Şi pentru America anul 2024 va fi unul al alegerilor, motiv pentru care principalii candidaţi au început să se poziţioneze în perspectiva dezbaterilor ce vor face obiectul campaniei electorale. În acest context, săptămâna ce a trecut America a fost martora a două interviuri care au pus în discuţie subiectul războiului din Ucraina dintr-o perspectivă care este înfierată în România ca fiind “putinistă” şi “lipsită de discernământ“, iar combaterea “propagandei ruse” se cere a fi intensificată.
Deşi firesc ar fi fost ca ideile şi convingerile despre războiul din Ucraina ale principalilor candidaţi la funcţia de Preşedinte al Statelor Unite ale Americii să preocupe presa românească, dată fiind influenţa covârşitoare a “partenerului” asupra politicii externe a României, despre aceste chestiuni altădată de importanţă centrală s-a păstrat o tăcere deplină. Nu e greu de înţeles de ce, având în vedere că ambii interlocutori ai lui Tucker Carlson s-au pronunţat împotriva susţinerii în continuare a statului ucrainean, iar directiva de comunicare la noi este că “Războiul din Ucraina ne vizează în mod direct!”. Acasă la noi însă, a compensat Klaus Yohannis(sic) care, în discursul ţinut cu ocazia Zilelor Marinei Române, a afirmat că va continua “să susţină Ucraina” cât va fi necesar. Nimic mai mult de comentat acum, dar reafirm necesitatea organizării unui referendum cu privire la opţiunea sprijinirii Ucrainei în război, chestiune asupra căreia voi reveni.
Până la acel moment, se cuvine să observăm că scena publică americană este mult mai realistă şi mai pragmatică decât se arată unanimitatea opţiunilor politice din România, aici unde chiar şi partidele de opoziţie precum AUR s-au aliniat discursului dominant “Slava Ucrainei!”. Însă în SUA se dezbate din ce în ce mai deschis şi mai ofensiv despre viabilitatea războiului pe care America îl poartă împotriva Rusiei.
Faptul că dezbaterile electorale preliminare din SUA tratează subiectul din unghiuri care nouă ne sunt total interzise, că politicienii români se ţin departe chiar şi de insinuarea argumentelor care sunt deschis vehiculate de politicienii americani, toate acestea ar trebui să ne pună pe gânduri. Devine evident că societatea românească şi actorii politici de la noi se află într-o situaţie de captivitate mediatică, fiind obligaţi să discute despre războiul din Ucraina exclusiv într-o cheie pe care Cozmin Guşă o numeşte inspirat “soroşistă”, esenţială fiind încadrarea subiectului în cercul strâmt al unei agresiuni ruseşti neprovocate asupra unui stat vecin, cu excluderea din orice plan de analiză a acţiunilor prealabile ale SUA .
Prin urmare, am considerat oportun să traduc şi să transcriu pasajele esenţiale din cele două interviuri, în speranţa că vom găsi curajul să discutăm despre Ucraina aşa cum o fac “partenerii”, cu atât mai mult cu cât riscul extinderii conflictului este unul de natură existenţială pentru ţara noastră, interesele noastre strategice (asigurarea păcii) fiind total diferite de interesul Americii de a epuiza militar Federaţia Rusă.
RFK Jr: Când vine vorba despre războiul din Ucraina suntem cu toţii minţiţi. Tucker Carlson: Cum anume?
RFK Jr: Ei bine, suntem minţiţi încă de la început. Avem parte de o descriere ca din desene animate: avem de-a face cu un individ plin de răutate, dar unul de o cruzime de nedescris, de felul celui care plănuieşte să cucerească întreaga lume sau care plănuieşte un atac terorist asupra Statelor Unite ale Americii (S.U.A). Iar noi trebuie să fim eroii cei buni care trebuie să-l oprească. Însă contextul războiului din Ucraina este mult mai complicat decât atât: SUA au fost implicate încă din 2001, mai ales prin acţiunile celor cunoscuţi ca fiind neo-conservatorii (neoconii) de la Casa Albă, în demersurile care au urmărit intrarea NATO în Ucraina. Şi vă ofer câteva informaţii de fond: în anul 1992 zidurile au căzut iar Uniunea Sovietică s-a prăbuşit. Gorbaciov i-a abordat pe Tony Blair şi pe George Bush Sr., conducătorii de atunci ai Marii Britanii şi ai SUA, şi le-a zis că are de gând să facă ceva cu totul extraordinar, ceva care o să-l transforme în trădător în ochii ruşilor lui: O să dispun retragerea a 400000 de trupe militare sovietice din Germania de Est şi o să încuviinţez reunificarea Germaniei în cadrul NATO. Aşadar, voi urmează să aduceţi trupe NATO, pe care noi le vedem ca trupe ostile, la infrastructura de apărare, în bazele noastre militare de acolo. La schimb, vreau să primesc un singur angajament: odată ce Germania va fi reunificată în cadrul NATO şi Germania va fi membru NATO, nu va mai exista niciun fel de extindere spre est, pentru că dorim să liberăm şi celelalte state componente ale Uniunii Sovietice. Acestea urmează să devină state independente iar noi nu dorim ca NATO să intre în fostele state sovietice. La aceasta, James Baker care era Secretarul de Stat al SUA a afirmat renumitul său angajament: “Promitem să nu mutăm NATO nici măcar un inch către est!“. Ei bine, Gorbaciov a făcut ce a spus, iar acum este o figură dispreţuită în Rusia.
Dar în 1996 şi 1997, Zbigniew Brzezinski, primul între neo-conservatori şi o figură paternă pentru aceştia, pentru grupul care îi mai includea pe Donald Rumsfeld, Paul Wolfowitz, Robert Kagan, Victoria Nuland care acum este la Departamentul de Stat, convingerea lor era că SUA a câştigat Războiul Rece iar această victorie i-a conferit privilegiul de a domina întreaga lume datorită statutului de unică superputere militară pentru următorul secol. Principalul lor document programatic este intitulat: Proiectul pentru un Secol 21 American, cu alte cuvinte, un secol 21 stăpânit de America. Iar Brzezinski a considerat că procesul trebuie demarat prin mutarea trupelor în fostele state satelit ale Uniunii Sovietice şi în statele aliate ale URSS.
