuinţare a veniturilor; statul se obliga să cumpere în bloc toate moşiile intrate în posesie prin legile sus­menţionate la preţul de 6,5 milioane lei; fondurile urmau să fie utilizate pentru construirea unui abator, aducţiunea apei în oraş, construirea de şcoli şi alte necesităţi urgente[155]. Şi, într-adevăr, foarte rapid, în şedinţa de la 12 februarie 1893, Guvernul deja înainta Parlamentului un proiect de lege[156], prin care statul să ofere Iaşului 6,5 milioane lei, în rentă amortibilă 5% la valoare nominală, în schimbul moşiilor[157].

În Iaşi se răspândise informaţia că vânzarea se datora lui Lascăr Catargiu, care insistase să scape Iaşul de o avere rău administrată şi pentru a respecta cuvântul fostului său coleg, prim-ministru, răposatul general Ioan Emanoil Florescu. Acesta apucase să promită Iaşului două milioane de lei numai să nu se construiască linia Dorohoi-Iaşi pe Valea Calcainei – cum doreau o parte impor­tantă a aleşilor ieşeni -, traseu care ar fi presupus cheltuieli suplimentare. Catargiu ştia că a cere Camerelor două milioane de lei ar fi stârnit „o furtună înspăimântătoare, ca totdeauna când era vorba de Moldova şi Iaşi”, aşa încât a insistat pentru răscumpărare[158].

Un aspect relevant al redactării şi promulgării acestei legi era că toţi raportorii celor şase secţiuni din Adunare aveau să fie moldoveni: Mihail Balş, Vasile Pogor (primar de Iaşi), Alexandru Cuza, Iacob Negruzzi, Scarlat Vârnav şi N. Ceaur Aslan. Cum era justificată răscumpărarea moşiilor? Raportorul principal, Iacob Negruzzi, afirma că legea era „singură în stare de a pune comuna Iaşilor în posiţiune de a se bucura de justa compensaţiune pe care Camera constituantă a voit să-i acorde în schimbul marilor sacrificii făcute de oraşul Iaşi pentru unire şi întemeirea Statului român”. Negruzzi considera de datoria lui să atragă atenţia că „legile prin care s-au cedat aceste moşii aveau inconvenientul de a impune comunei două condiţiuni care, prin o lungă experienţă, s-au dovedit irealizabile”. Prima condiţie era aceea de a le împărţi în loturi şi, după 12 ani, comuna nu putuse vinde decât 139 loturi în întindere de 700 hectare. A doua condiţie era de a efectua lucrările enumerate în lege numai din venituri (aprovi­zionarea oraşului cu apă, alături de celelalte îmbunătăţiri însemnate), ceea cesolicita un capital imens faţă de suma neînsemnată rezultată prin vânzarea a 139 de loturi şi din venitul anual obţinut din administrare.

Experienţa făcută până astăzi – arăta I. Negruzzi – probează până la evidenţă că calea determinată de legile din 1880 şi 1882 este irealizabilă, că nu avem nici o normă de a prevede când comuna Iaşilor va putea desface aceste imobile în întindere de mai bine de 12.000 hectare, pentru a dispune de capitalul trebuitor pentru îndeplinirea marilor proiecte prevăzute de lege[159].

Proiectul intra în dezbaterea Senatului în şedinţa din 20 mai 1893, benefi­ciind de raporturi favorabile din partea şefilor de secţiuni, aproape toţi din regiunea Moldovei. Raportorul A. Blancfort citea raportul admis în toate secţiunile, avându-i ca delegaţi pe Gh. Mârzescu (Iaşi), A. Blancfort (Neamţ), I. Plesnilă (Covurlui), I. Teohari (Neamţ), C. Mavrodin (R. Sărat), şi arăta că punerea în aplicare a legilor din 13 aprilie 1880 şi din 17 martie 1882 a fost imposibilă. Deşi în 1889 se votase un regulament pentru parcelarea şi vânzarea moşiilor, locuitorii n-au putut achita ratele pentru loturile cumpărate, cu toate că s-au făcut înlesniri, iar vânzările au fost puţine[160].

Legea, adoptată cu 60 de voturi „pentru” şi numai două „împotrivă”, promulgată la 2 iunie 1893, stipula că statul cumpăra toate moşiile şi pădurile intrate în posesia comunei Iaşi în anii 1880-1882, la preţul de 6,5 milioane lei. Respectând vânzările de loturi făcute de comună conform legilor anterioare, statul urma să plătească integral preţul „în rentă amortisabilă 5%, şi socotit al pari [la valoare nominală – n.n., M.C.]”[161]. Această vânzare-cumpărare a fost însoţită de o lege, în care se specifica destinaţia banilor: alimentarea cu apă, construirea unui abator şi a localurilor de şcoli, pentru canalizare şi îmbunătăţiri esenţiale[162]. Din momentul promulgării, atât autorităţile centrale, cât şi cele locale, nu se mai refereau la cei 6,5 milioane ca la un „fond de compensaţii”. Ideea de compensaţie fusese compromisă prin amânările şi formele ei inapli­cabile, eşuate. Dar, paradoxal, contractul de vânzare-cumpărare între oraşul Iaşi şi statul român corespundea cel mai bine aranjamentului financiar propus la 1866.

Cum a beneficiat laşul de fondul celor 6,5 milioane

S-ar putea crede că, odată ajuns în administrarea Primăriei, fondul de 6,5 milioane lei (bugetul ordinar al Iaşului pe aproximativ trei ani) nu trebuia decât să fie investit rapid pentru finanţarea îmbunătăţirilor atât de des menţionate între problemele laşului. În realitate, deşi au acuzat frecvent efectele centralis­mului şi nevoia de descentralizare ori lipsa de sprijin financiar de la Bucureşti, autorităţile locale au demonstrat competenţe administrative modeste. A lipsit capacitatea de planificare, viziunea şi coerenţa în îndeplinirea scopurilor pentru care fuseseră acordate compensaţiile. În special la capitolul alimentării cu apă s-au căutat soluţii, s-au făcut prospecţiuni şi cheltuieli importante, echivalente cu bugetul anual, fără niciun rezultat notabil.

În urma legii din 19 mai 1893, pe lângă bugetul ordinar, Primăria condusă de Vasile Pogor înfiinţa o secţiune separată intitulată: „Bugetul fondului de 6,5 milioane”[163]. În 1894, pe schiţa acestui buget special figurau următoarele obiective: lucrări preliminare pentru alimentarea cu apă (100.000 lei), schimbarea sau aducerea unor noi conducte pentru apă (50.000 lei), construirea abatorului (700.000 lei), construirea localurilor unor şcoli (750.000 lei), ridicarea planului oraşului şi lucrări de canalizare (100.000 lei), restaurarea Feredeului Turcesc (334.511 lei). Cheltuielile pe anul 1894 din bugetul capitalului de 6,5 milioane erau estimate la un total de 2.194.511 lei[164], rămânând un rest de peste 4,175 de milioane de lei. Investiţiile efective nu vor urma aceste proiecţii, fie din cauza unor aspecte neprevăzute şi cheltuieli nerealizate, fie pentru că sumele au fost reorientate către alte obiective[165]. În total, pe anul financiar 1894-1895 se cheltuiau doar 708.947 lei, cele mai mari plăţi efectuate fiind pentru construirea abatorului (245.922 lei), restaurarea Feredeului Turcesc ori construirea băilor populare (120.219 lei) şi pe lucrări preliminare pentru aducţiunea apei (80.430 lei) etc.[166].

În timpul primariatului lui Ioan Diamandi (11 noiembrie 1894 – 19 noiem­brie 1895), cheltuielile avansau în acelaşi ritm. Potrivit bugetului ordinar din 1895 (ale cărui venituri totale erau evaluate la 2,6 milioane lei), finanţările din fondul celor 6,5 milioane erau repartizate astfel: 2.716.310 lei pentru lucrări preliminare de aducere a apei în oraş (rezervoare, tuburi, etc), 100.000 lei pentru îmbunătăţirea cişmelelor existente, 1.056.704 lei pentru construirea abato­rului şi târgului de vite, 637.175 lei pentru construirea de şcoli, 300.000 lei pentru realizarea planului oraşului, 400.000 lei pentru canalizări, 458.275 lei pentru fondul Teatrului Naţional, 331.865 lei pentru restaurarea Feredeului Turcesc şi construirea băilor populare[167]. Execuţia bugetară era diferită, se cheltuiau în total 894.420 lei din fondul celor 6,5 milioane, cei mai mulţi pentru Teatrul Naţional[168]. Teatrul, inaugurat la 1 decembrie 1896, depăşise cu multcheltuielile estimate de 1,39 milioane lei, ajungând în final la 2,013 milioane lei[169], o parte din sumă fiind asigurată din fondul de 6,5 milioane (448.987 lei doar pe anul 1894)[170].

După plecarea lui Ioan Diamandi de la Primărie, a urmat administraţia liberalului Nicolae Gane (19 noiembrie 1895 – 22 aprilie 1899), în timpul căruia se consuma cea mai mare parte a fondului de 6,5 milioane. Administraţia acestuia nu a fost lipsită de controverse şi dispute electorale, în special legate de destinaţia şi cheltuielile mai puţin justificate. Succesorul său, conservatorul Alexandru Bădărău (22 aprilie 1899 – 19 februarie 1901), declanşa „scandalul compensaţiilor”, acuzându-i pe liberali de bani cheltuiţi pentru exproprieri şi diurne „fantastice şi lucrări de lux”, care nu trebuiau executate din fondul milioanelor: plata avocaţilor în procesul dintre comună şi inginerul N. I. Paiano (care executase prospecţiuni fară rezultate în găsirea apei[171]), exproprieri în Piaţa Unirii, canalizarea Râpei Galbene, burse pentru străinătate[172].

Conservatorii acuzau modul haotic, lipsit de studii, în care se încercase realizarea alimentării cu apă. Bilanţul făcut de primarul Alexandru Bădărău într-o şedinţă publică, în primăvara anului 1900, indica sumele cheltuite pe următoarele obiective: abatorul – 1.880.000 lei, 6 şcoli – 769.000 lei, Teatrul Naţional -1.000.000 lei, Feredeul Turcesc/baia comunală – 700.000 lei. Aşadar, un total de 4.349.000 lei. Din restul, până la 6,5 milioane lei, se mai plătiseră 1.479.000 lei pe studii preliminare pentru alimentarea cu apă, canalizare, exproprieri în zonele Calcaina, Râpa Galbenă şi Piaţa Unirii. Tot din acest fond se plătiseră diurne, funcţionari, expertize; 600.000 de lei – acuzau conservatorii – fuseseră folosiţi pentru acoperirea unui deficit al bugetului ordinar, sub formă de împrumut, fară a mai fi înapoiaţi[173], ba chiar se cheltuiseră 86.000 de lei pentru primirea regelui la Iaşi (un bal popular la abator – 6.000 de lei şi 10.000 de lei mobilarea unui apartament)[174].

În replică, copleşiţi de amploarea scandalului, liberalii indicau sume diferite: abatorul – 1.880.000 lei, 6 şcoli – 769.000 lei, Teatrul Naţional – 1.193.981 lei, înzestrările teatrului – 142.400 lei, Feredeul Turcesc/baia comunală – 700.000 lei; planul oraşului 267.225 lei. în total 4.952.606 lei[175]. Recunoşteau că mai cheltu­iseră 40.000 lei pentru exproprieri în zona Pieţei Unirii[176]. În ceea ce priveşte suma de 1.479.030 lei, imputată de Al. Bădărău, ea era inclusă de liberali la art. 1 al bugetului repartiţiei milioanelor pe 1898-1899 şi 1899-1900: sume pentru terminarea abatorului şi băilor comunale, construirea canalului Calcaina şi Râpei Galbene, pavarea străzilor (20 km pe unde trecea tramvaiul), captare izvoare, cumpărare tuburi etc, precum şi acoperirea deficitelor bugetului ordinar[177]. În opinia liberalilor, mai rămânea de justificat doar acoperirea defici­tului bugetului ordinar de 600.000 lei, care potrivit lor era, de fapt, de numai 364.415 lei şi aparţinea anilor 1897-1988, 1898-1899. Liberalii susţineau că, atunci când s-au retras de la Primărie, la 31 martie 1899, se mai aflau în conturi 1.038.415 lei[178].

Dincolo de disputa politică din jurul fondului de 6,5 milioane, un raport contabil arată cheltuirea următoarelor sume de bani în intervalul 1893-1901: 708.947 lei (1894-1895); 894.420 lei (1895-1896); 1.521.115 lei (1896-1897); 1.785.683 lei (1897-1898); 1.350.240 lei (1898-1899); 689.008 lei (1899-1900); 300.881 lei (1900-1901). în total 7.250.305 lei[179], mai mult decât cele 6,5 milioane, prin adăugarea dobânzilor. Pentru ce fel de investiţii şi lucrări s-au făcut plăţi? 1.479.030 lei – lucrări preliminare şi efective pentru alimentarea cu apă (captaţii, tuburi); 100.000 lei – schimbarea conductelor, cişmelelor şi rezer­voarelor apei; 1.850.005 lei – construirea abatorului; 769.426 lei – construirea de şcoli; 86.630 lei – studii, proiectarea planurilor; 267.250 lei – întocmirea planului oraşului; 695.941 lei – execuţia şi prelungirea canalizării Calcainei; 607.247 lei – restaurarea Feredeului Turcesc şi a băilor comunale; 986.000 lei -Teatrul Naţional; 200.245 lei – construirea de străzi; 40.000 lei – exproprieri în Piaţa Unirii; 314.058 lei – acoperirea unor deficite ale bugetului ordinar; 25.000 -lei diurne, plăţi, recepţii etc.[180]. Acesta era bilanţul real al investiţiilor, îmbună­tăţirile ce pot fi atribuite compensaţiilor.

Cât de oportune au fost unele dintre investiţii? Cheltuielile fondului celor 6,5 milioane au eşuat în scopul lor principal: alimentarea cu apă a oraşului. Presa critica şirul de primari, de o moralitate „înaltă”, dar răi gospodari: „Milioa­nele au căzut ca o avere neaşteptată şi au fost administrate ca banii luaţi moştenire de vreun inutil gomos din fina floare a societăţii”[181]. Abatorul — un edificiu enorm, născut din iluzia că laşul va deveni un mare centru comercial prin exportul de carne în străinătate – a rămas o simplă clădire impunătoare, care nu servea decât la tăierea vitelor pentru consumatorii locali. Băia comunală a iscat cele mai multe vorbe spirituale. Se spunea că „trebuie să vii cu apa de acasă”, fiind inutilă tocmai fiindcă aprovizionarea cu apă nu fusese rezolvată, edificiul rămăsese închis, iar pentru conservarea lui Primăria plătea multe zeci de mii de lei anual[182]. Chiar şi Teatrul Naţional, o bijuterie arhitectonică, era un aşezământ costisitor pentru posibilităţile financiare ale oraşului, criticat deseori pentru nivelul mediocru al prestaţiilor culturale furnizate.

La prima vedere, încheiate cu aceste cifre seci, ar părea că rezultatele concrete ale compensaţiilor au fost puţin convingătoare, departe de mizele pe care confruntările politice le-au conferit-o. Deşi o generaţie politică moldove­nească făcuse din compensaţii o temă de discuţii aspre şi, pe alocuri, ireduc­tibile, care au developat punctele slabe şi nerezolvate ale unirii, precum şi vicisitudinile centralismului şi nevoia de descentralizare, beneficiile lor nu au putut fi trecute în contul reuşitelor mişcării regionaliste. Prin imaginea de ansamblu a unor bani în general risipiţi, filonul politic regionalist pierdea o temă importantă de care făcuse caz, aceea că centralismul/Bucureştiul/valahii erau vinovaţii genuini pentru starea decadentă a Iaşuluişi a Moldovei după unire. Mai exact, deşi avusese bani la dispoziţie, administraţia locală nu reuşise să furnizeze un exemplu de performanţă care să poată fi contrapusă adminis­traţiei centraliste. însă, la fel de adevărat, evaluarea critică a rezultatelor trebuie comparată cu performanţele administrative româneşti antebelice, pe ansamblu la fel de mediocre.

De partea regionaliştilor stă însă aspectul principal: tardivitatea compen­saţiilor. Banii au ajuns efectiv la dispoziţia Iaşuluidupă trei decenii de la votarea lor, perioadă în care fosta capitală pierduse şanse şi oportunităţi de dezvoltare, traversase crize economice succesive, o lungă perioadă de stagnare demo­grafică, în comparaţie cu celelalte oraşe ale ţării. Acordate la timp, compen­saţiile ar fi putut probabil să atenueze unele efecte ale centralizării.

Concluzii

Compensaţiile se remarcă şi după anul 1874 ca o temă esenţială a regio­nalismului moldovenesc. În jurul lor se dezvolta o luptă politică suficient de structurată încât să persiste pe prima pagină a agendei naţionale, configurând discursul public. Actorii acestor dispute erau aceiaşi: centralişti (liberali radicali mai ales), regionalişti liberali moldoveni şi fracţionişti ieşeni, care duceau dife­rendul din 1866 în faze succesive marcate de conflicte juridice şi administrative.

Invocând mereu constrângeri financiare, guvernele tergiversau până în 1880 punerea în aplicare a legii compensaţiilor. Când guvernul I. C. Brătianu decidea să dea curs votului Constituantei de la 1866, el schimba cu totul sensul şi conţinutul variantelor anterioare de compensaţii. În locul fondurilor, oraşului Iaşi i se ofereau la schimb moşii şi proprietăţi urbane, care urmau să fie vândute agricultorilor români, ca un mijloc de „întărire a elementului autohton” în faţa celui străin, evreiesc. Dintr-o soluţie de împăcare moldo-valahă, compensaţiile căpătau astfel o conotaţie antisemită şi xenofobă. Maniera de legiferare a Guver­nului era în logica unui centralism care cerea aleşilor ieşeni „să plece capul” şi să accepte ce li se oferă. Cea mai supărătoare formă de comportament centralist a fost considerată creşterea intempestivă a impozitului funciar din prima zi a acordării compensaţiilor, fără ca acestea să fi produs beneficii.

În acest context, survenea un act fără precedent în istoria administrativă a României moderne: Consiliul comunal din Iaşi respingea legea compensaţiilor. Plecând de la condiţiile impuse şi resursele infime rezultate din exploatarea proprietăţilor cedate laşului, consilierii au refuzat să accepte „darul” de la Bucureşti. Actul a fost interpretat ca o „formă revoluţionară”, un gest de „rebe­liune împotriva legilor ţării”, o formă de lez-naţiune, atrăgând represaliile Minis­terului de Interne, condus de C. A. Rosetti, care a dizolvat forul ieşean.

Ulterior, în scopul depăşirii incidentului, Guvernul suplimenta compen­saţiile, adăugând alte moşii, legea din 1880 punându-se în aplicare în perioada 1882-1893. Pe parcursul unui deceniu, contribuţia acestor proprietăţi la rezol­varea nevoilor edilitare ale oraşului se dovedea foarte modestă. Compensaţiile deveneau, de fapt, o corvoadă. Din cauza complicaţiilor birocratice şi lipsei de cerere, Primăria nu reuşea să vândă loturi de pământ agricultorilor din Iaşi. Eşecul legii liberalilor de la 1880 era evident: Iaşul rămânea falit, iar ideea creării unei pături dezvoltate de agricultori români în jurul oraşului se dovedise o utopie.

Eşecul legii de la 1880 avea să fie recunoscut de stat în 1893, într-un context favorabil Moldovei. După o lungă perioadă, funcţiile cheie în stat erau reprezentate de moldoveni, de orientare conservatoare. Mai pragmatici, mai realişti – şi fiindcă situaţia bugetară le-a permis-o – aceştia au reuşit, după 27 de ani de promisiuni, să pună la dispoziţia Iaşului fonduri în schimbul răscum­părării moşiilor oferite anterior de stat. Era foarte târziu, de aceea oficialii epocii au evitat să le mai menţioneze drept „compensaţii”. Dintr-o problemă politică, compensaţiile deveneau rapid o chestiune contabilă. Iaşul pierduse o generaţie, traversase trei decenii de stagnare şi se afundase într-o stare de depresie colectivă şi atmosferă provincială. Compensaţiile au fost o „poliţă” de recunoştinţă naţională impropriu plătită şi tardiv pusă în practică, departe de a surmonta periferializarea adusă de unire.


Pentru referinţe bibliografice şi note de subsol lămuritoare vă îndemn să parcurgeţi studiul domnului Mihai Chiper – Dr., cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Academia Română -Filiala Iaşi, aflat la paginile 145-185:

Archiva-Moldaviae_XI-2019

Volumul XI/2019 poate fi descărcat de pe situl oficial al revistei sau de pe blogul nostru.

Studiul istoricului Mihai Chiper despre Moldova (I): „Valahii ne-au înşelat!”

În perspectiva zilei de 24 ianuarie când sărbătorim „Unirea Principatelor” consider potrivită publicarea unui set de trei articole pe tema moldovenismului. Primele două articole reprezintă părţile unui studiu istoric despre împrejurările politice, economice, culturale şi sociale din Moldova în deceniile ce au urmat acestui eveniment.

Studiul publicat în volumul Archiva Moldaviae are meritul, între altele, de a ilustra modalitatea în care moldovenismul a fost dezarmat moral de Bucureşti prin acuzaţia de „separatism”, ostracizare care a produs o inhibare a patriotismului local prin epurări şi persecuţii politice deschise şi a condus naţiunea română, în timp, la pierderea unui imens capital politic şi cultural reprezentat de tronul Moldovei Mari, capital niciodată recuperat de ideea statului unitar. Studiul este unul uşor de parcurs pentru cei pasionaţi de istorie, care au idee despre reprimarea sângeroasă a separatiştilor ieşeni, despre „legământul de la Primărie” sau despre dizolvarea Consiliului local Iaşi de către Guvern, dar rămâne o lectură specializată şi inaccesibilă celor străini de aceste chestiuni.

Am scris în mod repetat pe acest blog faptul că suntem datori să configurăm un moldovenism românesc consistent, întemeiat pe baze istorice, care să deschidă perspectivele reunificării teritoriilor moldoveneşti şi integrarea acestora în forme de organizare statală românească, proiectate să funcţioneze federativ. Consider că atât moldovenismul sovietic cât şi cel european sunt dăunătoare intereselor naţiunii române şi că suntem prizonierii unor formule explicative ficţionale, complet nerealiste, despre modalitatea în care am putea obţine reunificarea naţiunii şi teritoriilor istorice.

Partea a doua a studiului poate fi citită aici iar memoriul vizând Moldova Mare aici.



„Valahii ne-au înşelat”.
Chestiunea compensaţiilor laşului în acţiunea politică moldovenească după unire (1862-1874) (I)

În ultimul studiu care se referă tangenţial la chestiunea compensaţiilor, Gh. Iacob afirma ca „este dificil de stabilit ce şi cât a primit oraşul Iaşi în urma cererilor din primii ani, după pierderea statutului de capitală”, menţionând numai legea votată în aprilie 1880, mai exact prima ei formă, privind cedarea unui număr de nouă moşii dimprejurul Iaşilor[1]. Aşadar, de la apariţia cărţii lui N. A. Bogdan[2], în urmă cu un secol, istoricii nu au mai aprofundat problema compensaţiilor, mai exact natura litigiilor şi realitatea disputelor post-unire dintre valahi şi moldoveni. Subiectul a fost trecut fie pe lista subiectelor disruptive pentru coeziunea naţională şi confortul memoriei colective, fie a intrat automat în unghiul mort al istoriografiei din cauza grilei de lectură naţionaliste, apoi naţional-comuniste a istoriei. Cu alte cuvinte, ignorarea temei nu ţine atât de curiozitatea ştiinţifică ingenuă, cât de încurajarea amneziei colective despre subiecte care nu figurează între favoritele discursului academic şi politic românesc, în acest context, nu putem să nu remarcăm cum subiectul compensaţiilor şi, în general, problemele Moldovei după unire au fost „securizate” prin amplasarea unui adevărat câmp minat de stereotipuri ideologice[3] care au reuşit să ţină la distanţă istoricii şi apetitul pentru dezbatere, în ciuda apariţiei unor studii curajoase şi remarcabile cu adevărat sub raport ştiinţific, scrise în scopul de a le deconstrui[4].

Un asemenea demers nu a avut ecou istoriografie[5], întrucât universităţile româ­neşti, deşi au orgoliul reprezentativităţii regionale (Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara), concurează toate, de fapt, pe terenul cultivării unei memorii istorice centraliste, în care conceptul de „naţional” îl înlocuieşte complet pe cel de „regional”. Prin urmare, canonul istoriografie nu concepe posibilitatea existenţei unei istorii a Moldovei după 1859-1862 în cadrul României[6], deşi problemele şi parti­cularităţile ei rămân menţionate distinct, precum nu există monografii ale Transilvaniei ori ale Banatului referitoare la perioada ulterioară anului 1918[7].

De ce este importantă în sine problema compensaţiilor? Cu toate că legea din 1880-1882[8] s-a soldat cu unul dintre cele mai mari transferuri de bunuri pe care statul român l-a făcut în favoarea unei autorităţi locale, acest litigiu moldo-valah nu a beneficiat de o abordare coerentă şi unitară, iar informaţiile încă rămân incomplete şi superficial prezentate[9]. Datele se regăsesc împrăştiate în mii de pagini de dezbateri parlamentare şi de consiliu local, interpelări, acte normative guvernamentale survenite într-un interval de aproximativ patru decenii. Paradoxal, istoricii nu au fost atenţi ori interesaţi să consemneze etapizarea dosarului ori finalitatea lui, iar din punct de vedere conceptual se observă mari confuzii – atât în epocă, cât şi acum – asupra ideii de compensaţie, mai exact ce a însemnat în termeni juridici, politici, economici şi istorici.

Scoase din zona triumfalismului şi denaturării, neînţelegerile pe tema compensaţiilor ne oferă o imagine crudă a realităţilor post-unire, în special inca­pacitatea statului şi a elitei politice de a gestiona echitabil pentru Moldova succesul de la 1859. Dosarul aduce la lumină legăminte încălcate între moldoveni şi valahi, o nesfârşită serie de promisiuni neonorate, dezastrul economic pentru Iaşi, motive care au constituit sursele întemeiate ale nemulţumirilor şi naşterea unui tip de acţiune politică pe care astăzi am numi-o regionalistă. Chestiunea a fost escamotată de discursul unionist din secolul al XIX-lea şi, cum menţionam anterior, intens discreditată de istoriografia naţional-comunistă, dornică să păstreze autoritatea fară fisură şi operaţionalitatea politică a conceptelor din secolul al XIX-lea peste care regimul comunist şi-a grefat ideologia. Această situaţie obligă orice istoric să reia de la zero interpretarea dezbaterilor din Cameră şi Senat, adeseori trecute cu vederea sau, pur şi simplu, răstălmăcite. Nu ai cum să descrii realitatea acelor vremuri fară o relectură, cu citate extinse, care să evite diferitele decupaje „istoriografice” ale dezbaterilor parlamentare. O perspectivă corectă trebuie să pună în drepturi relevanţa de neocolit a conflic­tului existent între o agendă a intereselor moldoveneşti, regionalistă, şi o agendă centralistă, susţinută puternic în majoritate de munteni şi olteni. Ca proble­matică, ele premerg dezbaterile parlamentare interbelice dintre ardeleni şi regăţeni, prin punerea în discuţie a unei specificităţi moldoveneşti, a necesităţii descentralizării, dublată de militantismul pentru o arhitectură a administraţiei în care să se regăsească reprezentată viziunea moldovenilor asupra funcţionării şi balanţei de putere în stat.

Pe ce argumente putem susţine existenţa unui regionalism moldovenesc în epocă? Aşa cum, în perioada la care ne referim, nu avem partide propriu-zis instituţionalizate, cu denumire, statut, program (Partidul Naţional Liberal se constituie „oficial” în 1875, Partidul Conservator la 1880), dar vorbim de liberali şi conservatori, nu avem nici o denumire propriu-zisă a centraliştilor şi regionaliştilor, deşi ei funcţionează şi operează ca atare în contextul proble­melor apărute după unire în cazul Moldovei. Prin urmare, în afara clasicelor diferenţe folosite de istoriografie ca modele explicative în epocă între liberali şi conservatori, burghezie şi moşierime[10], între republicani şi monarhişti, între adepţii dinastiei străine ori ai celei pământene, este extrem de utilă, pentru veridicitatea şi coerenţa istoriografică, introducerea unei distincţii evidente şi perfect funcţionale: aceea dintre regionalişti şi centralişti.

În primul rând, în dezbaterile şi voturile Camerelor, în problemele reven­dicate de moldoveni după 1862 – transferul Curţii de Casaţie la Iaşi, o paletă mai largă de compensaţii, dar şi insistenţa pentru descentralizare – opţiunile ideologice stânga/dreapta, radicali/ moderaţi, republicani/monarhişti se reconfigurează, separându-se noi majorităţi din punctul de vedere pro sau anti-Moldova[11]. Dacă, sub raport discursiv, centralismul rămâne ermetic, egal şi perfect coerent cu sine însuşi pe întreaga perioadă, regionalismul este reactiv şi configurabil în funcţie de evoluţia, situaţia, planurile centrului şi efectele centralizării. Unii dintre conservatori şi liberali îşi părăsesc colegii şi poziţiile tradiţionale, militând ori votând alături de adversarii lor politici în cazul special al revendicărilor Moldovei. Ca să nu mai vorbim de faptul că unii dintre munteni votează alături de moldoveni în chestiunea Curţii de Casaţie în 1862, 1866 şi 1867, tocmai plecând de la principiul descentralizării[12] şi având o înţelegere a intereselor regionale. Apoi, în funcţie de agenda şi nevoia susţinerii intereselor moldoveneşti, foşti lideri unionişti-centralişti rigizi, precum Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Gr. M. Sturdza, îşi reinventează identitatea politică. Kogălniceanu tranşează la 1862 rămânerea Curţii de Casaţie la Bucureşti, acuzând în Adunare „separatismul” proiectului, pentru ca, la 1867, să fie mai coerent în susţinerea transferării Curţii la Iaşi decât cei pe care-i acuza la 1862 de „separatism”. Alături de Kogălniceanu, Epureanu şi Sturdza sunt şi alţii[13], ceea ce ne spune că identitatea politică a aşa-numiţilor „separatişti” se transformă treptat după 1862, dar mai ales după 1866, întâlnindu-se cu foşti centralişti-unionişti dezamăgiţi de funcţionarea unirii pe terenul de luptă împotriva Bucureştiului/ Valahiei/centrului şi al revendicării descentralizării. Uneori, ca să dăm doar un exemplu, expresia regionalistă o regăsim evidenţiată în tensiunile electorale dintre „roşii” munteni şi liberal-moderaţii moldoveni: „Roşilor spune-le că soarta ţării nu atârnă de alegerile din Craiova. Să ştie că astă dată Moldova [1869 – n.n., M.C.] are să trimită 70 de deputaţi care nu vor mai permite ca gloatele din Bucureşti să ocârmuiască 33 de judeţe ale României”, îi transmitea M. Kogălniceanu[14] unui prefect din Olt. Pentru Kogălniceanu, radicalii erau „noroiul din Bucureşti”, care voiau să domine Parlamentul. Inevitabil, urmare acestei înfruntări, radicalii îl etichetau pe „omul de la 2 mai” moldovean separatist[15], un calificativ în logică iacobină şi complet neadevărat. Ceea ce ne deschide ochii asupra abuzului şi uşurinţei cu care istoriografia a preluat verbiajul radicalilor, roşii munteni, şi descendenţilor lor, folosind termenul până la 1900 (sau chiar mai târziu) în accepţiunea utilizării dinainte de 1859.

Deşi diabolizat, conceptul de „separatism” după unire, dar în special după 1866, trebuie evaluat în primul rând ca o formă de reacţie regionalistă. Paul Michelson sesizează un aspect care poate fi considerat cheia de interpretare a nesfârşitelor acuze de separatism, atunci când interesele regionale ale Moldovei erau puse în discuţie:

Din păcate, sperietoarea separatistă – care nu era foarte reală şi nici foarte puternică – a fost utilizată de centralişti ca să extindă puterile regimului de la Bucureşti şi să înăbuşe legitimitatea preocupărilor regionale şi expresia lor. Aceasta a rămas un topic pe termen lung în România şi o nenorocire în cultura ei politică[16].

A. D. Xenopol evidenţia aceeaşi transformare a mişcării politice şi o propunea ca o metodă de chestionare, direcţie însă nedezvoltată de istoriografie. Potrivit lui, „separatismul” trăise o perioadă de tranziţie după 1862 şi îşi jucase ultima carte la 3/15 aprilie 1866, dar după aceea rămâne „un vlăstar înfrăţit, acela al revendicărilor moldovene şi mai ales ieşene, care va avea o mult mai trainică putere de viaţă, ca unul ce este întemeiat pe fapte netăgăduite ce lovesc simţimântul dreptăţei altoit pe jignirea intereselor”. Însuşi Xenopol, în activitatea sa revendicativă pentru Iaşi şi Moldova, se plasa pe o platformă regionalistă, tributară însă marjei de libertate reduse a vremurilor sale[17].

În cultura politică valahă, centralistă, care încet-încet devine canon naţional, acuza de „separatism” a fost utilizată nedrept, inadecvat şi acuzator, desemnând acţiunile, mişcările ori pe oamenii politici moldoveni care au îndrăznit să se atingă şi să ridice problema intereselor regionale. Un instrument de construire a acestei versiuni a istoriei a fost şi încă este etichetarea sancţionatorie[18].

Stigmatul politic a fost preluat şi dezvoltat de vocabularul istoriografie contemporan[19], care îi plasează pe revendicatorii compensaţiilor în registrul derizoriu. Cererile pentru strămutarea la Iaşi a Curţii de Casaţie sunt considerate „răbufniri de orgolii” ale moldovenilor[20]. Dintr-o perspectivă teleologică a unirii, purtătorii discursului nu sunt doar stigmatizaţi, ci „invalidaţi” istoric, excluşi din categoria interlocutorilor credibili pentru posteritate după metodele propagandisticii politice. „Depăşiţi de ritmul derulării evenimentelor”, ei se făceau vinovaţi de „afişarea unor atitudini refractare”; „adversarii progresului n-au încetat să insinueze tot soiul de preziceri dintre cele mai sumbre în legătură cu soarta capitalei «sacrificate»”[21]. De cealaltă parte, unioniştilor/centraliştilor li se rezervă atribuţii exclusiv pozitive: sunt înţelepţi, lucizi, progresişti, realişti, de „bună credinţă”[22]. Stereotipizarea ideologică prin intermediul caricaturizării ori abordării apologetice este explicabilă, dar nu scuzabilă. Într-un stat unde proiectul unirii românilor a fost ridicat de la statutul unui construct politic al elitelor din secolul al XLX-lea la rangul unui „vis secular” care începea cu Mihai Viteazul, nu au fost agreate întrebări raţionale precum: ce fel de unire/ uniri am avut, cât de viabile au fost, ce probleme de dezvoltare au generat, cine au fost perdanţii şi câştigătorii[23]?

Cum vom vedea, subiectul este abordat cu o crispare imposibil de disimulat. Compensaţiile au fost recunoscute şi tratate, în sine, ca nişte reparaţii. Mai exact, o plată a unor daune ale unui proces în care o parte a fost dezavantajată, „sacrificată” pentru binele altei părţi. Sigur, ar fi de dorit să spunem – aşa cum afirmau centraliştii – că sacrificiul Iaşului în special s-a făcut în interesul tuturor, dar moldovenii (regionalişti) din epocă au fost de altă părere[24] şi nu putem să le ştergem vocea ori să le ignorăm acţiunile numai pentru ca posteri­tatea să creadă că funcţionalitatea unirii şi a noului stat rămân nechestionabile. Prin urmare şi semnificaţia compensaţiilor diferă pentru regionalişti şi centralişti. În timp ce regionaliştii le-au interpretat ca „o datorie contractată de stat, un drept câştigat de oraş”, o „tranzacţie între comuna Iaşi şi stat”, centraliştii au dorit să le califice drept „donaţie” în sensul de „dar”, tocmai pentru a nu sugera că Valahia ar recunoaşte implicit existenţa unei culpe faţă de Moldova privind rezultatele inechitabile ale unirii. Remarcăm, aşadar, cât de inconfortabil din punct de vedere psihologic era pentru observatorii vremii acest dosar de nego­ciere dintre moldoveni-munteni/regionalişti-centralişti. Cazul pune în discuţie sinceritatea sentimentelor reciproce, în care „fraţii” îşi fac reproşuri parcă ilustrând un proverb popular – „frate-frate, dar brânza-i pe bani!” Se constata, foarte tăios, că proclamarea principiului unirii nu era suficientă, ci el mai trebuia „introdus în inimile oamenilor, ca să prindă rădăcină”[25], ţinându-se cont că interesul patriotic nu trebuia să jignească interesul material, iar unirea între fraţi se dorea pusă pe un „tărâm de echitate”. Este dosarul în care se acuza „înşelătoria” sistematică a muntenilor, lipsa lor de cuvânt în raport cu promi­siunile făcute succesiv, în diferite momente cruciale, constatându-se, după cum spune A. D. Xenopol, „o adâncă jignire asupra modului cum se înţelese a se aduce unirea la îndeplinire”[26]. Compensaţiile sunt, prin urmare, o oglindă retrovi­zoare a unirii deposedate de mitologie patriotică. În termenii unui regionalist al vremurilor, dilema unirii moldo-valahe era următoarea: „Oare principiul de consolidare a naţiunei române putea-va să cuprindă în sine destrucţiunea unei societăţi române [Iaşii – n.n., M.C.]”[27]?

Un detaliu, aparent minor, este legat de conotaţia locală sau regională atribuită compensaţiilor. Sunt ele relaţionate exclusiv cu oraşul Iaşi, un caz particular, local şi izolat, cum par să înţeleagă centraliştii, sau declinul fostei capitale este doar cel mai vizibil aspect al unor probleme structurale cu care începea să se confrunte Moldova în ansamblu (spre deosebire de Muntenia)? Răspunsul implică o analiză economică pe care istoriografia nu o poate realiza în acest moment[28]. Tehnic vorbind, discuţiile au fost axate pe fosta capitală, dar măsurile nu erau propuse exclusiv de ieşeni, ci susţinute de deputaţi din toată Moldova. Panait Cazimir era deputat ales în Dorohoi în 1862, când deschidea seria revendicărilor moldovenilor, cerând stabilirea Curţii de Casaţie la Iaşi. De-a lungul timpului, o serie de deputaţi, aleşi în diferite circumscripţii, militau pentru compensaţiile Iaşului, prin aceasta ei subînţelegând revendicările Moldovei.

La fel de important: care erau categoriile politice ce revendică compen­saţiile? Şi ce tip de compensaţii erau avute în vedere de fiecare? Fracţionistul Nicolae Ionescu cerea, în primul rând, fonduri pentru înfiinţarea unei instituţii de credit pentru susţinerea comercianţilor români împotriva concurenţei evreieşti; Titu Maiorescu şi Mihail Kogălniceanu vedeau compensaţiile şi sub aspectul transformării Iaşului într-o cetate intelectuală, culturală şi ştiinţifică, un Oxford românesc; Gh. Mârzescu şi Panait Cazimir cereau compensaţii „morale”, cu mare încărcătură politică, precum a fost Curtea de Casaţie. Niciunul dintre aceştia nu uita să treacă în rândul priorităţilor calea ferată. Aşadar, compen­saţiile adecvate difereau în viziunea celor întrebaţi.

În această primă parte a studiului ne vom rezuma la prezentarea discuţiilor politice parlamentare care au configurat problema compensaţiilor în perioada 1862-1874, monopolizate de chestiunea Curţii de Casaţie în 1862, 1866-1867, urmând ca în a doua parte a articolului (rezervată numărului următor al revistei „Archiva Moldaviae”) să prezentăm detaliile şi impedimentele apărute în dosarul compensaţiilor, care se încheie la începutul secolului XX.