Asta se întâmpla în anul 1997, iar pe atunci George Kennan încă era în activitate. George Kennan a fost principalul arhitect al politicii de îngrădire a URSS, ceeea ce l-a făcut să fie considerat probabil cel mai important şi respectat diplomat din istoria Americii. El a obiectat că dacă America va face aşa ceva, va provoca un răspuns violent din partea Rusiei. Le-a spus că Rusia nu poate exista cu trupe NATO la graniţă, nu pot accepta aşa ceva, după cum nici America nu poate accepta să coexistăm cu trupe sovietice la graniţă, în Mexic sau în Canada. Tot atunci, Bill Perry, care era secretarul de stat al preşedintelui Bil Clinton, a avertizat că dacă se va acţiona potrivit acestui plan nesăbuit atunci îşi va prezenta demisia, pentru că îi vom forţa pe ruşi să răspundă prin violenţă armată. De asemenea, ambasadorul american la Moscova de atunci, care acum conduce CIA, a spus acelaşi lucru: cea mai gravă greşeală pe care America o poate face este să mute trupele NATO către est.
Dar America a mers mai departe şi le-a mutat. A extins NATO nu doar un inch, ci 1000 de mile, 14 ţări, iar apoi am băgat acolo lansatoare de rachete nucleare, sisteme AEGIS fabricate de Lockheed care pot folosi rachete Tomahawk, care pot ajunge la Moscova în 12 minute. Putem acum decapita toată conducerea Rusiei în doar 12 minute, am pus aceste sisteme în Polonia şi în România şi am încercat acum să le băgăm şi în Ucraina. Asta este.
Îţi aminteşti când unchiul meu (preşedintele R.F.Kennedy) ar fi fost nevoit să invadeze Cuba din cauza rachetelor pe care sovieticii le-au adus acolo? Putea să facă asta, dar motivul pentru care sovieticii le-au adus în Cuba este pentru că America adus rachete cu focos nuclear în Turcia şi în Italia. Unchiul meu, dar şi tatăl meu, au făcut o înţelegere cu ambasadorul sovietic Dobrynin în care au recunoscut: Înţelegem că sunteţi mânioşi şi că nu puteţi trăi cu rachete nucleare americane în Turcia, motiv pentru care aţi adus rachetele voastre în Cuba. Dar dacă vă retrageţi rachetele din Cuba în termen de şase luni, le vom scoate şi noi pe ale noastre din Turcia şi nimeni nu trebuie să vorbească despre această promisiune. Şi promisiunea a fost respectată.
Dar iată că am revenit asupra ei şi am aplasat iar sisteme de rachete nucleare la graniţele Rusiei. Iar acum vrem să mergem mai departe şi vrem să trecem ceea ce Rusia şi Putin au spus din nou şi din nou că pentru ei reprezintă o linie roşie. De fapt, şi înainte de Putin, cei din conducerea Rusiei au avertizat că se depăşeşte o linie roşie: nu aveţi voie să intraţi în Ucraina. Ruşii au fost invadaţi de trei ori prin Ucraina. Ţara noastră nu a fost invadată niciodată, dar ruşii au fost invadaţi de trei ori prin Ucraina. Ultima oară când s-a întâmplat, Hitler a ucis între 20-40 de milioane de ruşi. Hitler a omorât un rus din şapte.
În renumitul discurs ţinut în iulie 1963 de unchiul meu într-o universitate americană, a spus direct: noi suntem plini de vorbe că am câştigat al doilea război mondial, dar nu noi am făcut-o. Ruşii au câştigat al doilea război mondial, iar sacrificiul pe care ruşii l-au făcut l-a distrus pe Hitler dincolo de orice îşi pot imagina americanii. Ceea ce încerca să le spună americanilor era că trebuie să ne punem în papucii lor, trebuie să îi înţelegem pe ruşi de ce procedează aşa, şi a continuat: o treime din ţară le-a fost nimicită, fiecare oraş ocupat a fost dărâmat, fiecare pădure şi ogor incendiate, totul nivelat. Imaginaţi-vă că s-ar fi întâmplat asta la noi, de pe Coasta de est până la Chicago, totul nimicit, fiecare oraş, pădure şi ogor. Asta au suferit ruşii. Prin asta trebuie să înţelegem de ce Ucraina este o linie roşie, pentru că acea invazie a venit prin Ucraina iar ruşii nu pot trăi cu acest risc. Pentru ei este o problemă de securitate care este peste, aproape peste puterea noastră de înţelegere. Asta este.
Tucker Carlson: Asta înseamnă că intenţia a fost să ajungem la război cu Rusia.
RFK Jr: Da, scopul extinderii a fost războiul cu ruşii şi, de fapt, neoconii (grupul neoconservatorilor) au spus iar şi iar asta, dar şi Biden. Şi trebuie să fac o paranteză aici pentru că este absolut adevărat: În 2014, în Ucraina au fost revolte, revoluţia Maidan din Ucraina, iar ceea ce nu ni se spune este că noi am finanţat acele revolte. Ziarele noastre nu ne-au spus asta, Guvernul nostru nu ne-a spus asta. USAID, care e o faţadă operativă a CIA, a cheltuit 5 miliarde de dolari pentru organizarea acelor revolte care au condus la producerea unei lovituri de stat împotriva conducerii ucrainene alese democratic. Este vorba despre un Guvern ucrainean care refuzase să aleagă una dintre tabere şi să declare că trece în barca occidentului. Aşa că i-am vrut alungaţi. Cu o lună înainte de revolta care i-a alungat de la putere, Victoria Nuland, care cum bine ştii este o piesă centrală a mişcării neocon şi care este în continuare oficial de rang înalt în Departamentul de Stat, a avut o convorbire telefonică secretizată cu ambasadorul nostru din Ucraina, care a fost interceptată şi publicată, pe care o poate acum asculta oricine, convorbire în care îi alege pe viitorii miniştri ai guvernului ucrainian, aşadar guvern ucrainean american, occidental. Deci ei îi aleg pe viitorii miniştri cu o lună înainte ca Guvernul ucrainean să fie alungat.
Tucker Carlson: Să înţeleg că vorbim despre democraţie când Victoria Nuland îţi indică nominal membrii Guvernului tău? RFK Jr: Da, cam aşa stă treaba. Vezi tu, CIA nu prea lucrează cu democraţia. CIA a răsturnat 83 de Guverne din 1947 până în 1997, o treime din Guvernele de pe planetă, iar cele mai multe dintre acestea erau democratice. CIA nu produce democraţie, CIA produce lovituri de stat. Ei, şi ca să revenim la această istorie, atunci când am pus în funcţie un Guvern occidental, noi toţi am spus că Rusia a atacat şi a ocupat Crimeea. Dar hai să ne punem în papucii lui Putin, iar eu nu sunt un apărător a lui Putin. Putin a invadat Ucraina, a fost ilegal şi deloc necesar, iar fiul meu chiar a fost acolo şi a luptat, şi-a pus viaţa în mare pericol în timpul rebeliunii din Harkov. Aşadar, nu îi caut scuze lui Putin, a acţionat în mod brutal, nelegal şi deloc necesar. Dar, în acelaşi timp, trebuie să înţelegem şi rolul nostru în provocarea războiului.