*        *        *

La finalul anului 1861, deputaţii moldoveni îi cereau lui Al. I. Cuza, cu prilejul ultimei întruniri la Iaşi, să ia măsuri pentru apărarea intereselor locale ale Moldovei[29]. Entuziasmul unirii se estompase puternic, iar notabilităţile ieşene, funcţionărimea şi cercurile comercianţilor, parcă trezite „din o lungă aiurare”[30], înţelegeau că urmau să se confrunte cu o situaţie fără precedent, impredictibilă prin efecte: transferul structurilor de putere şi pierderea instituţiilor. „Văduvită de domnie”, capitala Moldovei era obligată să accepte perspectiva periferializării. După Convenţia de la Paris, Curtea de Casaţie trebuia să aibă reşedinţa la Focşani, iar când moldovenii au văzut că intenţia era să fie stabilită la Bucureşti, au început să strângă semnături pentru instalarea ei la Iaşi, potrivit ziarului „Viitorul”[31]. De ce s-au focalizat moldovenii pe Curte, ce reprezenta instituţia şi care erau raţiunile confruntării pe localizarea ei? Controversele în jurul transferului se înscriu în contextul construcţiei dificile a României în conformitate cu principiul naţiunii indivizibile ce respingea descentralizarea şi federalismul. Pentru regionalişti, amplasarea ei în Iaşi ar fi „păzit o reciprocitate reală şi o relaţie între Moldoveni şi Munteni pe un principiu de egalitate” cu Bucureştiul, care avea Guvernul, Domnul şi Adunarea. Iaşul să fie vizitat de munteni, să „se înveţe a se cunoaşte unii pre alţii în ţările lor. O reciprocitate de comunicaţie ca aceasta ar fi avut un avantaj şi moral şi material pentru ambele ţări”[32]. Centraliştii nu credeau că mai trebuia să existe „moldoveni” şi „munteni”, ci doar „români”, iar Curtea reprezenta garanţia unităţii statale; acceptarea plasării la Iaşi însemna recunoaşterea a două capitale, deci „dualismul în corpul naţiunii” şi existenţa unei rivalităţi politice între Bucureşti şi Iaşi, Moldova şi Valahia. Unirea nu se manifesta numai prin localizarea teritorială a instituţiilor, ci prin concentrarea instituţiilor autorităţii politice, a puterii[33].

Înaintea instalării Curţii de Casaţie la Bucureşti, Panait Cazimir propunea, în 28 februarie 1862[34], alături de nouă deputaţi moldoveni, stabilirea sediului la Iaşi drept „o compensaţie” pentru pierderile suferite de acest oraş, iniţiativă reluată şi de Dimitrie G. Văsescu la 9 martie[35]. Dezbaterile din Cameră din 14 martie relevă o sciziune profundă de viziune între deputaţii moldoveni. O parte a grupului politic de la nord de Milcov solicita dovezile unor cedări ale valahilor, ca o demonstraţie de înţelegere şi apreciere a sacrificiilor Iaşului, în timp ce o altă parte, minoritară dar mai influentă – Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu şi Gr. M. Sturdza -, susţinea o centralizare completă la Bucureşti. De altfel, nu numai grupul moldovenilor era profund dezbinat; argumentele contrare îi separau în tabere adverse şi pe munteni. Raportul delegaţilor secţiunilor referitor la propunerea lui Panait Cazimir pentru aşezarea Curţii de Casaţie la Iaşi era citit de Mihail Kogălniceanu. Secţiunea I lăsa Guvernului şi Adunării dreptul să decidă, secţiunea II se pronunţa în favoarea Iaşului, secţiunea III respingea propunerea, dar o înlocuia cu o contrapropunere, un plan de compensaţii gândit de M. Kogălniceanu, susţinut de Manolache Costache Epureanu, C. A. Cottescu şi Mihail Marghiloman[36]; secţiunea IV cerea să se consulte Guvernul mai întâi, iar secţiunea V a lăsat decizia la iniţiativa Executivului. Prin urmare, situaţia părea în această fază legislativă relativ echilibrată, urmând ca amplasarea Curţii de Casaţie să se decidă în Adunare.

La 1862, Kogălniceanu se manifesta ca un centralist rigid şi încrezător în beneficiile unirii. Centralismul fară rezerve urma să fie taxat de adversarii săi ieşeni, cum era Theodor Codrescu, ce a reţinut şi pus la dispoziţia posterităţii celebra frază rostită de Kogălniceanu în decembrie 1863 „că mai bucuros ar fi să vadă crescând iarbă pe uliţele Iaşilor, decât să consimtă la strămutarea Curţei de Casaţie la Iaşi”[37]. O povară de imagine, pe care, ani de zile, în campaniile electorale ulterioare, Kogălniceanu va încerca să o repare în ochii ieşenilor. La alegerile din primăvara lui 1869, promitea într-o telegramă adresată primarului de Iaşi, Ioan Antoniadi: „Mă voi sili ca, sub administraţiunea me, să nu crească iarbă pe stradele Iaşilor, căci atunci aru creşte şi în casa mea părintească”[38]. În spatele propunerii amplasării Curţii de Casaţie la Iaşi, Kogălniceanu credea că se aflau doar foşti separatişti lipsiţi de viziune, agăţaţi de frustrări pentru a-şi asigura continuitatea politică. Mai târziu, cum vom vedea – după adâncirea crizei Iaşului şi experienţa guvernării din timpul lui Al. I. Cuza, a epurării moldovenilor din aparatul central la 11 februarie 1866, dar şi a blocajului politic întâmpinat în două rânduri la validarea mandatului de deputat -, entuziasmul faţă de responsabilitatea politică valahă i se temperează, preluând chiar ideea mutării Curţii de Casaţie la Iaşi.

La 1862, propunerile compensatorii avansate de Kogălniceanu în Adunare se refereau la următoarele aspecte:

1. Menţinerea şi dezvoltarea şcoalelor superioare şi inferioare din Iaşi, şi îndeosebi dezvoltarea Universităţii; 2. întemeierea Iaşilor ca antreprozit liber de mărfuri; 3. înjumătăţirea impozitului fonciar până la o nouă evaluaţiune a imo­bilelor; 4. Desfiinţarea accizelui pe vin pământean şi a contribuţiuneai pusă pe acest articol în folosul statului. Asemenea desfiinţarea harabagilecului [harabagilâc – n.n., M.C.], care este una din cele mai mari împiedicări puse comerciului şi libertăţii comunicaţiunelor; 5. Stimularea lucrărilor publice din Iaşi şi îndeosebi isprăvirea catedralei şi a cazarmei de la Copou; 6. Completarea liniilor de şosele ce sînt încă (în) pregătire între Iaşi şi Botoşeni, asemenea şi între Iaşi şi Roman, precum şi construcţiunea şoselei până la Sculeni; 7. Curăţirea Prutului pînă la Ţuţora spre a se face navigabil pentru vase atît cu vapor, cît şi cu văluri; 8. Aşezarea unei Camere de Comerciu şi promulgarea legei cambiale; 9. în sfârşit, grabnica construcţiune a unei căi ferate[39].

În opoziţie cu Mihail Kogălniceanu, câţiva reprezentanţi moldoveni puneau în evidenţă efectele negative ale centralizării. Dimitrie G. Văsescu, delegat al minorităţii delegaţilor pe legea din 1862, dezvolta argumentele unei platforme administrative descentralizatoare, arătând că „separatiştii” rămăseseră o partidă care profita de situaţia existentă, găsind argumente în decăderea Iaşilor, a decepţiilor „care uşor se pot naşte din jignirea intereselor materiale”. Potrivit lui, ieşenii mai aveau „amorul propriu şi nobila ambiţiune de a avea în sânul lor Curtea de Casaţiune ca cel mai suprem tribunal judecătoresc” până la înfiinţarea căilor ferate care să lege Iaşul de Bucureşti. În ordine cronologică, Văsescu era primul care enunţa un set de argumente ce vor fi reluate şi dezvoltate în anii următori. Un prim argument moldovenesc era acela că principiul unirii nu cerea ca instituţia Curţii de Casaţie să fie „numai decât în Bucureşti”; aşezarea la Iaşi ar fi fost un „mijloc de consolidare a unirii, în vreme ce respingerea propunerii susţinute de mai bine de 2/3 din deputaţii Moldovei” ar fi „sămânţa dezbinării zvârlite pe pământul unirii”. Apoi, din punctul de vedere al echilibrului puterilor în stat, ideea înfiinţării la Bucureşti, sub supravegherea Guvernului, era incom­patibilă cu independenţa instituţiei şi aceste chestiuni ţineau de onorabilitate, ştiinţa şi independenţa membrilor; o altă obiecţie se referea la existenţa unei opinii publice puternice la Iaşi, întrucât aceasta a mers chiar înaintea Bucureştilor[40].

El introducea în dezbaterea parlamentară şi un exemplu menţionat frecvent în ideile moldovenilor despre descentralizare, acela al Italiei, unde Curtea de Casaţie fusese oferită drept compensaţie oraşului Torino, după ce, prin unirea Piemontului cu Lombardia, instituţia ajunsese un timp la Milano. Alt exemplu era Belgia, care avusese o vreme Curtea la Anvers pentru „înflorirea acestui oraş” şi numai după îmbunătăţiri a fost dusă le Bruxelles. Cu alte cuvinte, alte state civilizate care „au vărsat sângele lor pentru unire nu au făcut aceasta din motive de separatism”[41].

Mai târziu, se înmulţeau exemplele din spaţiul european unde descentralizarea funcţiona benefic. Când capitala Imperiului Rus a fost mutată la Petersburg, Moscova şi-a păstrat o parte a statutului rămânând locul încoronărilor; în Prusia, acelaşi exemplu: Berlinul era capitală, iar la Konigsberg se făceau încoronările în avantajul comerţului şi industriei; Saxonia avea reşedinţa administrativă la Dresda, dar „a doua capitală”, cea comercială şi industrială, era la Leipzig; Uniunea dintre Suedia şi Norvegia avea capitala la Stockholm, dar Kristiania [Oslo], capitala Norvegiei, nu rămăsese „în ruinare”[42] etc. Kogălniceanu alegea la 1862 să-l combată pe Văsescu:

Deşi am lucrat pentru unire şi ţin a se consolida, dar am cerut totdeauna şi cer ca Moldova şi Iaşul mai ales, care a făcut sacrifice pentru această Unire, să nu rămână în părăsire. Dar n-am socotit că instituirea Curţii de Casaţiune ar fi mijlocul cel mai nemerit de a asigura prosperitatea oraşului. De aceea noi am zis numai că trebuie a plăti un tribut sentimentelor unioniste şi patriotice ale ieşenilor prin măsurile ce am arătat[43].

Era perioada în care Kogălniceanu era convins că stabilirea Curţii de Casaţie la Iaşi nu ar alina suferinţele „fostei capitale a Moldovei, ci ar satisface interesele avocaţilor care vor să-şi pledeze procesele la doi paşi de casă, iar nu la 28 de poşte şi ajută pe alţii care vor să-şi facă trebuşoarele”[44].

Panait Cazimir, iniţiatorul amendamentului, consemna schimbarea bruscă a atmosferei „frăţeşti” din şedinţa Camerei. Susţinea că „persoana sa a fost sfâşiată în toate modurile”, iar misiunea îi era foarte grea, întrucât avea în faţă un parti pris[45]. În mândria sa de „sincer unionist” în care se considera lovit, el indica exemple prin care alte state au ales să-şi consolideze unirea, precum Italia. Cazimir aprecia contra-propunerile lui Kogălniceanu „nişte mijloace evazive”, iar „lucrările foarte anevoie de realizat”. Credea că liniile ferate nu se puteau face decât în trei-patru ani, iar navigabilitatea pe Prut era şi mai greu de estimat; în plus, din înfiinţarea antrepozitului, „Iaşul nu poate trece un profit din cauza poziţiei sale; tribunalele comerciale – nu pot fi de folos, dacă comerţul s-ar stinge cu totul”.

Tensiunea acestor discuţii era marcată de o ostilitate aproape fizică. Cazimir devoala o campanie de intimidare a cărei ţintă devenise. După o clasică acuzaţie că era „un separatist ascuns”, el respingea ideea că a luat parte la vreun „act anti-naţional” şi acuza existenţa „unei apostrofări curioase”[46], aceea că, în diverse întâlniri informale, muntenii afirmau că la Iaşi era „cuibul separatiştilor, că sunt buni de împuşcat”[47]. Informaţia era preţioasă, pentru că prefigura, în viziunea valahilor, regimul violenţei legitime pe care statul era îndreptăţit să o utilizeze împotriva celor etichetaţi drept „separatişti”. Pe de altă parte, observăm nu doar că însăşi descentralizarea era condamnată în termeni etici, ca imorală şi nedemnă în raport cu unirea şi considerată o formă de separatism ascuns, dar şi că unioniştii iacobini valahi semantizau abuziv unionismul, suprapunându-l centralismului[48]. Dimpotrivă, descentralizatorii moldoveni, precum Cazimir, priveau Curtea de Casaţie la Iaşi ca o formă de întărire a unirii, ca un sprijin moral acordat ei prin satisfacerea intereselor locale, ale Iaşului. „Un om ce vine în toată curăţenia cugetului său – arăta P. Cazimir – să facă o propunere nevinovată, ce poate fi mărturisită de toate inimile bine simţite, de toate duhurile bine cugetate, nu este un trădător de patrie”. Ca să-şi dovedească buna credinţă, Cazimir citea o depeşă, primită din partea Consiliului local Iaşi, subscrisă de 790 de ieşeni[49]. Deputatul lua apărarea celor care au subscris depeşa, acuzaţi de centralişti că erau „nişte avocaţei fără nici o opinie publică”; el apelează la

[…] stânga, la acea parte din Cameră înfocată pentru liberalismul ce reprezintă totdeauna în parlament elementul ultraliberal […] să depărteze preocupaţiunea ce are că această propunere ar slăbi causa naţională sau ar jigni importanţa politică din afară a Statului Român; căci nu este vorba decât de a da un ajutor moral şi material pentru consolidarea unirii[50].

Societatea ieşeană era profund divizată. Unionişti „vechi”, nesatisfăcuţi de rigiditatea şi optica Bucureştiului (Costache Rolla, Theodor Codrescu), se coalizaseră cu foşti „separatişti”, pe o platformă descentralizatoare, precursoare a unor forme de regionalism. Fluiditatea şi fragmentarea opţiunilor societăţii ieşene era exprimată şi în Adunare. Kogălniceanu, de exemplu, punea la îndoială faptul că semnatarii depeşei amintite de Cazimir ar fi reprezentanţii adevăraţi ai comunei şi susţinea că printre semnatari ar fi un fost „secretar de-al lui Vogoride când se persecutau unioniştii”[51]. Kogălniceanu arăta că a primit şi el o altă depeşă de la Iaşi, semnată de mai multe persoane onorabile, foşti consilieri municipali, foşti deputaţi, foşti directori de ministere, profesori etc, care cereau apărarea intereselor materiale ale laşului, dar nu prin intermediul Curţii de Casaţie, „căci aceasta nu interesează decât pe avocaţi, ca să poată pleda la doi paşi de casele lor”. Pretindea că nu acuzase niciodată pe nimeni de separatism şi avea depeşe despre dezordini iscate în Iaşi „sub inspiraţia preşedin­telui Municipalităţii [Teodor Burada – n.n., M.C.[52]], că s-a luat portretele lui Kogălniceanu şi Panu ca să se ardă în efigie. Eu am în Iaşi femeia şi copil şi mă tem pentru dânşii”. În final, Kogălniceanu pleda pentru stabilirea curţii la Bucureşti, unde trebuiau „centralizate toate corpurile mari ale statului”, iar laşului să i se facă îmbunătăţirile materiale de care are trebuinţă[53].

Disputa moldovenilor – să-i spunem, cu rezervele de rigoare, o dezbatere avant la lettre între regionalişti şi centralişti – era întreruptă de intervenţiile a doi munteni, care, lesne de înţeles, susţineau varianta unui centralism fară compromisuri. Prim-ministrul Barbu Catargiu anunţa interesul de a acorda Iaşului ceea ce-i trebuie, dar amintea motivul pe care Guvernul nu-l luase în considerare în privinţa amplasării curţii: oraşul se afla într-o „margine extremă”, greu accesibilă pentru cei din extremitatea cealaltă a ţării, Oltenia. Într-o logică exclusivă de partizanat politic, Catargiu le atrăgea atenţia unioniştilor că „grupa separatiştilor” urmărea „răcirea între noi”, prin lansarea unei dezbateri despre amplasarea Curţii de Casaţie la Iaşi. În discuţie intervenea tăios şi principele G. Ştirbei, respingând ideea compensaţiilor după modelul italian, fiindcă, spunea el, Italia nu avea un centru pentru că nu „avea o capitală”. „Deputaţii care au subscris propunerea – acuza Ştirbei – vor să aibă două capitale: Iaşii şi Bucureştii”. Întrebându-se ce-i lipsea statului ca să fie o Românie „tare”, el credea că tocmai „centralizarea puterilor, care face puterea unui Stat”, şi avertiza că totul putea eşua în separatism:

Dacă o veţi transporta la Iaşi, departe de puterea executivă, la umbra inamovibilităţii sale, mă tem că Curtea noastră de Casaţiune să nu se crează acolo departe o putere necunoscută, mai mare, să nu devia Parlamentul lui Ludovic XTV, care refuza de-a recunoaşte autoritatea, şi mi-e frică, d-lor, să nu ajungă acolo încât să poată veni un Ludovic XIV şi să o dea afară cu biciuşca.

El îl acuza pe Cazimir că, prin depeşe telegrafice, „a excitat spiritele în Iaşi, a vrut să exerseze o presiune asupra acestei Adunări”[54].

După scurtele, dar provocatoarele atacuri muntene, moldovenii se dezlănţuiau printr-o serie de intervenţii ce urmăreau să demonteze discursul centralist ce distorsiona realitatea solicitărilor prin identificarea peste tot a intrigilor sepa­ratiştilor. De pildă, viitorul locotenent domnesc de la 1866, care va contribui ulterior la reprimarea mişcării separatiste de la 3/15 aprilie, Lascăr Catargiu, spunea că subscrisese pentru instalarea Curţii la Iaşi, iar muntenii n-ar mai fi stat la îndoială dacă „ar fi văzut stăruinţele tuturor respectabililor cetăţeni din Iaşi la pornirea spre Bucureşti”. De asemenea, el protesta împotriva credinţei lui Kogălniceanu că propunerile ar „avea alte scopuri ascunse” şi că nici secretarul lui Vogoridi, nici evreii nu l-au determinat să o subscrie[55].

Iaşi – o nouă Vendee la orizont

Ceea ce nu acceptau sau nu înţelegeau muntenii, din raţiuni diverse, era reformularea agendei şi a loialităţilor patriotice ale foştilor separatişti moldoveni dinainte de 1859, pe măsura reconfigurării identităţii lor politice şi adaptarea modalităţilor de acţiune la realitatea unui stat unificat. Ataşamentul separatiş­tilor faţă de un stat la apariţia căruia se împotriviseră era suspect in perpetuum, dar e cert că ei nu rămăseseră încremeniţi în „proiectul” dinainte de 1859 şi căutau nişte formule de acomodare. Cu trecerea vremii, au găsit, paradoxal, puncte comune de vedere cu dezamăgirile foştilor unionişti deranjaţi de centralismul fără rest şi iacobinismul majorităţii muntenilor. Pentru munteni era comod şi util politic să eticheteze această nouă solidaritate în jurul intereselor moldoveneşti ca pe o etapă mai rafinată a conjuraţiilor separatiste. Ei profitau de semantizarea termenului de „separatist” prin aceea de insurgent/trădător/ anti-naţional, pe care mulţi moldoveni au încercat, fară succes, să o deconstruiască în deceniile următoare. Relevant era cum Dimitrie Văsescu combătea acuza:

Chiar separatiştii, după împlinirea Unirii, sunt unionişti, căci cred că ceea ce s-a făcut ar fi nenorocire de a jigni cât de puţin. […] Un separatist a zis „am lucrat contra Unirii, dar acum de vreme că s-a făcut trebuie s-o susţinem, căci acum, lucrând contra ei, lucrăm contra intereselor noastre comune”. Şi în fine nu ştiupentru ce aruncăm atâtea vorbe rele asupra separatiştilor; dacă au susţinut un principiu opozit nouă, ei poate l-au susţinut cu aceeaşi convicţiune ca şi noi că fac bine patriei lor. Prin urmare, resping toate invectivele ce se aruncă asupra unei părţi din compatrioţii noştri. Eu nu văd în propunere decât un spirit de fraternitate, de simpatie[56].

Totodată, el ataca raţionamentul potrivit căruia prin amplasarea Curţii de Casaţie la Iaşi „s-ar vătăma unirea, nu doar interesele ieşenilor”. Oamenii de stat din Adunare nu erau datori doar să declare un principiu – observa extraordinar Văsescu -, ci trebuiau să ştie „a-1 introduce în inimile oamenilor, ca să prindă rădăcină”. Acest proces, de câştigare a inimilor moldovenilor, părea într-un impas major şi greu de rezolvat.

La rândul său, principele Gr. M. Sturdza, deşi nu subscrisese la proiectul stabilirii Curţii de Casaţie la Iaşi, protesta împotriva etichetării ca „separatişti” a celor 23 de deputaţi moldoveni (din 28 semnatari ai legii). Jignit în patriotismul moldovenesc, afirma că nu exista

[…] nici un cuvânt pentru a considera pe deputaţii de dincolo de Milcov ca separatişti, ca federalişti, şi oraşul Iaşi ca o Vendee contra căreia ar trebui să trimitem tunurile noastre […]. Dar, dacă în adevăr s-ar ivi vreodată un partid separatist, o Vendee, fie aici, fie dincolo de Milcov, nu cred că va fi unul din noi care să nu fie gata a se pune în fruntea coloanelor care vor merge a înăbuşi chiar în sânge orice încercare de separatism[57].

Din acest punct de vedere, centraliştii moldoveni şi munteni păreau să fie de acord.

Ceea ce observăm în dezbaterile deputaţilor centralişti era schimbarea completă a atitudinii reverenţe faţă de Iaşi, „leagăn al unirii”. Potrivit iacobinis­mului muntenesc, fosta capitală căpătase tuşele groase ale unui oraş cu potenţial turbulent, „cuib de separatişti”, ce revendica avantaje şi concesii cu supramăsură, corupt pe deasupra de interesele evreieşti, prin urmare incapabil să găzduiască instituţii esenţiale ale statului naţional. Era doar începutul unei suprapuneri de reprezentări negative peste blazonul unionist, în cea mai mare parte fabricate de centraliştii munteni, dar propagate şi de moldoveni. Iaşul devenise pentru munteni o bătaie de cap, o comunitate contestatară, pe care nu reuşeau să o convingă să treacă la „calea cea bună”, să o pacifice, fiindcă ridica obiecţii neaşteptate, blocând realizarea rapidă şi facilă a luminosului stat unitar şi centralizat. Dar tocmai acţiunea de centralizare se făcea vinovată de periferializarea Iaşului. Prin plecarea la Bucureşti a celor mai înstăriţi şi energici moldoveni, se lăsa liber câmpul de acţiune dinamicei şi întreprinzătoarei comunităţi evreieşti, care, în contextul unui oraş văduvit de instituţii, putere şi finanţe, căpăta brusc o relevanţă neaşteptată[58].

Anastasie Panu, care nu subscrisese petiţiei moldovenilor, confirma inte­resul opiniei publice din Iaşi, dovedit printr-o depeşă primită personal: „Ieşănii blastămă ora în care te-au ales mandatariu, ei jură a nu te mai alege, fiindcă ai combătut instalarea Curţii de Casaţiune aice”[59]. Într-un discurs ale cărui argumente vor fi deseori invocate în demonstraţia muntenilor/ centralistilor, în anii 1866 si 1867, împotriva mutării la Iaşi a Curţii, el susţinea că amplasarea la Bucureşti ar însemna să lucreze „lesne” cu Guvernul. Panu acuza corupţia din Iaşi:

Curtea de Casaţiune trebuie să fie la Bucureşti, şi convicţiunea mea se întăreşte cu atât mai mult când mă report cu cugetarea la toate scandalurile urmate în diferitele noastre trebunaluri din Iaşi, când mă report cu cugetarea la indivizii aceia care vindea şi cumpăra dreptatea în coridorile palatului administrativ, cum vor sta acum la scara palatului aşteptând pentru ca se profite de nemernicia lor.

Pe de altă parte, Panu se oprea asupra „presimţirilor” rele pe care unii le aveau prin „pierderea Moldovei în Unire”.

De unde vin dar aceste triste presimţiri? Cea mai mare parte din perspectiva sistemului de centralisare administrativă ce presumă că va resulta din această unificare, dânşii cred că toate se vor sacrifica unui asemine sistem, că interesele particulare precum cele opşteşti departe de a se afla în siguranţă, deplinătate, înlesnire şi grăbire spre îndestularea lor, nu vor întâmpina decât întârziere, piedici, complicaţiuni, incertitudine şi scumpete în urmărirea soluţiunelor; ei se pare vor fi siliţi a veni la Bucureşti pentru cea mai mică treabă, că interesele şi drepturile lor sunt compromise dacă nu pot să le apere de aproape. Dânşii văd în această perspectivă ruină prin cheltuieli şi strămutare, ruină prin depărtarea centrului administraţiunei. De aici apoi pierderea tuturor drepturilor pentru Moldova, pierderea tuturor avantajielor pentru moldoveni[60].

El cerea ca viitoarea administraţie să fie propice tuturor drepturilor şi intereselor legitime, sistemul de centralizare să nu aibă nimic speculativ şi să fie cu totul practic, iar „puterea centripedă” să fie cumpănită cu „puterea care va sta departe de centru”, astfel încât „nici o individualitate particulară sau colectivă din societatea română nu va pătimi, nici de atrofie prin depărtarea sa de centru care este dătător de viaţă şi de impulsie; nici de parazisim prin absorbire”[61].

În discuţiile finale, dinaintea votului, I. C. Brătianu se declara de acord cu propunerea lui M. Kogălniceanu, care „cuprindea lucruri mult mai interesante pentru Moldova, decât înfiinţarea Curţii de Casaţiune la Iaşi”. Se supunea la vot secret propunerea lui Cazimir, fiind respinsă cu 52 bile albe şi 35 negre[62]. Ieşenii, supăraţi, ardeau în public portretele lui Kogălniceanu şi Panu şi îi înştiinţau telegrafic că nu îi vor mai alege niciodată deputaţi[63].

Etapa parlamentară din martie 1862 a discuţiilor despre compensaţii a fost doar un început al numeroaselor iniţiative, memorii, petiţii ce vizau planuri de redresare a situaţiei fostei capitale. Se instituia şi o comisie în 1863 la sugestia prim-ministrului M. Kogălniceanu[64], dar în realitate, observă A. D. Xenopol, „nu se făcea nimic”, iar legile pentru îmbunătăţirea Iaşului „se înfundă în saltarele Camerei”[65]. Cu excepţia Legii contribuţiei financiare din 31 martie din 1862 privind înjumătăţirea impozitului agricol pentru Iaşi la 2%, faţă de 4% (art. 4)[66], restul iniţiativelor rămâneau fără concretizare.

Rezumând perioada 1862-1866, putem spune că interesele moldoveneşti erau afectate de o criză economică şi socială care lovea cu forţa unui război. Tranzacţiile comerciale se diminuaseră în Iaşi cu 70% în 1862 faţă de 1861, iar valoarea imobilelor căzuse drastic între 1860 şi 1862, de la 6.000 la 1.700 de galbeni[67], arată un memoriu al comercianţilor şi meseriaşilor. Argumente asemănătoare, în funcţie de experienţele fiecăruia, erau aduse în dezbaterile parlamentare. În 1867, Nicu Catargiu estima că preţul moşiilor scăzuse la jumătate; valoarea caselor proprietarilor se redusese de la 5.000 la 1.000 de galbeni, în timp ce negoţul şi chiria prăvăliilor se prăbuşiseră la o treime din valoarea de dinainte de unire[68]. Kogălniceanu vorbea de o decadenţă a proprietă­ţilor cu neputinţă a se calcula:

Case din Iaşi care făceau odată zece mii galbeni astăzi [1867 – n.n., M.C.] abia fac două mii. Proprietăţile imobile din giurul Iaşilor care făceau 30.000 galbeni au scăzut la a patra parte, la 7 mii, şi venitul lor asemenea a scăzut în proporţiune[69].

În concordanţă cu aceste opinii, şi Panait Cazimir estima scăderea valorii proprietăţilor la 1/3 din valoarea lor dinainte de unire, însă în contextul discu­ţiilor politice din 1867 despre strămutarea Curţii de Casaţie la Iaşi se observa deja un alt trend: „[…] cei care îşi vând casele pun o condiţiune în contract, că dacă se va transfera curtea de casaţie la Iaşi să i se dea atât mai mult”. Aşadar, piaţa dădea semne de revenire numai la zvonul că unele instituţii centrale vor fi transferate în fosta capitală[70].

Criza economică confirma cele mai negre profeţii ale foştilor separatişti şi, nu e de mirare că, în aceste ape agitate, funcţionalitatea unirii era pusă la îndoială. Istoriografia oferă întâietate explicaţiilor externe (privind acţiunile anti-unioniste ruseşti[71]) şi dorinţelor de domnie (înfumurate sau veleitariste alelui N. Rosetti-Roznovanu) pentru a descrie cauzele dezvoltării şi virulenţei sepa­ratismului manifestat la 3/15 aprilie 1866, dar e greu de crezut că planurile care dinamitau unirea ar mai fi avut un mediu propice de dezvoltare în condiţiile unei evoluţii economice mulţumitoare şi a unei relaţii satisfăcătoare cu Bucureştiul. De fapt, primii care făceau gesturi de respingere erau muntenii[72], care declanşau un val de persecuţii în aparatul de stat în contextul detronării lui Al. I. Cuza. Odată cu 11 februarie 1866, pe lângă faptul că îşi pierduse domnitorul, Moldova se vedea aproape exclusă din administraţia de la Bucureşti: „februariştii” declanşau o epurare feroce a moldovenilor – consideraţi cu precădere „oameni ai vechiului regim” -, estimată la peste 90% din numărul celor introduşi în aparatul de stat de guvernul Barbu Catargiu la începutul anului 1862. La Ministerul Lucrărilor Publice, din 20 de moldoveni, mai rămăsese unul singur! O parte dintre moldovenii epuraţi, lipsiţi de mijloace băneşti, s-au întors pe jos la Iaşi, „întinzând mâna şi cerşind”[73].

Începută la Bucureşti, epurarea moldovenilor a fost continuată cu posturi în care până atunci nici nu încăpuse în discuţie că ar fi putut călca picior de muntean. Temător de o rupere a unirii, Bucureştiul a muntenizat în acest interval posturile de comandă ale armatei (unde, urmare a acestui tăvălug, proporţia ofiţerilor moldoveni în poziţiile superioare a rămas, în tot secolul al XIX-lea, net inferioară faţă de cei proveniţi din Muntenia şi Oltenia[74]), magistraţii unor instanţe judecătoreşti, reţeaua de prefecţi din Moldova[75] – chiar la Iaşi a fost numit la prefectură munteanul Ştefan Golescu[76]. Loialitatea moldovenilor faţă de proiectul unionist nu doar că era pusă la modul general sub semnul întrebării, dar devenise un pretext concret de persecuţie politică. Nu era prin urmare de mirare naşterea impresiei unei mişcări de „anexare” forţate, şi nici faptul că prin Iaşi apăreau proclamaţii în care se arăta că „moldovenii nu vor mai tolera un Muntean în treburile Moldovei sau în magistratură, armată şi biserică. Muntenii să se întoarcă nesupăraţi de unde au venit [.. .]”[77].

Nu vom insista aici asupra evenimentelor separatiste de la 3/15 aprilie[78]şi a implicaţiilor represiunii. Autorităţile şi unioniştii centralişti au preferat să învinovăţească intrigile şi banii ruseşti[79] ori ambiţiile de domnie ale lui N. Rosetti-Roznovanu. Dar „pacificarea” Moldovei era o cu totul altă provocare, necesitând acţiuni convingătoare de politică economică şi compensatorie. Ca dovadă că principalul combustibil al nemulţumirilor locale ţinea strâns de eşecul economic şi centralizarea excesivă, ca niciodată până atunci, speriată de amploarea revoltei de la Iaşi, de pericolul împiedicării aducerii Principelui străin, elita politică munteană devenea conciliantă şi receptivă la doleanţele ieşenilor.

Guvernul condus de Ion Ghica s-a grăbit să facă promisiuni, prin adop­tarea unei „înalte rezoluţii”, aprobate rapid de Locotenenta Domnească la 18 aprilie 1866. Rezoluţia promitea scăderi de taxe şi bani concreţi. Ministerul Lucrărilor Publice trebuia să înscrie în buget o sumă anuală de 500.000 de lei pentru pavaje; şoselele ce porneau din Iaşi urmau să fie „desăvârşite câte se va putea mai în grabă”, la fel şi studiile privitoare la navigabilitatea Prutului. Ministerul de Război trebuia să „cedeze” Şcoala Militară, mutată de la Iaşi în Bucureşti încă din 1862, în timp ce Universitatea urma să fie completată cu facultăţile rămase în suspensie. Tot în această rezoluţie, dată de un Guvern aflat la strâmtoare, era reiterată strămutarea Curţii de Casaţie la Iaşi printr-un proiect de lege al Ministerului de Justiţie, iar fiecare ministru trebuia să prezinte proiecte de legi privind descentralizarea administraţiei[80].

Primul care punea în practică promisiunile era maiorul Dimitrie Leca, ministrul de Război. Nici nu avea mult teren de eschivă, întrucât localul Şcolii militare din Bucureşti tocmai arsese. Instituţia de învăţământ militar, transferată de la Iaşi în Capitală în 1862[81], constituise, pe bună dreptate, un cap de acuzare împotriva centralizării excesive în numele unirii. În referatul de justificare pe care-l înainta Guvernului, D. Leca amintea că cedarea şcolii, în scopul de a da „oarecare compensaţiuni vechei capitale a Moldovei”, urmărea să consolideze unirea prin trezirea „simpatiilor reciproce” între moldoveni şi munteni. În definitiv, Dimitrie Leca, fost şef al gărzii palatului domnesc, cu un rol esenţial în detronarea lui Cuza, vedea un fel de reciprocitate în acest aranjament: „[…] ca şi Românii de dincoace de Milcov să parvie, să cunoască, să aprecieze, şi prin urmare să simpatizeze şi mai mult cu cei de dincolo”[82].

În realitate, dincolo de declaraţiile de intenţii, îndeplinirea promisiunilor guvernului nu se făcea în paşii alerţi solicitaţi de moldoveni. O lună mai târziu, la 20 mai 1886, deputatul C. Suţu îl interpela pe prim-ministrul Lascăr Catargiu cu observaţia că nici un proiect nu fusese încă prezentat Adunării, nici măcar în Consiliul de Stat, unde era verificată legalitatea iniţiativelor. Suţu aducea în discuţie şi lucrările publice ale Moldovei rămase în paragină – şoseaua de la Galaţi la Braina şi aceea de la Iaşi la Podu-Iloaiei[83] -, obţinând asigurări de la şeful Guvernului că promisiunile Locotenenţei Domneşti erau în lucru. Se constituise o comisie pentru studierea navigabilităţii Prutului, iar o alta verifica dările ieşenilor; se prevăzuse înfiinţarea unor instituţii de învăţământ, şcoala militară urma să fie transferată (a ajuns în dezbaterea camerelor în 15 iunie 1866[84]). Însă, Catargiu admitea că transferul Curţii de Casaţie era întârziat, din cauza sănătăţii ministrului justiţiei, în timp ce investiţiile în drumurile Moldovei erau imposibile, întrucât fondurile ministerului fuseseră deja angajate pe mai mulţi ani de fostul guvern pentru lucrări în Muntenia[85].

1866: legămintele uitate

Ajungem astfel la una dintre cele mai aprige faze ale disputelor din jurul intereselor moldoveneşti: Adunarea constituantă de la 1866 în problema transferării Curţii de Casaţie la Iaşi. Ea a rămas în stadiul analizei propuse de A. D. Xenopol[86], fiind apoi complet ignorată de istorici ai dreptului constitu­ţional românesc, aşa încât nimeni nu remarcă boicotul masiv al moldovenilor la votul final[87]. De altfel, amnezia istorică este generalizată printre constituţionaliştii români, încât un istoric al dreptului conchide că disputa puternică din 1862 privind stabilirea Curţii la Bucureşti sau Iaşi a fost declanşată „din motive greu de precizat”, iar despre iniţiativa eşuată a transferării la Iaşi în 1867, se afirmă că „din fericire nu a mai fost reluată în Parlament”[88]. În rândul istoricilor, poate este explicabilă tăcerea unor autori străini[89], însă şi istoricii români[90], unii ieşeni[91], ratează complet subiectul compensaţiilor cerute de moldoveni sub forma Curţii de Casaţie în capitole dedicate unor analize „laborioase” ale dezba­terilor Constituţiei de la 1866.

Alegerile din perioada 9-17 aprilie 1866 pentru Adunarea Electivă (devenită Adunare Constituantă la 16 iunie) se desfăşurau într-o notă revanşardă a „februariştilor” faţă de „cuzişti”. Lui Kogălniceanu i se invalida mandatul obţinut la Fălciu, apoi la Galaţi. În prezentarea scrutinului din care va rezulta Adunarea constituantă, istoriografia insistă pe prevalenta conservatorilor în alegeri, pe disensiunile dintre radicali şi moderaţii munteni ori cu gruparea moldoveana condusă de Nicolae Ionescu, cunoscută sub numele de „fracţiunea liberă şi independentă”[92]. Însă cel mai semnificativ grup din punctul de vedere al relevanţei lui simbolice nu a fost unul partinic, liberal sau conservator, ci unul regionalist. Reprezentanţii de la nord de Milcov au funcţionat în logica unui bloc regionalist, fără a fi marcat dezbaterile propriu-zise legate de conţinutul principiilor constituţionale, ci condiţionând votarea actului fundamental de satisfacerea doleanţei lor: transferul Curţii de Casaţie la Iaşi.

De fapt, negocierile tensionate dintre blocul moldovenilor şi munteni se desfăşurau în sediul Primăriei din Bucureşti, cu o zi înainte de debutul şedin­ţelor Adunării. Ideea unei întruniri informale a deputaţilor din Moldova şi Valahia, patronată şi de centralistul Nicolae Ionescu, apăruse ca urmare a nevoii moldovenilor de a primi garanţii de respectare a promisiunilor Locotenentei Domneşti din 18/30 aprilie. Iniţial, planul era ca întâlnirea să aibă pe „teren neutru” la Focşani, într-o biserică, „dară când am sosit la Focşani – afirmă Gheorghe Mârzescu -, am strigat cu toţii: Aidem la Bucuresci! Căci toţi erăm plini de încredere că fraţii noştri din Bucuresci vor ţine seama de durerile Moldovei şi vor îndeplini toate legitimile ei cerinţi şi dorinţi”[93].

La Bucureşti, în seara de 27 aprilie/9 mai 1866, cea mai mare parte a aleşilor moldoveni şi 50 de deputaţi munteni[94] se întruneau în sala Primăriei, la şedinţa prezidată de primarul Capitalei, Dimitrie Brătianu, fiind de faţă şi miniştri, precum C. A. Rosetti şi Dimitrie Ghica. În rememorările ulterioare, Gheorghe Mârzescu arata că muntenii erau foarte îngrijoraţi de atitudinea şi intenţiile moldovenilor privind comportamentul la dezbaterile Constituţiei. Se încingea o discuţie „mare şi lungă”, la care lua cuvântul şi Mârzescu, la imboldul lui C. A. Rosetti. Moldovenii condiţionau începerea dezbaterilor Constituţiei de îndeplinirea angajamentelor asumate de Locotenenţa Domnească în 18 aprilie. Un an mai târziu, Mârzescu[95] amintea:

La sfârşitul şedinţei, toţi deputaţii constituantei de dincoa de Milcov, care stăteau adunaţi ţinând această şedinţă pregătitoare pentru şedinţa de la 29 aprilie, mi-au zis, mai toţi, că noi Moldovenii să nu ne îndoim, că promisiunile date de locote­nenţa domnească au să fie realisate, să ne liniştim pentru că toţi ni le vor vota.

Pentru a pecetlui „legământul”, Dimitrie Brătianu propunea moldovenilor, în numele muntenilor, un proces-verbal:

„Voiţi D-voastră deputaţi Moldoveni să se facă un proces-verbal prin care noi să ne legăm ca toate dorinţele acestea legale şi drepte recunoscute de Locotenenţa Princiară şi Miniştri, să vi le acordăm?”

Mârzescu a dat următorul răspuns:

Sunt contra unui asemenea proces-verbal, pentru că deputaţii Moldoveni nu voesc să stea la târg, pentru că oricine ar zice că deputaţii Moldoveni, când s-au găsit în faţa cestiunilor celor mari naţionale, s-au luat la târg cu deputaţii munteni. Vă credem pe cuvânt, am zis d-lui Brătianu[96].

Încurajaţi de asigurările muntenilor, moldovenii telegrafiau alegătorilor din colegiile unde fuseseră aleşi „cum că dorinţele cerute de Moldova, acordate de către Locotenenţa princiară, au să fie realizate pentru că deputaţii Consti­tuantei au luat angajamentul de a le vota”[97].

„Legământul de la Primărie”, invocat ulterior pe larg de Mârzescu ca un pact de onoare moldo-valah, s-a dovedit o amăgire.

Grupul moldovenilor sesizase că muntenii erau dispuşi să promită orice, dată fiind urgenţa politică a votării legii fundamentale, care să instaureze monarhia constituţională sub principe străin. În opinia liderului Gheorghe Mârzescu, venise vremea ca muntenii să depăşească „frumoasa şi pompoasa expresiune de leagănul unirii” şi să „plătească poliţa care au dat-o la adresa laşului şi a districtelor de peste Milcov”[98].

Cu asemenea promisiuni, lucrările Constituantei au decurs cu tensiunile binecunoscute (despre menţinerea Senatului, prerogativele Domnitorului, condiţia juridică a comunităţii evreieşti, sistemul electoral) până în 28 iunie, spre finalul lucrărilor, la dezbaterea articolului 104 din proiect, care stipula următoarele: „Pentru întregul stat român este o singură Curte de Casaţiune”. Gheorghe Mârzescu – în numele a 28 de deputaţi”, în majoritate moldoveni, cărora li se alătură şi unii munteni obligaţi de conştiinţă să-şi respecte cuvântul de onoare dat la Primărie în 27 aprilie – introducea un amendament care provoca blocarea dezbaterilor: „Până la statornicirea căilor ferate, reşedinţa Curţii de Casaţiune va fi la Iaşi”.

Previzibil, se ridicau un potop de argumente împotrivă, din partea grupului muntean, dar şi celui oltean, la care se alăturau şi unii moldoveni centralişti. Vociferările procedurale ale lui C. Boerescu îl provoca pe Mârzescu să citească jurnalul Guvernului în privinţa strămutării Curţii la Iaşi şi să facă apel la membrii Locotenenţei Domneşti, dar şi la cei 50 de deputaţi munteni prezenţi la întâlnirea de la primăria Capitalei din 27 aprilie. Unele argumente împotrivă erau pertinente din punct de vedere juridic – un asemenea amendament trebuia să figureze într-o lege, nicidecum în Constituţie (G. Ştirbei, N. Brăiloiu); altele invocau precedentul din 1862, când ieşeni precum Anastasie Panu şi Mihail Kogălniceanu se opuseseră transferării curţii (însă ei nu se mai aflau în rândul deputaţilor şi vom vedea că şi-au schimbat părerea ulterior). Alţi deputaţi (C. Boerescu, N. Racoviţă) aminteau inconvenientul real pe care l-ar fi suportat oltenii, nevoiţi să străbată distanţa până în celălalt capăt al ţării[99].

Dar acest potop de argumente cântăreau prea puţin în faţa mizei pe care moldovenii o vedeau în actul transferului Curţii de Casaţie. Nu era una prepon­derent materială, fiindcă grupul iniţiator era conştient de impactul economic restrâns al unei asemenea măsuri; nu era nici o miză judiciară propriu-zisă. Ceea ce transpare din discuţiile aprinse era interesul moldovenilor de a readuce dezbaterea pe terenul idealismului dezinteresat pe care se bazase iniţiativa unirii. Erau fraţii munteni în stare să cedeze ceva de la ei, împotriva logicii, calculelor personale, doar din pur sentimentalism patriotic, aşa cum sacrifi­caseră moldovenii? Dacă nu din calculul cinic al majorităţii muntene, cel puţin din pricina convingerilor administrative centraliste, de care şi unii deputaţi de la nord de Milcov erau pătrunşi, cauza intereselor moldoveneşti părea pecetluită. Muntenii nu-şi vor ţine cuvântul de onoare dat la 27 aprilie, iar iacobinismul ideilor valahe, în cheia căruia erau citite revendicările, nu lăsa loc de interpretare: cine nu admitea centralizarea era împotriva unirii Principatelor şi se plasa pe tărâmul „partidului separatist”. Constantin Boerescu susţinea că strămutarea Curţii de Casaţie prezenta „inconveniente din punctul de vedere al unităţii naţionale”[100].

Unitatea nu poate fi reprezentată decât prin unitatea de Capitală, prin unitatea guvernamentală, prin unitatea Adunărilor, prin unitatea puterii judecătoreşti. Toate aceste unităţi trebuie să fie concentrate într-un singur punct. Capitala nu poate fi în mai multe părţi; nu poate fi în acelaşi timp şi la Bucureşti şi la Iaşi şi la Craiova; trebuie neapărat să fie numai la un loc. Asemenea şi puterea executivă nu poate fi ambulantă, nu poate transporta când la Bucureşti, când la Iaşi, când la Craiova; stabilitatea ei reprezintă stabilitatea unităţii naţionale. Tot astfel este şi pentru Curtea de Casaţiune care reprezintă unitatea puterii judecătoreşti. Ea nu poate fi depărtată din centrul unităţii politice, tot aşa după cum nu pot fi depărtate celelalte puteri[101].

Preşedintele Adunării, ieşeanul Emanoil Costache Epureanu, făcea apel la Mârzescu să-şi retragă amendamentul pe Constituţie, pentru a nu fi supus la vot şi interpretat ca un act de rea-voinţă a majorităţii Adunării împotriva Moldovei. Mârzescu refuza şi astfel apărea un impas major. Fiecare tabără politică îşi făcea calculele. Moldovenii îi condiţionau pe munteni cu votul final pe Constituţie, care ar fi creat nu doar o problemă de imagine, ci şi posibile complicaţii externe. Pârghia de presiune a moldovenilor a fost depăşită printr-o stratagemă, iar varianta de ieşire din blocaj propusă a fost următoarea: mai întâi, să continue votarea articolelor Constituţiei, în al doilea rând să se voteze legea Curţii de Casaţie, urmând ca moldovenii să asigure cvorumul la votul final pe Constituţie. Aşadar, se înaintau două propuneri concurente. Prima, susţinută de R. Ionescu, N. Blaremberg, Chr. Tell şi C. Cantacuzino: „îndată după votarea Constituţiunei pe articole, Adunarea ia în dezbatere de urgenţă proiectul de lege ce este dat de guvern, pentru transferarea Curţii de Casaţiune la Iaşi”. Altă propunere, semnată de C. Boerescu, N. Racoviţă, L. Pădurea, A. Sihleanu şi N. Costacopol, era împotriva strămutării. Guvernul, prin prim-ministrul Lascăr Catargiu, declara că susţinea propunerea lui R. Ionescu şi înclina astfel balanţa pentru satisfacerea cererii moldovenilor. Se supunea la vot, acceptându-se propunerea lui Ionescu, votată ca un angajament şi pentru deblocarea dezbaterilor pe articolele Consti­tuţiei[102]. Numai prin menţinerea speranţei moldovenilor că transferul Curţii va fi posibil printr-o lege s-a putut continua deliberarea referitoare la prevederile proiectului de Constituţie.

Pe ordinea de zi din 29 iunie 1866 era introdus proiectul de lege privind strămutarea Curţii la Iaşi, cu un articol unic: „Înalta Curte de Casaţiune şi de Justiţie se va strămuta şi va fi aşezată în oraşul Iaşi”. C. Boerescu, deputat de Cahul, propunea un amendament, de fapt o contrapropunere munteană, centralistă, împotriva proiectului Guvernului: „Art. I. Se va trece în bugetul Statului pe fiecare an, şi pentru zece ani, câte un milion lei destinat la îmbu­nătăţirea oraşului Iaşi şi la canalizarea Prutului”. Alături de C. Boerescu mai semnau G. Argiropol, C. N. Brăiloiu, N. Lahovari, A. T. Zissu, C. Românescu, A. Pascal, D. Polizu, A. Ştirbei, A. Sihleanu, Şt. Fălcoianu. Era o primă formă a cunoscutei legi a compensaţiilor, lansată de majoritatea centralistă, în contra unei variante moldoveneşti, care viza, de fapt, obţinerea Curţii de Casaţie. Istoriografia vorbeşte de legea compensaţiei ca despre un gest patriotic al deputaţilor în semn de recunoştinţă faţă de sacrificiile Iaşului şi Moldovei. În realitate, deputaţii moldoveni înţelegeau destul de limpede că, într-o perioadă de strâmtorare financiară enormă a statului, o promisiune în bani de la buget era fără acoperire. Timpul le-a dat dreptate şi se poate spune că au gândit limpede, fiindcă banii promişi nu au fost acordaţi vreodată. Liderul grupului moldo­venilor, Gheorghe Mârzescu, nici nu se arăta impresionant de avansarea acestor promisiuni financiare, şi îşi susţinea imperturbabil amendamentul, cu observaţia că această strămutare să fie valabilă doar „până la facerea căilor ferate”[103]. Legea, în versiunea lui Mârzescu, era trimisă în secţiuni pentru raportul final şi votul în plen.

Sesizând curentul format, acela de respectare a înţelegerii de la Primărie din 27 aprilie, o serie de munteni începeau un război psihologic în scopul relati­vizării cuvântului de onoare dat moldovenilor. La reluarea lucrărilor, principele Dimitrie Ghica amintea că a participat la şedinţa de la Primărie, fară să stea până la sfârşit, însă afirma că existau colegi care au luat parte şi, deşi nu erau de acord cu varianta curţii transferate la Iaşi, se simţeau angajaţi de promisiunea făcută atunci[104]. El pleda pe faţă pentru nerespectarea angajamentului moral din 27 aprilie de la Primăria Bucureştiului. Calcula până şi avantajul material pe care l-ar avea Iaşul, aproximativ un milion de lei anual (aşa se explică şi suma avansată de Boerescu drept compensaţie), sumă de care era convins, „deşi suntem săraci, vom şti să găsim în tesaurul public pentru a o destina prin buget la înflorirea Iaşilor”. Ghica solicita patetic moldovenilor să nu-i acuze pe munteni de indiferenţă la suferinţele Moldovei, întrucât muntenii făcuseră „sacrificii”, ajutând populaţia de dincolo de Milcov cu 2 milioane de lei în timpul foametei din 1865, prin acte de caritate: „Am suit, domnilor, copilele noastre pe scenă [în scop filantropic – n.n., M.C.] să cânte ca să se adune câteva mii de galbeni pentru uşurarea acelor nenorociri”[105]. La rândul său, Nicolae Blaremberg recunoaşte că a simţit „răceala” moldovenilor, pentru că muntenii tindeau să-şi încalce angajamentul, de aici şi dilema: „Să ne întoarcem, d-lor, numai cu cugetarea la acele minute unde existenţa noastră ca naţiune, unde tot viitorul nostru atârna de un da sau nu al Moldovei şi cu mâna pe conştiinţă să întrebăm de am fi putut să-i refuzăm ceva?”[106]

Cel care pleda înfocat pentru încălcarea „legământului de la Primărie” era chiar susţinătorul noilor promisiuni de compensaţie, C. Boerescu. Legea strămu­tării la Iaşi – credea Boerescu – era condamnată de cei care o susţineau fiindcă „trunchia principiul unirei reprezentat prin capitala Bucureşti”. El pretindea căobligaţiile luate de G. Mârzescu faţă de ieşeni, sau cele ale Locotenentei Domneşti după evenimentele separatiste de la 3/15 aprilie, nu se susţineau, fiindcă „angajamentele, transacţiunile, pe care le poate face guvernul în momente de criză, nu au absolut cea mai mică importanţă politică” în faţa Adunării, care ar trebui să fie liberă în deciziile sale. Cu alte cuvinte, Adunarea nu trebuia să ia în seamă raţiunile de stat pe care le-a avut în vedere Guvernul. Făcându-se apărătorul centralizării, deputatul de Cahul recurgea la comparaţii forţate şi sarcastice, vorbind despre „desmădularea unităţii naţionale”, cum ar fi mutarea Senatului la Iaşi, Adunarea la Bucureşti sau Ministerul de Interne la Iaşi. „Toate puterile Statului trebuiesc concentrate într-un loc”, iar unde e altfel (Italia) acolo erau motive locale care în România nu se regăseau.

Şi dacă s-a mutat Curtea de Casaţie de la Turin la Milan, cauza e că însăşi capitala acestui regat este ambulantă de vreme ce – graţie cerului – capitala României e fixă. Acolo unde e capitala, acolo unde este guvernul, acolo trebuie să fie şi justiţia[107].

El ataca şi principiul descentralizării, invocat de susţinătorii strămutării Curţii la Iaşi; cea comunală, judeţeană ar fi fost binevenită, însă descentralizarea politică ar fi sacrificat România, întrucât interesele locale ale Iaşului ar fi intrat în opoziţie cu interesele generale ale ţării[108]. Ca să fie mai convingător, Boerescu invoca şi opinia de la 1862 a unui moldovean, Anastasie Panu, cum că mutarea Curţii ar fi de inspiraţie separatistă[109], precum şi teama antisemiţilor, temători că urma, „mulţumită jidanilor, justiţia să se vândă pe coridoarele tribunalelor”, ei fiind şi singurii câştigători materiali.

„Fiecare om promite după speranţele sale şi ţine după putinţa sa”

Răspunsul moldovenilor la incitarea încălcării angajamentelor îl oferea Vasile Pogor. Mai întâi se adresa lui Dimitrie Ghica – pentru declaraţia că „altfel a lucrat ca ministru şi altfel este dator să lucreze ca deputat” -, precum şi lui C. Boerescu, care afirmase că de „angajamente nu trebuie să se ţină seamă” , amintind un proverb: „Fiecare om promite după speranţele sale şi ţine după putinţa sa”. Pogor invoca îndemnul lui C. A. Rosetti, dat la un banchet al deputaţilor, că „Moldovenii au venit 10 ani la noi, să mergem şi noi la dânşii, şi România va fi [se referă probabil la întrunirea de la Primărie – n.n., M.C.]”. Reprezentantul moldovean arăta că perspectiva centralistă era insuficientă pentru funcţionarea unirii:

Experienţa v-a arătat că, cu sistemul d-lui Panu şi a celorlalţi domni, unirea nu a fost făcută. Nu, d-lor, căci la cea dintâi ocaziune s-a ivit o revoluţiune (Muscălească, Moruzi) şi d. ministru Catargiu v-a declarat-o. Iaşul a sacrificat tronul său, ministerul său, Iaşul a sacrificat totul, şi D-voastră dând reprezentaţiuni la teatru în favoarea ieşenilor [aluzie la declaraţia lui D. Ghica – n.n. M.C.], credeţi că cu aceasta sunt compensaţi şi numai au nimic de zis? […] Cestiunea, d-lor, este dacă voiţi să aveţi o Românie. Dacă voiţi să aveţi, atunci faceţi sacrificiu, şi veţi şti că sacrificiile nu se raţionează, sacrificiile se fac la necesităţi momentane, pentru că sunt lucruri, d-lor, care trebuie să provină din inimă, dar nu din spirit (raţiune).

Apelul său era următorul: „Vă rog nu raţionaţi sacrificiile; sacrificiile se fac din inimă, lăsând raţiunea deoparte”. Pogor se declara insultat şi de opinia lui C. Boerescu că o Curte de Casaţie la Iaşi va cădea prin corupţia evreilor: „Eu sunt membru de curte acolo şi defiez pe oricine să arate ceva prin care să-mi dovedească că m-am corupt de Evrei”[110].

O spargere a solidarităţii moldovenilor, de altfel previzibilă, o marchează intervenţia lui Nicolae Ionescu, deputat de Fălciu. El îl ironiza pe Pogor pentru „sentimentalism” şi propunea discutarea angajamentelor de la Primărie, de încălcarea cărora, aprecia el, fiind ameninţată stabilitatea ministerială. Mai întâi, Ionescu spune că, la prima discuţie despre Curtea de Casaţie din 1862, ar fi fost cercetate motivaţiile demersurilor, iar în spatele depeşelor telegrafice de la Iaşi era un favorit la Curte, interesat să o aibă îndeaproape. Ionescu pretindea că oraşe precum Bârlad, Bacău, Focşani, dar şi Galaţi s-ar întrista, în cazul în care Curtea ar fi dusă într-un oraş ce „din nefericire încetează de a fi un oraş româ­nesc”, în schimb, el avansa propriul proiect de compensaţie: „recolonizarea împrejurimilor cu o populaţie rurală” prin concesionarea moşiilor statului, înfiinţarea de instituţii de învăţământ, şcoli profesionale pentru recâştigarea româ­nismului oraşului. Figurile de stil la care recurgea Ionescu erau melodramatice: Iaşul e o „politie văduvă de scaunul domniei Moldovei, văduvă neconsolabilă” şi considera strămutarea o „amăgire”, fără efecte practice economice[111].

Gheorghe Mârzescu ridica mănuşa aruncată şi nu lăsa fără răspuns afir­maţiile lui Ionescu, în ceea ce părea să fie o reeditare a schismei moldovenilor din 1862. Aprecia că discursul colegului său ţinea de „arta dramatică”, fiind plin de „străluciri oratorice” menite să „răpească votul unei Adunări”. Tot de la Mârzescu mai aflăm un aspect foarte interesant legat de mobilizarea anti-moldo-venească. Cu o zi înainte, fusese răspândită în Adunare o broşură împotriva mutării Curţii, ale cărei argumente se regăsiseră în cuvântările lui D. Ghica, C. Boerescu şi N. Ionescu. (Chiar în ziua în care Mârzescu depusese amenda­mentul, ceea ce ne demonstrează că blocarea iniţiativei era din timp pregătită.) Era un prilej pentru deputatul moldovean de a acuza dezinteresul bucureştenilor faţă de ceea ce se întâmpla peste Milcov: „Ieşenii zic ce fel de unire e aceasta? Noi neîncetat ne ducem la Bucureşti, dar nu vedem şi pe Bucureşteni că se interesează şi dânşii de districtele de dincoace de Milcov”. El combătea etichetele utilizate de Ionescu şi Boerescu, acelea că Iaşul ar fi un „târg depravat şi plin de viciuri”:

[…] domnilor, orice târg este plin de viciuri şi depravat, şi dacă am admite că numai Iaşiul ar fi plin de viciuri şi depravat, apoi tocmai pentru acest cuvânt ar trebui ca să primiţi strămutarea Curţei de Casaţiuni în Iaşi pentru ca înalta Curte de Casaţiune prin justiţia ei practicând virtutea are să se ridice deasupra tuturor viţiurilor.

Demontează, de asemenea, argumentul „vicierii” celor ce stau în Iaşi:

[…] mă minunez cum aceste cuvinte au putut să iasă din gura d-lui Ionescu, căci d-lui locuieşte în Iaşi de un timp foarte îndelungat şi dimpreună cu dumnealui şi alţi onoraţi domni deputaţi precum Tacu, Pogor, Lateş, fără ca până în prezent să fie molipsiţi de acele viţiuri, Pentru ce, deci D. Ionescu se socoate numai pe D-lui aşa tare de caracter şi nu socoate o asemenea tărie şi în onor membri de la Curtea de Casaţiune?

Sistematic, Mârzescu combate şi actualitatea discursurilor susţinute de Panu şi Kogălniceanu în 1862. Cel puţin în chestiunea Curţii – arăta Mârzescu -cei doi ar fi avut de declarat altceva în 1866, fiindcă au observat că au fost întâmpinaţi cu ostilitate şi blam de către ieşeni, iar dorinţa strămutării era o dorinţă populară şi puternică peste Milcov.

Un nou incident avea loc înainte de închiderea discuţiei şi supunerea la vot a amendamentului depus de Gheorghe Mârzescu. Preşedinte Adunării, Manolache Costache Epureanu, refuza să introducă în amendamentul privind strămutarea la Iaşi a Curţii şi propunerile compensatorii ale lui C. Boerescu sau A. Lupaşcu[112], urmând ca acestea să fie trimise în legi separate pentru a fi discutate în secţiuni. Boerescu se inflama, considerând că era o forţare de mână din partea moldo­venilor şi regionaliştilor: ori totul, ori nimic.

Surveneau, în cascadă, o serie de discuţii aprinse. C. Suţu, deputat de Neamţ, considera că introducerea în proiect a propunerii lui Boerescu ar fi dus la căderea la vot a ambelor propuneri. Sugera să se voteze mai întâi amen­damentul lui Mârzescu, în al doilea rând articolele Constituţiei, propunerea lui Boerescu să fie trimisă la secţiuni, adică să urmeze un traseu legislativ complet, în timp ce varianta lui Mârzescu să se adopte odată cu votul final pe Constituţie, în context, Manolache Costache Epureanu amintea şi de existenţa amendamen­tului lui N. Lahovari – Curte de Casaţie la Bucureşti şi compensaţii anuale de 1 milion de lei pentru Iaşi de la buget -, care a fost depus după închiderea şedinţei anterioare şi nu fusese citit în Adunare, prin urmare nu putea fi pus pe ordinea de zi. Apoi, Epureanu refuza să supună la vot varianta lui Boerescu, întrucât îl considera o contrapropunere, nu un amendament propriu-zis, deci, procedural vorbind, trebuia să treacă prin secţiuni[113].

Situaţia, din perspectiva munteană, era sintetizată de Dimitrie Ghica astfel: cea mai mare parte a Adunării ar fi votat împotriva legii Guvernului de strămutare a Curţii la Iaşi. Totodată, o mare parte a Adunării dorea îmbunătăţiri la Iaşi, dar C. Suţu şi M. C. Epureanu puneau în contradicţie dorinţa de a ajuta Iaşul cu legea guvernului, fiindcă la supunerea la vot ar fi căzut amândouă, deci Iaşul nu s-ar fi ales cu nimic. Ghica propunea ca amendamentul cu com­pensările să fie votat mai întâi, apoi să fie supus la vot fiecare aliniat în parte, urmând ca unele să fie respinse[114].

În condiţiile menţionate, Mârzescu îi acuză pe iniţiatorii amendamentelor că vor „să-i îmbrobodească ochii”, ca ieşenii să uite de Curte, în timp ce Manolache Costache Epureanu îi atenţionează:

[…] oricum veţi întoarce, oricum veţi suci, nu puteţi găsi un mijloc legal ca să legaţi acest amendament [compensaţii materiale – n.n., M.C.] de proiectul guver­nului. Tot însă ce puteţi face în legitimă preocupare de a da o satisfacţiune Iaşului este ca, după votarea proiectului, să vie din D-nii deputaţi să facă o propunere de urgenţă.

În final, după discuţii de procedură, se supunea la vot amendamentul lui Boerescu, care obţinea 58 (sau 59) de voturi „pentru” şi 39 „împotrivă”[115], apoi se trecea la votarea proiectului de Constituţie. Astfel rămânea în istoria legislativă a Adunării proiectul legii compensaţiilor pentru Iaşi cu următorul conţinut: „Art. unic. Se va trece în bugetul Statului pe fiecare an, şi pentru zece ani, câte un milion lei, destinat la îmbunătăţirea uraşului Iaşi, şi la canalizarea Prutului”.

În urma votului, nouă deputaţi din Moldova (G. Mârzescu, C. Cristodulo Cerchez, G. I. Racoviţă, Ştefan Rosetti, S. Mavrogheni, D. Tacu, T. Lateş, L. A. Ciurea, V. Pogor) îşi înaintau demisiile: „[…] subscrişii, deputaţi ai mai multor judeţe de dincolo de Milcov, neputând mai mult a şedea pe bancele de deputaţi, vă rugăm, d-le preşedinte, să binevoiţi a supune la cunoştiinţa Adunării demisiunea nostră”. La şedinţa de pe 1 iulie, încă un deputat, C. Suţu, li se alătură prin demisie. De asemenea, Dimitrie Beldiman (ales la Mihăileşti) declara că se „asocia demisiei”[116]. Gestul demisionarilor, motivat public prin cuvintele umi­litoare referitoare la ieşeni, aplaudate în Adunare, avea oarecare ecou printre colegi. Moldovenii erau invitaţi să renunţe la demisie, iar Dimitrie Ghica propunea votarea unei adrese către oraşul Iaşi, în care să se declare că Adunarea, „departe de a împărtăşi solidaritatea cu vreo expresie a unui orator [N. Ionescu – n.n., M.C.] care ar putea fi supărătoare pentru ieşeni [referitoare la moralitatea ieşenilor – n.n., M.C.], nu a încetat sau nu încetează de a păstra acelui oraş toate solicitudinea şi recunoştinţa pentru sacrificiile ce a făcut în favoarea unirii”[117].

Până şi această formulă de dezvinovăţire era respinsă, dar formal Adunarea îşi exprima în final „sentimentele de stimă şi afecţiune” părţii de dincolo de Milcov pentru actele patriotice dovedite[118]. Ulterior, în şedinţa din 4 iulie[119], demisionam se arătau neînduplecaţi, reiterând că iniţiativa lor urmărise „consolidarea unirii”. De menţionat, ca fapt divers, că în următoarele zile votării Constituţiei gruparea moldovenească suferea o demobilizare rapidă. Manolache Costache Epureanu îşi pierdea poziţia de preşedinte al Camerei la 6 iulie, odată cu dizolvarea ei, iar moldoveanul Lascăr Catargiu, iniţiatorul transferului Curţii de Casaţie, pleca neaşteptat de la şefia Guvernului (13 iulie), întrucât izbucnise o criză inexpli­cabilă de încredere cu Ion Brătianu[120].

Compensaţiile în bani erau o fata morgana în care politicienii nu credeau, dar prin această manevră se spera la încetarea, măcar temporară, a revendicărilor moldoveneşti. Reacţia Guvernului Lascăr Catargiu, iniţiatorul transferului, la votul Adunării avea loc în 3 iulie şi se rezumă la un mesaj adresat lui Carol I de a nu sancţiona legea votată în Adunare. Luând în vedere jurnalul Guvernului de la 18 aprilie privind dispoziţiile luate pentru a veni în ajutorul Iaşilor şi a judeţelor dimprejur; observând „o mare diferenţă” între proiectul votat de Adunare şi acela prezentat de Guvern; văzând că una din îmbunătăţirile propuse a fost respinsă (Curtea de Casaţie la Iaşi) şi a adoptat alte două măsuri (1 milion de lei, plus canalizarea Prutului), care „în starea de strâmtoare în care se află astăzi finanţele ţării sunt cele mai puţin eficace”, guvernul afirma că va retrimite proiectul Adunării, măsură care era acceptată de domn[121].

Rezultatul: o constituţie valahă

Despre Constituţia de la 1866, „Monitorul Oficial” consemnează că a fost votată la 29 iunie „în unanimitate”, referindu-se prin acest termen numai la numărul celor prezenţi: 91 de deputaţi[122]. Lipseau nu mai puţin de 53 de deputaţi dintr-un total de 144 aleşi validaţi în acel moment. Cine au fost cei care au boicotat? Nu se păstrează o statistică oficială nominală, dar Mihail Kogălniceanu susţinea, un an mai târziu, fără a fi contrazis, că legea fundamentală a fost votată de numai şapte moldoveni[123] (şi 84 de valahi) în urma respingerii transferării Curţii de Casaţie la Iaşi.

Cât de apropiată de adevăr e aserţiunea că la 1866 a fost votată, de fapt, o „constituţie valahă”? Afirmaţia lui Kogălniceanu, care nu a fost prezent la dezbaterile Constituţiei, este dublată de o observaţie a lui Nicolae Ionescu.

Atunci când, pe 4 iulie 1866, după demisia celor zece deputaţi moldoveni, s-a trecut la dezbaterea legii electorale, erau prezenţi în sală numai 81 de deputaţi. C. Boerescu propunea un vot rapid, articol cu articol, însă N. Ionescu acuza „precipitarea” şi insista pentru o discuţie generală asupra legii, conform regulamentului. Se supunea la vot închiderea discuţiei şi trecerea la dezbaterea articolelor, dar Ionescu protesta din toate puterile, întrucât „zece deputaţi din Moldova s-au dus; nu au mai rămas decât şapte. Noi nu putem lua asupra noastră răspunderea unui vot cu precipitare!” O voce din sală obiecta într-o logică unionist-centralistă: „Nu mai sunt deputaţi moldoveni şi munteni”, la care Ionescu replica: „O parte însemnată din România nu e reprezentată aci şi o lege ca aceasta nu voi să se voteze cu precipitare”. Insistenţele aveau efect şi majoritatea munteană ceda, trecându-se la discuţia generală125. Aşadar, fară dubiu, Legea electorală de la 1866 a fost votată de numai şapte moldoveni. Dar era posibil ca acelaşi număr să fi fost şi la votul final pe Constituţie, cum susţinea Kogălniceanu?

Alegerile din perioada 9-17 aprilie 1866 fuseseră organizate pe baza legii electorale din 1864, conform căreia Adunarea era formată din 160 de locuri 126; 75 din Moldova (incluzând şi 12 locuri din judeţele din sudul Basarabiei) şi 85 din Valahia 127. Ocuparea efectivă a tuturor locurilor nu a fost însă posibilă, întrucât unii candidaţi au fost aleşi în mai multe circumscripţii (Nicolae Ionescu, Christian Tell, Gheorghe Mârzescu) unde trebuiau organizate noi alegeri. Unii dintre aleşi nu au mai făcut cerere de validare a mandatului, alţii nu au fost validaţi de plenul Adunării elective, cum a fost cazul lui M. Kogălniceanu.
Numărul maxim al mandatelor validate a fost de 144, în timpul dezbaterilor Constituţiei.                                

Faptul că prezenţa moldovenilor era considerată un principiu de legitimitate a Adunării constituante, conform hotărârilor Convenţiei de la Paris, o observăm din modul în care preşedintele Manolache Costache Epureanu făcea prezenţa la 1 mai 1866, cu prilejul proiectului de răspuns la mesajul Locotenentei Domneşti, cuprinzând proclamarea lui Carol I ca domnitor: „Adunarea era completă, atât întrunită din ambele Adunări surori Moldova şi Valahia, precum şi separate”. Din Moldova (incluzând şi judeţele din sudul Basarabiei) erau prezenţi 39 deputaţi din cei 58 validaţi până atunci, deci peste majoritatea
de 30, iar din Valahia erau 77 de deputaţi prezenţi128 din 85. Aşadar, un total de 116 deputaţi.     

*

Pe parcursul dezbaterilor Constituţiei, prezenţa înregistrată la şedinţe a fost constant dezamăgitoare, având în vedere importanţa şi mizele momentului. Numărul total al deputaţilor socotiţi validaţi, cu drept de vot, a variat într-un mod inexplicabil, ceea ce ne spune că modul în care se făcea prezenţa era o problemă. Dezbaterile Constituţiei au început pe 16 iunie cu o Adunare alcătuită din 121 de deputaţi (numai 78 prezenţi!), pe 17 iunie erau înregistraţi 139 de deputaţi (106 prezenţi), 18 iunie – 144 de deputaţi (108 prezenţi), în 21 iunie -142 de deputaţi (34 absenţi), în 22 iunie – 143 de deputaţi (38 absenţi), în 23 iunie – 143 de deputaţi (34 absenţi), după care numărul lor se stabilizează la 144′29. Şedinţa din 26 iunie începuse cu 99 de deputaţi[124], cea din 27 iunie cu 104 deputaţi[125], cea din 28 iunie (când Mârzescu propusese amendamentul transferului Curţii de Casaţie) cu 102 deputaţi[126], iar în 29 iunie erau prezenţi 103 deputaţi[127]

Absenteismul reprezentanţilor Moldovei a fost o problemă adusă în discuţia Adunării ca un aspect care slăbea legitimitatea actului fundamental. Deşi dezbaterea propriu-zisă a proiectului de Constituţie avea să înceapă abia în 16 iunie, N. Blaremberg observa numărul imens de vacantări de mandate şi cereri de concediu din Moldova, 30-40 de absenţi pe şedinţă, existând riscul ca votul să fie dat fară concursul moldovenilor. O nouă dare de seamă de la 17 mai realizată de preşedintele Adunării, Manolache Costache Epureanu, indica 19 mandate vacante în Moldova şi numai 7 în Valahia[128].

Ce trebuie să reţinem? Deputaţii din sudul Milcovului aveau o prezenţă exemplară la şedinţele Adunării. Ştim că 77 de deputaţi valahi erau prezenţi la 1 mai, la 17 mai erau vacante 7 mandate din 85 cuvenite Valahiei, iar după alegerile parţiale din 24-26 mai, 29-30 mai, 4 iunie[129], aceste locuri au fost ocupate. Mai mult, în decursul alegerilor generale şi parţiale, valahii au candidat pentru mandate cuvenite Moldovei. O parte a circumscripţiilor din sudul Basarabiei au fost câştigate de aceştia – Alexandru Plagino era ales la Ismail, Aristide Pascal la Bolgrad, iar Constantin Boerescu la Cahul. În plus, Ştefan Golescu era ales la Tecuci, Constantin Haralambie la Bacău şi Ion Bălăceanu la Roman. Aşadar, 91 de deputaţi erau valahi, toţi având mandatele validate în momentul votării Constituţiei. La începutul şedinţei furtunoase din 29 iunie, la apelul nominal erau prezenţi 103 deputaţi. Dintre cei 41 de absenţi, doar 10 erau valahi[130], prin urmare avem o prezenţă certă la începutul şedinţei de 81 de valahi, cu trei mai puţin decât cei 84 estimaţi de Kogălniceanu. Dezbaterile au durat întreaga zi, încheindu-se în jurul orei 19.00, răstimp în care au fost mari fluctuaţii atât de prezenţă efectivă, cât şi de participare la vot, dacă luăm în considerare fie şi numai boicotul moldovenilor. Cu o foarte mică diferenţă, de numai trei deputaţi, pe care nu-i regăsim scriptic, dar îi putem pune pe seama schimbărilor obişnuite de prezenţă, rezultă că aserţiunea lui Mihai Kogălniceanu, confirmată ulterior şi de Nicolae Ionescu, se susţine aritmetic şi exprimă neîndo­ielnic un boicot politic regionalist, aspect trecut sub tăcere de istoriografie.

Ofensiva din 1867

Anul 1866 era pierdut. În contextul în care Guvernul retrimisese Adunării proiectul mutării Curţii de Casaţie în formula de la 18 aprilie 1866, o nouă conjunctură favorabilă pentru campania moldovenească se ivea la începutul anului 1867. Majoritatea politică din Adunare era instabilă, prin urmare şi susţinerea pentru Guvern era precară, iar la votarea bugetului pe anul 1867 moldovenii au văzut în aceasta o oportunitate politică de negociere. Teama deputaţilor de la nord de Milcov era că sesiunea parlamentară se va încheia fără repunerea problemei Curţii pe ordinea de zi a Camerei. Faţă de 1866, în rândul moldovenilor aveau loc schimbări notabile. Printre solicitanţii transferării Curţii de Casaţie apărea însuşi Mihail Kogălniceanu, adversar al ideii la 1862, ca şi Anastase Fătu, dar şi conservatorii Manolache Costache Epureanu ori Gr. M. Sturdza. În rândul muntenilor, printre susţinători se va afla surprinzător I. C. Brătianu, lider al liberal-radicalilor munteni. Ce căutau nişte centralişti fără cusur alături de N. Ceaur Aslan, Nicolae Rosetti-Roznovanu, până nu demult acuzaţi de „separatism” şi chiar cercetaţi penal pentru implicarea în eveni­mentele de la 3/15 aprilie 1866? Această alianţă împotriva logicii era unul dintre compromisurile aşa-numitei înţelegeri de la „Concordia” din februarie 1867. Coaliţia cuprindea liberalii radicali, fracţioniştii şi liberalii moderaţi din jurul lui M. Kogălniceanu[131], care grupa şi pe cei consideraţi foşti „separatişti”, în fapt reconvertiţi în susţinători ai intereselor Moldovei. Pentru păstrarea majorităţii din Cameră şi a stabilităţii guvernării de orientare liberală, centraliştii din tabăra lui I. C. Brătianu au fost nevoiţi să deschidă calea concesiilor faţă de revendicările moldovenilor[132]. Cu tabăra pro-regionalistă astfel întărită, la 4 februarie 1867, odată cu raportul comitetului delegaţilor de secţiuni asupra proiectului de lege formulat de Guvern pentru transferarea Curţii de Casaţie la Iaşi, preşedintele Adunării, Lascăr Catargiu, anunţa o nouă propunere depusă la birou de un număr de 28 de deputaţi[133], pentru dezbaterea de urgenţă refe­ritoare la acelaşi proiect.

Reluarea iniţiativei moldovenilor era întâmpinată cu aceleaşi argumente de o majoritate munteană ostilă proiectului, la care se adăuga, mult mai bine explicată, chestiunea „defavorizării oltenilor”. De pildă, liberalul Al. Sihleanu se pronunţă ab initio împotriva dezbaterii de urgenţă a legii guvernului şi solicita luarea în considerare alături de iniţiativa ieşenilor şi cererea oltenilor, care urmăreau abandonarea proiectului[134].

Inventarea unei „probleme a Olteniei”, ca o contrapondere la „problema Moldovei”, reprezintă, de altfel, principala noutate în geopolitica internă a perioadei 1862-1867. Gr. M. Sturdza, fost opozant al proiectului moldovenesc în 1862, explica urgenţa prin persistenţa partidelor „condamnabile de sepa­ratişti”, care exploatau chestiunea „pentru a agita laşul, pentru a agita ţara”. În ideea de a potoli agitaţia oltenilor, care acuzau necontenit distanţa până la Iaşi pentru pricini de judecată, Gr. M. Sturdza oferea asigurări că transferul era doar o „concesiune momentană”, până se va realiza „descentralizarea judeţeană şi se vor face căile ferate”. În ideea de a preîntâmpina obiecţiile arhicunoscute despre „atacul la unitatea ţării”, Sturdza punea în discuţie însăşi fixaţia centralismului care nesocotea interesele regionale:

Unitatea aceea după care alergaţi nu este decât un rău; văd că în organizarea ţării căutaţi să.fie unitate, uniformitate şi forme, cum a zis D. Kogălniceanu ieri şi din toate acestea a venit ţara în acea poziţiune că, dacă ar întreba-o cineva de s-a săturat de forme şi de unitate, ar zice că s-a săturat până în gât, şi ar voi mai bine să aibă ceva dreptate şi luare aminte pentru interesele sale locale[135].

Muntenii, prin vocea conservatorului Dimitrie Ghica, rămas acelaşi opozant fervent al proiectului, acuză nu doar lipsa oportunităţii, cât „forma violentă” a presiunilor exercitate de moldoveni. Gh. Mârzescu îi răspundea că nu era „nicio violenţă” în „proclamaţiile afişate pe zidurile Iaşului şi articolele din ziare”. Şi Al. Lahovari i se alătura lui D. Ghica, respingea urgenţa şi întreba de ce proiectul s-a depus în timpul dezbaterii bugetului, prin repetarea procedeului din timpul votării Constituţiei, încercându-se forţarea unor negocieri politice[136]. Explicaţia era simplă. Potrivit lui A. Georgiu, insistenţa moldovenilor şi urgenţa propunerii era explicabilă prin faptul că legea fusese menţinută de guvern şi a fost amânată de mai multe ori. Temerea ieşenilor era că sesiunea parlamentară ordinară, programată să se închidă pe 15 februarie, se va finaliza fară discutarea doleanţei ei[137].

Făcând un scurt istoric, Gh. Mârzescu îi reamintea lui Dimitrie Ghica că a semnat, cât a fost ministru de Interne (11 februarie-10 mai 1866), sub presiunea agitaţiilor separatiste, un jurnal prin care se lega că va strămuta Curtea de Casaţie la Iaşi. „Când însă a venit ca deputat în Adunare, D-sa ştiţi ce ne-a zis? S-a exclamat, zicându-ne: «n-am putut în acele momente grave să fac criză minis­terială».” Prin urmare, îl acuza de inconsecvenţă, de „lipsă de curaj”, de faptul că una spunea în Guvern şi alta făcea în Adunare. Totodată, Mârzescu îl contra pe Lahovari şi susţinea că între votul urgenţei şi votul strămutării Curţii la Iaşi exista o strânsă legătură. „Dacă astăzi se pune la vot urgenţa şi se respinge, impli-camente se respinge şi proiectul de lege pentru strămutarea Curţii de Casaţie la Iaşi. Eu unul văd în respingerea urgenţei respingerea strămutării Curţii la Iaşi”[138].