Deci dacă ne punem în papucii lui Putin şi privim la Ucraiana: Ucraina este condusă de un guvern proamerican. La ce se poate gândi Putin mai întâi? Americanii ne vor lua portul Vladivostok (corect Sevastopol) de la Marea Neagră, singurul port de mare caldă al Rusiei din ultimii 347 de ani. Acolo le este baza navală, baza de submarine, iar ei vor crede că americanii vor veni şi le vor ocupa baza navală. Trebuie să mergem să o ocupăm! Şi Putin face asta, merge şi ocupă Crimeea fără să tragă un singur foc de armă, fără să moară nimeni. Populaţia din Crimeea este majoritar etnic rusă şi primesc benevol “invazia”. Repet, nu fac apărări pentru ruşi, dar aşa cum a spus şi unchiul meu, trebuie să înţelegem foarte bine poziţia adversarilor noştri şi cu ce forţe avem de-a face.
De îndată ce ne-am pus în funcţie noul Guvern ucrainean, prima lege pe care au adoptat-o a fost să declare practic ilegală folosirea limbii ruse, chiar şi în Donbas şi Lungank, unde locuia 90% populaţie rusească. Oamenii s-au revoltat, mai întâi paşnic, dar apoi au apărut violenţe şi oamenii au început să moară. Rămâne de discutat cine a început violenţele, dar nu e nimic de dezbătut în privinţa faptului că ruşii au început să fie trataţi ca nişte orfani nedoriţi de nimeni. Sunt bătuţi, sunt abuzaţi, şi li se interzice să îşi practice cultura şi să-şi vorbească limba. Se organizează acolo o votare prin care 90% din ei cer anexarea la Rusia, dar Rusia spune nu, Putin spune nu, dar voi semna un acord prin care veţi fi protejaţi. Şi se redactează o înţelegerea cu Germania, Franţa şi Rusia, denumită acordul Minsk. Acordul Mink prevede păstrarea regiunilor Donbas şi Lugansk ca parte a Ucrainei, cu statut semi-autonom, care să protejeze de violenţele Guvernului pe ruşii care trăiesc acolo şi vorbesc ruseşte. Parlamentul Rus sau cel Ucrainean nu a ratificat acordul de la Minsk, însă Franţa, Germania şi cu Putin s-au înţeles în această privinţă.
În 2019 apare Zelenski, un actor şi un comediant. Nu spun asta ca să jignesc, pentru că şi soţia mea este actriţă şi comediantă. O spun pentru a sublinia că nu are experienţă politică şi că a câştigat alegerile cu 90% din voturi. De ce? A câştigat pentru că a candidat cu un program pentru pace, a candidat promiţând că va semna acordurile Minsk. Ajunge preşedinte şi în clipa în care intră în funcţie spunând tuturor că va semna acordurile Minsk şi că va face pace cu Rusia, se răzgândeşte şi, fără să ştim sigur ce s-a întâmplat, o presupunere rezonabilă este că guvernul SUA i-a interzis să facă pace. Deci, că Victoria Nuland, Anthony Blinken şi Avril Haines, Directorul Comunităţii de Inteligence a SUA, i-au spus că nu are voie să facă pace cu Rusia. De asemenea oamenii din Ucraina, ultranaţionaliştii i-au spus că dacă semnează o să îl omoare. L-au ameninţat să nu cumva să semneze, iar asta este bine dovedit cu documente.
După asta, Rusia invadează, dar o face cu doar 40 000 de trupe. Noi spunem că Putin vrea să cucerească Europa, dar trimit doar 40 000 de soldaţi, iar Kievul singur numără 3,5 milioane de locuitori. Este limpede că Putin nu a vrut să ocupe toată ţara ci că a vrut să-i aducă pe toţi la masa de negociere. Nu a trimis suficient de mulţi soldaţi să ocupe Ucraina. Iar Zelenski acceptă şi vine la masa negocierilor şi am aflat asta recent pentru că în martie 2022, Zelenski şi Putin convin asupra unui acord, bazat pe acordurile Minsk. Zelenski acceptă, Putin acceptă, iar ruşii încep să-şi retragă trupele din Ucraina.
Şi ce urmează? Preşedintele Biden îl trimite pe Boris Johnson acolo ca să torpileze înţelegerea şi să îl convingă pe Zelenski să rupă acordul. După asta, mergem la război şi 350 000 de băieţi ucrainieni au murit şi 40 000 sau 50 000 de ruşi. Deci în luna aprilie, după ce au semnat în martie, a venit Boris Johnson şi a stricat înţelegerea. În aceeaşi lună Lloyd Austin, care este secretarul apărării lui Biden, a fost întrebat pentru ce ne luptăm noi în Ucraina, şi răspunde: obiectivul nostru în acest război este să epuizăm armata rusă şi capacitatea ei de a lupta în oricare altă parte pe glob. Dar nu asta este ceea ce ni se spune nouă. La fel Biden a fost întrebat o dată despre războiul din Ucraina şi a spus că obiectivul nostru este o schimbare de regim în Rusia. Dar asta nu are nicio legătură cu Ucraina şi ceea ce asta înseamnă e că, în esenţă, vorbim despre un conflict între două superputeri, între Rusia şi SUA.
Până în acest moment am avansat 130 de miliarde de dolari pentru acest război, în condiţiile în care tot bugetul EPA este de 12 miliarde, tot bugetul CDC este de 12 miliarde. Noi trimitem în Ucraina încă 100 de miliarde pe deasupra. Când Mitch McConnell a fost întrebat: Cum putem face asta în condiţiile în care aţi anulat tichetele de masă, în care aţi anulat Medicare, deci tichetele de masă pentru 30 de milioane de americani, Medicare pentru 15 milioane de americani fără asigurare medicală? Înţelegi, dacă nu trimiteam 130 de miliarde acolo, nu trebuia să anulăm plata nici măcar pentru un singur tichet de masă.
Răspunsul a fost: nu-ţi face griji, banii nu stau în Ucraina, toţi banii se întorc în conturile contractorilor militari ai SUA. Deci e interesant. Dacă te uiţi să vezi cui aparţin companiile de armament contractoare înţelegi şi de ce militează CNN pentru războiul din Ucraina. Vezi un grup de foşti generali şi colonei şi de oameni ai Pentagonului, dar dacă i-am verifica pe aceşti indivizi, ceea ce CNN şi MNBC nu fac niciodată, descoperi că toţi lucrează pentru Raytheon şi General Dynamics şi Boeing şi Lockheed. Deci sunt generali, dar nu sunt identificaţi şi ca agenţi ai industriei militare care câştigă de pe urma acestui război şi care la rândul ei, toată industria miliatră, este deţinută de alte trei companii: BlackRock, State Street şi Vanguard. Inflaţia produsă de tipărirea banilor pentru finanţarea războiului, pentru finanţarea lockdown-ului din perioada pandemiei Covid, în total de 8 trilioane (opt mii de miliarde de dolari) cheltuiţi din 2020, toate astea au adus înfrângeri în războaie şi toate au făcut ca ţara noastră să fie mai puţin sigură.
Iar acum uită-te ce facem cu acest război. Am împins Rusia în braţele Chinei, care e cel mai rău rezultat posibil pentru securitatea noastră naţională. Nu e deloc bine pentru ţara noastră, iar acum l-am împins pe Putin cu spatele la perete. Dar Putin reprezintă cea mai mare puterea nucleară, ei sunt, nu noi, ei au 1000 de rachete mai mult, ei au rachete mai bune, ei pot doborî rachetele noastre dar noi nu putem să le doborâm rachetele lor. Noi am provocat o confruntare care poate ajunge la război nuclear.
Tucker Carlson: Te întrerup o clipă. Tot ce ai spus este verificabil şi este rezonabil şi faci o extrapolare către un viitor uşor de intuit. Eu nu pot înţelege de ce conducătorii noştri nu trag aceleaşi concluzii. Ce cred ei, poate că vom câştiga războiul cu Rusia? RFK Jr: Noi nu putem câştiga acest război.
Tucker Carlson: Bineînţeles că nu putem, dar ce încercăm să facem? RFK Jr: E ca şi cum am accepta să ne învingă Mexic într-un război. Ruşii nu vor renunţa la Ucraina şi nu pot să piardă acest război. Oricine dintre noi care crede că Rusia nu e pregătită să lupte până la capăt ar face bine să caute pe Netflix documentarul despre Stalingrad şi să vadă acolo de ce sacrificii sunt capabili ruşii pentru a învinge. Iar Putin astăzi, deşi noi am crezut că războiul o să-l slăbească, Putin este acum mai popular în Rusia decât a fost vreodată, spre 90% popularitate, conform sondajelor făcute de americani. Toţi ruşii îl sprijină. La fel, noi am crezut că îl putem zdrobi cu sancţiuni economice dar asta l-a făcut şi mai puternic, s-a insularizat de comerţul mondial şi de reţeaua bancară mondială, a încheiat un acord comercial grozav cu China, lucrează la crearea alianţei BRICS împreună cu vreo 40 de state care se întorc împotriva politicii monetare a SUA şi a statutului de monedă internaţională de rezervă a dolarului, adoptând petro-moneda, valuta chinezească. Asta este cu adevărat cea mai mare ameninţare pentru America. Dacă dolarul pierde statutul de monedă internaţională de rezervă, Marea Depresiune Economică o să ne pară floare la ureche.
Tucker Carlson: Sunt de acord cu tot ce ne-ai spus iar opiniile tale îmi par moderate şi evidente. Nu înţeleg de ce conducătorii noştri, consilierii lor, nu ajung la aceste concluzii? La ce se gândesc ei? RFK Jr: Îţi împărtăşesc deplin nelămurirea şi deşi nu-mi place să speculez despre ce gândesc alţii, cred că preşedintele Biden a fost mereu în tabăra pro-război, el a fost acel senator al partidului democrat care a susţinut războiul din Iraq, împreună cu unchiul meu (corect tatăl), cu Obama şi Hilary. Biden a fost mereu genul previzibil de tip (entuziast): “Gung ho, să mergem la război!” şi cred că în măsura în care s-a gândit la asta, pur şi simplu îşi urmează instinctele politice dintotdeauna. Mai mult, s-a şi înconjurat că aceiaşi oameni care au susţinut războiul din Iraq şi uite ce s-a întâmplat acolo.
Lasă-mă pentru un singur minut să fac un rezumat al războiului din Iraq: Noi am fost păcăliţi să atacăm Iraqul de aceeaşi neoconi care ne-au spus că Saddam a avut ceva de-a face cu turnurile World Trade Center, ceea ce a fost o minciună, că tot el a planificat atacurile cu antrax care avuseseră loc la cinci zile după. S-a dovedit că de fapt fuseseră serviciile secrete americane, FBI a descoperit că antraxul provenea de la Fort Detrick. (…)
Ep. 17 Vivek Ramaswamy is the youngest Republican presidential candidate ever. He's worth listening to. pic.twitter.com/9wGqptHdto
Partea cealaltă este că eu nu sunt constrâns cu privire la ceea ce pot spune. Și asta îmi permite să spun adevărul pe care mulți oameni din această țară îl recunosc a fi adevărul, și anume că nu avem niciun interes național perceptibil în discuție în Ucraina.
Adevărul este că, pe cât de mult vom fetișiza și vom dezbate memorandumul de la Budapesta din 1994, pe care l-au scris SUA, știți, Marea Britanie și Rusia au fost și ele părți la el cu Ucraina, memorandum despre care cred că ne-am îndeplinit chiar mai mult decât obligațiile scrise.
Dar nu auzim nimic despre angajamentul lui James Baker din 1990. Angajamentul său „nici un inch” față de faptul că NATO nu s-ar extinde cu nici măcar câţiva centimetri dincolo de Germania. Nu avem nicio discuție despre asta pe fundalul realităților cu care ne confruntăm, și anume că împingem Rusia și mai mult în brațele Chinei în timp ce înarmăm Ucraina, întărind și mai mult ceea ce mulţi văd ca fiind cea mai mare amenințare militară cu care s-a confruntat cu siguranță Statele Unite de la al Doilea Război Mondial. Chiar am putea spune că e cea mai mare cu care Statele Unite s-au confruntat vreodată, asta dacă ne uităm cu adevărat la unde s-ar putea ajunge. Și totuși, noi suntem de fapt cei responsabili pentru stimularea acelei alianțe militare Rusia-China.
Luni, 15 mai 2023, a fost comemorat pentru întâia oară în istoria ONU ceea ce palestinienii denumesc „Marea Catastrofă” (Nakba) a genocidului şi epurării etnice pe care au suferit-o din partea evreilor care au constituit statul Israel. Evenimentul a fost organizat ca urmare a Rezoluţiei Adunării Generale a ONU nr. A/RES/77/23 din 31.11.2022.
Poporul palestinian comemorează 75 de ani de la Nakba – „Catastrofa” – evenimentele violente și expulzarea în masă a palestinienilor odată cu înființarea statului Israel în 1948. Nakba marchează distrugerea a peste 500 de sate palestiniene, uciderea a peste 10.000 de palestinieni și strămutarea forțată a altor 750.000 care și-au pierdut casele, pământurile și mijloacele de trai.