Petru Grădişteanu oferea cea mai interesantă explicaţie a tacticii politice urmărite de moldoveni, mai exact o încercare de a expune opiniei publice dupli­citatea centraliştilor. În ce mod? Propunerea subscrisa provoca un vot la vedere, prin ridicare de mână, şi nu unul secret, cu bile, aşa cum ar fi fost în cazul unui traseu ordinar al legii pe la secţiuni. Prin urmare, votul se putea transforma într-un moment al adevărului, al căderii măştilor, prin expunerea publică a făţărniciei faţă de solicitările moldovenilor. În aplauzele deputaţilor munteni, Grădişteanu proiecta apoteotic, nici mai mult nici mai puţin, decât imaginea subminării de către Iaşi a statutului de capitală a Bucureştiului, dacă s-ar „intra pe calea concesiunilor”: cei care reclamau Curtea „vor cere strămutarea Curţii de Conturi, ca şi şcoala militară; apoi strămutarea ministerelor, apoi strămutarea chiar a acestei Adunări şi atunci, d-lor să ne înţelegem: prin aceasta nu facem nimic altceva decât strămutarea capitalei de la Bucureşti la Iaşi”[139]. De fapt, susţinea Grădişteanu, nu era vorba doar de Bucureşti, ci de sacrificarea intereselor României. „Pentru un mic interes al Iaşilor de a străluci prin birji şi oteluri, nu vom sacrifica noi România întreagă, şi mai cu seamă pentru totdeauna România de peste Olt”[140].

Ca şi în 1866, C. Boerescu bătea monedă mai întâi pe faptul că transferul reprezenta un interes strict local, fară consecinţe notabile în economie. Adăuga, într-o retorică bine ţintită, că nu masele cereau transferul, ci era o chestiune de partid. Masele nu aveau procese atât de importante, ca să meargă la curte. La ea ajungeau doar marii proprietari şi capitaliştii, afirma el. Prin urmare, tema avea „popularitate”, dar nu era „populară”, adică nu atingea interesele morale sau materiale ale mulţimii. Era întrerupt, când afirma că „prosperitatea Iaşului şi a Moldovei are să rezulte din alte măsuri de îmbunătăţire ce trebuie să se ia…”, de voci revoltate: „Şi care nu se vor lua niciodată!”, exprimând fidel starea de beligerantă din cameră.

Pentru a pune capăt ofensivei moldovenilor şi în scopul deblocării dezba­terilor pe buget, Al. Lahovari citea o propunere: „Proiectul de lege asupra strămutării Curţii de Casaţie să se ia în dezbatere de urgenţă imediat în prima zi după votarea bugetului anului 1867″[141]. Era un fel de reeditare a jocului politic din perioada Adunării constituante.

Un interesant punct de vedere era exprimat de I. C. Brătianu, presat să menţină majoritatea guvernamentală generată de „înţelegerea de la Concordia” şi să dea asigurări moldovenilor de tot concursul său. Brătianu era conştient că mulţi liberali radicali erau centralişti din convingere, dar cel puţin se putea oferi pe sine ca exemplu. El susţinea, nici mai mult nici mai puţin, că se pronunţa în favoarea transferului, deşi a combătut-o până atunci, atitudine pe care o considera curajoasă, întrucât, „în cea mai mare parte a ţării”, mutarea Curţii la Iaşi era o ideea nepopulară. Recunoştea însă că muntenii nu s-au ţinut de cuvânt şi dădea dreptate moldovenilor: „De câte ori s-a prezentat în Cameră cestiunea strămutării Curţei de Casaţiune la Iaşi, totdeauna s-a zis că vom luat măsuri ca să aducem balsam, cum a zis onor D. Ionescu, asupra plăgilor naţiunei şi mai cu seamă asupra părţii de dincolo de Milcov: am zis-o, dar n-am facut-o”. Cere, în final, după ce se duelează retoric cu „separatiştii” şi agenda lor şantajistă, să fie admisă „o amânare cu angajament” că sesiunea nu va fi închisă până nu se va vota da votul pe acel proiect[142].

Moldovenii, „lupii care smulg pruncii de la sânul mamei patrii”

Cu totul deplasat se arăta conservatorul centralist Gheorghe Costaforu. El compara cererea imperativă a moldovenilor cu atitudinea unor lupi, iar România cu o mamă care-şi sacrifică pruncii (instituţiile) pentru a scăpa de ei:

Poate aţi văzut un tablou unde o mumă este într-o sanie şi aruncă câte un copil, câte un copil lupilor care o urmăresc. Un tablou foarte frumos; mi se pare că scena se petrece în Rusia. Ei bine, domnilor, noi, cu Cameră, nu putem să ne punem în posiţiunea acelei femei să aruncăm câte ceva Iaşilor, şi negreşit nici Iaşii nu cred că putem să-i comparăm cu lupii[143].

Analogia şocantă, dar grăitoare pentru imaginarul centralist iacobin, a reprezentat un moment de maximă jignire pentru sentimentele moldovenilor.

Într-atât de importantă încât a pus în lumină schimbarea de convingeri a lui Mihail Kogălniceanu. Avocat fără dubiu al unirii, arhitect al centralizării, ce a mers până acolo încât a dorit o ştergere a memoriei istorice moldoveneşti legate de alegerea de la 5 ianuarie 1859, impunând sărbătorirea lui 24 ianuarie prin lege[144], se alătura solicitărilor celor pe care-i considera până de curând „sepa­ratişti”, în intervenţia sa, Kogălniceanu reamintea că se pronunţase răspicat în 1862, alături de I. C. Brătianu, împotriva transferului. Apoi, arăta că, în 1866, odată cu respingerea din nou a proiectului, numai şapte reprezentanţi ai Moldovei votaseră Constituţia[145]. Prin urmare, nici măcar pentru fostul prim-ministru transferul Curţii nu mai reprezenta „o cestiune de coterie a unor avocatei”, aşa cum susţinuse la 1862. între timp, lucrurile progresaseră:

[…] a fost discutată între avocatei şi avocaţi mari; între deputaţii de Iaşi şi între persoane, care, şi prin domiciliul şi prin poziţiunea şi prin profesiunea d-lor, sunt orăşani locuind unii în Bucureşti şi alţii în Iaşi; şi care, prin urmare, deşi au zis că chestea aceasta este populară, deşi au osândit pe deputaţii de Iaşi că au sprijinit-o pentru popularitate, îmi voi permite să le spui că şi d-lor nu fac altceva decât aleargă după o mai mare popularitate combătând strămutarea Curţii de Casaţiuni de la Bucureşti la Iaşi; căci este o mare popularitate, este de un mare interes şi moral şi material şi de tot felul, de a cere păstrarea pentru Bucureşti a Curţii de Casaţiune, mai cu seamă pentru acele persoane, care sunt şi avocaţi ai Curţii de Casaţiune[146].

Unei asemenea intervenţii îi răspundea, negreşit, câte un reprezentant oltean, susţinător necondiţionat al centralismului. În acest caz, venise rândul lui P. Cernătescu, deputat craiovean, să prorocească pericolul destrămării ţării:

[…] am încuraja orice pasiuni şi am da dreptul fiecărei cetăţi, de exemplu Focşanii, ca să ceara şi ea diferite pretinse satisfacţiuni locale atât de prejudiciabile; când am cădea în asertienea erori, noi am lăsa ca ţara noastră să nu aibă în adevăr un centru, de unde să se întindă viaţa în toate părţile ţării în părţi egale, aşa încât să nu năbuşească pe unele şi să usuce pe altele[147].

În replică, Kogălniceanu demonstra o trecere la platforma regionalistă, arătând că problema Curţii de Casaţie era pusă în discuţie nu de unul precum N. Rosetti-Roznovanu, ci era pusă în dubiu prin neîndeplinirea ei, după promisiunile neonorate făcute de Guvern şi de Domnitor etc.                                              *

Aceasta ţine spiritele de peste Milcov în o mare agitaţiune. […] Voi spune că în materie de unire, dacă toţi Românii am făcut sacrificii, apoi noi, Iaşenii, să-mi permitl D. Boerescu a-i spune că am făcut mai mult decât domnia lui; şi aceste sacrificii stau de faţă, se poţ dovedi prin împuţinarea averei fiecărui Iaşian; fiecare poate să spuia cât a costat unirea pe Iaşi[148].

La finalul discuţiei, Kogălniceanu propune, alături de unul dintre iniţiatorii proiectului de mutare a Curţii, M. Jora, un vot deschis, în condiţiile în care regulamentul prevedea două treimi din cvorum pentru stabilirea urgenţei.

Se supunea la vot amendamentul lui Al. Lahovari (vot abia după adoptarea bugetului), respins cu doar 58 bile albe şi 48 negre (necesare 71); de asemenea, era respins amendamentul lui I. C. Brătianu – vot pe Curte, înainte de cel pe buget (cu doar 20 bile albe şi 84 negre), iar în ceea ce priveşte votul pe propunerea de urgenţă rezultatul era următorul: 57 bile albe şi 54 negre, din 74 necesare[149].

Rezultatele însă nu-i dezarmau pe moldoveni, care, două săptămâni mai târziu, reveneau cu acelaşi proiect. În şedinţa din 17 februarie 1867, la Adunare erau depuse încă trei petiţii subscrise de cetăţeni de peste Milcov, care solicitau strămutarea Curţii la Iaşi[150]. Gheorghe Mârzescu încerca să repună pe ordinea de zi a dezbaterii transferul Curţii, însă după vociferările deputaţilor munteni, propunerea era respinsă şi se trecea la votarea bugetului. Kogălniceanu însuşi cerea discutarea după votarea bugetului pentru a nu se ajunge la o criză minis­terială (proiectul Curţii era al Guvernului!) şi ţara risca să rămână fără finanţele aprobate[151].

„Suntem păţiţi”

În şedinţa din 7 martie 1867, în condiţiile în care bugetul încă nu fusese votat, se înregistra o nouă agitaţie legată de introducerea pe ordinea de zi a proiectului Curţii de Casaţie. Taberele erau aceleaşi din şedinţele anterioare, dar intervenea o presiune suplimentară. Moldovenii îşi exprimau suspiciunea că, odată votat bugetul, deputaţii munteni vor pleca şi nu va mai exista cvorumul necesar discutării doleanţei lor. Se inversaseră rolurile de la Constituanta din 1866. De fapt, era vorba de un dublu şantaj. Potrivit ministrului de Interne, Dimitrie Ghica, şi adversarii strămutării se temeau că, odată dat votul pe Curtea de Casaţie, care se prefigura negativ, moldovenii supăraţi să dezerteze de la votul bugetului, aşa cum se întâmplase cu un an în urmă în Adunarea consti­tuantă, când zece deputaţi au demisionat, iar legea electorală a fost votată cu concursul a doar şapte deputaţi moldoveni. Aşadar, vorbim de o condiţionare parlamentară reciprocă pe două falii majore: interesele moldovenilor vs. munteni-olteni[152]. În vuiet şi proteste, Mârzescu explica motivul „nerăbdării”, pe care muntenii pretindeau că nu-l înţelegeau. Erau paşii traseului legislativ complet, care odată încălcat ar fi dus la amânarea cu încă un an a proiectului:

Astăzi suntem în 7 Martie, şi, dacă se va vota proiectul, el nu se aplica îndată, pentru că trebuie să treacă şi prin Senat; prin urmare, până la 15 martie, Camera având să funcţioneze, poate ca Senatul să nu aibă timp ca să-l voteze, şi atunci are să rămână până la sesiunea viitoare[153].

La promisiunile lui Dimitrie Ghica că Adunarea îşi va continua activitatea „până se va vota acest proiect de lege, dar…”, Mârzescu răspundea complet neîn­crezător: „Ştim, suntem păţiţi!” După o discuţie în contradictoriu cu Kogălniceanu, Mârzescu declara că era gata să-şi dea demisia (probabil nu de unul singur), fiindcă „nu voia să se amâne la infinit chestiunea Curţii de Casaţiune”[154].

Abia în şedinţa din 10 martie 1867, comitetul delegaţilor secţiunilor, întrunit încă din 20 ianuarie, dădea citire raportului final pe legea Guvernului. Secţiunile II, IV, V şi VI respingeau proiectul transferului Curţii; secţiunea III admitea strămutarea până se va construi calea ferată Iaşi-Bucureşti; secţiunea VII vota pentru transferul complet la Iaşi; secţia I: una din secţiunile curţii să rămână în Bucureşti, cu jurisdicţie asupra curţilor din Bucureşti şi Craiova!, şi alta să se instaleze la Iaşi pentru curţile de apel din Focşani şi Iaşi, trebuind să se întrunească o dată pe an spre a judeca în secţiuni unite.

Prin urmare, majoritatea delegaţilor găsea de cuviinţă ca instituţia să rămână în Bucureşti. Era, în schimb, avansată o nouă formulă de compensaţie, propusă de Nicu Catargiu, votată în unanimitate:

Propunem ca guvernul chiar printr-un împrumut ce se autorisă a contracta să se facă acţionar cu 15 milioane franci la compania ce ar propune a efectua în cel mai scurt timp un drum de fer ce ar lega Iaşii cu Bucureştii şi linia austriacă din Bucovina, începând lucrările reale şi serioase chiar în anul aceasta[155].

O variantă despre care nu s-a mai auzit nimic şi a rămas pierdută în isto­ricul legislativ al Adunării.

Un motiv de agitaţie în Adunare l-a constituit şi existenţa unei petiţii a lui N. Rosetti-Roznovanu, invocată frecvent ca expresie a persistenţei ideilor „separatiste”. De altfel, Rosetti-Roznovanu a şi reuşit să-şi susţină în plen petiţia, semnată de aproximativ 6.000 de cetăţeni din toate părţile Moldovei şi din toate clasele poporului, în ideea combaterii acuzelor de „nereprezentati-vitate” ale cererilor moldovenilor[156]. Roznovanu nu conferea transferului un caracter „exclusiv politic”, ori unul administrativ şi nici judiciar. El acuza sacrificarea intereselor Moldovei, iar transferul ar fi fost primit ca un gest care ducea la „înfrăţire şi compensaţiuni”. Potrivit lui, nu împinşi de interese materiale moldovenii reclamau această măsură, ci ca o satisfacţie morală, ca o dovadă că „suntem priviţi ca fraţi, ca egali, ca uniţi de voie bună, iar nu cuceriţi de nimeni şi ce e mai preţios odor pentru un Români decât onoarea sa”[157].

Un amplu discurs era susţinut de un adversar al transferării Curţii, C. D. Aricescu. În opinia lui, principalul motiv împotrivă era cel de neconstitu­ţionalitate, repovestind pe larg dezbaterile din 1862 şi 1866, cu citate amănunţite din „Monitorul Oficial”[158]. Aducea argumente împotriva mutării, cele mai importante fundate pe o viziune centralistă:

[…] logica şi experienţa ne spun că, fără un centru sau capitală, nu poate fi ţară; şi fără îndestulă putere atractivă a capitalei, iară nu poate fi unitate; puterea atractivă a capitalei consistă în locul reşedinţei autorităţilor centrale; prin urmare, strămu­tarea curţii de casaţiune la Iaşi, pe când puterea executivă şi Corpurile legiuitoare sunt în Bucureşti, este desorganisarea ţării, este desmădularea ţării, este primul pas spre separatism[159].

Trebuie să „ne ferim ca de foc d-a crea instituţiuni pentru Moldovia, distincte de instituţiunile Ţării Româneşti”, afirma Aricescu, aducând în sprijinul spuselor şi statistica proceselor de la Curtea de Casaţie: 234 de procese criminale din Moldova, 1.337 din Muntenia; procese civile din Moldova – 1.253, din Muntenia – 2.455.

Ca şi în urmă cu două săptămâni, surprinzându-şi colegii, Mihail Kogălniceanu se arăta unul dintre avocaţii strămutării Curţii. Ce-i schimbase, totuşi, atât de mult convingerile din 1862? Înţelegem mai exact motivele din autocritica pe care o dezvoltă în numele generaţiei prea entuziaste de moldoveni unionişti. Fostul prim-ministru evalua condiţiile istorice ale producerii unirii şi interpreta critic, de data asta, „avântul” şi nechibzuinţa moldovenilor. El insista pe pripa şi idealismul Adunării din Moldova, care se precipita, între 1861 şi 1862, silindu-l pe Al. I. Cuza să desăvârşească unirea, domn care voia să modereze acea mişcare, avertizându-i: „[…] d-lor, înainte de a face unirea, preocupaţi-vă şi regulaţi interesele particulare ale Moldovei”, în sensul negocierii pragmatice şi clarificatoare a condiţiilor şi termenilor unirii. Deputaţii moldoveni, între care se includea Kogălniceanu alături de Petre Mavrogheni şi Anastasie Panu, au zis atunci: „La Bucureşti! Pentru că suntem siguri că vom găsi acolo fraţi, vom găsi Români care vor ţine seama de sacrificiile Moldovei. Astfel, d-lor, am venit fară a regula interesele parţiale şi locale ale Moldovei, cum ne zicea fostul Domnitor”[160]. Aşadar, greşeli şi slăbiciuni în serie, care au fost tratate de valahi ca favorabile unei „anexări” (după expresia lui Manolache Costache Epureanu[161]), în numele unor idealuri patriotice. Desigur, fostul prim-ministru al lui Al. I. Cuza, „omul de la 2 mai”, avea poliţe politice de plătit „februariştilor” şi „monstruoasei coaliţii”. Reciproca era şi ea la fel de valabilă, dar nu e cazul să insistăm aici pe invalidarea alegerii sale de la Fălciu şi Galaţi din primăvara anului 1866. Kogălniceanu mai arăta cum detronarea lui Cuza a zguduit încrederea dintre moldoveni şi munteni, întrucât prin epurările declanşate împotriva „cuziştilor”, „guvernul după 11 februarie a depărtat cu grămada pe funcţionarii Moldoveni”:

Repausatul Barbu Catargiu, întâiul ministru când s-a făcut unirea, a adus aici o mulţime de funcţionari din Moldova, şi le-a făgăduit că-i va menţine în posturile lor, pe cât timp se vor purta bine. Nu ştim cum s-a întâmplat şi pentru ce nouă zecimi din acei funcţionari moldoveni, care erau în Bucureşti în ziua de 11 februarie s-au congediat (aplause). În ministerul lucrărilor publice erau 20 moldoveni, 19 s-au dus; când s-au întors acei moldoveni înapoi, nu s-au întors cu mijloacele cu care s-au dus, nu în diligentă, sau cu subvenţiune[162], ei s-au întors întinzând mâna şi cerşind (aplause). Ei bine, D-lor, vă întreb ce trebuia să gândească, ce sentimente trebuia să aibă locuitorii de peste Milcov, când vedea funcţionari moldoveni trecând Milcovul şi cerşind cu sfanzigul, pentru ca să se poată întoarce pe la locurile lor. Rog pe D. ministru să binevoească a face statistica funcţionarilor moldoveni, câţi erau înainte de 11 februare şi câţi sunt astăzi şi va vedea dacă aceasta nu e adevărat; eu am această statistică şi sunt gata a o pune la dispoziţiunea D-lui ministru[163].

Kogălniceanu era de acord că strămutarea Curţii nu putea satisface singură nevoile fostei capitale, mizând că ele puteau fi susţinute numai prin navigabilitatea Prutului, dezvoltarea şcolilor speciale, a universităţii, construirea căilor ferate şi descentralizarea, necesităţi ratate din cauza frecventelor schimbări de guverne. De altfel, îmbunătăţirile Iaşului figurau în bugetul din 1865, redactat de Kogălniceanu, afirmă acesta, dar sumele au fost luate de succesori şi cheltuite aiurea în execuţia bugetară[164]. Cauzele decăderii Iaşului erau struc­turale, potrivit lui Kogălniceanu. Oraşul se afla într-o poziţie încât nu putea trăi decât ca un centru de guvern, având instanţele justiţiei înalte, întreţinut de întreaga Moldovă, căci nu avea nici caracter comercial, nu era străbătut de un râu important, iar Prutul, din apropiere, nu era navigabil. Cum se putea oferi o ameliorare? Cea mai bună cale era „drumul de fier”, credea Kogălniceanu,pentru care a şi dat concesiunea Salamanca[165], anulată între timp; deci, ceea ce mai rămânea de dat ar fi fost Curtea de Casaţie. Ea trebuia acordată ca un mijloc care va consolida unirea: „trebuie să alinăm deocamdată boala Iaşilor dându-le ceea ce cer şi dărâmând astfel drapelul ce ş-au luat acei separatişti”[166]. Nu credea că remediul va vindeca Iaşul bolnav, dar „trebuia să i se dea bolnavului ceea ce se cere, căutând în acelaşi timp un remediu real”.

„Prin unire toţi am pierdut”

O nouă intervenţie a lui Gheorghe Costaforu creştea temperatura dezbaterii. Deputatul se declara intrigat că „se discutau interesele Moldovei, nu ale României”, iar Iaşul punea condiţii ca unei „cetăţi asediate”, ameninţând soliditatea viitorului[167]. „Trebuie să vă preocupaţi serios – arăta Costaforu – de interesele şi ale Valachiei, şi ale Olteniei, precum şi a tuturor colţurilor depărtate ale ţării, d-voastră nu puteţi să neglijaţi aceste interese, având numai în vedere interesele Iaşului.” Luat de valul argumentelor, Costaforu ajungea la paradoxala concluzie că, prin unire, „toţi au pierdut”.

Pentru ce această rivalitate între Bucureşti şi Iaşi? Bucureştiul nu este nici al Valachiei nici al Moldovei, ci al României întregi. D-voastră veniţi şi vă acăţaţi de Bucureşti ca de o capitală egoistă, care rupe tot de la Iaşi şi pune pe Iaşi în stare de a se revolta şi a face să piară unirea; că Iaşul a fost capitala Moldovei şi făcut sacrificiuri. Aşa este! Dară pentru că a făcut sacrificiuri trebuie neîncetat să ni le impute? […] Când am făcut această unire, nu este drept să zicem că noi din Valahia am profitat şi Iaşul a pierdut. Toţi am pierdut mai mult sau mai puţin.

El relua vechi argumente privind pericolul unei cedări momentane care va deschide posibilitatea altora: Curtea de Conturi, ministerele, tezaur etc.[168].

Declarându-se supărat că moldovenii care cer transferul „au fost asemănaţi cu lupii cărora li se aruncă câte un prunc„, Kogălniceanu cerea închiderea discu­ţiei, întrucât discursul lui Costaforu „derapase pe un teren foarte periculos”[169]. Se vota închiderea discuţiei şi supunerea la vot a proiectului de lege pentru luarea în considerare a strămutării Curţii de Casaţie la Iaşi. În acel moment însă se isca o altă neînţelegere. Grupul deputaţilor din sud, prin persoana lui Petru Grădişteanu, solicita vot secret, ceea ce-l determina pe Kogălniceanu să observe că procedura era în contra precedentelor „liberale” ale iniţiatorului. Pentru deputaţii de la nord de Milcov era o datorie imperioasă un vot la vedere clarifi­cator. Nicu Catargiu recunoştea deschis că deputaţii „moldoveni sau români”erau bănuiţi că nu vor vota după cum vorbesc. Totuşi, în pofida votului secret, proiectul era acceptat (79 erau „pentru” din 62 necesare, 43 „împotrivă”, o abţinere), trecându-se astfel la faza a doua, la discuţia pe fond.

„Compensaţii şi pentru Oltenia”

Raportorul citea articolul doi al legii strămutării, care se referea numai la calea ferată: „Guvernul va contracta pentru înfiinţarea celui dintâiu drum de fier în ţara românească în lungul ţării de la Iaşi până la Ruşava [Orşova – n.n., M.C.] cu preţuri şi mijloace avantajoase [nu prin împrumut – n.n., M.C.], şi va depune Camerii proiectul de lege cât mai neîntârziat pentru aceasta”. Se depuneau diverse amendamente, în funcţie interese. C. D. Aricescu, adversar al mutării Curţii, propunea ca „în sesiunea actuală să votăm concesiunea drumului de fer de la Cernăuţi la Iaşi”. Şi mai explicit era amendamentul olteanului Gh. Magheru – de fapt o propunere de lege! -, care cerea compensaţii pentru regiunea Olteniei în contrapartidă la concesiile făcute Moldovei:

Strămutându-se Curtea de Casaţie la Iaşi, atât onor Adunare legislativă, cât şi onor guvern să ia angagiamentul ca ce dânteiu linie de fier ce se pune în lucrare după puteri şi în timp să fie neapărat ori linia de la Orşova, ori acea de la Vulcan către Bucureşti şi de aci peste Milcov, mai ales că pentru aceste lunii sunt şi proiecte de lege elaborate.

Era vorba de linia Orşova-Craiova-Bucureşti sau Vulcan-Craiova-Bucureşti-peste Milcov. Alt oltean, Andrei Prejbeanu, depunea amendamente în derâdere, respinse de Comitetul delegaţilor:

Când calea ferată de la Vârvicioara la Iaşi va fi făcută, se va transmuta Curtea de Casaţiune la Iaşi […]. Când căile ferate de la Orşova sau de la Vulcan vor fi făcute şi astfel vor lega Iaşii de Valachia mică, atunci să se dea d-lui Mârzescu Curtea de Casaţiune, fiindcă mă voi putea şi eu duce lesne la Iaşi.

Amendamentele intereselor moldoveneşti erau depuse de Gheorghe Mârzescu, susţinut de unii munteni, dar nu şi de N. Rosetti-Roznovanu: „îndată ce calea ferată va fi statornicită între Bucureşti şi Iaşi, înalta Curte de Casaţiune şi de Justiţie va fi strămutată de drept în Bucureşti”[170]. Apoi, mai era depus amendamentul colonelului Gr. Sturdza: „Strămutarea Curţii de Casaţiune se va face în vacanţa sărbătorilor de la Pasci, acest an 1867, prevăzându-se şi fondurile necesare pentru transferare”.

În calitate de ministrul de Interne, I. C. Brătianu, tăia avântul deputaţilor şi solicita răgazul ca Guvernul să facă un proiect în care să cumpănească atentposibilităţile de împrumut ale ţării – fiindcă împrumutul Oppenheim nu permitea angajarea de noi datorii din partea Guvernului român -, precum şi dispo­nibilitatea capitalurilor europene de a se angaja în lucrări publice concesionate în România.

Cel care rupea solidaritatea moldovenilor, ca şi în 1866, era fracţionistul ieşean Nicolae Ionescu. El susţinea că ministrul de Interne trebuia să ţină cont şi de petiţiile de dincolo de Olt, reluând ideile antisemite prezentate în Consti­tuantă la 1866 – Iaşul era invadat de evrei, ceea ce pentru Curtea de Casaţie ar fi fost un pericol, în condiţiile unei „atmosfere încărcate de elementul corupător”. Fracţionistul prezenta statistica proceselor judecate de la înfiinţarea Curţii până în 1867: 1.722 de pricini, cu avocat 568; 750 din Bucureşti, 349 din Craiova şi 41 din Focşani, la Iaşi doar 153. În concepţia lui, interesele fostei capitale se satisfăceau cu alte mijloace: capital pentru încurajarea comerţului naţional, întreprinderi economice, pentru a scăpa de „speculanţi străini”; colonizarea cu români, aducerea măcelarilor şi pitarilor din Bucureşti, căci acolo erau mai mulţi[171]. Într-o atmosferă de ilaritate, el mai cerea încă o anchetă parlamentară privind problemele laşului şi declara că se temea de consecinţe, de desfacerea „edificiului unirii”.

Foarte interesant era jocul politic făcut de I. C. Brătianu, acum într-o poziţie conciliantă faţă de interesele moldovenilor. El vedea transferul ca un „gaj moral”: „D-lor, vă întreb, dacă deocamdată noi nu putem face nimic pentru Iaşi decât a-i da un asemenea gagiu, să-i refuzăm şi acest gagiu?”. Îmbrăţişa deschis ideea unei colonizări cu Români în jurul Iaşilor[172], înfiinţarea unei bănci funciare, a uneia de scont şi a unei şcoli de agricultură; „Iaşii nu pot fi conciliaţi numai cu cuvântul”, trebuie să li se dea o minimă consolare. „Eu sunt Român din Muntenia şi am curagiul să cer fraţilor mei de dincolo de Milcov ca şi ei să facă sacrificii tot aşa cum a făcut Iaşul, şi nu cred că Muntenii vor refuza, vor pune vreodată în pericol Unirea, ca să nu facă acele mici sacrificii”[173]. Cu aceste concluzii se încheia prima zi, cea de 10 martie, după opt ore aprinse de discuţii, în care au fost respinse toate amendamentele, cu excepţia celui depus de Mârzescu, acceptat ca articolul 2 al proiectului[174].

Abia la 13 martie se intra în discuţia de fond a legii, care cuprindea numai două articole[175]. Dezbaterile urmau să fie structurate pe două aliniamente, nu neapărat suprapuse. Primul era reprezentat de interesele moldoveneşti şi necesitatea unor compensaţii în scopul concilierii Moldovei vs. interesele muntene/ oltene de a păstra status-quo-ul instituţional în privinţa justiţiei. Al doilea aliniament de confruntare viza arhitectura centralistă a statului, faţă de care în special moldovenii, dar şi unii deputaţi munteni, dezvoltau o critică consistentă, şi grupul celor care vedeau în centralizare o formă de desăvârşire şi garantare a unirii. Poziţiile diametral opuse erau: 1. Interese moldoveneşti/ descentralizare/compensaţii/Curte de Casaţie la Iaşi ca o formă de funcţionare mai echitabilă a unirii; 2. Interese munteneşti-olteneşti/centralizare/Curte de Casaţie la Bucureşti ca formă de garantare a unirii şi înlăturare a aşa-numitului element perturbator, „separatist”. Fireşte, au existat munteni care au susţinut satisfacerea cererilor moldovenilor şi au criticat centralismul sugrumător de la Bucureşti, precum au fost şi moldoveni care au îmbrăţişat complet doctrina centrului, cerând în schimb alte forme de compensaţii decât Curtea de Casaţie.

Memoria inimii

Primii care deschideau dezbaterea pe fondul legii erau susţinătorii transfe­rului. Analizând contextul ciocnirilor din jurul mutării Curţii de Casaţie, pe care o considera o „dreaptă reparaţiune”, conservatorul Manolache Costache Epureanu observa că Moldova, „în starea de văduvie a unui guvern central şi în lipsă de alte îmbunătăţiri, nu a putut să se bucure nici de binefacerile, nici de prezenţa autorităţii foarte îndepărtate a guvernului de la Bucureşti”. Apoi, reformele administrative şi judiciare au provocat „o mare mefienţă”; pe când Valachia s-a familiarizat mai uşor, Moldova se simţea „mai mult anexată ţării româneşti”[176]. Manolache Costache Epureanu îşi schimbase complet atitudinea faţă de 1862, când subscrisese la propunerile compensatorii ale lui Mihail Kogălniceanu. Atunci, la 1862, Epureanu se afla pe terenul unei concepţii centraliste idealizate, considerând că instabilitatea politică şi dificultăţile politice din Principate erau generate de sistemul federativ al Convenţiei de la Paris. Ca şi în cazul altor moldoveni, după experienţele de la Bucureşti, entuziasmul centralist i se demolise[177], jucând de la şefia Adunării constituante în favoarea mutării Curţii de Casaţie la Iaşi.

Plecând de la efectele dureroase ale pierderii instituţiilor şi statalităţii, deputatul muntean Nicolae Blaremberg considera că Moldova avea tot dreptul la „menajamente”:

Dacă Moldova s-a uitat pe sine […] s-a părăsit nouă fără rezervă, nu este un motiv să o tratăm mai rău decât acele ţări [Italia – n.n., M.C.] care au avut grija de a stipula mai dinainte condiţiile contractului. […] Dovediţi în sfârşit că aveţi aceea ce un poet numea cu atât cuvânt: memoria inimei[178].

Blaremberg combătea concepţia centralismului dur care monopoliza concepţia administrativă a celor care se opuneau transferului, atât timp cât, sub un regim constituţional, bazat pe despărţirea puterilor în stat, nu ar fi adus atingere unităţii guvernamentale; necesitatea centralizării se referea la puterea executivă şi cea legislativă, dar nu la justiţie. El invoca şi o tradiţie istorică a descentralizării, amintind de statutul Craiovei şi „României mici” în cadrul Ţării Româneşti, de „menajamentele” lui Radu Negru, legendarul descălecător al Valahiei, şi ale succesorilor lui, care recunoscuseră o anumită autonomie: „Mai multe veacuri, partea de dincolo de Olt a păstrat administraţiunea sa separată şi autonomia: Banul şi Divanul”[179]. Îndemnul său către colegi era de a face pentru Iaşi ceea ce a făcut Italia pentru Torino, oferindu-i Curtea de Casaţie, după ce, prin unirea Piemontului cu Lombardia, instituţia ajunsese, scurt timp, la Milano.

Deputatul A. Georgiu, profesor de economie, punea sub semnul întrebării viabilitatea modelului politic centralist, fiindcă nu „putea da toate condiţiile de vitalitate necesare dezvoltării viitoare”. El făcea distincţia între o „centralizare naturală”, venită prin atracţia pe care populaţia o resimte faţă de abundenţă, valoare, „uşurinţa vieţii” şi „centralizaţiunea excesivă”, al cărei ideal „excentric şi periculos îl găsim în concentrarea forţată a tuturor autorităţilor într-un singur punct, în capitala ţării”. Prin transferul Curţii de Casaţie nu s-ar fi slăbit „unitatea politică a patriei”, ci s-ar „asvârli din organizarea socială acele idei greşite care şi-au avut raţiunea de a fi numai în administraţiunea lui Ludovic al XIV, sistem care avea de scop de a concentra totul într-un singur punct, pentru ca astfel să-şi exerciteze cu mai multă uşurinţă influenţa opresivă şi destructoare”. Chiar principiul diviziunii puterilor consacrate de constituţie nu se opunea transferării. Curtea de Casaţie trebuia să funcţioneze într-un mod cu totul independent de minister[180]. Un alt beneficiu ar fi acela că s-ar fi introdus în Iaşi o populaţie flotantă, care ar fi sporit numărul populaţiei române în detrimentul celei israelite şi ar fi pus în circulaţie cel puţin 7 milioane de lei.

Grădişteanu: „Am fost prea gracioşi cu Moldova”

Dintr-o perspectivă diametral opusă pleda Petru Grădişteanu. În interpre­tarea centralistă, strămutarea Curţii, într-un oraş diferit de acela în care îşi avea reşedinţa Guvernul şi Ministerul Justiţiei, însemna că ministrul de Justiţie nu se putea pune în „comunitate de idei cu procurorul general de pe lângă Curte”; ministrul era silit să penduleze neîncetat de la Bucureşti la Iaşi pentru o înţelegere prealabilă şi „să piardă luni întregi în corespondenţe neterminale”[181]. Apoi, arăta Grădişteanu, strămutarea Curţii viola drepturile membrilor, întrucât ei erau inamovibili şi nu se puteau strămuta fară voia lor; unii, poate cei mai capabili membri – credea deputatul -, ar fi putut demisiona din acest motiv.

Grădişteanu urmărea să plaseze discuţia pe „tărâmul raţionamentului, nu al sentimentalismului”, ca şi cum cele două s-ar fi exclus reciproc în funcţionarea unui stat şi guvernarea unui popor. Statul naţional centralizat, ca deziderat al pragmatismului şi raţionalismului politic, refuza Moldovei ab initio un statut de depozitar al valorilor şi instituţiilor naţionale. Strămutarea Curţii de Casaţie -afirma Grădişteanu – compromitea nu numai unirea, dar şi Curtea „pierdea prestigiul său”, pe considerentul că un ministru nu putea fi trimis la judecată într-un oraş plin de „separatişti” şi apropiat de Rusia[182]. Ca şi cum nu ar fi fost suficiente ofense la adresa moldovenilor, el punea sub semnul întrebării existenţa unei „conştiinţe a anexării” pe care Moldova ar fi dezvoltat-o, conform lui M. C. Epureanu.

Dacă aceasta ar exista în inima Moldovei, după cum pretinde că a găsit-o D. Epureanu, ar trebui să desperăm de Moldova, pentru că nici Moldova este anexată Valachiei, nici Valachia Moldovei; între ele există o unire frăţească şi nu se poate pretinde că banii Moldovei s-au vărsat în tesaurul Valachiei pentru cuvântul foarte simplu şi mai cu seamă în aceşti din urmă ani de miserie, Moldova n-a fost în stare a face sacrificii, poate că a primit mai mult de cât a dat, Muntenia însă nu numără cu sora sa![183]

Nu mi se poate aduce aminte – susţinea Grădişteanu, fără să aducă argumente – o singură cifră din buget propusă pentru îmbunătăţirea materială a laşului şi Moldovei pe care să nu o fi acordat; am fost prea gracioşi pentru Moldova tocmai pentru că ştiam că Moldova suferă.

Un asemenea discurs, belicos pe alocuri, isca o mare nervozitate în rândul moldovenilor. M. Kogălniceanu, de pildă, considera afirmaţiile lui Grădişteanu un „rechizitoriu” contra tuturor celor care au propus strămutarea, iar C. Tacu îl ataca pe Grădişteanu după ce acesta concluzionase că starea de decadenţă a Iaşului era normală. „Oare principiul de consolidare a naţiunei române putea-va să cuprindă în sine destrucţiunea unei societăţi române? […] Iaşii dar trebuie să intereseze şi pe românii de dincoa de Milcov, pentru că este tot acea parte din care se compune România”. De asemenea, ironiza ipostaza de lupi ce încolţesc România, atribuită moldovenilor de Costaforu: „[…] nu sunt acel lup […] care ar voi să smulgă copilul din braţele mumei sale. Muma, d-lor, este România şi noi, fii aceşti mume, am dat mâna şi am venit în giurul ei tocmai ca s-o apărăm de lupii aceia care o ameninţă”[184].

„Ce suntem noi, moldovenii? Copii amăgiţi cu acadele?”

Gh. Mârzescu, care luase cuvântul de atâtea ori în chestiune, ieşea din rezerva autoimpusă, acuzând că istoricul problemei, realizat de C. D. Aricescu, trecuse peste o etapă esenţială – „legământul de onoare” din 27 aprilie 1866 -, el continuând să plaseze chestiunea Curţii de Casaţiune pe „tărâmul onoarei”[185]. La votarea Constituţiei, când moldovenii au legat votul final de proiectul de lege al transferării Curţii la Iaşi, Mârzescu relatează că I. C. Brătianu, atunci ministru de Finanţe, acum ministru de Interne,

[…] se apropie de mine, mă trage deoparte şi-mi zice: „vrei să rămânem fără constituţiune; vrei să nu se voteze! Retrageţi amendamentul; căci guvernul, îţi promit, va veni cu un proiect de lege şi vom vota cu toţii Curtea de Casaţiune”. La acest apel, la această nouă asigurare, noi ne retragem amendamentul; […] Consti-tuţiunea însă se votează pe articoli, şi proiectul guvernului pentru transferarea Curţii vine pe tapet. O! atunci am uitat toate cele petrecute! Nici nu voiam să ne aducem aminte de Primărie! Atunci să fi văzut pe confraţii noştri cum se esclamau şi ne ziceau: „A! D-lor! Staţi! Să vedem ce va deveni Oltenia, ce va deveni Mehedinţii şi toate celelalte părţi depărtate ale Valahiei Mici!” Ei bine, D-lor, de ce nu aţi argumentat şi atuncea când aţi promis, în modul cum argumentaţi astăzi? Oare ce suntem noi? Suntem oare copii care să ne amăgiţi cu acadele?[186]

Mârzescu replica punctual discursului susţinut de Grădişteanu, pe care-l consideră cel mai important. În privinţa încălcării inamovibilităţii membrilor Curţii prin transferul la Iaşi, îi răspundea că membrii nu ar trebui strămutaţi nici măcar în alt loc în Bucureşti. Arăta că legăturile strânse între procurorul general de la Curtea de Casaţie şi ministrul de Justiţie erau o iluzie, fiindcă „acea inti­mitate” nu exista pentru că guvernul se schimba prea des. Se mai întreba ce au „luminile şi ideile”, cele mai multe în capitală, cu reşedinţa Curţii? Diferenţa dintre Iaşi şi Bucureşti nu era prea mare. De asemenea, lua în derâdere preocu­parea lui Grădişteanu pentru fisc, că membrii Curţii se vor pensiona şi, prin urmare, statul trebuia să plătească şi pensii şi salarii. În privinţa sacrificiilor (muntenilor şi oltenilor care ar fi prea departe de curtea stabilită la Iaşi) susţinea că trebuie crezută acea parte a ţării care oferise probe de sacrificii[187].

Ultima intervenţie relevantă înainte de vot o avea I. C. Brătianu. Liderul liberalilor radicali pleda pentru achitarea datoriilor de onoare:

Oare nu s-ar fi putut ca Moldova, când s-a făcut această unire, nu se putea ca ea să pună oarecare condiţiuni? Şi dacă ar fi pus acele condiţiuni, oare noi le-am fi refuzat? Nu le-am fi refuzat, sunt sigur; s-au văzut uniri cu asemenea condiţiuni; […] Am fi primit dar şi noi condiţiunile ce ni le-ar fi pus Moldova; negreşit nu condiţiuni ca în timpii feudali, ci condiţiuni posibile azi, spre exemplu, transferarea Curţii de Casaţiune la Iaşi, aşezarea universităţilor ţării acolo. Negreşit că am fi primit. Dar Moldova nu a pus nici o condiţiune. Ea a cedat tot; a zis: la Bucureşti să fie centrul tuturor autorităţilor care au atribuţiuni generale. După ce însă, nu numai că a văzut, căci ea de la început a văzut sacrificiile sale, dară după ce a simţit lipsa guvernului central de la Iaşi şi paguba care rezulta din aceasta pentru Iaşi şi pentru judeţele din prejur, vine şi ne zice: noi v-am dat tot; daţi-ne acuma Curtea de Casaţiune. Ei bine, domnilor, când ni se face această cerere, trebuie oare să răspundem ca d. Costaforu, că tocmai azi, când începem să ne organizăm, începem această organisare prin distrugerea Statului român şi nu putem primi aceasta?

Brătianu mai ţinea să respingă ideea anexării Moldovei vehiculată de Manolache Costache, argumentând că totul a început prin faptul că Muntenia a ales domnul propus de moldoveni, ei au ales Bucureştiul etc. „Moldova a primit de bună voie ca Bucureştii trebuie să fie capitala ţării; astăzi ea cere curtea de casaţiune ca un gaj moral, până i se vor da alte îmbunătăţiri; socotesc dar că nu trebuie să măsurăm cu compasul această cerere să o acordăm.” Votul final consemna unica victorie a moldovenilor în chestiunea Curţii de Casaţie: din 127 de votanţi, 75 erau „pentru” şi 52 „contra”, majoritatea fiind de 64. Adunarea adopta astfel proiectul de lege[188], dar succesul, salutat de presa şi societatea ieşeană, a fost rapid întors în Senat, dominat de conservatori centralişti, aflaţi în opoziţie cu coaliţia guvernamentală de orientare liberală ce dăduse satisfacţie moldovenilor.

După două săptămâni, în şedinţa din 30 martie 1867, senatorii luau în discuţie[189] raportul comitetului delegaţilor de secţiuni asupra proiectului de lege votat în Cameră. Raportorul Constantin Brăiloiu, adversarul pe faţă al inte­reselor moldoveneşti, arăta că secţiunile, în unanimitate, au respins proiectul. Pe ce considerente se întemeiase respingerea? însuşi Brăiloiu susţinea că, în absenţa unei expuneri de motive, care, inexplicabil, nu însoţise proiectul de lege, senatorii au lecturat dezbaterile Camerei din „Monitorul Oficial”, după care au tras cu totul alte concluzii decât colegii deputaţi. Mai exact, senatorii au selectat din discursuri numai argumentele care serveau respingerii proiectului, deşi o parte a celor care le rostiseră au votat în favoarea transferului. Astfel, ei au reţinut că Guvernul, prin vocea lui I. C. Brătianu, ministrul de Interne, dar şi a altor oratori, considera de fapt că e o „adevărată iluzie” pentru compensarea Iaşilor, dar o propuneau ca o măsură politică şi raţiune de stat. Secţiunile au văzut o „adevărată perturbaţiune pentru aclministraţia justiţiei şi nu puteau admite ca raţiune de Stat o măsură care este diametralmente opusă intereselor sociale, prin urmare, intereselor Statului”. În raportul citit de Brăiloiu se afirma că proiectul va „afecta unitatea politică a ţării, va desmădula guvernul nostru” şi că „[…] a vorbi astăzi de Moldoveni şi Munteni, de Iaşi şi Bucureşti ca de grupe rivale, ar fi, d-lor, a deschide calea separatismului sau cel puţin a federalismului”. „A transporta reşedinţa ei în altă localitate, din Iaşi fie oricare alt oraş, ar fi a o ucide, a o desbrăca de autoritatea ei, a falsifica instituţiunea şi a o face cu totul inutilă. Depărtată de centrul guvernului ea pierde puterea de direcţiune.”[190]

Faţă de un raport atât de radical, care zădărnicea munca de convingere desfăşurată în Cameră, moldovenii au reacţionat furibund, mai ales după ce Ministrul de Justiţie ad-interim, Constantin Al. Kretzulescu, prim-ministru totodată, a confirmat susţinerea guvernului pentru proiect. Kretzulescu considera transferul o chestiune politică, „de fraternitate între moldoveni şi munteni”, pledând în faţa muntenilor ca, printr-o „probă de frăţie”, să se facă sacrificiul ce-l cereau moldovenii. Dr. Grigore Vârnav (Roman) demonta raportul lui Brăiloiu din punctul de vedere regionalist şi al descentralizării[191], în timp ce Panait Balş (Tecuci) cataloga sistemul centralist ca modelul de organizare a „monarhiilor absolute”. Arăta că ideile lui Brăiloiu în privinţa Italiei erau greşite, provenind din secolul al XVIII-lea, întrucât „după proclamarea princi­piului naţionalităţilor consecuenţa imediată a acestui principiu este cea mai complectă descentralizare, fiecare localitate, fiecare parte are dreptul a avea vitalitatea sa, are dreptul a juca un rol politic, şi Iaşul, are mai mult drept decât toate”; dacă „Curtea de Casaţie e cheia unirii, apoi cu drept cuvânt să dăm această cheie în mâna celui care a făcut unirea”. Îi acuza pe cetăţenii din Oltenia, din Turnu Severin că dădeau dovadă de interese materiale meschine când estimau câte drumuri trebuie să facă la Iaşi[192]. Nicolae Rosetti-Bălănescu (Fălciu) îl acuza pe Brăiloiu de muşamalizarea incidentelor din secţiunea a III-a. Acolo a fost o majoritate de 5 la 4, care a respins transferul Curţii şi a reco­mandat facerea „cu preferinţă a liniei ferate”, însă şi o minoritate formată din Mitropolitul Moldovei şi Episcopul Dunării de Jos, Nicolae Lahovari şi Nicolae Rosetti. Argumentul lor era că, nefiind una dintre puterile statului, Curtea de Casaţie nu era nevoie să stea alături de acestea, mai ales că în Constituţie nu era prevăzut locul de reşedinţă.

I. C. Brătianu relua pledoaria în favoarea strămutării Curţii, combătându-l punct cu punct pe Constantin Brăiloiu: „Unirea adevărată este numai aceea la facerea căreia concură toţi şi numai acea unire are viaţă lungă, este simţită şi apreciată de toţi”. In opoziţie cu Brăiloiu, care aprecia revendicarea una exclusivă a Iaşului, Brătianu o considera o doleanţă a întregii Moldove, căreia, în mod surprinzător, îi recunoştea un statut superior Valachiei sub raportul dezvoltării în momentul unirii:

Cine dintre noi de dincoace de Milcov a vizitat Moldova a văzut că Moldovenii sunt mult mai înaintaţi în agricultură. Intereselor materiale sunt mult mai dezvoltate decât dincoace de Milcov. Acolo toţi proprietarii, afară de puţine excepţiuni, îşi cultivă singuri proprietăţile, ei le exploatează, ei fac comerciu. Fiecare om cu puţină inteligenţă în Moldova este agricultor, este industriaş şi această activitate a producţiunei face onoare părţii de dincolo de Milcov. […] Dar noi [muntenii – n.n., M.C.] a căror viaţă materială şi ale căror interese sunt mai puţin complicate decât ale fraţilor de peste Milcov trebuie să înţelegem că noi am suferit mai puţin decât dânşii [prin secetă şi mutarea administraţiei la Bucureşti -n.n., M.C.].

Ministrul de Interne apără promisiunile Locotenentei Domneşti şi ale Guvernului făcute Iaşului: „[…] a fost foarte prudent guvernul, a bine meritat de la patrie căci cu această promisiune [a Curţii de Casaţie – n.n., M.C], cu acest act a făcut să înceteze un resbel fratricid care compromitea unirea şi pe care trebuia să-l evităm”[193].

În contextul discuţiilor despre compensaţiile cerute de Moldova, Panait Cazimir (Dorohoi), iniţiatorul legii transferului Curţii la 1862, lansa o foarte interesantă discuţie despre starea finanţelor şi datoriile Moldovei şi Valahiei la unire, mai exact raporturile financiare dintre moldoveni şi valahi. El menţiona imputările aduse Moldovei, acuzate la Bucureşti că ar fi „avut finanţele căzute”, deci o datorie mare, care a fost preluată la bugetul comun, mijloc prin care a fost salvată de la faliment de valahi[194]. Cazimir admitea că, din cauza unei rele administraţii financiare, Moldova avusese o datorie temporară de „câteva milioane”, dar acele sume se puteau acoperi rapid printr-un buget bine echi­librat, însă, pe de altă parte, arăta Cazimir, Valahia a adus o datorie consolidată, structurală, anuală de 9 milioane de lei, reprezentând „fondul de pensii”, plătite direct din bugetul public. „Cu drept cuvânt pot zice că finanţele de dincoa de Milcov, la epoca unirii, au avut o datorie consolidată de 100 de milioane, şi prin urmare finanţele Moldovei nu au fost îngreunate de datorii, ci putem mai bine zice că acele ale Valahiei”[195]. Apoi, Cazimir prezenta un calcul potrivit căruia transferarea ar fi adus la Iaşi 4 milioane de lei anual, pentru că numai bugetul curţii era de 1,2 milioane.

În urma deselor şi tăioaselor intervenţii ale aleşilor olteni, printre moldoveni se generase o adevărată fobie în legătură cu pretenţiile Olteniei fie la patri­moniul de onoare al unirii, fie, după caz, la masa ei credală. Iar Cazimir era unul dintre cei mai radicali în această privinţă, contrapunând interesele legitime ale Moldovei, cu cele „egoiste” ale Olteniei:

Nu vă îngrijiţi de Dorohoeni care fac 35 de poşte de şapte ori pe fiecare an şi vă îngrijiţi numai de acei justiţiabili de peste Olt, care poate să aibă sau nu vreun proces la curtea de casaţiune. Deră de noi care sdrobim ciolanele prin gloduri ca să venim aci pentru cel mai mic interes. Soarta noastră nu vă interesează câtuşi de puţin oare? Şi când venim să vă cerem ceva foarte inocent, d-voastră ne răspundeţi că sentimentele d-v. de echitate pentru cetăţenii de peste Olt nu vă permite a ne acorda cererea noastră. Dară oare, d-lor, nu trebuie să aveţi aceleaşi sentimente deechitate şi pentru fraţii de dincolo de Milcov? Care nu au în tot cursul anului alt mijloc de comunicaţie decât căruţa pe roate şi drumurile cele rele, când confraţii de peste Olt până la Turnu au Dunărea la dispoziţia d-lor, mijloc comod de comunicaţie[196].

La votul final din Camera superioară, legea strămutării Curţii de Casaţie suferea o severă înfrângere: doar 19 voturi „pentru” şi 33 „împotrivă”. În semn de protest, senatorii moldoveni conveneau să-şi depună demisiile, iar în următoarea şedinţă trei dintre ei o şi făceau – Panait Balş, N. Ceaur Aslan şi Panait Cazimir -, reveniţi însă în plen ca urmare a rugăminţilor colegilor[197]. Dar nu acest final, într-un fel previzibil, era relevant. Ca şi la 1866, după ce a fost trântită legea transferului Curţii, s-au propus, în următoarea şedinţă a Senatului, alte tipuri de compensaţii pentru Moldova. Un astfel de proiect punea în sarcina guvernului să ia măsuri sau prin tratative cu o companie să avizeze „chiar în acel an”:

1. Facerea a 17 kilometri drum de fer american de la Iaşi la Prut. 2. Înfiinţarea la Iaşi a unui întreposit liber de manufacturi, şi chiar privilegiul de porto-franco pe termen de 10 ani. 3. O cale ferată de la Mihăileni la Iaşi, şi apoi treptat la Bucureşti. 4. Construirea şoselei de la Iaşi la Sculeni.

Senatorii conveneau ca propunerile pentru Moldova să fie trecute prin secţiuni „cu prioritate”, chiar prin activitate în timpul duminicii, fiindcă sesiunea se apropia de sfârşit[198]. Fireşte, proiectul avea să rămână şi el ferecat în sertarele arhivei Senatului.

De unde această grabă subită şi celeritate inexplicabilă pentru starea transporturilor din Moldova? Explicaţia era că muntenii, constituiţi într-o majo­ritate conservatoare în Senat, voiau să preîntâmpine alte discuţii tensionate cu moldovenii despre priorităţile investiţiilor în căi ferate. În timp ce moldovenii ceruseră insistent o legătură de cale ferată între Iaşi şi Bucureşti, muntenii îşi îndreptau interesul cu precădere pentru legătura Bucureştiului cu Giurgiu. În aceeaşi şedinţă, la Senat pe ordinea de zi se afla chestiunea concesionării căii ferate Bucureşti-Giurgiu către John Staniforth şi John Trevor Barkley[199], la care era raportor Alexandru Orăescu, senator de Ilfov, chiar unul dintre iniţiatorii noilor propuneri de compensaţii pentru Moldova. Referitor la linia Bucureşti-Giurgiu, lucrurile erau avansate în privinţa convenţiei adiţionale, autorităţile negociind cu concesionarii încă din 1865. Era un proiect în stadiul detaliilor tehnice, pentru care era interesat inclusiv guvernul turc, gata să finanţeze partea din dreapta Dunării.

Observând stadiul avansat al proiectului Bucureşti-Giurgiu, silinţa senato­rilor munteni în a-l vedea semnat, moldoveanul Panait Cazimir riposta în plen:

Găsindu-mă încă în frigurile emoţiunei ce am avut eri cu ocasiunea discuţiunei transferării Curţei de Casaţie la Iaşi, astăzi în faţa acestui proiect vă mărturisesc că mă găsesc în o poziţie foarte nesatisfăcătoare. Acest proiect tratează de înfiinţarea şi aprobarea unei căi ferate într-o parte a României unde pentru mine înfăţişează un prea mic interes pentru interesul general al României[200] şi apoi este acordat în nişte condiţii foarte grele. Voi face o întrebare, d-lor, dacă avem bani, şi dacă avem o cât de mică sumă disponibilă în bugetul Statului, această sumă trebuie să o punem alături cu altele şi să facem căile de comunicaţie între Iaşi şi Bucureşti. […] Această linie, domnilor, trebuie să fie preocuparea noastră cea dintâiu fiindcă este interesul cel mai vital pentru existenţa şi prosperitatea ţării noastre; dar când nu avem parale suntem datori a întreba; putem să încuviinţăm şi să satisfacem nişte trebuinţe aşa de secundare, fără să ne gândim mai întâi că avem trebuinţă de făcut lucrările cele mari cu care am putea satisface mari interese?

Cazimir acuză contractul de „condiţii oneroase”, mult mai scump decât în alte ţări din Europa”. Proiectul era însă votat rapid, fară dezbateri, cu 41 de voturi „pentru” şi numai 3 „împotrivă”[201].

Unde sunt cele 10 milioane?

După respingerea proiectului transferului în Senat în primăvara lui 1867, Anton I. Arion, ministru al Justiţiei în Guvernul Ştefan Golescu, dominat de radicali, încerca să-l reactiveze[202], însă se lovea de aceeaşi majoritate conser­vatoare la care se raliaseră şi fracţioniştii. Ministrul arăta că Guvernul, încercând să fie consecvent cu sine însuşi, găsea o obligaţie să readucă proiectul în dezbaterea Camerelor legiuitoare exact în forma aprobată de Adunare în 1867[203]. Se ajungea chiar în etapa dezbaterilor în secţiuni, unde proiectul a fost adoptat cu 5 voturi „pentru” şi 2 „împotrivă” – constatându-se, printre altele, că „nestrămutarea Curţii a dat moldovenilor motiv de a acuza de ingratitudine şi de egoism pe fraţii lor de dincoace de Milcov”[204] -, iar legea era trimisă pentru a fi adoptată. Ministrul Arion însă intra în conflict puternic cu Senatul, fiindcă refuza să pună în aplicare o decizie a Curţii de Casaţie şi nu se sfia să susţină necesitatea reformării instituţiei, care „nu se mai ridica la înălţimea misiunii sale”. Senatul dădea un vot de blam la 12 februarie 1868 ministrului Arion şi întreaga iniţiativă era zădărnicită[205].

După pierderea definitivă a transferului Curţii de Casaţie, mişcarea politică şi opinia publică moldovenească se reorientau, presând pentru respectarea acordării compensaţiei anuale de 1 milion de lei, promise prin votul Adunării din 29 iunie 1866. Miza o constituia introducerea acestor cheltuieli în buget, dar acţiunile nu aveau continuitate şi predictibilitate, fie din cauza schimbării frecvente a guvernelor, a alegerilor repetate şi a modificării majorităţilor politice din Camere, fie din cauză că iniţiatorii nu se înţelegeau asupra obiec­tivelor şi domeniilor care trebuiau sprijinite financiar.

Abia la 15/27 mai 1868, Senatul adopta votul Adunării din iunie 1866, specificând în proiect destinaţia banilor, anume ca „în tesaurul public să se dea, în curgere de 12 ani, câte un milion de lei vechi în favoarea municipalităţii din Iaşi, spre a înfiinţa o casă de credit în interesul îndemânărei cu bani a comer­cianţilor şi industriaşilor români”[206]. Prin urmare, teoretic, suma datorată de stat urma să crească de la 10 la 12 milioane de lei vechi. Fără vreo concretizare, întrucât bugetul se stabilea în Camera inferioară.

Problema compensaţiilor reapărea, la 12/24 decembrie 1868, pe agenda Camerei, la discuţia proiectului de buget pe anul 1869[207], când se constatau tensiuni între reprezentanţii Iaşului, în frunte cu Anastase Fătu, şi guvernul de coaliţie, condus de Dimitrie Ghica, Fătu se vedea pus în postura să-l interpeleze pe prim-ministrul Dimitrie Ghica despre soarta milionului acordat Iaşului în 1866, care, nici de această dată, nu se regăsea în proiectul de buget. Prim-ministrul îl expedia pe fracţionist, rugându-l să deschidă discuţia când se va vota bugetul Ministerului Lucrărilor Publice, la care Al. Georgiu, din grupul moldovenilor, îi replica:

[…] când vorbim, cu ocaziunea bugetelor, despre o dorinţă, despre aplicarea unei legi, ni se răspunde că perdem timpul şi să facem interpelaţiuni; şi acum când interpelăm pe d. ministru ni se zice că această observaţiune să o facem la bugete.

Totuşi, lui Fătu i se permitea să citească un amendament la buget[208], care relua proiectul votat la Senat în 15/27 mai, privind înscrierea unui milion de lei în buget, iar propunerea era trimisă comisiei bugetare.

Discuţii despre compensaţii erau purtate şi în şedinţele Senatului la 3/15 ianuarie 1869, când era prezentată telegrama mai multor cetăţeni din Iaşi, printre care primarul Ioan Antoniadi şi câţiva consilieri. În mesaj se solicita introducerea în buget a milionului votat în Adunarea constituantă[209]. Ce căuta o asemenea cerere la Senat – obiecta Christian Tell -, dacă bugetul intra în atri­buţiile Camerei inferioare? Adresantul era corect, întrucât în Camera superioară se votase, la 15/27 mai 1868, rezoluţia referitoare la îmbunătăţirile Iaşului, „inspirată de spiritul de compătimire, insuflate de suferinţele acelui oraş întristat”. Nicolae Ionescu atrăgea atenţia asupra riscurilor de a nu mai fi respectată această rezoluţie, întrucât poziţia guvernului condus de Dimitrie Ghica nu era favorabilă[210]. Iată-l, aşadar, pe N. Ionescu, marele avocat al compensaţiilor financiare, pus în postura de a fi ignorat, amânat şi plimbat de la un decident la altul, repetând experienţa umilitoare a moldovenilor care ceruseră Curtea de Casaţie. Prezent la dezbatere, Dimitrie Ghica îi arăta lui N. Ionescu că intervenise în Adunare pentru respectarea promisiunii acordării sumei de 1 milion de lei Iaşului, dar deputaţii nu căzuseră de acord asupra utilizării: unii voiau ca sumele să fie acordate refacerii edificiilor, alţii pentru înfiinţarea unei bănci. Afară de aceasta, în Adunare a mai venit şi a treia propunere: ca suma să fie trecută ca anuitate la construcţia căilor ferate, lucrarea urmând să se termine nu în doi ani, ci într-unul, cu o finanţare adecvată. Aşadar, spunea D. Ghica, guvernul „nu s-a demeritat” faţă de ieşeni. În fapt, Ghica speculase viziunile diferite ale moldovenilor. Nicolae Ionescu, de exemplu, pleda pentru înfiinţarea unei instituţii de credit, convins fiind că banii ar fi ajuns la „speculatorii de lucrări publice”, în majoritate evrei, dacă s-ar fi urmărit refacerea clădirilor (cum era cazarma din Copou, începută pe timpul lui Kogălniceanu). Dincolo de concepţia lui Ionescu, el sesiza că deputaţii şi guvernul nu respectau cererile cuprinse în petiţia Iaşului şi nici votul Senatului[211].

O dispută între moldoveni despre compensaţii

Două săptămâni mai târziu, la 14/26 ianuarie 1869, Nicolae Ionescu venea cu noi interpelări adresate prim-ministrului Dimitrie Ghica (în calitate de ministru ad-interim al Lucrărilor Publice) şi ministrului de Interne, Mihail Kogălniceanu[212]. Senatorul atrăgea atenţia că bugetul nu respecta rezoluţia Senatului din 15/27 mai (pentru instituţia de credit), iar Camera alocase o sumă mai mică decât cea promisă de un milion de lei, banii urmând să ajungă la întreţinerea grădinilor, a uliţelor ori repararea zidurilor publice din Iaşi, pentru a pune fosta capitală pe picior de egalitate cu Bucureştiul. Considera că aceste cheltuieli erau încropite şi prost direcţionate. Ionescu se lansa într-un adevărat rechizitoriu la adresa lui Kogălniceanu, exprimând rivalitatea politică dintre cei doi. Interpelarea prezintă tematica dezbaterilor electorale din Iaşi în 1866, perioadă în care „omul de la 2 mai” se reinventase ca luptător pentru obţinerea compensaţiilor.

Lui Kogălniceanu i se reproşa nerespectarea promisiunilor făcute moldo­venilor sub forma unui „mandat imperativ” din 14/26 aprilie 1866, program răspândit în campania electorală, când obţinuse la Iaşi doar şapte voturi[213]:

Mă oblig a ţine seamă de trebuinţele morale şi materiale ale Moldovei, voi stărui dară din toate puterile mele a apăra de cheltuielile cerute de Administraţia centrală, de serviciile publice comune ambelor principate, veniturile Moldovei să se întrebuinţeze numai în Moldova.

Mai precis, îşi asumase:

[…] ca după exemplul ce a dat Italia în privinţa Turinului să se înscrie munici­palitatea de Iaşi ca creditoare a Statului român cu o rentă anuală de cel puţin două milioane, şi care bani anual să se întrebuinţeze în lucrări publice şi aşezăminte de binefaceri în Iaşi, astfel încât dările comunale să se poată scădea în chip simţitor[214].

Kogălniceanu răspundea colegului că obţinuse doar 1 milion de lei; ştim că nu participase la votul Adunării constituante din 29 iunie 1866, când a avut de câştig de cauză contra-propunerea munteană, prin urmare se referea la acti­vitatea de când era ministru de Interne.

Alte promisiuni menţionate ca neonorate în interpelare se refereau la navi­gaţia Prutului, statutul de oraş porto-franc pentru Iaşi, completarea universităţii cu toate cele patru facultăţi, înfiinţarea unor şcoli speciale, adică a Şcolii Militare [readuse în 1866 – n.n., M.C], a unei şcoli de agricultură. O măsură pe care recunoştea că nu a putut-o realiza era plata bonurilor rurale şi dobânzilor lor într-o sucursală în Iaşi, care să funcţioneze pentru toate proprietăţile rurale de la nord de Milcov. În schimb, îşi reafirma obligaţia de „a stărui ca catedrala Moldovei şi casarma de la Copou să înceteze de a fi ruine, şi că orice lucrări publice vor fi a se face în Bucureşti pe contul statului să se facă asemenea şi în Iaşi”. Într-un stil care trăda demagogia în cele mai respingătoare forme ale sale, Ionescu îi reproşa până şi eşecul transferării Curţii de Casaţie – „Mă oblig a stărui ca curtea de Casaţiune să se strămute în Iaşi. Aceasta este o dorinţă a Iaşului unanimă, în împrejurările actuale şi trebuie ţinut seama de această dorinţă generală” -, lege la care fracţionistul se opusese din toate puterile, contribuind la spargerea coerenţei blocului moldovean. Kogălniceanu îi răspundea că „era drum de fier!”[215], dar observăm, în context, că abandonase viziunea centralistă încă din 1866. Motivul de coliziune între cei doi viza, de fapt, destinaţia banilor pentru compensaţii. Ionescu ţinea la respectarea votului Senatului din 15/27 mai, privind finanţarea unei case de credit menţionate şi de comisia instituită de Kogălniceanu la sfârşitul anului 1863, cu care să fie ajutaţi împroprietăriţii de pe moşiile din jurul Iaşului, în vederea alcătuirii unei solide populaţii agricole. În locul casei de credit, Kogălniceanu prin influenţa sa politică era acuzat că deturnase în Cameră destinaţia banilor votată în Senat către reparaţiile clădirilor, „deşi era de notorietate publică că, în Iaşi, toate întreprinderile de reparaţiuni sunt în mâna jidanilor”[216].

Kogălniceanu confirma, din postura de decident, că nu s-au găsit bani pentru Iaşi la buget în dreptul legii milionului votat de Adunarea constituantă. Aminteşte însă şi de acţiunile necoordonate ale responsabililor ieşeni. În urmă cu două zile, avusese o discuţie cu primarul din Iaşi, Ioan Antoniadi, care îl rugase să înscrie în bugetul Statului milionul promis de constituantă.

Însă când era să vină capitolul acela la care era să se facă acea propunere de mine ca ministru de Interne, s-a înfăţoşat o propunere a onorabilului d. Fătu [coleg la fracţiunea liberă şi independentă cu Ionescu – n.n., M.C], prin care cerea ca să se dea un milion pentru crearea unei instituţiuni de credit, conform votului Senatului nu conform votului constituantei, vot al Senatului pe care eu nici nu-l cunosc, căci nu am fost pe atunci nici ministru nici senator, şi, prin urmare, îmi era foarte permis a nu cunoaşte cele petrecute în Senat, precum îi este permis şi onorabilului D. Ionescu a nu cunoaşte amănuntele ce s-a propus în această privinţă în Cameră, în momentul dar ce a venit această propunere s-a rădicat o furtună. Onorabilul D. Lahovari s-a sculat şi a făcut proces Iaşului şi Moldovei, zicând cum că socoate că este nu al D-sale, nu al Camerei, ci al ţării întregi, căci s-a dat drumul de fer, şi prin urmare oraşul Iaşi nu mai poate pretinde nimic, de vreme ce în loc de un milion s-a dat 20 de milioane. Atunci, eu, sculându-mă, am protestat şi am declarat cum că, dacă Camera primeşte teoria onorabilului D. Lahovari, eu, ca ministru din partea de peste Milcov personal, nu pot un moment a mai sta pe acele bănci[217].

Totuşi, punctual, fără nicio legătură cu legea compensaţiilor votată în Adunarea constituantă, Kogălniceanu obţinuse scriptic alocări bugetare pentru lucrări de întreţinere la cazarma din Copou, catedrală, palatul administrativ, cişmele, grădini publice, în valoare de 1 milion, cât şi un milion pentru demararea lucrărilor la Hala Centrală. Lucrările la hală beneficiau de finanţarea aşa-numitului împrumut Godillot, un credit în valoare de 15 milioane de lei luat de primăria Capitalei[218], din care şi Craiova primise un milion. Un alt milion de lei fusese obţinut, după negocieri cu deputaţii olteni pentru renunţarea la proiectul Curţii de Casaţie, pentru garantarea anuităţii concesiunii Offenheim (construcţia căii ferate Vereşti-Botoşani, Roman-Leţcani şi Paşcani-Iaşi) ca Iaşul să „aibă cu un an mai înainte drumul de fer”[219].

Perspectiva lui Ionescu era diferită. Milionul pentru calea ferată nu revenise exclusiv Iaşului, fusese dat să-l folosească ţara întreagă; iar milionul acordat Iaşului nu era pentru casa de credit, aşa cum votase Senatul. În opinia lui Ionescu, fosta capitală nu avea nevoie de un spaţiu comercial precum o hală, pentru că acolo nu vindeau românii, ci evreii. Iaşul avea trebuinţă de o instituţie de credit ca să sprijine producţia agricolă a românilor. Totodată, el insista pentru utilizarea termenului de „compensaţii”. Prezent la discuţia celor doi, prim-ministrul P. Ghica îi lua apărarea colegului Kogălniceanu, răspunzând că propunerea lui A. Fătu, tovarăş în fracţiunea liberă şi independentă, trebuia să vină cu o lege pentru înfiinţarea instituţiei de credit din Iaşi, ceea ce n-a făcut, deci proiectul nu „avea cap şi picioare”, ci a fost aruncat ca un amendament atunci când s-a discutat proiectul bugetului lucrărilor publice, ceea ce era insu­ficient. De fapt, spunea el, Guvernul a dat 3 milioane Iaşului[220]. Kogălniceanu se declară şi el împotriva dreptului municipalităţii din Iaşi de a înfiinţa aşezăminte de credit, după ideea lui Ionescu. Nu intra în atribuţiile comunelor să dea credite. În final, moţiunea lui Ionescu este respinsă, prin vot[221].

Cum se apăra Dimitrie Ghica? În varianta bugetului, făcută de D. Donici, care era moldovean de origine, nu era trecut milionul votat de Adunare. Deşi cunoştea strâmtorarea bugetului, D. Ghica a insistat pentru ca deputaţii să înscrie un milion la Lucrări Publice, fară însă să o facă prin intermediul unei legi[222].

Noi iluzii în perioada 1871-1874

Guvernele de nuanţă liberală din perioada 1866-1871 lăsaseră deficite bugetare apăsătoare pentru finanţele publice. Venirea la putere a conservatorilor în primăvara anului 1871 prin Guvernul Lascăr Catargiu, care a readus raţionalitatea financiară în prim-plan, s-a tradus prin amânarea multor anga­jamente. Aceasta ar fi cea mai valabilă explicaţie de ce proiectul legii compensaţiei pentru Iaşi era tergiversat din 1871, când Carol I trimitea legea spre dezbatere Camerei Deputaţilor[223], până la sfârşitul anului 1873, când cheltu­ielile bugetului se echilibrau[224]. Pe agenda Adunării Deputaţilor, în şedinţa din 12 decembrie, ajungea un raport al comitetului delegaţilor secţiunilor[225], bazat pe votul acordat la 29 iunie 1866, care hotărâse acordarea sumei de un milion de lei vechi timp de zece ani spre a fi întrebuinţată la „îmbunătăţirea şi înflorirea oraşului”. Principala preocupare a fost de a se găsi modalitatea de plată a acestei „alocaţiuni” din partea guvernului către oraşul Iaşi şi, în al doilea rând, de a specifica îmbunătăţirile ce trebuiau făcute, conform dorinţelor exprimate în Cameră şi Senat. Mai întâi, preciza raportorul G. Exarhu, comitetul admisese, în principiu, ca suma totală de zece milioane lei vechi, sau 3.703.703 lei noi, votaţi de Adunare, să rămână ca un „fond inalienabil” sub administraţia municipalităţii din Iaşi, cu ale cărui dobânzi să se facă îmbunătăţirile. Important de subliniat este că problema compensaţiilor începea să fie reconsiderată juridic. Compen­saţiile nu mai erau nişte sume de bani discutate în interiorul cheltuielilor bugetare, în sensul unor simple alocări pentru ameliorarea unei situaţii punctuale privind situaţia economică jalnică a Iaşului, ci erau restabilite juridic la nivelul unei politici de stat. Mai exact, se admitea faptul că, din ziua votului, 29 iunie 1866, această „donaţie” se constituise „într-un drept câştigat pentru municipiul Iaşi şi, după o justă regulă, ar trebui astăzi guvernul să plătească oraşului Iaşi deodată zece milioane, pentru timpul cât plata milionului anual a stat în întâr­ziere, plus dobânzile legale de la votare până astăzi”. Fiindcă statul nu dispunea de fonduri, deputaţii din comitetul delegaţiilor propuneau ca „aceste zece milioane să se plătească de stat în timp de cinci ani, cu începere de la 1 ianuarie 1874, înscriindu-se în buget, pe fiecare an, o sumă de 740.740 lei, sumă egală cu două milioane vechi”, care să fie vărsaţi direct în fondurile municipalităţii ieşene, în patru rate anuale, la începutul fiecărui trimestru (art. 2). Potrivit art. 3, dobânzile fondului trebuiau să ajute la lucrări de salubritate publică şi canalizarea cursului apelor Bahlui şi Calcaina, precum şi la înfiinţarea şi întreţi­nerea „unui institut industrial dinpreună cu un museu industrial alipit de el”[226].

Cum au ajuns secţiunile Adunării la concluziile privind întrebuinţarea banilor? Se constatase, în urma studierii proiectului de lege propus de guvern, că proiectele pavărilor, iluminarea oraşului cu gaz aeriform, canalizarea străzilor, aducerea apei şi îngrijirea clădirilor publice se regăseau deja în diferite măsuri votate de municipalitate şi aveau alocate fonduri din veniturile oraşului, fiind în curs de executare. Însă, problemele mari de sănătate ale populaţiei erau puse pe seama efectelor provocate de revărsările incontrolabile ale apelor celor două râuri, Bahlui şi Calcaina. În ceea ce priveşte ideea unui institut industrial, se vede influenţa naţionalismului economic promovat de fracţionistul Nicolae Ionescu, raportorul secţiunii IV.

Cunoaşteţi că mica noastră industrie materială, în Moldova mai cu seamă, se găseşte într-o stare dezastruoasă şi mai toată în mâna unei populaţiuni străine, populaţiune care, din causa rapacităţii sale proverbiale, cu drept cuvânt au devenit antipatică Moldovei întregi. Oraşul Iaşi mai ales este bântuit de această plagă.

În concepţia iniţiatorilor, prin Institutul industrial s-ar fi dat înlesniri industriaşilor români să lupte într-un mod mai egal cu concurenţii lor, evreii, prin dobândirea unei instrucţiuni teoretice şi practice pe care nu aveau unde să o capete în ţară. Apoi, prin înfiinţarea muzeului, se dorea prezentarea elevilor şi industriaşilor a „operelor cele mai perfecţionate ale industrielor naţionale şi străine”[227].

Propunerea valahă: „Compensaţii oraşului Bucureşti”

Deschiderea discuţiei pe proiect a fost furtunoasă şi din nou jignitoare pentru moldoveni. De la început, C. Văleanu se declara împotriva legii, din cauza situaţiei bugetului ţării, aflat încă pe un deficit enorm, la care se adăugau deficitele comunelor urbane şi ale consiliilor judeţene. El susţinea că, de fapt, cel dintâi oraş care avea nevoie de subvenţii era Bucureştiul „pentru că are datorie ţara întreagă să-i vină în ajutor şi să-i facă îmbunătăţiri”, mai ales că i se luau bani prin diferite taxe. Prin urmare, Văleanu propunea un amendament la legea referitoare la Iaşi, anume la titlu să se adauge „şi oraşului Bucureşti”[228], adică să se adauge articolul nr. 4: „Să se dea şi comunei Bucureşti câte un milion lei pe an în curs de 5 ani, pentru îmbunătăţiri şi ajutor resurselor sale bugetare, jumătate pentru resursele bugetare, până ce se vor îmbunătăţi veniturile sale, şi jumătate pentru îmbunătăţiri”. Amendamentul mai are semnat de C. N. Brăiloiu, B. Vlădoianu, C. Racoviţă, S. Zianu, N. Dobre[229]. În conse­cinţă, deputaţii din sud considerau că Bucureştiul, deşi obţinuse totul din punct de vedere instituţional şi economic în urma unirii, fusese dezavantajat în egală măsură cu fosta capitală a Moldovei.

Pus într-o situaţie complet neaşteptată, ministrul Finanţelor, ieşeanul Petre Mavrogheni, reamintea că proiectul de lege trebuia să precizeze numai destinaţia banilor şi forma îmbunătăţirilor, nicidecum să fie amendat, adică să fie pusă în discuţie oportunitatea fondurilor cuvenite laşului şi nici condiţionarea de banii care trebuie daţi Bucureştiului. Mavrogheni arăta că milioanele votate de Constituantă erau „o datorie deja contractată de Stat” şi, totodată, „un drept câştigat pentru acea comună”. Problema ministrului Finanţelor, un priceput administrator, era modalitatea concretă de plată, cuprinsă în art. 2 al legii. Din considerente de prudenţă bugetară, Mavrogheni voia să păstreze în lege doar destinaţia banilor, nu şi reglementarea plăţii lor, anume în ce cuantum – două milioane pe an, timp de 5 ani, începând de la 1 ianuarie 1874. În consecinţă, cerea suprimarea art. 2, până când Guvernul, împreună cu comisia financiară şi bugetară, „găsea mijloacele de a satisface această cerinţă în mod real”. G. Mânu îl contrazicea, spunând că art. 2 nu se putea suprima complet, fiindcă totul ar fi rămas în starea dinainte, ci trebuia scoasă doar precizarea „cu începere de la 1 ianuarie 1874″. Tot Mânu ne lămureşte şi ceea ce înţelegeau iniţiatorii prin acordarea compensaţiilor: comuna Iaşi nu putea dispune decât de dobânda acelor bani, fără să se poată atinge de fond. Fiindcă statul nu putea da toţi banii deodată, de dobânda cărora să profite comuna, Mânu propunea un alt aranjament financiar. „Statul, în loc de a se împrumuta de 12 şi 14% (dobânda de pe pieţele financiare externe – n.n., M.C.), să plătească comunei o dobândă de 10%”[230].

La rândul său, deputatul G. Brătianu ataca pretenţia ministrului ieşean Mavrogheni de a lăsa comisiunii bugetare dreptul de avizare a mijloacelor cu care să se plătească această sumă, temperându-i pe moldoveni în privinţa rapidităţii cu care trebuiau făcute plăţile. Cât priveşte intervalul de plată, G. Brătianu credea că „zece ani nu este mult, şi ieşenii să fie mulţumiţi cu concesiunea ce le facem, căci este un sacrificiu din partea noastră a face cheltuieli de îmbunătăţiri de lux, pe când alte cheltuieli de îmbunătăţiri generale vor trebui să ne preocupe mai mult”. Mai anunţă că propune un amendament ca banii să se consacre numai pentru o şcoală de meserii.

Devenea destul de evident că, oricâte presiuni ar fi făcut moldovenii, pentru a obţine resurse bugetare în chestiunea compensaţiilor, în baza votului din 29 iunie 1866, acestea erau zădărnicite de piedicile legislative puse de munteni. Impasul financiar necesita o altă abordare, care venea de la Mihail Kogălniceanu. El aducea în discuţie o formă de plată a compensaţiilor „în natură”, în proprietăţi şi nu în bani, adică „să se dea comunei Iaşi din locurile acele multe care sunt împrejur şi care astăzi nu produc nimic”. Şeful Guver­nului, Lascăr Catargiu, prelua şi susţinea ideea lui Kogălniceanu, „ca să se dea nişte petice de moşii care au rămas îmbunătăţite şi nu mai au azi mai nici un venit. Cu modul acesta s-ar împăca toată lumea: şi votul constituantei şi comuna Iaşi”[231]. Ideea trebuie reţinută, fiind de fapt „compromisul” la care se va ajunge abia în anii 1880-1882, dar părea încă insuficient configurată în dezbaterea din 1873. În urma observaţiilor făcute de Mânu şi Mavrogheni, comisia a modificat art. 2 în modul următor: „Modul de lichidare a sus zisei datorii se va regula în anul viitor 1874 prin o anume lege care se va prezenta de guvern în sesiunea aceasta, cu scop de a fixa definitiv căile şi mijloacele financiare”.