Încă de la înființare, Israelul a aplicat o politică de strămutare în masă a palestinienilor – aşadar o Nakba în continuă desfășurare – prin confiscarea pământurilor lor și evacuarea forțată din casele și satele lor în scopul de a coloniza pe evreii israelieni în toată țara.
Autoritățile israeliene au impus interdicţii privind comemorarea Nakba, în special odată cu adoptarea Legii Nakba din 2011, restrângând dreptul palestinienilor de a povesti și de a comemora istoria lor și de a vorbi despre o Nakba în curs de desfăşurare, necontenită de 75 de ani. Atunci când palestinienii comemorează Nakba (catastrofa) pe 15 mai, ei nu își amintesc doar un eveniment istoric violent care a dus în trecut la smulgerea a peste 750.000 de palestinieni din patria lor ci, ceea ce ei numesc „o Nakba în curs de desfășurare” care încă generează suferință, distrugerea caselor și pierderea de vieți.
Ei trăiesc acest lucru în continuarea anexării israeliene a pământului lor și a atacurilor lansate în mod repetat împotriva caselor lor din Gaza şi o recunosc în multitudinea de încălcări ale drepturilor omului, atât din interiorul Israelului, cât și în „teritoriile ocupate” și Fâșia Gaza.
Războiul din Palestina din 1948, care a dus la crearea statului israelian, a lăsat societatea palestiniană fără lideri, dezorganizată și împrăștiată. Astăzi, peste 60% din numărul estimat la nivel global de 14,3 milioane de palestinieni sunt strămutați iar restul se află în teritoriile ocupate, Fâșia Gaza și Israel, unde au fost supuși discriminării și incidentelor repetate de violență interetnică.
Violența s-a intensificat mai cu seamă de la revenirea la putere la sfârșitul anului 2022 a lui Benjamin Netanyahu într-o alianță cu facțiuni extremiste religioase-naționaliste israeliene și politicieni ultra-naționaliști. Anterior, în 2021, 313 palestinieni, inclusiv 71 de minori, au fost uciși în Fâșia Gaza și Cisiordania (inclusiv Ierusalimul de Est) de forțele de securitate israeliene. Un record de 204 palestinieni au fost uciși în 2022, fiind cel mai mortal an pentru palestinienii din Cisiordania, din anul 2005. În 2023, 96 de palestinieni au fost uciși în primele patru luni ale anului 2023 iar politica statului evreu continuă neabătut.
Toate acestea au fost documentate și recunoscute ca atare de mai multe organizații internaționale pentru drepturile omului, inclusiv Amnesty International și Human Rights Watch.
Pe lângă arestările pe scară largă ale palestinienilor de la lansarea sa, Israelul a luat și măsuri punitive împotriva societății civile palestiniene. Ea a desemnat ca organizații teroriste șase organizații palestiniene de frunte care susţin eforturilor internaţionale de a cere socoteală Israelului – inclusiv prin plângeri depuse la Curtea Penală Internațională.
Puțini occidentali știu despre Deir Yassin, Nakba sau evenimentele din jurul constituirii statului Israel, pe care istoricul israelian Ilan Pappe le-a calificat drept epurare etnică. Studiind împrejurările care au condus la formarea Israelului, Pappe a documentat că între 1947 și 1949, peste 500 de sate palestiniene au fost distruse în mod intenţionat, civilii palestinieni au fost masacrați și aproximativ un milion de bărbați, femei și copii au fost expulzați din casele lor sub amenințarea armelor.
Lipsa informaţiilor certe despre Nakba se justifică parțial faptului că narațiunea oficială despre 1948 și despre crearea Israelului s-a bazat pe mai multe ficțiuni şi falsificări – inclusiv ideea că teritoriul palestinian era neocupat, nelocuit, dar şi din cauza capacității Israelului de a-și propaga versiunea naraţiunii sale istorice în mass-media internaţională.
***
În acest sumbru context, ignorând rezoluţia Adunării Generale a ONU, Parlamentul României a celebrat astăzi printr-o şedinţă solemnă a Camerelor reunite 75 de ani de la constituirea statului Israel. Muţenia parlamentarilor noştri cu privire la caracterul terorist al politicii israeliene, la genocidul continuu şi la crimele împotriva umanităţii la care sunt supuşi palestinienii reprezintă (încă) o ruşine pentru Parlamentul României şi abandonarea tradiţiei diplomaţiei româneşti de a încerca medierea şi încetarea războiului dus împotriva palestinienilor.
România are o mare problemă cu modalitatea în care se face curea de transmisie a intereselor evreieşti, atât cu privire la chestiunile de politică externă cât, mai ales, în privinţa celor de politică internă. Dominaţia evreiască este deosebit de supărătoare şi de împovărătoare, întemeindu-se pe o cavalcadă de neadevăruri şi nedreptăţiri, menite să cimenteze caracterul privilegiat şi disproporţionat al interesului evreiesc asupra poporului român.
Este păcat, dar totuşi de înţeles sub aspect juridic, că atât de puţine voci româneşti mai îndrăznesc să denunţe această veritabilă vrăjmăşie ce se manifestă împotriva noastră.
Ca şi în cazul precedentului articol, ne aliniem integral la opiniile autorului, cu menţiunea necesară că textul inferă şi pe baza unor elemente istorice doar amintite sau sugerate, deosebit de sensibile pentru orgoliul nostru naţional, fiind o lectură care conversează cu cititori din mai multe categorii, mai ales din rândul celor cu o cultură istorică rezonabilă.
Însă chiar şi în absenţa cheii secundare de lectură, destinată celor pasionaţi de istorie, articolul formulează concluzii deosebit de necesare în raport de înstăpânirea tot mai apăsătoare a gândirii şi naraţiunii unice (euro-atlantice) asupra societăţii româneşti.
Este anul Cantemir, personaj copleșitor în universul românesc. A fost nu doar un cercetător al civilizațiilor, ci și un vizionar în geopolitică. Este rar amintit în discursul intelectual, se vorbește puțin despre el pentru că, probabil, le alimentează altora complexele. Niciun alt român nu a fost co-făuritor de știință și geopolitică precum el. Nu-și găsește locul în discursul atât de bine poleit de astăzi, este ceea ce transmite domnitorul-savant de la înălțimea statuii de pe fosta sa moșie din Moscova, ignorată la București. De la el încoace conducătorii români n-au făcut altceva decât să privească la evenimentele din jur prin gaura cheii, convinși că sunt eroi ai marelui spectacol.