Înaintea votului final, Kogălniceanu concluziona că unii deputaţi au adus discuţia pe tărâmul politic.

Chestiunea politică D-lor, cestiunea unirei, toate acestea sunt sfârşite, şi de mult sfârşite. Astăzi, oraşul Iaşi nu mai este fostul Iaşi, este oraşul X, este un oraş ca toate celelalte oraşe din ţară, şi cu toate acestea de îndată ce cineva zice Iaşi, cum ar zice orice alt oraş, de îndată în acestea se vede stafia aceea a separatismului care nu se mai află nicăieri. Oraşul Piteşti, Brăila, Zimnicea, Ruşii-de-Vede au voia toată să-şi spună durerile lor, Iaşul nu are acesta voie, şi decum deschide gura să zică ceva, numai de auzi: „A! Separatism!”

Kogălniceanu punea, de asemenea, atitudinea faţă de Iaşi în opoziţie cu tratamentul preferenţial arătat Bucureştiului.

Când a fost vorba de canalisarea râului Dâmboviţa din Bucureşti, ştiu că nu s-a ridicat nici unul contra acestei lucrări folositoare. Ei bine, pentru ce aţi refuza acum laşului, către care sunteţi deja angajaţi prin votul constituantei, de a canalisa apşoara care infecta aşa de rău o mare parte a acestui oraş?!

El pleda şi pentru un aşezământ de învăţământ industrial, pentru repararea Mitropoliei, pentru care, la 1828, chiar „împăratul Rusiei dăduse clopotele”. Al. Catargiu propunea şi el un amendament preluat şi votat de Adunare: ca din dobânda capitalului să se întrebuinţeze o sumă pentru construirea cazarmei din Copou. În final, proiectul era aprobat la limită cu 47 de voturi „pentru” (majoritatea absolută era de 41) şi 34 împotrivă[232]. În Senat, proiectul era votat (şi blocat) la 26 ianuarie 1874[233].

Ne oprim aici, urmând ca partea a doua a articolului, referitoare la o perioadă cel puţin la fel de agitată şi plină de dispute – dizolvarea consiliului local Iaşi de către Guvern pentru că a respins compensaţiile propuse de Bucureşti (un număr de moşii din jurul Iaşului); eşecul total al formei de compensare impuse de la centru; în final, răscumpărarea de către stat a moşiilor oferite drept compensaţie -, să apară în numărul următor al revistei.

Scurte concluzii preliminare

Problema compensaţiilor Iaşului generează, în perioada 1862-1874, o discuţie deseori tensionată politic despre poziţia şi relaţia post-unire a Moldovei cu Valahia. Dezbaterile politice referitoare la transferarea Curţii de Casaţie la Iaşi din 1862, 1866 şi 1867 configurează existenţa unei viziuni regionaliste propriu-zise, care chestiona critic organizarea statului unificat centralizat.

Noul curent s-a născut din reacţia unor unionişti dezamăgiţi de iacobi­nismul majorităţii valahilor, care gândeau unirea în termenii unei centralizări administrative, nu a unui parteneriat de egalitate între moldoveni şi munteni, într-un mod aproape natural, unioniştii regionalişti, intraţi în conflict cu centraliştii, s-au raliat poziţiei foştilor separatişti, aflaţi într-o etapă de adaptare a exprimării lor politice la realitatea unui stat unificat.

Pentru munteni era comod şi util politic să eticheteze această nouă solidaritate în jurul intereselor moldoveneşti ca pe o etapă mai rafinată a conjuraţiilor separatiste. Ataşamentul separatiştilor faţă de un stat la apariţia căruia se împotriviseră era suspect in perpetuum, dar este evident că ei nu rămăseseră încremeniţi în „proiectul” dinainte de 1859 şi căutau nişte formule de acomodare.

Se observă o diferenţă evidentă în rândul revendicatorilor compensaţiilor pentru Iaşi. Centraliştii cereau fonduri şi măsuri legislative speciale pentru relansarea fostei capitale a Moldovei, în timp ce regionaliştii urmăreau obţinerea Curţii de Casaţie ca o formă de echitate a unirii şi reciprocitate reală între moldoveni şi munteni, care ar fi condus la consolidarea unirii. În viziunea regionaliştilor, care percepeau în centralizare o formă insidioasă de anexare, Curtea de Casaţie restabilea un echilibru al balanţei de putere simbolică în stat între Moldova şi Valahia. De cealaltă parte, centraliştii înţelegeau prin unire contopirea moldovenilor şi muntenilor într-o naţiune indivizibilă etnic şi depo­zitarea instituţiilor într-o singură locaţie.

Foşti unionişti-centralişti fără cusur (M. Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu) deveneau susţinători ai descentralizării şi ai transferării Curţii de Casaţie în urma experienţelor politice avute la Bucureşti, precum epurarea moldovenilor din aparatul de stat după detronarea lui Al. I. Cuza şi a unui şir nesfârşit de promisiuni nerespectate.

Compensaţiile în bani, „cele 10 milioane” (câte 1 milion pe timp de zece ani), votate în timpul dezbaterilor Constituţiei în iunie 1866, sunt o variantă impusă de centraliştii munteni. Promisiunile financiare au funcţionat ca o strategie de tergiversare, banii nefiind acordaţi efectiv vreodată. Prin urmare, se remarcă o încălcare sistematică a promisiunilor politice din partea părţii valahe, făcute fie prin intermediul Locotenentei Domneşti la 18 aprilie 1866, în cadrul întâlnirii de la Primăria Bucureştiului, din 27 aprilie 1866, fie prin formule diferite de legi adoptate în cele două camere ale Parlamentului.


Pentru referinţe bibliografice şi note de subsol lămuritoare vă îndemn să parcurgeţi studiul domnului Mihai Chiper – Dr., cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Academia Română -Filiala Iaşi, aflat la paginile 113-175:

Archiva-Moldaviae_X-2018

Volumul X/2018 poate fi descărcat de pe situl oficial al revistei sau de pe blogul nostru.

Ce pierdem în urma validării Paşaportului sanitar francez?

Sursă imagine: France24.com

Franţa adoptă paşaportul sanitar şi vaccinarea obligatorie iar efectul este unul direct asupra întregii Europe şi, implict, al României. În ultimul timp ne-am obişnuit cu actele de jurisdicţie care sunt străine de dreptul nostru intern dar care au efect imediat asupra noastră, dar totuşi, decizia de ieri 05.08.2021 a Consiliului constituţional al Franţei este una cu totul deosebită, date fiind circumstanţele.    

Ce prevede noua reglementare?

Cafenele, restaurante, terase, mari centre comerciale, trenuri de mare viteză, avioane – inclusiv pentru curse interne: în toate aceste locuri, începând de luni 9 august va fi nevoie de un paşaport – sau certificat – sanitar. Cu alte cuvinte, clienţii sau pasagerii vor trebui să fie sau vaccinaţi, fie să aibă un test Covid negativ, fie să arate că s-au vindecat de coronavirus în ultimele 6 luni. Măsuri similare, chiar mai dure, au fost adoptate şi în Italia.

Legea adoptată de parlamentul francez în 25 iulie, a fost confirmată de Consiliul constituţional şi descrisă din punct de vedere propagandistic ca reprezentând rezultatul unei „concilieri echilibrate între libertăţile publice şi protecţia sănătăţii”. De asemenea, Consiliul a confirmat obligativitatea vaccinală pentru „personalul medico-sanitar”, descris ca fiind o categorie extinsă de angajaţi ai sistemului public care funcţionează în legătură cu serviciile medicale şi de îngrijire. Legea va fi aplicată tuturor începând de lunea viitoare, cu excepţia tinerilor între 12 şi 17 ani, care au răgaz până pe 30 septembriesă se conformeze noilor dispoziţii.

Consiliul constituţional a cenzurat parţial doar dispoziţia care prevedea izolarea obligatorie timp de zece zile a persoanelor diagnosticate cu Covid, întrucât măsura „nu este necesară, adaptată şi proporţională”. De asemenea, a fost infirmată prevederea prin care se puteau desface contractele de muncă încheiate pe durată determinată ale angajaţilor care lucrează în sectoare unde paşaportul este obligatoriu, angajaţi care nu prezintă acest document. Nu este însă clar dacă decizia împiedică suspendarea fără plată a contractului de muncă, situaţie care ar exclude pe cei care nu prezintă paşaportul sanitar de la posibilitatea de a beneficia de asistenţă socială sau de şomaj.

De ce ne afectează decizia Consiliului constituţional francez pe noi?

Din pricina caracteristicilor societăţii franceze şi a prestigiului său civilizaţional. Sistemul de drept continental este inspirat de cel francez iar doctrina constituţională franceză are o foarte mare influenţă asupra doctrinelor juridice ale statelor naţionale europene. Argumentele din decizia constituţională franceză vor fi preluate prioritar în toate dezbaterile juridice continentale.

Din acest motiv, consider că decizia Consiliului constituţional francez validează, dincolo de graniţele statului francez, o „soluţie” legislativă ce urmează a fi transpusă şi la noi, fără prea multe discuţii. De altfel, discuţiile aşezate au lipsit chiar şi în Franţa, acolo unde procedurile parlamentare au fost cumplit pervertite şi au reprezentat rezultatul unui evident abuz de drept.

În acest sens, aduc în atenţia cunoscătorilor de limbă franceză avertismentul tras de corespondentul „Avocatului Poporului” din Franţa, care a invocat o serie de carenţe de neconceput (până ieri!) pentru un stat de drept. Acestea nu au fost înlăturate prin decizia jurisdicţiei constituţionale, însă este cert că au fost temperate unele dispoziţii care ar fi putut conduce la o reacţie socială extrem de virulentă.

Vor fi proteste?

Cu siguranţă că vor fi, dar cel mai probabil nu vor schimba starea de fapt şi de drept proaspăt validată. Măsurile luate se aplică de luni, dar vor produce efecte în mod etapizat, în funcţie de specificul domeniului vizat; acestea contrapun diferite segmente ale societăţii franceze una împotriva celeilalte iar anumite categorii de cetăţeni (de pildă, forţe de ordine, angajaţii din sistemul judiciar sau cei care deservesc sisteme critice) sunt exceptate de la aplicarea măsurilor totalitare.

Este evident că scopul autorităţilor franceze este acela de a evita solidarizarea cetăţenilor sau sincronizarea angajaţilor sistemului public în acţiuni de grevă generală (utilă!). Trebuie subliniat în acest punct faptul că protestele şi grevele devin suficiente nu în raport de gradul de participare ci în raport de adecvarea lor strategică. Sunt multe acţiuni de protest şi de împotrivire generalizate care, în practică, ajung să confirme (prin neputinţă) chiar situaţia reclamată, care astfel rămâne bătută în cuie.  

Prin modalitatea de configurare a măsurilor adoptate în Franţa este evident că s-a urmărit conservarea autorităţii şi puterii de stat faţă de o societate franceză aflată în stare de şoc.

Ce se mai poate pierde?

Se pierde ascendentul moral al (vechii?) normalităţi atunci când se va ajunge la violenţe şi tulburări sociale semnificative. Speculez că normalitatea va fi repudiată ca producătoare de haos, suferinţă şi boală, prin ea însăşi şi va fi abandonată, aparent, pe bună dreptate.  

Cultura franceză recunoaşte dreptul şi obligaţia la insurecţie (La déclaration des droits de l’homme et du citoyen de 1793 énonce en son article 35 : «Quand le gouvernement viole les droits du peuple, l’insurrection est, pour le peuple et pour chaque portion du peuple, le plus sacré des droits et le plus indispensable des devoirs.»), însă aceasta este utilă doar dacă este susţinută de o infrastructură intelectuală validată social.

Insurecţia reprezintă o formă a loviturii de stat, iar dreptul la insurecţie este ceea ce ţine de specificul societăţii franceze, aşa cum portul liber al armelor ţine de specificul civilizaţiei americane.

Forme fără fond?

Însă, obligaţia cetăţenilor de a organiza o insurecţie împotriva dictaturii şi cultura marilor proteste civice care sunt specifice societăţii franceze au fost constant reinterpretate în sensul non-violent al dreptului de participare zgomotoasă la viaţa publică, iar nu ca instrument de luptă efectivă împotriva dictaturii.

Lipseşte deci infrastructura intelectuală absolut necesară pentru ca protestele de masă să reprezinte un risc real pentru puternicii zilei, iar ideile „tari” au fost golite de conţinut, sunt marginalizate sau abuzate de voci nereprezentative sau demult compromise.

Ce e de reţinut?

Căderea Franţei sub dictatură sanitară nemijlocită este una dintre marile înfrângeri ale omenirii şi un nou „moment al adevărului”, care ilustrează fără dubiu resorturile reale ale înrobirii noastre. Cataclism care, paradoxal, nu schimbă absolut nimic esenţial pentru noi ortodocşii şi care, în mod ciudat, nu ştirbeşte nimic din optimismul şi nădejdea noastră.

RoExit ❘ Decizia CJUE vizând forţa juridică superioară a recomandărilor MCV faţă de Constituţia României

Adevărul.ro a publicat motivarea hotărârii Curţii de Apel Piteşti prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi constată inaplicabile dispoziţiile din legea de organizare judiciară cu privire la înfiinţarea Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie (S.I.I.J.).

Pe înţelesul tuturor, un judecător din România a decis să lase inaplicabile dispoziţii de lege organică, prin care se stabileşte competenţa unei secţii speciale a Parchetului General, respectiv S.I.I.J. A procedat în acest mod în baza unei decizii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) din 18.05.2021 cu adevărat controversată.

Motivul pentru care decizia CJUE este controversată rezidă în faptul că, statuând asupra naturii şi forţei juridice a recomandărilor Mecanismului de Cooperare şi Verificare (vestitul MCV), apreciază că acestea sunt obligatorii pentru instituţiile şi instanţele din cadrul statului român şi, totodată, decide (parag.245 şi urm) că respectivele „recomandări obligatorii” au forţă juridică superioară legislaţiei interne, inclusiv Constituţiei României . La această concluzie CJUE ajunge indirect, considerând că obiectivele de referinţă din Decizia 2006/928 au efect direct asupra legislaţiei interne şi că, în baza principiului cooperării loiale, şi recomandările cuprinse în raportul MCV au caracter obligatoriu.

Discuţia pare una tehnică dar nu ar trebui să fie, dată fiind importanţa covârşitoare a respectivei decizii CJUE pentru ordinea de drept a statului român. Pronunţarea deciziei CJUE a fost salutată cu entuziasm de tabăra #rezist, care a făcut un abuz de interpretare în propriul interes, până în punctul în care a considerat că recomandările (cu caracter politic) din raportul MCV reprezintă izvor de drept superior Constituţiei României. Această perspectivă a fost ulterior infirmată de doamna judecător Dana Gîrbovan, care a interpretat decizia C.J.U.E. într-un mod care mie, nespecialist, îmi apare mai apropiat de ceea ce am învăţat la Facultatea de Drept.

Ulterior, Curtea Constituţională a României a emis una dintre cele mai tranşante decizii, formulată categoric, statuând supremaţia Constituţiei României asupra recomandărilor MCV pe care nu le consideră izvor de drept. Cu toate acestea, judecătorii români sunt în continuare îndreptăţiţi să facă aplicarea directă a deciziei C.J.U.E. în modalitatea în care aşează recomandările MCV deasupra dispoziţiilor obligatorii din legea română, astfel cum s-a întâmplat la Curtea de Apel Pitești. Această perspectivă a fost încurajată de chiar Ministrul Justiţiei, domnul Stelian Ion (U.S.R.), care a condamnat decizia CCR în termeni neprincipiali.

Este limpede deci că se confruntă două perspective antagonice cu privire la ordinea de drept (constituţional) a statului român, conflict care a rezultat din perpetuarea MCV, un instrument care asigură putere şi privilegii politice unei largi categorii de politicieni, activişti şi magistraţi filoeuropeni radicali.

Cu privire la acest subiect al MCV şi al Deciziei CJUE, doamna avocat Silvia Uscov, foarte apreciată în blogosfera ortodoxă pentru demersurile CCR vizând constituţionalitatea stării de urgenţă/alertă, a publicat o opinie pe Facebook, pe care o redăm mai jos, discuţie la care au ales să participe şi avocatul Gheorghe Piperea şi fostul ministru Adrian Severin, Lavinia Tec, printre alții.

https://www.facebook.com/silvia.dutu/posts/4127555453977185

La secţiunea de comentarii, mi-am expus şi eu punctul de vedere arătând în esenţă că, raportat la natura juridică a MCV şi a jurisprudenţei CEDO, se impune mai curând discutarea serioasă a opţiunii RoExit decât eliberarea din constrângerile birocraţiei europene şi ale directivelor politice.

Pentru cei care urmăresc acest subiect de mai multă vreme, este evident că prin MCV ni s-au impus ţinte mereu în mişcare, cu un grad nepermis de liberate de apreciere pentru partea mai tare. Apare evident că presiunea MCV şi constrângerile aferente au crescut iar nu scăzut de la momentul aderării şi că, cel mai probabil, renunţarea la MCV va avea loc când va fi fost agreat un alt mecanism de verificare ce ar acorda celor puternici instrumentele de intervenţie directă în viaţa politică a României.

După cum am spus, discuţia nu este nici pe departe una neînsemnată, chiar dacă este specializată, în joc fiind chiar definiţia suveranităţii statului român, interpretarea excesivă a deciziei CJUE fiind, în opinia mea, cea mai semnificativă agresiune asupra statului român de la Revoluţia/lovitura de stat din 1989. Susţin acest lucru deşi sunt de acord ca SIIJ să fie desfiinţată, întrucât o consider o soluţie parţială şi lipsită de curaj pentru o problemă care impune mult mai multă deschidere şi o răspundere disipată în întregul sistem judiciar.

Soluția actuală este nefastă și a condus la emiterea unei jurisprudențe care, în viitorul mediu, nu are altă evoluție decât una de consolidare. Un stat în care Constituţia este inferioară unor recomandări formulate de activişti civici, este unul al derizoriului juridic şi politic absolut şi nu-şi merită denumirea de stat independent şi suveran. Nu fără temei, mai mulţi comentatori au considerat că interpretarea #rezist a deciziei CJUE reprezintă un atentat la statalitatea României.

Cert este că modalitatea în care tabăra proeuropeană din România înţelege viitorul UE este de o naivitate politică ce nu poate fi regăsită, proporţional în spaţiul public, în niciun alt stat european.

Conceptul Statelor Unite ale Europei, despre care vorbea acel băsescu şi comunicatorii din preajma sa, în care regiuni din România au aceeaşi greutate politică şi economică cu regiuni din occident este de neimaginat în politica reală; nu există nici măcar în visele celor mai radicali filoeuropeni occidentali și poate fi observată doar în cursurile diferitelor Centre de Studii Europene de la noi ! U.E. este şi va rămâne un multiplicator de putere pentru naţiunile fanion iar respectiva putere se exercită pe spezele noastre. Măcar de am avea curajul să constatăm aceste împrejurări de fapt, de netăgăduit!

Această naivitate interesată, străină de orice fel de repere ale realităţii şi simţului patriotic, este promovată şi discutată în spaţiul nostru public ca şi când ar fi o marcă a statutului social, al progresismului şi înaltei profesionalizări. Aceste persoane ar trebui denunţate ca fiind impostori şi mincinoşi, dat fiind că povestea filoeuropeană pe care ne-o repetă nu are niciun fel de corespondent în planurile reale. Aceeași actori se amuză cinic cu privire la șansele reale ale Republicii Moldova de a adera la U.E., fără a observa că șansele de convergență politică și economică ale României în U.E. sunt chiar și mai iluzorii.

Tema RoExit, asumată ca atare, ar oferi şansa unor discuţii libere de obligaţia de adeziune formală la mitul european astfel cum este el promovat astăzi, pur propagandistic. În acest moment, nu există energie şi nici interes pentru a aduce discuţia despre destinul european al României într-o zonă măcar minimal realistă, orice ezitare fiind sancţionată de cerberii filoeuropeni din spaţiul public. Dar subiectul RoExit, asumat deschis şi neconflictual, poate conferi distanţa şi neutralitatea necesare pentru a putea analiza ceea ce este cu adevărat de păstrat din experienţa integrării europene şi unde trebuie, subit, să intervină elitele româneşti pentru recâştigarea unui sens util al suveranităţii naţionale.

În acest context preiau, în extras, partea finală a studiului domnului judecător Marius Andreescu, publicat pe situl editurii Agaton, cu privire la subiectul acestui articol. În pofida limbajul specializat, consideraţiile finale privind profilul României în UE, prin prisma credinţei ortodoxe, sunt consonante cu ale noastre, deşi opţiunea RoExit nu este vizată în mod explicit.

Domnul judecător este, probabil, unul dintre cei mai valoroşi mireni ai Bisericii Ortodoxe Române, iar studiile sale recente, din timpul stării de urgenţă/alertă sunt, din păcate, pe atât de necesare pe cât de puţin ne sunt cunoscute. Intenţionez să pun în discuţie cîteva dintre studiile domnului judecător în scopul de a continua, printr-un exemplu concret, discuţia purtată cu domnul Gheorghe Fedorovici (site: Cumpăna. O viziune ortodoxă), rivind rolul intelectualităţii mijlocii în a promova şi valorifica expertiza elitelor naţionale.


De la supremația Constituției României la supremația Uniunii Europene. Colaborare, sprijin sau dominație și subordonare?

Lector univ. dr. Marius Andreescu

(…)

IV. Supremația Constituției în contextul principiului priorității dreptului Uniunii Europene

Unul dintre cele mai importante elemente definitorii ale Uniunii Europene îl constituie existența unui sistem propriu alcătuit din principii, norme scrise și reguli stabilite de jurisprudență. Prin urmare este important de a clarifica relațiile dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național. Rezolvarea acestei probleme se regăsește într-un set de reguli care nu sunt prevăzute explicit în Tratatele constitutive dar au fost dezvoltate de Curtea de Justiție prin mai multe decizii, unele dintre ele controversate. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene cuprind reguli cu valoare de principiu privind raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național.

În plan practic interferența dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național apare în special atunci când există contradicții între normele juridice aparținând sistemelor de drept. Desigur, problema relației dintre cele două categorii de norme juridice interesează nu numai într-o astfel de situație, dar și în cazurile în care o instanță de judecată poate aplica o normă a dreptului Uniunii Europene. Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei problematici o constituie raportul dintre supremația Constituției, iar, pe de altă, parte principiul priorității dreptului Uniunii Europene precum și competențele jurisdicției constituționale în materia aplicării și interpretării normelor cuprinse în actele juridice ale Uniunii Europene. Apreciem că această problemă poate fi analizată pe două planuri: 1. relația dintre dreptul intern (altul decât cel constituțional) și dreptul Uniunii Europene; 2. relația dintre normele constituționale ale statelor membre, iar pe de altă parte, dreptul Uniunii Europene.

Una dintre cele mai interesante discuții, jurisprudențială și doctrinară, antrenând tribunalele constituționale ale statelor membre al Uniunii Europene, vizează mecanismele de cooperare cu Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, doctrina, dar și legislația internă se referă la principiul priorității sau al supremației, întâietății, preeminenței dreptului Uniunii Europene față de sistemele de drept național.

Raportul dintre normele constituționale și Dreptul Uniunii Europene este inter­pretat în mod diferit, existând mai multe concepții doctrinare. Un curent de gândire afirmă supremația Constituției, inclusiv față de dreptul Uniunii Europene, chiar dacă acceptă prioritatea de aplicare a acestuia din urmă, în normele sale obligatorii, față de toate celelalte norme din dreptul intern, iar altul prioritatea de aplicare sistematică și necondiționată a tuturor dispozițiilor din Dreptul Uniunii Europene față de toate normele din dreptul intern, inclusiv față de constituțiile naționale. Unele jurisdicții constituționale europene de tradiție au ajuns, în anumite momente și contexte istorice, la concluzia ca este de competența lor să efectueze controlul constituțio­nalității dreptului Uniunii Europene, integrat în ordinea juridică internă, în virtutea principiului supremației legii fundamentale (spre exemplu, Tribunalul Constituțional din Germania).

Curtea de Justiție a ajuns la dezvoltarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, având în vedere regula de drept internațional public, conform căreia „O parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”. O altă sursă au reprezentat-o dispozițiile art. 10 din Tratatul Comunității Europene, modificat prin Tratatul de la Lisabona. Norma cuprinsă în dispozițiile art. 10 a rămas însă nemodificată până în prezent și stabilește obligația statelor membre de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care rezultă din tratatele și actele instituțiilor Comunității. Aceleași dispoziții impun și obligația negativă a statelor membre de a se abține să ia măsuri care ar pune în pericol realizarea scopurilor Tratatului. Acestea nu sunt singurele reglementări din Tratatele Uniunii Europene care fundamentează principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Principiul priorității și obligativității Dreptului Uniunii Europene s-a construit în special pe cale jurisprudențială. În materie este relevantă jurisprudența istorică a Curții de Justiție a Uniunii Europene care marchează o anumită evoluție a afirmării acestui principiu în raport cu dreptul național.

Un moment semnificativ îl reprezintă cauza Costa c. Enel [6/64 Costa c. Enel (1964) ECR 585]. Instanța italiană a înaintat două cereri de interpretare, una Curții Constituționale a Italiei și alta Curții de Justiție a Uniunii Europene. Curtea Consti­tuțională a apreciat că Tratatul de instituire a Comunității Europene nu poate avea o valoare normativă decât în măsura în care este încorporat în dreptul național printr-o lege. Totodată se admitea că o lege națională poate să deroge de la prevederile Tratatului.

Curtea de Justiție a avut o altă părere exprimată în decizia pronunțată: „Rezultă din aceste considerente că sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi din pricina naturii sale speciale și originale surclasat de către normele juridice interne oricare ar fi forța lor juridică, fără a fi lipsit de caracterul său de drept comunitar și fără ca însuși fundamentul juridic al Comunității să fie pus sub semnul întrebării”.

Un alt moment al evoluției jurisprudenței Curții de Justiție în această materie îl reprezintă cauzele „Internaționale H” [11/70, Internaționale H., (1970) ECR 1125]; „Simmenthal I [35/76, Simmenthal SpA (1976) ECR 1871] și Simmenthal II [106/77, Simmenthal (1978) ECR 629]”. Pentru tema noastră de cercetare sunt relevante următoarele considerente din decizia pronunțată în cauza Simmenthal II: „ca atare, este incompatibilă cu cerințele inerente naturii dreptului comunitar, orice dispoziție a ordinii juridice naționale sau orice practică, legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea drept efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul de a refuza judecătorului competent să îl aplice, competența de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legale naționale care, eventual, ar reprezenta un obstacol în calea deplinei eficacități a normelor comu­nitare… Prin urmare, răspunsul la prima întrebare este că judecătorul național însăr­cinat, potrivit competenței sale, să aplice dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulte­rioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional” (considerentele 22 și 24 ale deciziei).

Mai mult, Curtea de Justiție a UE a considerat că instanțele naționale au competența de a constrânge și chiar de a sancționa puterea legislativă și puterea executivă cu scopul de a garanta eficiența deplină a principiului priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național (T. Ştefan, B. Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, p. 196-202).

Acest principiu trebuie înțeles și din perspectiva regulii obligativității actelor comunitare. Regulamentul are aplicabilitate generală și este obligatoriu în toate ele­mentele sale. Spre deosebire, Directiva se adresează unora sau tuturor statelor membre și este obligatorie cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților națio­nale competența în ceea ce privește forma și mijloacele pe care le folosesc pentru atingerea obiectivelor stabilite. Iar Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii care îi indică.

Regula aplicării directe ce caracterizează unele dintre actele juridice ale dreptului Uniunii Europene interesează modul de înțelegere și aplicare a principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Regulamentele au aplicare directă deoarece nu necesită o transpunere în dreptul național. După cum a indicat curtea în jurisprudența sa, statele membre nu trebuie să adopte legislație națională prin care să preia regulamentele. Prevederile lor pot fi invocate de către persoanele fizice și juridice direct în fața instanțelor naționale. Spre deosebire, directiva nu are aplicabilitate directă. Ea trebuie întotdeauna transpusă în sistemul de drept al fiecărui stat membru căruia îi este adresată. Actul normativ intern de transpunere a directivei este cel prin intermediul căruia conținutul directivei va pătrunde în sistemul de drept național.

Principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național trebuie înțeles și după criteriul posibilității invocării directe a actelor comunitare în fața instanțelor naționale. Sintagma „efect direct” desemnează atributul unui act normativ comunitar de a crea în patrimoniul persoanelor fizice și juridice drepturi pe care acestea le pot invoca direct în fața instanțelor naționale. Fără a intra în amănunte subliniem că în anumite condiții, regulamentele, directivele și deciziile pot avea efect direct.

II. Raportul dintre dreptul Uniunii Europene și normele constitu­ționale

În mod constant instanțele constituționale din unele state membre cu deosebire Germania, Italia și Franța, au considerat că principiul priorității dreptului Uniunii Euro­pene nu se aplică în relația cu reglementările cuprinse într-o constituție, deoa­rece legea fundamentală a unui stat exprimă identitatea și suveranitatea națională. Această soluție a vizat cu deosebire reglementările privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Până la data de 1 decembrie 2009, dată la care a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Euro­pene, dreptul Uniunii Europene nu cuprindea un sistem coerent normativ de garantare a drepturilor fundamentale ale omului. În consecință, instanțele statelor membre au invocat în astfel de situații reglementările constituționale interne.

De altfel, practica instanțelor statelor membre ale Uniunii Europene nu oferă prea multe exemple de conflict între normele dreptului Uniunii Europene, iar pe de altă parte reglementările constituționale. Această situație se explică prin aceea că în urma procesului de aderare la Uniunea Europeană statele membre și-au adaptat reglemen­tările constituționale cu caracter de principiu la cerințele specifice dreptului Uniunii Europene și au consacrat într-o formă sau alta principiul priorității acestui sistem de drept față de dreptul intern ori de câte ori există o contradicție între regulile celor două categorii de norme juridice. Desigur, această problemă rămâne deschisă și este departe de a fi rezolvată. Remarcăm că în jurisprudența din ultimii ani a Consiliului Constituțional și a Consiliului de Stat din Franța s-a dezvoltat conceptul de „identitate națională constituțională”. Potrivit acestui principiu, instanțele naționale vor aplica întotdeauna normele constituționale interne, dar și regulile înscrise în legislația obișnuită ori de câte ori acestea nu au corespondent în dreptul Uniunii Europene.

Constituția României realizează distincția între principiul supremației legii fundamentale, iar pe de altă parte, principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Astfel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție consacră principiul supremației legii fundamentale: „În România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Aceste principiu nu poate fi confundat cu cel al priorității dreptului Uniunii Europene față de reglementările contrar din legile interne consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituție. Jurisprudența Curții Constituționale a României reflectă această diferență.

Prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, instanța noastră constituțională realizează în mod clar distincția dintre supremația Constituției și principiul priorității dreptului Uniunii Europene, afirmând: „Consecința aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au înțeles să situeze acquisul comunitar, tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea pe o poziție intermediară între Constituție și celelalte legi atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”. În literatura juridică de specialitate, cu referire la dispozițiile art. 148 din Constituție și în conformitate cu decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, s-a precizat: „Prin urmare, se poate afirma că în ordinea juridică internă actul juridic prin care România aderă la Uniunea Europeană are forță juridică inferioară Constituției și legilor constituționale, dar superioară legilor organice și ordinare” (M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004, p. 331).

Prin Decizia nr. 1258 din 8 octombrie 2009 (M.Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009), pe care o considerăm ca având o importanță istorică în juris­pru­dența constituțională ulterioară, Curtea constată că o lege internă prin care se trans­pune în dreptul intern o directivă a Uniunii Europene este neconstituțională. O astfel de soluție, în opinia noastră, consacră principiul supremației Constituției și obligați­vi­tatea respectării acesteia în raport cu principiul priorității dreptului Uniunii Europene. Prin decizia cu numărul de mai sus, instanța constituțională a constatat că dispo­zițiile Legii nr. 298/2008 (M.Of. nr. 780 din 21 noiembrie 2008) sunt neconsti­tuțio­nale. Din considerentele deciziei rezultă că Legea nr. 298/2008 a fost adoptată pentru a transpune în planul legislației naționale Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicație electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice. Curtea se referă la regimul juridic al unor astfel de acte comunitare, subliniind că: „(…) impune obligativitatea sa pentru statele membre ale Uniunii Europene în privința soluției juridice reglementate, nu și în ceea ce privește modalitățile concrete prin care se ajunge la acest rezultat, statele beneficiind de o marjă largă de apreciere în scopul adoptării acestora la specificul legislației și realităților naționale”. Examinând conținutul Legii nr. 298/2008, Curtea a constatat că acest act normativ este de natură să afecteze exercițiul drepturilor sau al libertăților fundamentale, respectiv dreptul la viață intimă, privată și de familie, dreptul la secretul corespondenței și libertatea de exprimare. Instanța constituțională reține că restrângerea exercițiului acestor drepturi nu corespunde cerințelor stabilite de art. 53 din Constituția României.

Pentru tema noastră este relevantă Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 (M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014), asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României. Referitor la interpretarea dispozițiilor art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, Curtea reține că: „dispozițiile constituționale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituționale obligatorii, fără de care nu se poate concepe existența statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Consti­tuție. Totodată, Legea fundamentală reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel, și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional, cuprinse chiar în art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie”.

În opinia instanței noastre constituționale, a considera că dreptul Uniunii Europene se aplică fără nicio diferențiere în cadrul ordinii juridice naționale, nedistingând între Constituție și celelalte legi interne, echivalează cu plasarea Legii fundamentale într-un plan secund față de ordinea juridică a Uniunii Europene. Legitimitatea Constituției este însăși voința poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu își poate pierde forța obligatorie, chiar și în ipoteza în care ar exista neconcordanțe între prevederile sale și cele europene. Mai mult decât atât, s-a subliniat faptul că aderarea României la Uniunea Europeană nu poate afecta supremația Constituției asupra întregii ordini juridice interne.

Curtea Constituțională a stabilit că actele obligatorii ale Uniunii Europene sunt norme interpuse în cadrul controlului de constituționalitate [Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 (M.Of. nr. 487 din 8 iulie 2011)]. Totodată, s-a subliniat lipsa de relevanță constituțională a normei de drept european, interpusă în norme constituționale de referință în cadrul controlului de constituționalitate. În acest caz, este inadmisibilă sesizarea Curții întemeiată pe nerespectarea dispozițiilor art. 148 alin. 4 din Constituție [Decizia nr. 157 din 19 martie 2014 (M.Of. nr. 296 din 23 aprilie 2014)]. Prin aceeași decizie, Curtea a stabilit că este necesar ca norma juridică a dreptului Uniunii Europene să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției – „unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate”. Instanța constituțională a consacrat, la fel ca și Consiliul Constituțional Francez, conceptul de „identitate constituțională națională”, prin care înțelege relevanța supremației constituției ori de câte ori se pune problema conformării legilor interne cu actele Uniunii Europene [Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 (M.Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015)].

Un alt aspect analizat în jurisprudența constituțională se referă la aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Instanța noastră constituțională a statuat că, în principiu, aceasta este aplicabilă în cadrul controlului de constituționalitate „în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamen­tale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul dreptului omului” [Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 (M.Of. nr. 433 din 28 iunie 2010)].

De asemenea, în jurisprudența constituțională s-a stabilit că nu este de competența Curții Constituționale să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept constituțional cu textul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, prin prisma art. 148 din Constituție. O atare competență, și anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea națională și tratat, aparține exclusiv instanței de judecată, care are și posibilitatea de a formula o întrebare preliminară la Curtea de Justiției a Uniunii Europene.

Este interesant faptul că instanța constituțională se consideră necompetentă să verifice conformitatea unei dispoziții de drept național cu textul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și pentru faptul că, în cazul în care și-ar aroga o astfel de competență, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicție între Curtea Constituțională a României și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce, la acest nivel, este considerat ca fiind inadmisibil [Decizia nr. 1249 din 7 octombrie 2010 (M.Of. nr. 764 din 16 noiembrie 2010) și Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010 (M.Of. nr. 182 din 22 martie 2010)].

În ceea ce privește cooperarea dintre Curtea Constituțională și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța noastră constituțională a afirmat că rămâne la aprecierea sa, în aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate, a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene sau formularea de către Curte de întrebări preliminare în vederea stabilirii conținutului normei europene. „O atare atitudine ține de cooperarea dintre instanța constituțională națională și cea europeană, precum și de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuție aspecte ce țin de stabilirea unei ierarhii între aceste instanțe” [Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 (M.Of. nr. 487 din 8 iulie 2011)].

Din această succintă prezentare se poate constata că instanța noastră constituțională este singura instituție a statului român care se opune aplicării dreptului Uniunii Europene în mod necondiționat în raport cu dreptul intern. Prin jurisprudența sa în această materie, atât cât este posibil, Curtea Constituțională este nu numai un garant al supremației Constituției, dar și un garant al suveranității naționale față de tendințele dominatoare tot mai accentuate ale celor ce dețin puterea politică, economică și juridică în Uniunea Europeană față de țările membre de mâna a doua, cum este considerată și România.

Curtea de justiție a Uniunii Europene, printr-o decizie recentă, pronunțată la data de 18 mai anul acesta, la solicitarea unor organizații judiciare neguvernamentale din România și la solicitarea Curții de Apel Pitești, cu privire la interpretarea tratatelor fundamentale ale Uniunii Europene, a afirmat printre altele că dreptul Uniunii Europene este superior și se aplică cu prioritate față de ordinea constituțională și legislativă a României.

Considerăm că acest act juridic al instanței europene este o încălcare gravă a suveranității naționale, depășind chiar și prevederile tratatului de aderare al României la Uniunea Europeană.

V. Ce reprezintă Uniune Europeană pentru România

Mulți români uită că aderarea în 2007 la Uniunea Europeană nu e același lucru cu integrarea în Uniune. A adera la un organism, de orice fel, nu presupune în chip obligatoriu să te și integrezi în acel organism.

Totuși, sub unele aspecte defavorabile României integrarea s-a realizat. Statul român a renunțat la atribute importante ale suveranității sale. Cele mai importante considerăm că sunt independența politică, economică și legislativă. Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România iar actele normative cele mai importante pe care urmează să le adopte Parlamentul trebuie avizate în prealabil de instituțiile Uniunii Europene. Integrarea s-a realizat și prin aceea că valori ale culturii și civilizației noastre au fost abandonate iar în locul lor au apărut standarde sociale europene străine vieții noastre românești. Economia și agricultura românească, atâta cât a mai rămas, sunt dominate de trusturile multinaționale care controlează și Uniunea Europeană. Dreapta credință ortodoxă a poporului român,valorile acesteia sunt blamate de Uniunea Europeană și se încearcă integrarea societății românești – în parte s-a reușit printr-un umanism raționalizat și protestant sau ateu, care desconsideră omul ca persoană și bineînțeles dreapta credință ortodoxă de origine apostolică a poporului român. Mulți așa ziși politicieni ai momentului, care exercită guvernarea, se declară atei, se comportă ca necredincioșii și prigonesc Biserica Ortodoxă și cultul ortodox prin interdicții și restricții neconstituționale și care sunt totodată sacrilegii, acte de lezare gravă a demnității poporului român ortodox în majoritate covârșitoare.

Integrarea nu s-a realizat și nu se va realiza în privința statutului nostru în Uniunea Europeană. În realitate nu suntem și nu vom fi considerați egali cu marile puteri europene. Suntem și vom fi o țară de mâna a doua, furnizoare de forță de muncă ieftină, de materii prime importante, dar și de terenuri agricole ieftine care se pot dobândi ușor de străini. Discrepanțele sociale și economice sunt și vor rămâne importante. România este și va rămâne una dintre cele mai sărace țări ale Uniunii Europene, care așteaptă și va aștepta și de acum înainte mila stăpânilor de la Bruxelles. Nivelul de trai, garantarea unei vieți demne, a sănătății în România nu va fi niciodată la nivelul țărilor din Uniunea Europenă. De fapt forțele politice și economice care controlează Uniunea Europeană nu doresc integrarea României și sub aceste aspecte așa cum declarativ se susține.

Ce este mai grav politicienii și populația din țările europene îi desconsideră și îi marginalizează pe români. În nici un caz românii nu sunt considerați egali cu cetățenii acestor țări și cel mult tolerați și tratați ca atare. Este adevărat că această realitate are drept cauză și conduita unora dintre românii aflați în alte țări ale Uniunii Europene, stilului de viață mult sub standardele civilizației occidentale și, ce este mai grav, o rată crescută a infracționalității cauzată de români.

     Conform celui mai recent Eurobarometru pentru România, publicat la începutul lunii martie anul acesta, libera circulație a cetățenilor, bunurilor și serviciilor în interiorul Uniunii Europene este considerată de o parte însemnată a românilor ca fiind cea mai mare realizare a Uniunii. Viitorul UE este privit optimist de două treimi din populație, cu mult peste media europeană. De asemenea, peste 50% dintre români consideră că Uniunea Europeană se îndreaptă într-o direcție bună, cu 20 de procente peste media europeană. Optimismul românilor privind relația cu Uniunea Europeană, în măsura în care datele statistice reflectă realitatea, nu este justificat la o analiză mai atentă a situației din România.

Ajutorul financiar și material al Uniunii Europene față de România este nesemnificativ, aproape o iluzie în raport cu taxele și contribuțiile financiare anuale ale României la bugetul Uniunii Europene. Astfel contribuția financiară anuală a României este de aproape șase ori mai mare decât fondurile alocate de Uniunea Europeană pentru România. La aceasta se adaogă birocrația împovărătoare impusă de legislația europeană pentru accesarea fondurilor europene.

Domeniile prioritare în care ar trebui să crească investițiile din bugetul UE alocat României sânt considerate de către români a fi ocuparea forței de muncă, educația, cultura și mass-media, agricultura și dezvoltarea rurală. Este de neînțeles de ce sănătatea, infrastructura, schimbările climatice sau protecția mediului și Justiția nu se află printre priorități, așa cum stau lucrurile la nivelul Uniunii Europene.

În cei 14 ani care au trecut de la aderare situația socială și economică a României s-a înrăutățit. Sărăcia în care se zbate majoritatea populației s-a accentuat. Venitul național anual pe locuitor nu depășește 400 de euro. Discrepanțele sociale s-au accentuat în mod îngrijorător. Bogații României, foarte puțini în raport cu populația săracă, statistic au un venit anual personal între 30000 și 300000 de euro.

Nu există o creștere economică reală și prin urmare locurile de muncă sunt puține iar șomajul este relativ ridicat. Migrația unui mare număr de români în țările Uniunii Europene, aproximativ 5 milioane, a avut consecințe dezastruoase pentru multe din familiile rămase în țară și în special pentru copii.

Învățământul românesc suferă grav datorită așa ziselor reforme repetate și aplicarea unor standarde europene străine tradițiilor și valorilor naționale. Statisticile arată că în România sunt cei mai mulți analfabeți intelectuali din țările Uniunii Europene, adică persoane care știu să citească și să scrie, dar nu înțeleg sensul și semnificația cuvintelor.

Sistemul de sănătate este dezastruos aflat într-o continuă involuție datorită lipsei de interes a guvernanților, nealocarea fondurilor necesare inclusiv din partea Uniunii Europene și a măsurilor politice și legislative greșite și dăunătoare aplicate în domeniul. Medicii români și personalul sanitar bine pregătiți profesional sunt nevoiți să emigreze în țările Uniunii Europene, unde în general pot lucra și sunt recunoscuți la adevărata lor valoare profesională.

De altfel speranța de viață în România este cea ai mică dintre țările Uniunii Europene.

Justiția este bulversată de multiplele așa zisele reforme, dar și de legislația proastă, adecvată legislației europene pe care trebuie să o aplice. Mecanismul de Control și Verificare (MCV) impus României pentru justiție și afaceri interne, un adevărat sistem instituțional de dominare și încălcare a independenței puterii judecătorești, nu a avut urmări benefice pentru justiția din România, dimpotrivă, nu a dus la garantarea independenței judecătorilor, ci la instituirea unui sistem de control administrativ excesiv al activității acestora, însoțit de reguli împovărătoare privind răspunderea disciplinară a magistraților.

În acest interval de timp infracționalitatea și formele sale cele mai grave ale acesteia, traficul de droguri, traficul de persoane, crima organizată spălarea de bani, criminalitatea transfrontalieră s-au amplificat. Aderarea României la Uniunea Europeană a favorizat săvârșirea acestui gen de infracțiuni datorită facilităților acordate circulației persoanelor și a capitalurilor.

Puterea discreționară a guvernanților, acțiunile abuzive ale agenților care au atribuții privind ordinea publică, constrângerile de tot felul și interdicțiile s-au accentuat cu urmarea diminuării libertăților publice. În schimb s-au amplificat libertinajele de tot felul care semnifică un mod de viață contrar bunelor moravuri și în mod deosebit tradițiilor și valorilor ortodoxe milenare ale poporului român.

Terenurile din România și în special cele agricole sunt cumpărate masiv de către străini în dauna producătorilor autohtoni. România are cea mai permisivă legislație din Uniunea Europeană privind posibilitatea cumpărării terenurilor de către străini. Această situație este expresia slugărniciei guvernanților noștri față de cei care dețin puterea în Uniunea Europeană dar și a subordonării intereselor României intereselor proprii.

Mediul natural în România este în mare pericol. Defrișările de păduri sunt cele mai ample din Europa datorită legislației permisive. Poluarea este extrem de ridicată cu riscuri majore pentru sănătatea populației și mai grav România a devenit o groapă de gunoi pentru deșeurile Europei.

Desigur acest rechizitoriul ar putea continua, iar analiza ar putea deveni și mai amănunțită, dar ne oprim aici.

În contrast cu aparentul optimism românesc privind Uniunea Europeană, există țări care au o atitudine cu totul diferită față de această organizație. Norvegia și Elveția sunt două dintre cele mai bogate state din Europa și din lume. Cetățenii lor au un nivel de trai de invidiat și o viață lipsită de griji. Cu toate acestea, Elveția și Norvegia nu fac parte din Uniunea Europeană și nici nu au de gând. Un “Nu“ hotărât Uniunii Europene au spus norvegienii care au luat parte la cel mai recent sondaj cu privire la eventuala alăturare a țării lor la spațiul comunitar. Aproximativ 45% dintre participanții la sondaj au spus că nu vor ca țara lor să devină membru UE, față de 42% pentru care aderarea ar fi o idee bună și de 13% care s-au declarat indeciși. De doua ori au refuzat norvegienii ca țara lor sa devină membru al UE. Atât la referendumul din 1972, cât și la cel din 1994, ei au considerat ca o duc suficient de bine ca să nu se lege la cap cu Uniunea și cu schimbările pe care le-ar presupune o eventuala aderare. Au un venit mediu anual de aproape 32.000 de euro pe cap de locuitor, adică peste 2.500 de euro pe lună.

Norvegienii nu văd de ce ar intra într-o comunitate în care vor trebui să dea socoteală când e vorba de buget, de politica internă și externă, agricultură sau pescuit. Tot din punct de vedere economic, Norvegia a înregistrat în ultimii 30 de ani de o creștere economică dublă față de țările membre ale Uniunii Europene. Toate acestea sunt argumente cu care cei care militează ca Norvegia să rămână în afara Uniunii Europene. “Norvegia trebuie sa rămână departe de această Uniune care amenință să se transforme în Statele Unite ale Europei, cu buget comun și președinte ales“, spun ei.

În Elveția, e curată sinucidere politică să aduci vorba despre o eventuală aderare. “Cel puțin în următorii 15 ani, nimeni n-o să-i poată convinge pe elvețieni să se alăture Uniunii Europene. Pur și simplu nu avem nevoie“, spune profesorul Franz Jaeger, fost parlamentar elvețian. “Dacă UE se dezvoltă frumos și îi va putea garanta Elveției libertățile de care se bucură acum, poate că vom deveni membri cam în 50 de ani“, crede șeful unuia dintre cele mai reputate cotidiane din Zürich, Neue Züricher Zeitung. “Asta dacă Uniunea nu va dispărea până atunci“, completează secretarul general al Federației Bancherilor Privați din Elveția.
Asemenea norvegienilor, nici pe elvețieni nu-i interesează Uniunea Europeană. Taxele în țara lor sunt mai mici decât în statele Uniunii, la fel și ipotecile, fără a mai lua în considerare faptul că multe dintre impozitele din UE nu există în Elveția. Elvețienii sunt, pur și simplu, prea obișnuiți să ia singuri absolut orice decizie legată de ce se întâmplă în țara lor. Multe din legi sunt adoptate prin procedura referendumului. De aceea, este greu de crezut ca elvețienii ar fi vreodată împăcați cu ideea că Bruxelles-ul dă directive, iar statele membre le adaptează și le aplica fără posibilitatea organizării referendumurilor naționale.

Anglia a părăsit recent Uniunea Europeană, motivele fiind similare celor pentru care țări ca Norvegia sau Elveția nu vor să facă parte din această organizație.

VI. Unele concluzii

Domnul nostru Iisus Hristos spune că Împărăția lui Dumnezeu se ia cu stăruință de cei puternici (Matei 11,12). La fel și libertatea. Există libertate individuală a omului ca persoană dar și libertate și libertăți sociale a popoarelor și națiunilor. După cuvântul Mântuitorului și libertatea individuală și socială sunt daruri neprețuite ale lui Dumnezeu pentru om și popoare dar, pentru a deveni realități sunt necesare și străduințele omului și ale popoarelor.

Poporul român și statul Român și-au cucerit libertatea de a exista și au menținut-o prin jertfa martirilor, a eroilor cunoscuți sau necunoscuți, prin statornicia în dreapta credință ortodoxă, oricare au fost vitregiile vremurilor, prin construcția eroică a culturii și civilizații proprii, prin iubirea, harul și mila lui Dumnezeu. Niciodată în istoria sa poporul român nu a vrut și nu a dominat alte națiuni, nu a impus libertatea și civilizația sa altora. Poporul nostru s-a arătat tolerant cu mulți prieteni sau dușmani, dar niciodată nu a renunțat la identitatea sa de ființă, la dreapta credință ortodoxă sau la libertate.

Iată câteva momente istorice ale libertății noastre. Prin Constituția din 1864 domnitorul Ioan Cuza cucerea libertatea legislativă a României față de imperiile vecine. În 1877 România devenea stat independent și suveran din punct de vedere politic, iar în 1918 stat unitar național și liber.

Ceea ce nu au reușit dea lungul istoriei milenare a poporului să facă imperiile și puterile Europei din acele vremuri, nici cu forța armelor și nici cu forța politică, adică să desființeze dreapta credință ortodoxă și libertatea poporului român, s-a reușit acum, nu prin forță ci prin actul liber asumat de adeziune a statului Român la Uniunea Europeană, act care a îngrădit până la desființare suveranitatea națională, libertatea politică și legislativă.

Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România, fapt care nu s-a întâmplat în istoria noastră. Legislația imperiilor care au dominat țările române nu s-a impus niciodată pe teritoriul lor. Actele normative mai importante care trebuie adoptate de Parlament trebuie acum să fie mai întâi avizate de către organismele Uniunii Europene. Independența politică a României este îngrădită deoarece politica internă și externă a României se realizează în raport cu deciziile politice ale acestei organizații suprastatale.

Libertatea cultului ortodox și a Bisericii Ortodoxe este îngrădită de deciziile guvernanților loiali fără rezerve directivelor care vin de la Bruxelles, fapt de asemenea fără precedent în istoria noastră. Libertățile individuale și demnitatea persoanei sunt și ele afectate de umanismul raționalist protestant și ateu impus de cei care conduc Uniunea Europeană. Această realitate dureroasă este un exemplu clar al faptului că democrația poate duce la dictatură.

Colaborarea și cooperarea între state este necesară mai ales în contextul actual al diferitelor forme de globalizare. Dar relațiile internaționale, directe sau prin organizații internaționale, trebuie să se bazeze pe un comportament politic loial principiilor statului de drept din partea tuturor participanților, fără dominare politică economică și juridică, pe respectarea suveranității, a credinței, a libertății, a culturii și civilizației fiecărui popor.

Uniunea Europeană ca organizație suprastatală nu aplică aceste principii democratice, ci principiul dominării. Ca popor, trebuie să ne ferim de libertatea care poate să ducă la robia cea rea, cum spune Sfântul Issac Sirul, până când mai avem timp și iubirea milostivă a Domnului este cu noi. Dumnezeu să ne ajute !

Noi violenţe în Israel în legătură cu Moscheia Al-Aqsa

Presa noastră preia, în brut, relatări despre noile violenţe din Israel după calapodul încetăţenit: Israel răspunde atacurilor Hamas în urma cărora au rezultat X victime. Punctajul comun al ştirilor din România este cel al statului evreu care răspunde unor atentate teroriste/extremiste palestiniene, ştiri care vorbesc despre un cadraj mediatic flagrant pro-Israel, care nu ia niciodată în considerare cauzele tensiunilor iar când totuşi o face, falsifică realitatea din teren într-un mod de-a dreptul stupefiant: de vină sunt, mereu, mereu, palestinienii; nimic din poziţia palestiniană nu are legitimitate.

În cazul tensiunilor ultimelor zile avem în vedere obiceiul coloniştilor evrei, sprijiniţi de forţele de ordine israeliene, de a efectua incursiuni pe esplanada Moscheilor, inclusiv în interiorul Moscheii Al-Aqsa, pentru a sublinia suveranitatea evreiască exclusivă asupra teritoriului statului evreu.  

Sursele arabe relatează cu o frecvenţă aproape zilnică despre acest tip de incursiuni din partea coloniştilor evrei sprijiniţi (apăraţi?) de forţe de ordine, asupra unor situri cu o semnificaţie deosebită pentru palestinieni, în ideea de a creea o rutină şi o practică a manifestării vizibile a suveranităţii evreieşti asupra întregului teritoriu şi, mai ales, asupra acelor locuri percepute de palestinieni ca aparţinându-le în mod exclusiv.

Tensiunile din prezent decurg din politica statului evreu de intensificare a acţiunilor de intimidare a populaţiei palestiniene, ca urmare  contextului internaţional favorabil şi a succeselor diplomatice obţinute recent de statul evreu, palestinienii fiind abandonaţi chiar şi de foştii lor aliaţi arabi.

Israelul pare pregătit pentru o ofensivă generală semnificativă de pe urma căreia să obţină noi câştiguri specifice politicii faptului împlinit pe calea căreia a reuşit în trecut să trimită în desuetudine reglementări internaţionale (îndeosebi europene), care erau formulate într-un limbaj ferm.

În contextul în care sancţiunile economice au ajuns în pragul decredibilizării lor totale (întrucât sunt aplicate după cea mai subiectivă grilă posibilă a dreptului forţei), este aproape de neînţeles modul şi motivul pentru care puterile mondiale tolerează în tăcere un regim de epurare etnică la vedere, o politică de aservire şi de distrugere pentru care termenul de apartheid este, totuşi, unul cu mult prea blând.

Faţă de acestea de mai sus, consider că zona politică din România trebuie să îşi schimbe urgent politica de alianţă cu statul evreu, aflat într-un faliment moral ireversibil, care maculează orice simţ al dreptăţii precum şi demnitatea noastră naţională, câtă mai este.

După ce am acceptat torturarea îndelungată, pe teritoriul ţării noastre, a celor răpiţi şi ascunşi în închisorile CIA, păstrarea relaţiilor diplomatice apropiate cu un stat cunoscut pentru săvârşirea de crime împotriva umanităţii, în sensul larg al termenului, reprezintă o scădere morală cu efecte istorice şi o ruşine în plus pentru statul român.

Iar acest lucru este cu atât mai grav cu cât statul român este depozitarul experienţei integrării cu succes a minorităţii evreieşti în societatea românească, prin acordarea cetăţeniei şi recunoaşterea drepturilor echivalente depline, înlăturarea oricăror discriminări, eliminarea efectelor politicilor rasiale, retrocedarea proprietăţile şi multe alte politici reparatorii care trebuie să fie adoptate de statul evreu în privinţa palestinienilor.

Este cu adevărat revoltător faptul că reprezentantul diplomatic al statului evreu în România se află într-un periplu continuu al întâlnirilor cu reprezentanţii autorităţilor române, fiind primit inclusiv în mănăstiri şi intervievat cu deosebită deferenţă de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, printre alţii, fără a fi pusă în discuţie condiţia acestui stat considerat criminal şi investigat pentru comiterea de crime împotriva umanităţii de către Curtea Penală Internaţională, un organism de drept internaţional public la care România a aderat şi care se află sub o presiune politică semnificativă. Oare care ar fi fost condiţia României pe scena mondială dacă s-ar fi aflat sub această acuzaţie de crime împotriva umanităţii, dacă ar fi fost investigată de Curtea Penală Internaţională?

În fine, în contextul deposedării noastre ilegale de cele mai elementare drepturi, fiind cu program fix de părăsire a domiciliului şi obligaţia de a purta permanent măşti care trebuie să ne acopere faţa, grija faţă de situaţia palestinienilor pare plâns la morminte străine.

Însă modalitatea în care massmedia noastră minte este un element comun al ambelor condiţii, de palestinian aflat sub stăpânire evreiască şi de român aflat sub un tip similar de stăpânire, caz în care lecţiile rezistenţei palestiniene trebuie să ne fie mai cunoscute decât ne-au fost până acum. Condiţia comună impune o minimă solidarizare simbolică, măcar în planul informării şi a ascultării celeilalte părţi.

Prin urmare, găsesc nimerit să public în cele ce urmează apelul unor organizaţii palestiniene în care se descrie perspectiva trecută sub tăcere de presa românească cu privire la evenimentele relatate, cu atât mai mult cu cât pare că „tulburările şi violenţele” se vor prelungi.

Sursă imagine: Agerpres.ro

APEL LA ACȚIUNE: COMUNITATEA INTERNAȚIONALĂ TREBUIE SĂ IA MĂSURI IMEDIATE ȘI CONCRETE PENTRU ÎNCETAREA AGRESIUNII ISRAELULUI ÎMPOTRIVA PALESTINIENILOR DIN IERUSALIM

De la începutul zilei de 10 mai 2021, Israelul și forțele sale de ocupație și-au intensificat atacurile împotriva palestinienilor din Ierusalim și în special împotriva închinătorilor din interiorul moscheii Al-Aqsa. Asaltând campusul Moscheii Al-Aqsa, unde erau prezenți la rugăciune aproximativ 20.000 de palestinieni, Forțele Israeliene de Ocupare (IOF) au tras cu gloanțe de cauciuc, gaze lacrimogene și bombe sonore, în palestinienii acolo aflaţi, împiedicând în același timp intrarea în complex a medicilor din cadrul organizaţiei umanitare  Semiluna Roșie, deşi zeci de palestinieni erau răniți, unii în stare gravă.

Începând cu ora 10 dimineața, când aproximativ 7.000 de palestinieni participau la un sit-in în interiorul moscheii, Semiluna Roșie a raportat că cel puțin 180 de palestinieni au fost răniți, dintre care 80 necesitau spitalizare. Printre cei răniţi sunt paramedici și jurnaliști. Având în vedere escaladarea agresiunilor împotriva palestinienilor din ultimele câteva săptămâni, care continuă să se înmulţească rapid, precum și intenția coloniștilor israelieni de a lua cu asalt complexul Moscheii Al-Aqsa, avertizăm că utilizarea forței de către Israel va conduce la o escaladare suplimentară a atacurilor și îndemnăm comunitatea internațională să ia măsuri imediate și concrete pentru a opri agresiunile Israelului.

Opresiunea israeliană şi fragmentarea voită a poporului palestinian, utilizarea sistematică a forței excesive, pedepsele colective și politicile de arestare arbitrară, împreună cu violența coloniștilor care se desfășoară cu impunitate instituționalizată, sunt câteva caracteristici ale regimului colonist și de apartheid al Israelului. În ultimele patru zile, IOF a ucis trei palestinieni, inclusiv un băiat de 16 ani, Said Odeh, care a fost împușcat, cel puțin de două ori, în spate. Odată cu intensificarea opresiunii și agresiunii împotriva palestinienilor ierusalimiţi de la începutul Ramadanului şi cu amenințarea iminentă de strămutare forţată a 87 de palestinieni ierusalimiţi de către organizația coloniștilor israelieni, prin intermediul sistemului juridic discriminator și ilegal al Israelului, teritoriul palestinian ocupat în general și Ierusalimul, în mod special, au cunoscut o creștere accentuată a acestor demersuri şi agresiuni.

Palestinienii ierusalimiţi au fost vizați și atacați sistematic începând cu 13 aprilie 2021, din prima zi a Ramadanului. Forţele de Ocupaţie ale Israelului au asaltat minaretele exterioare ale moscheii Al-Aqsa și au tăiat cablurile difuzoarelor, împiedicând chemarea la rugăciune, înainte de a plasa bariere metalice aproape de Poarta Damascului. Forţele de Ocupaţie ale Israelului au continuat aceste provocări atacând palestinienii, folosind bastoanele și bombele sonore, în încercarea de a-i împiedica pe aceștia din urmă să stea pe trepte.

La 22 aprilie 2021, noaptea, coloniștii israelieni, inclusiv cei afiliați grupului de extrema dreaptă israelian Lehava, au ieșit în stradă, scandând „moartea arabilor”. În special, Forţele de Ocupaţie ale Israelului oferă mereu protecție coloniștilor, încurajând și contribuind la atacurile acestora. Potrivit Semilunii Roșii Palestiniene, 105 palestinieni au fost răniți, dintre care 22 au fost spitalizați într-o stare medicală cu gravitate moderată. De asemenea, s-a raportat că peste 50 de palestinieni au fost arestați. Aceste evenimente au continuat, alături de arestări arbitrare, în fiecare zi până la 25 aprilie 2021, când palestinienii au reuşit eliminarea barierele metalice. Cu toate acestea, Israelul și-a continuat represiunea împotriva palestinienilor, inclusiv prin arestarea arbitrară a palestinienilor care au sărbătorit eliminarea barierelor.

În același context de opresiune și de dominație israeliană, inerent regimului său colonist și de apartheid, Forţele de Ocupaţie ale Israelului și coloniștii israelieni atacă și hărțuiesc sistematic rezidenții palestinieni din cartierul Sheik Jarrah și pe ceilalţi palestinieni care li se alătură solidar. Curtea Supremă Israeliană, care aplică ilegal legislația internă israeliană discriminatorie pe un teritoriu ocupat, trebuia să organizeze o audiere la 10 mai 2021 cu privire la evacuarea forțată a opt familii palestiniene, care au fost deja expulzate cu forța în timpul Nakba din 1948 și continuă să trăiască un Nakba în continuă desfășurare.

În așteptarea deciziei Curții, locuitorii cartierului Sheik Jarrah au făcut apel la solidaritate în sprijinul luptei lor și la rezistență faţă de politica de opresiune a Israelului. Începând cu 2 mai 2021, împreună cu alți palestinieni care s-au alăturat acestora din solidaritate, rezidenții s-au întâlnit pentru a-și întrerupe postirea în fața caselor lor din cartierul Sheik Jarrah.

Întrucât palestinienii se împotrivesc acestor măsuri, ierusalimiţii se confruntă acum cu şi mai multă opresiune. De peste o săptămână, Forţele de Ocupaţie ale Israelului și coloniștii israelieni, unii dintre aceștia din urmă fiind înarmați, suprimă protestele și atacă palestinienii din Sheikh Jarrah, inclusiv prin raiduri și distrugerea caselor palestinienilor, prin aruncarea de canistre cu gaze lacrimogene, bombe sonore și apă skunk (lichide foarte urât mirositoare) precum și prin arestări arbitrare.

La 6 mai 2021, membrul Knesset, Itamar Ben-Gvir, și-a mutat biroul în cartierul Sheikh Jarrah, plasându-l în fața casei familiei Al-Ghawi, care a fost preluată de coloniști în 2009. În aceeaşi zi, coloniștii israelieni, protejaţi de IOF, au atacat pe palestinieni cu spray-uri iritant lacrimogene (pepper spay), iar aceştia s-au apărat aruncând scaune asupra coloniștilor. Prin urmare IOF a intervenit şi a folosit forța pentru a suprima protestul palestinienienilor și pentru a lua apărarea coloniștilor israelieni. Aproximativ 15 palestinieni au fost arestați în acea zi.

Începând cu 7 mai 2021, IOF a închis complet intrările din cartier, permițând doar intrarea rezidenților palestinieni din Sheikh Jarrah. Palestinienii au continuat să se manifeste solidar, la intrările din cartier, dar întrunirile lor au continuat să fie înăbușite și atacate de IOF.

La 7 mai 2021, ultima zi de vineri a Ramadanului, IOF a continuat să atace pe palestinieni, inclusiv prin folosirea excesivă a unor bombe sonore și iritant lacrimogene și prin trageri cu gloanțe cu cauciuc către închinătorii aflaţi în curtea moscheii Al-Aqsa. Represiunea palestinienilor din Moscheea Al-Aqsa a continuat până în jurul orei 3:00, când IOF a reuşit golirea Moscheii și i-au închis ușile. Potrivit Semilunii Roșii Palestiniene, 205 de palestinieni au fost răniți, dintre care peste 80 au fost spitalizați. În acea zi, trei palestinieni au rămas fără ochi, iar doi au avut maxilarele fracturate.

Împiedicarea închinării palestinienilor a continuat pe 8 mai 2021, rezultând rănirea a peste 90 de palestinieni, dintre care cinci au fost răniți la cap. De asemenea, în aceeași zi, Israelul a închis ruta 433 și drumul Abu Ghosh și a împiedicat autobuzele palestiniene venind din interiorul Liniei Verzi pentru a ajunge la Moscheea Al-Aqsa, fapt care exemplifică modul în care Israelul continuă să fragmenteze geografic poporul palestinian.

Alarmați fiind de această escaladare rapidă a violenței, salutăm declarația comună emisă de Franța, Germania, Italia, Spania și Regatul Unit, care îndeamnă Israelul să „înceteze politica de extindere a așezărilor coloniştilor” vizând cartierul Sheik Jarrah și reamintim Israelului obligațiile sale legale. Cu toate acestea, ne preocupă limbajul folosit în declarațiile reprezentanţilor Cvartetului pentru Orientul Mijlociu și Uniunii Europeane, care exprimă „îngrijorări” cu privire la evacuările forțate și la creșterea „tensiunilor și violenței” în Ierusalimul de Est, apelând la „toate părțile să susțină și să respecte status quo-ul în locurile sfinte”, afirmând că „toți liderii au responsabilitatea de a acționa împotriva extremiștilor și de a se pronunța împotriva tuturor actelor de violență și incitare.

În ambele declarații se omite să i se reamintească Israelului, în calitate de Putere ocupantă, a obligațiilor sale legale față de toți palestinienii ierusalimiţi. Cele două declarații nu contextualizează și nu abordează rădăcina şi cauzele profunde ale agresiunilor israeliene împotriva palestinienilor, respectiv, regimul colonial și de apartheid al Israelului. Ambele declarații atribuie palestinienilor, un popor  aflat sub ocupaţie, aceeași pondere a responsabilităţii faţă de evenimente cu cea atribuită Puterii ocupante.

La 9 mai 2021, Curtea Supremă a Israelului a amânat ședința privind cartierul Sheik Jarrah, care a fost inițial programată în aceeași zi cu așa-numita „Ziua Ierusalimului”, o sărbătoare israeliană „care sărbătorește” ocuparea ilegală și anexarea Ierusalimului de Est în 1967. Este necesar de menţionat că sistemul judiciar israelian are caracter atât discriminatoriu dar și părtinitor faţă de cererile palestinienilor şi că servește intereselor întreprinderilor expansiv-coloniale din Israel. Ca atare, este necesar să intervină imediat comunitatea internațională pentru a împiedica Israelul să efectueze aceste noi evacuări.

Având în vedere înteţirea recentă a atacurilor israeliene împotriva palestinienilor, în special asupra palestinienilor ierusalimiţi, avertizăm că folosirea forței de către Israel va conduce la o nouă escaladare a atacurilor împotriva palestinienilor din partea coloniştilor. Prin eșecul de a lua măsuri imediate și directe pentru a opri opresiunea israeliană asupra palestinienilor, nu numai că va fi atacată însăși structura ordinii juridice internaționale, dar și palestinienii, care îndură de decenii un regim de apartheid, vor continua să sufere atacurile sistematice și intensificate ale Puterii Ocupante.

Declaraţiile de condamnare nu sunt suficiente. Politicile ilegale, îndelungate, urmate de Israel nu vor înceta cât timp comunitatea internațională nu va avea voința politică de a lua măsuri concrete, inclusiv prin sancționarea Israelului, pentru a-l trage la răspundere şi pentru încălcarea drepturilor omului şi a dreptului umanitar internaţional.

Organizații semnatare:

Consiliul Organizațiilor Palestiniene pentru Drepturile Omului (PHROC)

Rețeaua organizațiilor neguvernamentale palestiniene (PNGO)

Centrul de acțiune comunitară (CAC)

Coaliția civică pentru drepturile palestinienilor din Ierusalim (CCPRJ)

Moldovenismul primitiv şi reunificarea prin colonizare

Sursă imagine: Wikipedia

Un nou scandal diplomatic este exploatat de socialiştii pro-ruşi din Republica Moldova, folosindu-se de gluma ambasadorului nostru la Chişnău, domnul Daniel Ioniţă, despre „vaccinarea împotriva moldovenismul primitiv”. Referindu-se la campania de vaccinare din Republica Moldova cu vaccinuri ce provin din România, dintre cele achiziţionate de statul român pentru proprii cetăţeni, domnul Ioniţă a declarat (potrivit cadrajului Hotnews.ro) următoarele:  

Fiind întrebat dacă în incinta Ambasadei sau a consulatelor din R. Moldova pot fi deschise centre de vaccinare, pentru ca deținătorii cetățeniei României să nu fie nevoiți să treacă granița pentru vaccinare, acesta a menționat că lucrul respectiv este imposibil.

Misiunile diplomatice au prerogative și responsabilități stricte care au fost definite în convențiile internaționale, practic, nu suntem centru medical. Vaccinarea este un act medical, care trebuie să fie exercitat de personal calificat.(…) Dar să știți, dacă aș putea deschide centre de vaccinare în ambasade, nicidecum nu i-aș vaccina pe cetățenii moldoveni contra COVID-ului, i-aș vaccina poate contra moldovenismului primitiv sau contra sentimentelor, pe care le au, la un moment dat, contra României, care sunt moștenite din perioada sovietică”, a mai spus Daniel Ioniță în cadrul unei emisiuni de la PRO TV Chișinău.

În context, ambasadorul României la Chișinău a mai adăugat că uneori aceste lucruri îl deranjează, pentru că își dă seama că astfel de sentimente sunt prezente extins în societatea respectivă:

Sigur, cetățenii încep să realizeze că România a fost, este și le va fi întotdeauna alături, în special, când lor le este greu. Însă, din păcate propaganda, dezinformarea și fake news-urile funcționează, iar nostalgia trecutului este în continuare la scara destul de largă în Republica Moldova”.

Totodată, referindu-se la sondajul BOP de la sfârșitul anului trecut, conform căruia în patru ani numărul celor care își doresc Unirea s-a dublat, Daniel Ioniță a mai spus că „oamenii au început să înțeleagă că România face ceea ce spune, este serioasă și la modul sincer și dezinteresat a acționat în folosul tuturor cetățenilor Republica Moldova”.

Falimentul diplomaţiei vaccinurilor româneşti

Transcriptul redat de Hotnews.ro este un cadraj neutru, dar foarte favorabil părţii române, însă mesajul ambasadorului nostru trebuie judecat în funcţie de mediul în care acesta a fost produs, în raport de publicul căruia domnul ambasador i se adresează. Emisiunea poate fi urmărită integral aici, însă interesează doar primele minute şi, cu precizie, doar fragmentul cuprins între min: 06:25-09:30.  

Este evident că România s-a angajat într-un demers de „diplomaţie a vaccinurilor” faţă de Republica Moldova, în care foloseşte tropii europeni de comunicare, încercând să se substituie cât mai mult discursului european despre pandemia Covid-19. Narativul european oficial face vorbire despre vaccinare ca singură soluţie/salvare a omenirii din ghearele pandemiei şi este structurat împotriva mesajului produs de „conspiraţionişti” şi promotori de fake-news şi dezinformare.

Prin urmare, domnul ambasador găseşte oportun să cupleze în înţelegerea publică basarabeană, pe fondul campaniei de vaccinare, două stigmate concurente: de promotori ai dezinformării (fake-news) şi de promotori ai moldovenismului primitiv, pe care domnul ambasador îl şi explică ulterior, într-o scurtă înregistrare video separată, referindu-se la tropii anti-româneşti binecunoscuţi: limba moldovenească, etnogeneză moldovenească seprată de cea a poporului român, mitul jandarmului etc.

Dar ce înţeleg ceilalţi prin moldovenism primitiv?

Însă dincolo de explicaţiile domnului ambasador, trebuie adăugat că stigmatul de „moldovenism primitiv” este un produs al confruntării între discursul unionist şi cel moldovenist, prin care partea pro-română înfierează ca „primitiv” cam orice nu este pro-unire. Cumva România este europeană, este de partea progresului, în timp ce moldoveniştii vor stagnare sau regres. Narativul acesta a fost validat prin victoria Maiei Sandu în alegerile prezidenţiale, agenda sa publică fiind strâns legată de politica progresistă europeană, deşi nu e explicit pro-românească.

Conceptul „moldovenismului primitiv” a intrat în mainstream-ul comunicării de peste Prut, fiind preluat inclusiv în publicaţii academice de la noi care descriu calea europeană a Republicii Moldova. Faptul că acest stigmat polemic este folosit de ambasadorul României şi validat de diplomaţia publică a părţii române a iscat o reacţie promptă a partidei adverse, care exploatează sentimentele de ofensare şi de insultă pe care adepţii statalităţii, limbii şi etnogenezei moldoveneşti le resimt pe bună dreptate, chiar dacă sunt ştiinţific indefensibile.

Apărarea părţii române se rezumă la caracterul neştiinţific al acestor piloni de sprijin ai „moldovenismului”, face apel la cercetători ştiinţifici şi la studii recunoscute internaţional despre moldoveni şi moldovenism, uitând că un astfel de discurs, deşi poate puncta intelectual, cu siguranţă nu poate câştiga inimi. Cu siguranţă, puţinul de simpatie obţinută prin diplomaţia vaccinurilor se pierde prin comunicarea defectuoasă, speculată în sensul că românii sunt aroganţi, se comportă ca stăpâni, exhibă aere de superioritate, de autoritate necuvenită etc.

Rezultatul concret al diplomaţiei vaccinurilor

Ambasadorul nostru a fost chemat la sediul Ministerului de externe de la Chişnău şi somat să se abţină de la astfel de declaraţii. Prin urmare, constatăm că narativul „moldovenismului primitiv” a fost re-validat ca opţiune politică oficială în Republica Moldova, chemarea la ordine a ambasadorului nostru producând efectul contrar celui pe care ni l-am propus prin demararea campaniei de vaccinare cu seruri din România.

În acest context survine şi reacţia fostului preşedinte Igor Dodon, pe care o redăm mai jos:

Reacţia aceasta nu este singulară, ci este una coordonată în întregul spectru politic basarabean, deputatul PSRM Grigore Novac scriind pe Facebook că:

Poporul moldovenesc este unul blajin de fire și recunoscător celor care ne ajută. Așa este corect și creștinește. Noi suntem recunoscători României pentru ajutoarele pe care ni le oferă, inclusiv recentele vaccinuri anti-COVID-19 pe care le-a donat țării noastre. Cu toate acestea, nu putem să acceptăm modul în care ne tratează unii de la București cu aere de superioritate și cu lipsă de respect față de moldoveni. Cu mare regret am constatat o atitudine de acest fel, deloc diplomatică, din partea Ambasadorului României la Chișinău, Daniel Ioniță. Într-o emisiune TV, acesta și-a permis să lanseze ofense la adresa poporului nostru, pe care și-ar dori „să-l vaccineze împotriva moldovenismului primitiv”. Este o atitudine batjocoritoare la adresa moldovenilor, la adresa celor care doresc să păstreze statul Republica Moldova, pe care Ambasadorul român vrea să-l distrugă prin ”vaccinare””, scrie Novac pe pagina sa de socializare.

Prin urmare, putem consemna falimentul diplomaţiei vaccinurilor româneşti în Republica Moldova, care se înscrie în linia falimentului discursului unionist românesc în general!

Am în vedere faptul că Reunificarea nu poate avea drept obiectiv o majoritate pro-unionistă de 51% din publicul basarabean, ci e nevoie de o cultură care să includă şi minorităţile politice, oricât de primitive le-am considera.

Moldovenii greşesc dar au dreptate (sic)

Exemplele moldoveniştilor cu privire la „aerele de superioritate” ale românilor şi unioniştilor sunt, din păcate, cu duiumul. Politica oficială a României faţă de Republica Moldova oglindeşte fidel aroganţa şi neobrăzarea ambasadorilor străini la Bucureşti faţă de poporul român. Pe cât de jignitoare ni se par intervenţiile diplomaţilor străini de la noi, întemeiate pe scăderi şi neputinţe punctuale, trebuie să recunoaştem că şi noi am adoptat o atitudine similară faţă de Republica Moldova.

Inclusiv discursul patriotic naţionalist din România, afiliat partidului AUR, suferă de aceleaşi metehne. Aparent românii nu greşesc, avem nenumărate motive temeinice pentru a adopta această atitudine, la fel cum şi europenii se simt îndreptăţiţi, în mod obiectiv, să ne dispreţuiască retardul economic, social şi cultural. Asta, totuşi, nu ne dă dreptate să procedăm cu aceleaşi instrumente, într-o manieră identică faţă de cei pe care trebuie să-i simţim că sunt fraţii noştri.

Ce fel de reunificare ne dorim?

Tocmai de aceea, este cu atât mai dureros faptul că nu sesizăm capcana pe care singuri ne-o întindem, alimentând şi confirmând diviziuni care nu ar trebui să existe în cadrul aceluiaşi popor, decât dacă Bucureştiul îşi propunem o „reunificare prin colonizare”, ceea ce ar constitui decesul oricărui model paşnic de coexistenţă pe plaiurile moldoveneşti.

În mod ciudat, la Bucureşti se tot vorbeşte despre modelul german de reunificare, model care deşi ar putea fi interesant din punct de vedere economic, nu poate fi aplicat din cauza diferenţelor culturale. Germanii de est nu au fost rusificaţi ci, într-o mică măsură sovietizaţi pentru scurtă vreme. Cele două cazuri nu pot fi considerate asemănătoare din niciun punct de vedere, decât dacă refuzăm să vedem diferenţele!

Or, tocmai aceste diferenţe sunt ignorate şi stigmatizate de unionişti ca fiind „moldovenism primitiv” deşi reprezintă interese şi opinii politice legitime(!), chiar dacă nouă nu ne plac, nu ne convin, pentru că nu se încadrează în ficţiunea în care alegem noi să trăim.

Va dizolva corozivul european asperităţile moldoveneşti?

Noi ne aşteptăm ca modelul european de dizolvare a identităţii naţionale să corodeze şi „părţile neplăcute” ale moldovenismului, pe care insistăm să-l punem la colţ, să-l marginalizăm şi ostracizăm, de o manieră mult prea cunoscută ortodocşilor expulzaţi din spaţiul public românesc. Însă, aşa cum noi nu am dispărut din peisaj pentru că suntem „conspiraţionişti”, „bigoţi” şi „pupători de moaşte”, la fel nu vor dispărea nici „moldoveniştii primitivi”, „mancurţii rusiei”, rusofilii etc.  

După cum am scris în mod repetat, România nu are o politică alternativă acestui tip de propagandă unionistă care nu poate conduce la reunificarea paşnică a plaiurilor moldoveneşti. România pare că nici nu-şi propune aşa ceva, ci doar face politica vorbelor în vânt şi împrumută politica de colonizare cultural-identitară prin care noi românii am fost transformaţi în pleava Europei.

Să nu combatem ci să convertim!

România vrea să combată moldovenismul, ceea ce este o eroare catastrofală din punct de vedere strategic, având în vedere că o face prin mijloace neloiale, inapte să convertească inimi şi conştiinţe. România face apel la forme viciate de şantaj emoţional şi la metode imorale de captare a bunăvoinţei moldovenilor de peste Prut.

Moldovenismul „primitiv” nu trebuie combătut ci trebuie covârşit, convertit printr-un moldovenism autentic, ce poate fi recunoscut ca atare de inimile celor din Basarabia şi din plaiurile moldoveneşti din Ucraina şi din România.