Am copilărit pe malul Dunării, nu departe de locul unde în timpul războiului nostru pentru independență fusese torpilată o navă de război otomană, pe brațul Măcinului. A fost consemnat prin articole de istorie, în jurnalele vremii. Memoria locului, încă vie, își avea propria versiune. Pe Dunăre epava era marcată cu o geamandură, pe mal exista o mică stelă care amintea episodul. A fost interesantă evoluția inscripției de pe monument. De fiecare dată când am citit-o spunea altceva: când rușii scufundaseră nava, când românii, când era o acțiune comună. Epava a fost scoasă la tăiat, geamandura a dispărut, Ziua Independenței a devenit Ziua Europei, nu știu dacă mai există stela. Târziu am înțeles că ea mi-a predat prima lecție despre raporturile dintre istorie și geopolitică, un singur secol nu îi este suficient istoriei pentru a descrie un eveniment, chiar dacă are totul la îndemână, iar cercetarea istorică trebuie să răspundă exigențelor politicii curente, altfel încurcă lucrurile. De aceea în propaganda istorică de la noi, când e vorba de evenimente legate de relațiile româno-ruse a existat întotdeauna un anumit dualism, într-un fel au fost considerate atunci când s-au petrecut, altfel, post-factum.
În conștiința politică românească imaginea rușilor ca inamic și rusofobia au fost influențate întotdeauna de natura relațiilor dintre Rusia și Occident. Chiar și episoadele confruntării ruso-otomane desfășurate pe meleagurile noastre și care au contribuit, la urma urmei, la succesul proceselor geopoliticii în definirea statalității românești au fost folosite pentru cultivarea acestei imagini, deși acele episoade reflectau relații între imperii rivale, în spiritul vremurilor în care se derulau. Brăila turistică, de exemplu, nu amintește nicăieri în prospectele sale, că cetatea otomană de acolo a fost distrusă de armata rusă, ca și celelalte cetăți de pe malul stâng, românesc, al Dunării. Orașul împreună cu întreaga raia și cu alte raiale au redevenit românești printr-o decizie a țarului. Turistul, chiar și mulți brăileni află doar dacă se apleacă asupra literaturii istorice. Istoricii nu ne-au spus dacă împăratul rus a urmărit înlăturarea unei nedreptăți, dar geopolitica ne demonstrează că a fost o rațiune de strategie între mari puteri, iar calculul a fost favorabil Valahiei ortodoxe.
A te apleca asupra relațiilor dintre ruși și români pare un gest de inconștiență, iar în atmosfera cvasidominată de afirmația că rușii sunt acum și inamicii europenilor, este autoaprinderea unui rug. Pentru propagandă, ceea ce se întâmplă la granița noastră pare să fie argumentul căzut din ceruri. Cei care nu obosesc să scrie despre istorie luând din geopolitică doar ce le convine au primit o gură de aer proaspăt. Schimbările din geografia politică a zonei păreau că au neutralizat muniția din depozite, dar ele au recondiționat-o, doar. Războiul informațional camuflează că acum, ca și altădată, noi suntem în ofensivă alături de alții , pornind de la premisa tabu că rușii sunt oricum o amenințare. Ca și altădată, ne afundăm în jocuri ale marilor actori, pe care nu le putem controla. Oricum, se poate repeta obsesiv că rușii sunt dușmanii românilor, deși ei nu au întreprins până acum nimic special împotriva noastră, ne listează doar printre cei aparținând inamicului colectiv.
Secolul al XIX-lea a fost secolul unor confruntări geopolitice decisive la Marea Neagră între Imperiile Rus și Otoman. Ele au afectat teritorii românești, dar au creat și condiții favorabile transformării statului român în actor politic european deplin. În conștiința politică românească imaginea rușilor a fost cultivată și a depins de geopolitica europeană, în funcție de ea se modela și opinia dominantă. La fel este și astăzi, doar determinările sunt mai largi, euroatlantice. Probleme apăreau doar atunci când puterile occidentale aveau strategii diferite pentru relațiile lor cu puterea din Est și când pentru unii ea era aliat, pentru alții inamic. A fost circumstanța care a influențat mediul politic românesc chiar și atunci când Moscova și Bucureștiul erau aliați. Când Moscova postbelică a lui Stalin avea încă un cuvânt greu, iar Europa ținea seamă de el, în România lozincile proclamau prietenia veșnică. Pe măsură ce a intrat în criză, lozincile au dispărut, apoi încet-încet aliatului i s-au atribuit toate relele din România. Perestroika a blurat puțin imaginea, apoi totul a reintrat în formula inițială. Despre Rusia se poate afirma astăzi orice public, nimeni nu va pretinde aparat științific.
Războiul Crimeii (1853-1856) a fost prilejul care a dezvăluit puterilor europene locul teritoriilor românești în strategiile lor din sud-estul continentului. Rezultatele acelui conflict au marcat sfârșitul echilibrelor strategice din Europa post-napoleoneană și al mecanismelor continentale de pace ale Sfintei Alianțe, au inițiat reculul Rusiei în gestionarea problemelor păcii. Congresul de la Paris din 1856 a confirmat statutul de putere europeană pentru Imperiul Otoman, dar a imprimat și o nouă fizionomie relațiilor dintre imperiile europene după obișnuite târguieli între marile puteri tradiționale. Câștigătoare imediată a părut Franța, care și-a dorit acel război, numai că s-a dovedit curând că adevăratul învingător a fost Germania. Nu a tras niciun foc, dar, prin Realpolitik-ul bismarckian, era prezentă oriunde se întâmpla ceva. După doar puține decenii, Înalta Poartă se afla în sfera de influență a Germaniei, unele state balcanice, inclusiv România, aveau regi cu origini germanice, iar Berlinul își începea încălzirea pentru marea geopolitică. După ce Napoleon al III-lea a ajuns prizonierul cancelarului de fier, Franța și-a amintit de Rusia. Tradiționala conflictualitate ruso-otomană a transformat geopolitica întregii Europe. Câteva decenii periferia europeană a Balcanilor a devenit teatru central al rivalităților dintre imperiile europene. Pentru acestea nu elementul național era decisiv, ci rațiunile de apărare, ca și astăzi, de altfel.