Cum?

Opinia mea este că România trebuie să ia, la modul serios, în calcul proiectarea unui (1)sistem constituţional federal şi (2)reconsolidarea culturilor regionale, între care moldovenismul românesc nu poate să ignore filonul limbii şi culturii ruseşti, chiar şi ucrainiene, oricât de iritant pare acest lucru la Bucureşti.

Cred că între păstrarea statului naţional unitar şi indivizibil român şi reunificarea Moldovei Mari în cadrul unui sistem federalist nu poate exista vreo dilemă de alegere pentru niciun român care simte româneşte. Un stat naţional unitar şi indivizibil care să accepte, chiar şi tacit, părăsirea moldovenilor din afara ţării, nu-şi merită existenţa.

Naţiunea română trebuie să evolueze spre forme federaliste de organizare statală dacă îşi ia viitorul în serios, nu doar să mimeze dorinţa de reunificare. Această minciună europenistă pe care ne-o tot repetăm a ajuns să agaseze strident un contingent destul de mare de moldoveni, între care mă număr, care totuşi nu se joacă cu iubirea de neam.

Reunificarea prin aderarea Republicii Moldova şi Ucrainei la Uniunea Europeană este o ficţiune pe care nu am regăsit-o argumentată undeva în mod viabil.

Ce facem cu ruşii, ucrainienii, bulgarii, găgăuzii din Moldova?

Reunificarea prin adeziuneafără rest” a moldovenilor şi a locuitorilor de altă etnie/naţionalitate din Republica Moldova şi din Ucraina, la românismul european cu care defilăm astăzi nu poate să se producă, indiferent de evoluţiile geopolitice, aşa cum nu se poate produce căderea obiectelor în sus!

Avem nevoie de un moldovenism românesc care să-i facă pe ruşii/ucrainienii/bulgarii/găgăuzii de pe plaiurile moldoveneşti să se simtă acasă pe plaiurile natale. Acest moldovenism românesc nu poate fi construit fără limba şi cultura rusă, decât dacă ne propunem reunificarea prin epurări şi colonizări de tot felul, o reunificare prin coerciţie şi opresiune. Am eşuat o dată, în interbelic, urmând această cale!

Măcar să fim oneşti cu noi înşine şi să recunoaştem lucrurile care nu ne plac, nu să ni le ascundem după fel de fel de eufemisme şi ostracizări „primitive”.  

Moldovenism filo-rusesc produs în România

Deşi am scris „produs” nu acest verb este cel necesar. Moldovenismul prorusesc din România trebuie regăsit, revalorificat în componenta sa autentică, cultivat cu discernământ, deci nu produs, nu confecţionat.

Această regăsire, revalorificare, poate fi realizată doar de conştiinţa creştină ortodoxă, dat fiind că propaganda filorusă actuală este atât de falsă în substanţa sa politică încât este complet nefolositoare. Insistenţa cu care Rusia pretinde să fie iubită aşa cum vrea ea, în condiţiile pe care le dictează prin pârghii de putere şi prin minciună, o face integral respingătoare şi dezgustătoare.

Dar conştiinţa creştină are chemarea să distingă între bine şi rău, să vadă în ceea ce e respingător darul lui Dumnezeu, şi în prieten şi în vrăjmaş, să covârşească cu inimă de mamă orice scădere şi neputinţă. Suntem chemaţi la un cu totul alt nivel de credinţă, iubire şi discernământ, dacă ne dorim reunificarea plaiurilor moldoveneşti.

Moldovenismul românesc va trebui să fie singurul rod cultural şi politic autentic ortodox, atât în formă cât şi în substanţă, ori nu va exista deloc. Să avem nădejde!  

662 de ani de Statalitate Moldovenească?

Succesul electoral recent al AUR a adus o nouă vizibilitate ideilor „unioniste” al căror fanion a fost o bună bucată de vreme George Simion, fără însă a le pune în discuţie viabilitatea lor substanţială. Unionismul predominant discutat de massmedia românească reprezintă mai degrabă un om de paie, o noţiune menită să blocheze elaborarea unei foi de parcurs credibile prin care să se obţină reîntregirea Moldovei. Discuţia este menţinută la un nivel atât de precar, atât de sfidător lipsită de repere concrete şi de viabilitate practică, încât a subscrie discursului oficial, potrivit căruia România urmăreşte reîntregirea cu Basarabia în cadrul Uniunii Europene, reprezintă un simplu pretext străveziu pentru inacţiune şi o trădare a patriotismului de factură regională şi de factură naţională.

Această atitudine este o dovadă de neîncredere în identitatea românească şi în destinul românesc, neîncredere care se foloseşte de idei naţionale în scopuri mărunte, în principal de ascendent politic pro-românesc sau de influenţare a spectrului politic din Republica Moldova.

Nemaivorbind de alte probleme mai adânci ce ar fi iscate de această prezumtivă formă de reîntregire, care impun analizarea unor idei ce ţin de identitate şi ethos naţional, chestiuni marginalizate flagrant de curentul globalist dominant care s-a impus la conducerea statului român. În pagina de Năzuinţe am descris ideile pentru care am iniţiat activitatea acestui blog şi am precizat convingerea că moldovenismul nu trebuie lăsat la îndemâna celor interesaţi să îl instrumenteze împotriva românismului. Pe de altă parte, românismul, astfel cum este el cultivat astăzi de statul român, se surpă şi se compromite singur, fără a mai fi necesară acţiunea corozivă a unor concepte cultural-societale concurente, aşa cum greşit este înţeles moldovenismul astăzi.

Opinia noastră, pe care o exprimăm sub formă de convingere şi, îngăduit să ne fie, viziune asupra viitorului, este că România nu va putea fi Mare decât dacă mai întâi vom avea o Moldovă Mare. Chiar dacă, printr-o minune istorică îngăduită de Dumnezeu, Basarabia s-ar alipi astăzi ori mâine României, în cadrul Uniunii Europene, îndrăznesc să afirm cu oarecare siguranţă că statutul ţării noastre nu s-ar schimba substanţial nici în plan intern şi nici în cel extern. Consider că am aduce ideea naţională la o condiţie şi mai joasă, ratând, sub motivaţia salvagrdării europenismului, o nouă şansă de afirmare a ethosului românesc potrivit firii sale autentice, care nu poate fi nicicum despărţită de ortodoxia vie, trăită, germinatoare cultural.

Din acest motiv am evitat să punctăm printr-o postare separată ziua de 24 ianuarie, în care sărbătorim aşa-zisa „Mică Unire„, dat fiind că amnezia istorică voită ne menţine trăirea momentului la un nivel de extremă superficialitate şi de un formalism şi dogmatism istoric dureros, pe care societatea se grăbeşte să-l marcheze mecanic, fără suflet, doar pentru a reconfirma, anual, aceeaşi viziune îngustă şi aceeaşi cheie de interpretare a evenimentelor istorice. În ultimii ani, un nou punctaj mediatic agresează patriotismul moldovenesc, reducându-i obiectivele şi manifestarea publică doar la ideea construirii unei autostrăzi. Acest unic deziderat reprezintă o jignire desăvârşită şi o reducere a unui univers identitar extrem de bogat şi de important pentru viitorul neamului românesc la condiţia unui blid de linte.

Moldova este încă iubită aprig, este plânsă, simţită, înţeleasă şi râvnită cu dor adânc, în specificul identitar care nu apare ca fiind reflectat sau recunoscut de cei care dau astăzi glas unionismului de factură euro-atlantică. Moldova nu este doar Basarabia, Moldova nu apare în presă, nu este în inimile celor care ocupă scena publică şi care vorbesc despre viitorul românesc. Moldova pare că nu mai există în afara unui punctaj retoric de coloratură patriotică, dar corect politică.

Dimpotrivă, Moldova Mare ne este căminul pe care l-am pierdut în primul rând din cauze duhovniceşti, deloc străine de căderea Constantinopolului. Pentru că Moldova mult a primit de la Domnul, mult i s-a cerut şi greu a fost pedepsită pentru înstrăinarea de credinţă. Cauzele politice care au condus la risipirea cheagului nostru sufletesc şi a moşiei noastre străbune sunt consecinţe ale căderilor duhovniceşti succesive, pentru care nici cei dinaintea noastră şi nici noi nu am făcut pocăinţă.

Acestea au fost profeţite cu o precizie care ruşineză orice grup, forum sau institut de studii politice prospective la care se „închină” astăzi elita românească, fascinată de reconfigurări globale şi mari resetări. Cuvintele Sfântului Mitropolit Varlaam, pe care le preluăm cu sublinierile noastre în extras de pe portalul Doxologia.ro, sunt lămuritoare:

Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase. La vremea din urmă o hiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele. Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nicio neruşinare, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii. Vor defăima obiceiurile creştineşti dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sânge creştinesc. Mare urgie va fi atunci. Domnii pământului vor fi oameni vânduţi satanei, care nu vor mai purta grija poporului drept-credincios. Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac, lucru nemaiîntâlnit în curgerea timpului în Moldova. Biserica strămoşească va fi ruşinată de noile obiceiuri păgâneşti şi papistăşeşti, aduse cu sila de vlădicii lor cu apucături sataniceşti. Oamenii afierosiţi lui Hristos cu slujbă veşnică vor lepăda sfântul chip şi făgăduinţa înaintea lui Hristos, dedându-se la viaţa lumească de dinainte.

Este de absolută trebuinţă oricărui suflet românesc să citească integral această profeţie, nu doar extrasul preluat mai sus. Această lectură ne arată că orice discuţie despre unire, reunificare, reîntregire, trebuie să pornească de la cauzele duhovniceşti ale risipirii noastre. Aceste cauze trebuie cunoscute şi recunoscute, aduse la lumină, judecate şi vindecate potrivit învăţăturii noastre de credinţă.

Credem că doar acest rod duhovnicesc al pocăinţei şi al reaşezării în credinţa ortodoxă poate constitui temelia pe care să se reaşeze orice discuţie despre regăsirea moldovenilor în aceeaşi patrie. Ortodoxia singură reprezintă limanul şi hrana care îi poate aduce împreună pe toţi cei aflaţi pe locurile moldoveneşti, indiferent de etnie, limbă, cultură şi convingeri politice. Ortodoxia singură este aptă să producă spaţiul de libertate şi de binecuvântare necesar regăsirii şi reconstruirii noastre colective, nu în scopul reafirmărilor politice lumeşti, ci în scopul sfinţirii şi mânturii noastre.

La 02 februarie 1365, regele Ungariei Ludovic I semna o diplomă prin care recunoaște că marca Moldovei nu se mai află sub stăpânirea sa, răsplătindu-l pe Balc cu posesiunile lui Bogdan din Maramureş. Data de 02 februarie este, prin urmare, invocată de cei care apără legitimitatea statalităţii Republicii Moldova ca fiind data simbolică a independenţei moldoveneşti. Această dată reprezintă doar un alt reper simbolic invocat în scopuri politice, aşa cum este invocată şi data de 24 ianuarie când unii dintre noi sărbătorim „Mica Unire”.

Însă, din perspectiva pe care am descris-o mai sus, cea potrivit căreia starea actuală de risipire a moldovenilor are cauze duhovniceşti, instrumentarea celor două date în discursul public are însemnătate secundară şi trebuie primită ca simplu efect al acestei risipiri. Dar, o bună aşezare a noastră în credinţă poate alătura aceste două date, care acum aparţin unor naraţiuni istorice concurente, sub lumina aceleiaşi candele. Prin urmare, ar putea fi rost de bucurie vie a moldovenilor şi 24 ianuarie şi 2 februarie, cu tot haloul controverselor istorice care umbresc astăzi înţelegerea noastră comună, dacă acum am plânge întru pocăinţă potrivit îndemnurilor Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei.

Sursă imagine: Cont Telegram Igor Dodon

IGOR DODON:

Astăzi, țara noastră marchează o dată istorică importantă – aniversarea a 662-a a statalității moldovenești!

La 2 februarie 1365, regele Ungariei Ludovic I a semnat un act prin care recunoaște independența Țării Moldovei, care a fost întemeiată în anul 1359.

Bogdan I, care a început lupta poporului pentru independență, a fost recunoscut Domnitor al Moldovei.

Țara noastră a trecut prin mai multe provocări, a cunoscut succese și eșecuri, dar pagina de glorie din istoria Moldovei este domnia de aproape o jumătate de secol a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, cu care ne mândrim până în prezent.

Noi suntem datori să păstrăm memoria și să respectăm istoria Moldovei, pentru ca generația actuală și cele viitoare să poată ocroti și consolida țara noastră.

La mulți ani, Moldova!

Problema palestiniană şi relevanţa sa pentru civismul ortodox

Prilej de reală stupefacţie ne este publicarea de către siteul Historia.ro a unui articol rara avis în peisajul mediatic românesc, despre problema palestiniană. Surprinderea noastră se datorează faptului că, deşi indirect şi cu multe precauţii, articolul lasă să se întrevadă, îngăduie să fie intuită de cititor, suferinţa fără egal a poporului palestinian aflat sub ocupaţie evreiască. Iar acest lucru este cu atât mai demn de reţinut cunoscută fiind tendinţa flagrant părtinitoare, până la completă distorsionare, cu care presa românească tratează subiectele din această arie de interes. Preluăm extrase extinse din articolul publicat de Alexandru Danilov, după care vom adăuga câteva completări şi speculaţii personale.

Sursa imaginii: JuanCole.com

HISTORIA.RO: Istoria conflictului israelo-palestinian

Având rădăcini încă din perioada otomană, conflictul israelo-palestinian continuă şi până acum să fie unul dintre cele mai greu de soluţionat din lume.

Apariţia Israelului în 1948, cu ajutorul grupurilor de lobby evreieşti din Congresul SUA, i-a transformat pe palestinieni într-o populaţie „tolerată”. Examinând harta iniţială a teritoriilor palestiniene, putem observa că de-a lungul timpului acestea au început să se restrângă ca rezultat al acţiunilor militare şi a colonizărilor organizate de statul israelian. Mii de palestinieni au ajuns să fie expulzaţi din propriile lor teritorii sau au fost siliţi să ia calea exilului în urma unei adevărate politici de epurare etnică promovată de Israel. Atacurile teroriste ale Hamasului sau ale Jihadului Islamic au intensificat operaţiunile militare israeliene în teritoriile ocupate palestiniene.

Hamasul este unul dintre principalii vinovaţi ai eşuării procesului de pace în Palestina. Liderii Hamasului au ajuns să se apere în faţa atacurilor Israelului folosind civilii palestinieni pe post de scut uman. O mare parte din statele arabe nu a recunoscut nici până acum dreptul la existenţă a statului israelian şi au continuat să promoveze o politică agresivă faţă de Israel, înarmând în secret organizaţii teroriste palestiniene.

Israelul a luat însă nişte măsuri de securitate care au provocat indignare în rândul organizaţiilor de apărare a drepturilor omului. Zidul israelian de securitate care a început să fie construit în Cisiordania, începând cu 2003, a reuşit să transforme viaţa palestinienilor într-un calvar, silindu-i să trăiască ca într-un adevărat ghetou. Cu toate că politicienii israelieni şi americani continuă să promoveze prin discursuri crearea unui stat palestinian independent, armata israeliană continuă să bombardeze teritoriile palestiniene, distrugând infrastructura civilă (centrale electrice, conducte de apă, şcoli, spitale şi alte obiective civile), lăsând în urmă mii de victime în rândul civililor palestinieni.

Sionismul şi începuturile conflictului arabo-israelian

Conturat încă din secolul al XIX-lea în rândul burgheziei evreieşti ca mişcare politică şi religioasă, sionismul a militat pentru întemeierea unui stat evreu pe teritoriul Palestinei. Conflictul israelo-palestinian a debutat, în 1920, o dată cu violenţele interetnice din interiorul Palestinei aflate sub administraţia britanică. Violenţele s-au transformat treptat într-un conflict general o dată cu războiul arabo-israelian din perioada 1947-1949, apoi antisemitismul din Europa a grăbit apariţia unui stat evreu independent în 1948.

La baza gândirii sioniste stă argumentul potrivit căruia palestinienii nu au constituit niciodată un popor. În nuvela lui Theodor Herzl, Altneuland (1902), palestinienii sunt descrişi ca fiind nişte arabi mizerabili care trăiesc în sate cernite şi arată ca nişte bandiţi. Nuvela lui Herzl va deveni unul din textele de bază ale gândirii sioniste. Barbarismul palestinienilor contrasteză, în textele sioniste, cu nobleţea evreilor europeni care îşi revendică dreptul de a stăpâni Tărâmul Făgăduinţei, având în acelaşi timp şi o misiune civilizatoare.

Existenţa unui stat evreu străvechi pe aceste pământuri nu are totuşi o dovadă arheologică solidată, bazându-se în mare parte pe menţiunile din Biblie. Ze’ev Herzog, profesor de arheologie la Universitatea din Tel Aviv, a creat o adevărată furtună mediaticăîn 1999, atunci când a afirmat că nu a găsit dovezi arheologice care să ateste că Tărâmul Făgăduinţei din Biblie a fost de fapt teritoriul unui stat evreu. O carte care a creat o mare controversă în Israel a fost cea al lui Shlomo Sand, profesor de istorie la Universitatea din Tel Aviv, intitulată When and How Was the Jewish People Invented?. În lucrarea sa, Sand afirmă faptul că evreii şi creştinii din Palestina au fost convertiţi la Islam odată cu cucerirea arabă. Astfel, autorul neagă istoria oficială a Israelului, care afirmă că evreii de astăzi sunt urmaşii comunităţii evreieşti din Palestina de acum 2000 de ani. Faptul că evreii sunt răspândiţi în foarte multe colţuri ale globului este pus de către Shlomo Sand pe seama convertirii unor populaţii de origine non-evreiască la iudaism. În accepţiunea lui Sand, a fi evreu nu ţine de o apartenenţă etnică, ci de una religioasă.
Recunoaşterea pe plan internaţional cu excepţia statelor arabe, în 1949, a unui nou stat evreu, a dus la transformarea palestinienilor în „populaţie tolerată”. Aproape 700.000 de palestinieni au luat calea exilului s-au au fost expulzaţi o dată cu proclamarea Israelului.

De ce SUA sprijină Israelul în chestiunea palestiniană?

Pe plan internaţional, SUA şi-a manifestat în permanenţă sprijinul faţă de politica israeliană din Palestina, acordând ajutor financiar şi diplomatic guvernului de la Tel Aviv. În nenumărate ocazii, SUA au blocat adoptarea unei Rezoluţii a Consiliului de Securitate ONU, care să condamne acţiunile militare israeliene din Fâşia Gaza şi celelalte teritorii locuite de palestinieni. Cetăţenii americani de origine evreiască reprezintă aproximativ 1, 7%-2, 4% din populaţia SUA (între 5-8 milioane de evrei). Astfel, politicienii americani de origine evreiască au exercitat o influenţă importantă în Congresul SUA încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar grupul de lobby evreiesc a reuşit de cele mai multe ori să-şi impună viziunea atât în politica internă, cât şi în cea externă.

Mulţi evrei au început să ocupe poziţii de conducere în mişcările muncitoreşti de la începutul secolului XX, contribuind la înfiinţarea sindicatelor şi fiind un factor activ în implementarea politicilor de stânga ale Partidului Democrat, începând cu 1936. Politica New Deal din anii’30 şi mişcările pentru drepturi civile de la mijllocul anilor ’60 au beneficiat de o largă susţinere în rândul comunităţii evreieşti din SUA. În politica internaţională, o dată cu fondarea Israelului în 1948 şi recunoaşterea sa de către SUA, Orientul Mijlociu a devenit o zona de interes pentru politica externă americană. În contextul Războiului Rece dintre SUA şi URSS, Israelul a fost pilonul principal al implementării politici externe americane în regiune. După prăbuşirea URSS, Israelul a continuat să fie piesa centrală a strategiei americane din Orientul Mijlociu.

Mai mulţi analişti ai relaţiei SUA-Israel, aşa cum este Michael Barnett de la Universitate George Washington, consideră că sprijinul iniţial al SUA pentru Israel a venit mai mult din calcule strategice decât din alte raţiuni. Barnett îşi completează aprecierea afirmând că după Războiul de Şase Zile din 1967, relaţia diplomatică americano-israeliană a fost una furtunoasă. Ţinând cont că URSS beneficia de o mare influenţă în rândul statelor arabe, Israelul a fost pentru SUA unealta perfectă pentru a restabili echilibrul de putere în regiune. Statul evreu a devenit cel mai important membru al blocului anti-sovietic din regiune. Sprijinul american pentru guvernul de la Tel Aviv nu a fost doar diplomatic, ci de asemenea şi unul militar. SUA a ajutat Israelul să se înzestreze cu cele mai importante arme, permiţându-i accesul la cele mai importante cercetări din industria de apărare americană. Actualmente, armata Israelului este considerată a fi una dintre cele mai puternice armate din lume din punct de vedere al tehnologiilor militare dezvoltate.

SUA au fost interesate de menţinerea unei stabilităţi regionale în Orientul Mijlociu şi pentru a putea ţine sub control preţul mondial al petrolului. Chiar dacă SUA şi-au asumat şi rolul de mediator în conflictul israelo-palestinian, promiţând să ia în considerare cerinţele ambelor tabere, totul s-a rezumat la semnarea unor acorduri de pace fără substanţă, deoarece Israelul nu a fost silit în nici un fel să renunţe în a mai înfiinţa colonii evreieşti în teritoriile palestiniene. Acordurile de la Oslo semnate între Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei în anul 1993 au ajuns să nu mai fie respectate. În ceea ce priveşte politica discriminatorie dusă de Israel în teritoriile locuite de palestinieni, politicienii americani s-au ferit să critice deschis Tel Avivul. Aşa a procedat şi preşedintele Obama, care s-a rezumat în a critica timid înfiinţarea de noi colonii evreieşti în Cisiordania, locul unde îşi exercită autoritatea de facto guvernul laic al Autorităţii Naţionale Palestiniene.

Conform sondajelor de opinie, Israelul beneficiază de asemenea de o mare popularitate şi în rândul votanţilor americani, care încă din anii ’80 au manifestat o simpatie mult mai mare pentru evrei dacât pentru palestinieni. Acest val de simpatie din partea americanilor nu a putut fi ignorat de politicienii americani. Tendinţa s-a accentuat după atentatele teroriste din 2001, în care au fost implicaţi terorişti arabi. Americanii apreciază faptul că între SUA şi Israel există valori comune.
În ceea ce priveşte grupurile de lobby evreieşti, cel mai influent din Congres este American Israel Public Affairs Committee(AIPAC).

Aşa cum apreciază cunoscuţii specialiştii în relaţii internaţionale, John Mearsheimer şi Stephen Walt, în lucrarea The Israel Lobby and American Foreign Policy, AIPAC şi aliaţii săi au ajuns să împingă SUA să acţioneze chiar contrar intereselor sale strategice, atunci când vine vorba de susţinerea Israelului.

Viaţa din “ghetoul palestinian”

O dată cu proclamarea statului evreu, palestinienii au ajuns să trăiască pe teritorii care de-a lungul anilor s-au restrâns din ce în ce mai mult din cauza înfiinţării de noi colonii evreieşti. Datorită spaţiului de locuit retrâns, asezările palestiniene au ajuns să capete treptat aspectul unor imense ghetouri. Pe 30 august 2003, de-a lungul limitelor Cisiordaniei aflate sub controlul de facto al Autorităţii Palestiene, a început să fie construit un zid de securitate israelian, ca răspuns la valul de atentate teroriste palestiniene organizate pe teritoriul Israelului, cunoscute şi sub numele de „Intifada a II-a”. În mediile palestiniene acest zid de izolare este numit „zidul apartheidului”. Zidul are în componenţă şi sisteme de alarmă electrice.

Sursa imaginii: Historia.ro

Observatorii palestinieni raportează faptul că acesta a îngrădit libertatea de mişcare a palestinienilor, mai ales pentru cei care au locuri de muncă în teritoriul israelian. Au fost semnalate de asemenea şi o serie de abuzuri săvârşite de soldaţii evrei la punctele de control din Cisiordania. Israelul dă replica celor care aduc aceste acuzaţii soldaţilor evrei, afirmând faptul că modul lor de comportare este permanent ţinut sub supraveghere de observatori, iar orice abateri de la regulile de conduită sunt sancţionate corespunzător. Marele neajuns este că aceşti observatori nu reuşesc să fie tot timpul prezenţi la toate punctele de control.

În ciuda faptului că zidul construit în Cisiordania a fost declarat ilegal de către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, prin decizia din iulie 2004, Israelul a refuzat să se conformeze deciziei, motivând că astfel se apără împotriva bandelor de jefuitori palestinieni.

O altă măsură controversată luată de Israel este şi anularea dreptului de şedere în teritoriile ocupate pentru palestinienii care deţin un paşaport străin. Palestinienii consideră că o astfel de măsură nu face altceva dacât să izoleze comunitatea palestiniană.

Israelul este acuzat de către Autoritatea Palestiniană şi pentru faptul că bombardează, în timpul acţunilor sale militare în Fâşia Gaza, infrastructura civilă (reţeaua de apă, centralele electrice) transformând viaţa cotidiană a palestinienilor într-un calvar. Sub pretextul unor greşeli săvârşite de armata israeliană(aşa-numitele pagube colaterale) au ajuns să fie bombardate şcoli şi spitale.

Ca rezultat al construirii „zidului din Cisiordania”, circulaţia mărfurilor şi a persoanelor a devenit un coşmar logistic cu mari costuri de întârziere. Zidul de securitate israelian are 75 de puncte de control permanente la care se adaugă încă 150 de puncte de control mobile. În mai mult de 400 de locuri, drumurille din Cisiordania sunt blocate de obstacole. La astfel de puncte de control, alimentele se degradează până ce sunt aduse în pieţe, bolnavii mor datorită întârzierilor cauzate de aglomeraţia de la punctul de trecere, copiii palestinieni nu mai reuşesc să ajungă în timp la şcoală, iar palestinienii ajung să-şi piardă locurile de muncă. În plus, foarte mulţi palestinieni nici nu ajung să beneficieze de permise de trecere.

După cum afirmă Banca Mondială, toate aceste restricţii la libera circulaţie a mărfurilor şi persoanelor este principala cauză a sufocării economiei palestiniene şi, în consecinţă, a nivelului de trai scăzut. Aşa cum se declara într-un raport ONU, un sfert de milion de palestinieni au ajuns să fie izolaţi atât faţă de Israel cât şi în interiorul Cisiordaniei, în propriile lor ghetouri.

Problema palestiniană din perspectiva Israelului

Statul israelian nu este însă singurul vinovat al actualei situaţii din Palestina. Agresivitatea statelor arabe şi manipularea opiniei publice palestiniene de către organizaţiile teroriste arabe  au contribuit  la amplificarea conflictului israelo-palestinian.

Israelul şi-a afirmat în nenumărate rânduri disponibilitatea de a negocia cu liderii palestinieni, pentru formarea unui stat palestinian independent, dar atacurile teroriste venite din teritoriile palestiniene au blocat orice demers. Relaţiile cu statele arabe din jur sunt în continuare îngheţate şi asta datorită faptului că existenţa statului Israel continuă să nu fie recunoscută la nivel internaţional de către acestea. Imediat după apariţia Israelului ca stat, o alianță militară a statelor arabe a lansat un război de anihilare împotriva sa. Din tabăra arabă, doar Egiptul şi Iordanul au fost de acord să recunoască la nivel oficial  existenţa statului Israel. Coaliţia statelor arabe a fost de asemenea vinovată de declanşarea Războiului de Şase Zile (1967) şi a Războiului de Yom Kippur (1972).  Unele state arabe, precum Iranul s-au implicat activ în finanţarea şi antrenarea mişcărilor teroriste ce îşi desfăşoara activitatea în Israel (Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah). Situaţia politică din teritoriile palestiniene s-a complicat şi mai mult după victoria Hamasului în alegerile legislative şi prezidenţiale din 2006. Fatah, gruparea politică palestiniană organizată de Yasser Arafat, a ajuns să fie ţinta atacurilor Hamasului pentru acaparea puterii depline în Palestina. În contextul Primăverii Arabe, Hamasul a reuşit să încheie noi înţelegeri cu guvernele arabe, extinzându-şi traficul cu arme în Fâşia Gaza. Folosindu-se de reţele de caritate, Hamasul a ajuns să transfome clădiri publice palestiniene în ţinte potenţiale pentru armata israeliană, care s-a angajat în acţiuni militare menite să distrugă infrastructura folosită de brigăzile militare ale Hamasului.

O altă chestiune importantă în reluarea negocierilor de pace israelo-palestiniene a fost desfiinţarea coloniilor evreieşti apărute în teritoriile palestiniene. Conform planului de dezangajarela care a aderat, Israelul a fost de acord să demoleze aceste colonii din Fâşia Gaza, considerate ilegale de comunitatea internaţională. Rămân în continuare coloniile evreieşti din Cisiordania, care sunt deocamdată în extindere. Israelul a decis să construiască începând cu 2014 alte 14000 de colonii evreieşti.  Au fost distruse în acelaşi timp şi 500 de case palestiniene, inclusiv cele ale satului Khirbit Makhoul.

Formarea unei coaliţii de guvernare între Fatah şi Hamas, în vederea organizării unor noi alegeri, l-a determinat pe premierul israelian, Beniamin Netanyahu, să afirme că preşedintele palestinian Mahmoud  Abbas este pus în faţa unei alegeri decisive:pacea cu Israelul sau pacea cu Hamasul, o organizaţie teroristă care urmăreşte distrugerea Israelul. Premierul Netanyahu a decis în cele din urmă să introducă sancţiuni economice împotriva palestinienilor şi a suspendat construcţia de case destinate palestinienilor din Zona C a Cisiordaniei.

Pentru Israel, semnarea Acordurilor de la Oslo (1993) a constituit o speranţă în ceea ce priveşte instalarea unei păci durabile între israelieni şi palestinieni. Violenţele palestiniene care au continuat şi după semnarea Acordurilor de la Oslo au reprezentat o dezamăgire pentru diplomaţia israeliană care a considerat că a făcut nenumărate concesii Autorităţii Palestiniene (Israelul a acceptat să acorde 95% din teritoriul solicitat de liderii palestinieni). Cea de a doua Intifadă (revoltă palestiniană) a fost cea care a pus capăt negocierilor israelo-palestiniene menite să găsească o soluţie paşnică. De atunci, Israelul a fost nevoit să intervină militar în teritoriile palestiniene de fiecare dată când Hamasul sau alte organizaţii teroriste au lansat atacuri asupra teritoriului său.

Contribuţia Hamasului şi al Jihadului Islamic în  agravarea conflictului din Palestina

Eşecul de a pune în aplicare un plan de pace pe termen lung  i-a determinat pe mulţi palestinieni să sprijine organizaţiile cu caracter terorist:Hamas şi Jihadul Islamic. Aceste organizaţii au ajuns să fie catalogate teroriste de către Israel, SUA, Canada, UE, Iordan, Egipt şi Japonia.

Rusia, Iranul şi China sunt principalele state care nu au dorit să clasifice aceste grupări drept teroriste, numindu-le mişcări de rezistenţă. Valul de atacuri sinucigaşe şi de asasinate din Israel puse la cale de Hamas şi Jihadul Islamic, începând cu mijlocul anilor ’90, este motivul principal pentru care aceste organizaţii au ajuns să fie catalogate drept teroriste. Asasinarea premierului israelian, Ițhak Rabin, de către un extremist evreu şi valurile de atentate ale Hamasului şi Jihadului Islamic au fost cele care au dus la compromiterea  negocierilor de pace israelo-palestiniene.

Faptul că au fost înregistrate numeroase victime în rândul populaţiei civile palestiniene este pus de israelieni pe seama faptului că organizaţiile teroriste palestiniene se infiltrează în rândul civililor palestinieni.  

Tirurile de rachete ale Hamasului asupra teritoriului israelian  au ajuns să fie principalul motiv pentru care Israelul lansează frecvent operaţiuni militare în Fâşia Gaza. Represaliile organizate de armata israeliană sunt însă complet disproporţionate. Atunci când se intervine împotriva unor organizaţii teroriste, ţintele nu pot fi niciodată determinate cu precizie.  Astfel, o rachetă israeliană care vizează un obiectiv folosit de Hamas loveşte în cele din urmă un bloc de locuinţe, lăsând în urmă o adevărată dramă umană.

Israelul nu a ţinut niciodată cont de faptul că acţiunile sale în teritoriile palestiniene lasă în urmă o gravă criză umanitară. O astfel de atitudine de indiferenţă a Israelul nu face altceva decât să sporească popularitatea acestor organizaţii teroriste în  rândul  palestinienilor, care ajung să le considere mişcări de eliberare. În schimb, Autoritatea Palestiniană nu a recunoscut niciodată legitimitatea Hamasului.

 Un conflict interetnic perpetuu

Conflictul israelo-palestinian rămâne unul dintre cele mai dificile conflicte din lume. Nu s-a determinat dacă este oportună delimitarea actualului teritoriu în două state diferite. Cert este faptul că existenţa unui singur stat în Palestina nu poate fi o soluţie viabilă.

După cum declara Michael Newmann în lucrarea sa, The Case against Israel, primul pas în crearea  unui stat palestinian independent este retragerea tuturor coloniştilor evrei din teritoriile palestiniene ocupate. Pentru a atinge acest deziderat este în primul rând necesar ca Israelul să se retragă pe graniţele existente dinaintea declanşării Războiului de Şase Zile din 1967. O dilemă este şi ce fel de suveranitate va avea un eventual stat palestinian asupra teritoriul său, deoarece în mod cert SUA şi Israelul nu sunt dispuse să accepte existenţa unei armate palestiniene care să apere graniţele din Fâşia Gaza şi Cisiordania. Iranul, prin influenţa pe care o are asupra Hamasului, poate instiga, după aprecierile strategilor americani şi evrei, un conflict de graniţă israelo-palestinian.

Israelul declară că este dispus să accepte existenţa unui stat palestinian independent, dar în schimb continuă să menţină sub ocupaţie întreaga Palestină istorică. Comunitatea internaţională nu face altceva decât să accepte această stare de fapt.

Motivul pentru care Israelul încearcă să împiedice existenţa unui stat independent în Cisiordania este legat şi de aprovizionarea cu apă. Dacă renunţă la Cisiordania, Israelul va pierde controlul izvoarelor montane de aici, care în prezent asigură o mare parte a necesarului de apă a statului evreu. În acest scenariu, Israelul va fi nevoit să cumpere apa de la palestinieni, o situaţie deloc fericită. Un stat palestinian sărăcit şi lipsit de legitimitate în faţa propriilor cetăţeni e puţin probabil să asigure o aprovizionare cu apă corespunzătoare pentru Israel. De fapt şi Israelul, după cum raportează Organizaţia Mondială a Sănătăţii, nu asigură la ora actuală nici măcar necesarul minim de apă pentru populaţia palestiniană, preferând să facă rezerve pentru propria populaţie.

Pentru Israel, teritoriile palestiniene continuă să fie poligonul de încercare pentru noile tehnologii militare israeliene. Atâta timp cât Israelul va fi un stat etnic, ocupaţia militară din teritoriile palestiniene se va consolida, iar politicile de epurare etnică se vor intensifica pentru a preveni apariţia unei puternice influenţe politice palestiniene.

Pentru a consulta notele bibliografice şi comentariile la articolul iniţial, accesaţi: Istoria conflictului israelo-palestinian. Totodată, vă invit să parcurgeţi şi conversaţia de pe Facebook ocazionată de publicarea acestui articol.


Observaţiile noastre: Bineînţeles că această sinteză concisă este vulnerabilă la critică din multe puncte de vedere, nefiind vorba despre o expunere care să prezinte cauzalităţile istorice prin care s-a ajuns la situaţia de fapt din prezent. Mai mult chiar, despre situaţia de fapt din prezent, cititorul articolului nu rămâne cu informaţii care sunt de esenţa temei propuse, însă nu intenţionăm să completăm noi acest material cu alte informaţii, ci îndemnăm pe cei care vor deveni interesaţi să caute singuri date suplimentare, să manifeste deschidere şi curiozitate, dar mai ales simţ critic pentru acest subiect întrucât credem că importanţa acestuia pentru pregătirea venirii lui Antihrist este complet subestimată de publicul ortodox.

Sunt necesare câteva precizări de context: Motivul pentru care „conflictul” este unul dintre cele mai dificil de rezolvat din lume este disproporţia vădită de putere între cele două tabere, statul evreu controlând integral şi cu deosebită agresivitate toate pârghiile importante care ar putea influenţa într-un fel sau altul traseul acestui dosar. Am folosit ghilimelele întrucât nu putem vorbi despre un conflict propriu-zis, ci despre o ocupaţie militară a unui popor care se încăpăţânează să subziste, în ciuda eforturilor de epurare etnică, de suprimare fizică şi morală a palestinienilor.

„Conflictul” este necesar statului evreu pentru a legitima politica sa de întărire a statalităţii şi a controlului asupra unor teritorii pentru care comunitatea internaţională nu este încă dispusă să-i recunoască dreptul. Dacă conflictul s-ar stinge pe poziţiile politice din prezent, Israelul ar fi nevoit să renunţe la vaste teritorii şi la interese importante pe care le controlează de facto dar pentru care nu are justificare legală sau morală. Nu le are Încă. Orice soluţionare a conflictului, acum, s-ar traduce într-o pace foarte proastă pentru Israel.

Aşadar, partea de articol de mai sus, care aduce în discuţie Hamas şi Jihadul islamic ca factori inhibitori pentru pace este inexactă. Similar, susţinerea că „Israelul şi-a afirmat în nenumărate rânduri disponibilitatea de a negocia cu liderii palestinieni, pentru formarea unui stat palestinian independent, dar atacurile teroriste venite din teritoriile palestiniene au blocat orice demers” este o încercare străvezie de a se distanţa de elementele periculoase ale judecăţii morale. Discutarea în sine a acestor chestiuni prezintă un pericol de intrumentare cu rea credinţă de către lobby-ul evreiesc dat fiind că accepţiunea cea mai recentă a învinuirii de antisemitism include şi referiri la acţiunile statului Israel. Acestea sunt însă chestiuni de importanţă secundară.

Poporul palestinian este fără îndoială un popor martir aflat într-o situaţie unicat în istoria lumii. Istoria cunoaşte multă suferinţă individuală şi colectivă, iar istoria românilor, chiar şi cea recentă, cu atât mai mult. Cu toate acestea, consider că niciun alt popor, niciodată, privit atât în plan individual cât şi colectiv, nu a suferit atât de mult, într-atât de îndelung, într-atât de nedrept şi în văzul tuturor. Nu există nicio altă situaţie în istoria lumii care să îndeplinească aceste criterii şi de aceea, într-o speculaţie pur personală pe care vă rog să mi-o îngăduiţi, consider că greutatea morală a acestor orori va fi, pentru publicul nereligios, baza legitimităţii politice a lui Antihrist.

Pentru publicul ortodox obişnuit, neinformat despre aceste chestiuni (sau dezinformat?), o astfel de susţinere poate fi calificată drept o simplă hiperbolă dar, din păcate, nu este cazul. În niciun alt loc din lume nu putem recunoaşte mai uşor duhul antihristic care a stat la baza Fenomenului Piteşti de distrugere fizică dar mai ales spirituală. Nu există niciunde mai multă dezumanizare, nedreptate, ură, diversiune şi minciună impusă prin abuz de putere.

Ştim că Antihrist se va impune pe sine ca un conducător politic deosebit de înţelept şi care va fi mare făcător de pace. Prin acţiunile sale va căpăta suficientă legitimitate încât să pretindă şi să i se ofere conducerea politică a lumii, ca mai apoi să se impună ca lider spiritual pentru cei care îl vor primi sau pe care îi va înşela. De aceea, în dinamica jocurilor politice care ocupă spaţiul public global, nu există la acest moment nicio altă situaţie politică cu un asemenea capital moral cum este cauza palestiniană şi care va subzista, probabil, încă mult timp de acum înainte. Este, în opinia noastră, cu neputinţă ca problema palestiniană să nu aibă reverberaţii în acest plan, este cu neputinţă altfel ca Antihrist să fie primit simultan şi ca Mahdi de către musulmani, între care, palestinienii reprezintă esenţa morală a mărturisirii credinţei lor.

De aceea, consider că publicul ortodox trebuie să acorde o atenţie aparte acestui subiect deoarece instrumentarea sa este probabil să îi fie opusă în pregătirea stăpânirii lui Antihrist.

Translate page >>