Bătăliile din Peninsula Crimeea au scos în evidență rolul căilor de comunicație în marile confruntări continentale. Rusia a pierdut războiul, printre altele, și pentru că nu a putut deplasa rapid întăriri, erau departe și nu dispunea de infrastructură terestră, în timp ce inamicii săi dominau căile maritime, mult mai rapide. Învingătorii nu și-au dezvoltat succesul în partea continentală tot din lipsa căilor de comunicație. Așa s-a relevat rolul teritoriilor românești în scenariile de război ale europenilor împotriva Rusiei și atunci a început ceea ce astăzi se numește cultivarea motivului amenințării ruse. Deși ne place să subliniem, tot mai rar, e adevărat, că în acea perioadă societatea românească avea afinități franceze, în realitate erau franco-germane, iar în Transilvania și Bucovina influența germanică domina. Dinicu Golescu a descoperit Europa pe Dunăre prin universul germanic, Mihai Eminescu și multe alte personalități intelectuale ale României s-au format mai curând în spiritul lui Schopenhauer decât al lui Voltaire. Ca urmare, relațiile dintre Germania și Franța au divizat mediul politic din România, dar și pe cel informațional. Pentru cele două puteri, Rusia a fost când aliat, când inamic, și această realitate geopolitică s-a reflectat în propaganda de la noi. Mai mult, a asigurat continuitate imaginii de adversar pentru ruși, deoarece întotdeauna în mediul informațional românesc existau vectori care o promovau indiferent de poziția oficială a statului.
Cele două războaie mondiale din secolul trecut au oferit și acea ocazie unică, prin dramatismul ei, când propaganda a fost nevoită să transforme factorul rus din aliat în inamic și invers pe durata aceluiași conflict, dar s-a descurcat, nu au existat șocuri psihice de adaptare. Ne amintim încă lozincile puse în circulație imediat după întoarcerea armelor din 23 august 1944, care chemau să trăiască și să înflorească nu numai prietenia, ci și frăția, veșnică. S-au rostit cam până pe la începuturile anilor ’60. Astăzi trăim momentul unic când Vladimir Putin pare adversarul tuturor, pare sursa tuturor neliniștilor, iar propaganda este, în sfârșit, liberă. Basarabia a fost narativul inepuizabil pentru propaganda României moderne în dezvoltarea imaginii rușilor ca inamic. Dreptul istoric a filtrat realitățile politice, deși dreptul internațional este cel care fixează realitățile geopolitice, nu cel istoric. Este ceea ce amintesc Statele Unite Rusiei, când e vorba de Ucraina, și Rusia Statelor Unite, când e vorba de Afganistan, Irak, Siria. După Războiul Crimeii, Rusia a rămas fără flotă militară la Marea Neagră, a fost scoasă de la gurile Dunării, fluviul a devenit cale paneuropeană de comunicație. Așa a mai fost doar pe timpul Germaniei naziste. Imperiul Otoman a fost repus în drepturile sale formale. Județele din sudul Basarabiei i-au fost luate țarului și reatribuite sultanului, pentru că el reprezenta puterea militară din zonă capabilă să asigure protecția imediată a noului statut al Dunării, Rusia era la doi pași, Franța și Marea Britanie departe. Totul făcea parte din noua ordine decisă prin tratat internațional. Tot din același motiv, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite, a mers la Istanbul pentru hatișeriful de confirmare. Este adevărat, nu s-a dus la Palatul Topkapî, precum fanarioții, ci la Dolmabahce. Realitatea otomană era alta, europeană.
Două decenii mai târziu, când politicul din România a intuit momentul favorabil obținerii independenței, a acționat exact împotriva acelei ordini și a negociat cu rușii condițiile, adică cu învinșii de ieri, nu cu învingătorii care garantau ordinea. Condițiile includeau și renunțarea la acele teritorii basarabene la schimb cu Dobrogea. Delegația română a acceptat. Astăzi vedem cât înseamnă Dobrogea pentru România. A fost nu doar un schimb avantajos, ci și o armonizare de interese. Rușii au negociat cu românii schimbul de teritorii, le-au recunoscut, indirect, dreptul istoric, românii au arătat că teritoriile nu sunt atât de sacre cum spune propaganda, ci monedă pentru situații mai avantajoase, ca peste tot în lume.
Relațiile normale cu vecinul din Est au durat decenii, deși imediat după Congresul de Pace de la Berlin, România a încheiat alianța secretă cu Imperiul Austro-Ungar apropiat de Germania. Imaginea rușilor de adversar implacabil a rămas în propagandă, s-au găsit motive ori s-au inventat. Nu a fost greu. Mai mult, s-a menținut și pe timpul campaniilor din 1916 și 1917 când am fost aliați, deși înalților militari de la Sankt-Petersburg le-ar fi convenit să rămânem neutri. Nicolae Iorga saluta venirea aliatului rus în România, alții înjurau. De altfel, dacă socotim bine, România independentă a fost aliata Rusiei mult mai mulți ani decât i-a fost inamic. În 1941, oficial, ea a declarat război Moscovei, nu invers. Succese importante ale statului român, într-o perioadă relativ scurtă, au fost posibile când România nu i-a fost inamică vecinului din Est, ci aliată: independența, războiul balcanic, reîntregirea Transilvaniei, industrializarea postbelică. Geopolitica ne arată că promovarea intereselor este deasupra motivelor propagandei.
La urma urmei, tot geopolitica ne demonstrează că Marea Unire au inițiat-o bolșevicii, noi am desăvârșit-o. Vladimir I. Lenin a declarat dreptul la libertate pentru popoarele din Imperiu, a răsturnat ordinea internă provocând haos, a susținut ideea revoluției mondiale, a speriat de moarte capitalismul învingător, care a constatat brusc că e nevoie de o barieră în calea amenințării statului proletarilor bolșevici. O Românie Mare și puternică o oferea. Politicul din România a pierdut atunci ocazia să convingă liderul rus de noua realitate la care și el contribuise. Logica ne spune că, în condițiile războiului civil din Rusia, s-ar fi putut discuta, existau precedente. Apoi, situația s-a modificat rapid, Stalin a început industrializarea, înarmarea și întărirea puterii noului stat, geopolitica europeană a intrat rapid în jocurile revanșei, ea a generat a doua conflagrație mondială a secolului, ideologiile au oferit motivele. România nu a putut rezista.
Momentul România Mare și perioada interbelică au atins punctul maxim în justificarea și extinderea narativului rusofob, deși statul român reușise să transforme un dezastru în triumf și cu ajutorul aliatului rus. Lumea germanică a fost învinsă nu doar în Franța, ci pentru că a fost obligată să lupte patru ani, până la epuizare, pe două fronturi, în Alpii italieni și în Est. Armata României a luptat ceva mai mult de un an. Pe timpul tratativelor de la Paris politicienii români au adus cele mai cumplite acuze fostului aliat, punând sub preș dezastrul campaniei din 1916 și realitatea că cea din 1917 s-a desfășurat nu doar în Poarta Focșaniului, ci pe un aliniament de la Vatra Dornei la Dunăre, unde majoritare au fost efectivele ruse. Propaganda a susținut intens că acestea, bolșevizate, nu au luptat, susține și acum. Dar, cu adevărat, după Mărășești, nimeni nu a mai desfășurat operații majore, nici inamicul. Frontul Românesc, marea unitate multinațională comandată de regele României, nu a fost supus acelorași efecte distructive ale propagandei bolșevice ca în alte părți. Într-un fel, situația a fost confirmată și de regele Ferdinand I al României. După război el a oferit pensii unor înalți ofițeri ruși, recunoscându-le astfel serviciile, pe alții i-a integrat în Armata României. Anonimului soldat rus, însă, nu i-a ridicat un monument, ar fi distrus narativul propagandei.
Cel care a reușit să identifice definitiv rusofobia și amenințarea din Est cu Basarabia a fost Mareșalul Ion Antonescu în momente tragice pentru România. Este fierul înroșit de care știu toți, dar se feresc să-l atingă. A invocat Basarabia pentru a porni războiul său personal în Est. A știut că provincia fusese cedată în urma unui ultimatum aprobat prin vot în Consiliul de Coroană al României. Era militar și a știut argumentele militarilor membri ai Consiliului. Se dovedise încă o dată că teritoriile nu sunt atât de sacre cum sunau lozincile. Pusă într-o situație asemănătoare, Finlanda, cu aproximativ patru milioane de locuitori, alesese rezistența și a luptat. La noi s-a decis altfel. Fascinat, la fel ca aproape întreaga Europă continentală, de strălucirea lui Hitler, generalul Ion Antonescu a știut că nimeni nu va rămâne indiferent la chemările către neam și țară după decenii de cultivare a amenințării ruse. În realitate, el a expus statul loviturii. Pe cei care i-au amintit că Armata nu este pregătită pentru fizionomia unei lupte armate ce tocmai se profila, i-a înlăturat. Tot Mareșalul Ion Antonescu a îngropat în realitate pentru România și motivul numit Basarabia. Pierderea acestui motiv a fost oficializată prin tratatele internaționale ale învingătorilor. El mai este amintit doar când propaganda vrea să-și arate mușchii. Astăzi o parte a Basarabiei constituie Republica Moldova, stat membru al ONU, cu politici și geopolitici proprii, altă parte aparține Ucrainei și ea o consideră tot sacră. Geopolitic, România suverană și independentă nu are socoteli neîncheiate cu Rusia.
Războiul de la granițele noastre și ale Republicii Moldova escaladează după un scenariu specific ajungerii la confruntarea directă, inclusiv nucleară, între două superputeri. Probabil că planificatorii militari au convenit asupra pierderilor asumate într-un conflict nuclear și au decis pentru întreaga lume că sunt acceptabile. SUA oferă aliatului lor ucrainean arme din ce în ce mai sofisticate și puternice, toate informațiile, îi asigură comunicațiile, conducerea în rețea a trupelor și focului, indicarea și dirijarea la ținte etc. Evenimentele apropie momentul în care infrastructura americană care oferă avantaje în teren armatei ucrainene va fi lovită. Occidentul vinde Ucrainei speranțe, ignorând tot ceea ce se știe despre potențiale de război, resurse și arme, îi cultivă orgoliile doar pentru a-i evidenția vulnerabilitățile, faliile interne, deci capcana fără ieșire în care a intrat. Occidentul decimează astăzi populație albă pentru a se elibera de povara psihică a crimelor istorice împotriva populațiilor non-albe. Profită acum de o clasă politică ucraineană lipsită de tradiția gestionării statalității, convinsă că un stat poate fi construit pe oportunități efemere, voluntarism, violență, fobii, corupție și, mai nou, spectacol. Ni se dezvăluie toate fețele cinismului civilizat din spatele întregului conflict european în care am intrat și noi. Susținând că un eșec în Ucraina va fi o înfrângere pentru el, Occidentul nu oferă decât soluția războiului pentru Frontul de Est. Cu o uriașă tradiție în proiectarea ordinii mondiale, nu știe cum trebuie să arate victoria. Rusia nu și-a schimbat scopurile politice declarate la începutul operației militare speciale: denazificarea, demilitarizarea statului ucrainean și protecția etnicilor ruși. În acest ultim motiv se află cheia pentru pace. Consideră că tot ceea ce se întâmplă acum este doar un episod dintr-o decisivă confruntare a civilizațiilor și își mobilizează intens întregul potențial de război.
În cadrul operației militare speciale, forțele ruse și-au întărit dispozitivul de apărare pe aliniamentele atinse și la adăpostul lui își continuă ofensiva, lentă, dar semnificativă, folosesc procedee care să le permită economisirea propriilor resurse și obligarea adversarului la consumuri exagerate și pierderi umane mari, chiar liderul ucrainean afirmă că pierderile în oameni sunt groaznice. Continuă distrugerea potențialului de apărare al inamicului.
Aliații Occidentali încep să condiționeze furnizarea ajutoarelor de succesul unei viitoare ofensive ucrainene și cer aplicarea de raționalizări în consumul muniției, îngrijorați că armata ucraineană folosește într-o zi muniția pe care Slovacia o produce într-un an, de exemplu. Pierderile umane vor fi și mai mari, deoarece misiuni care se îndeplineau cu artileria vor fi executate cu oameni. Armele tot mai performante nu fac altceva decât să lărgească lista cu obiectivele de infrastructură critică ce vor fi lovite. Se apropie și momentul în care se va oficializa participarea efectivelor NATO la operații, cele ucrainene devin insuficiente. Citând surse din Israel, presa turcă a publicat că NATO a pierdut până acum acolo cca 8.000 de oameni: mercenari, luptători și instructori. Până astăzi cel mai strict secret din teatru îl constituie pierderile umane. Fiecare nouă categorie de arme oferite Ucrainei a mărit datoria publică și distrugerile pe întreg teritoriul ei. Eficiența armelor nu depinde doar de performanțele lor tehnico-tactice, ci, în primul rând, de modul în care inamicul își organizează lupta armată.
Statele europene sunt supuse la eforturi progresive și îndelungate. Adevăratele probleme pentru politicienii lor sunt abia la început, se înmulțesc pe măsură ce se apropie momentul implicării neintermediate a efectivelor lor militare în război. Sondajele arată că în multe țări europene majoritatea populației se opune acestei implicări, dar liderii politici au alte opinii. Cât timp va mai dispune de luptători pregătiți, statul ucrainean va primi, probabil, tot ce-i trebuie, aliații săi nu-i oferă decât o soluție, continuarea războiului până când ei vor decide că s-a obținut victoria.
Operaționalizarea altor actori intermediari europeni este doar o problemă de timp. Nimeni nu știe care sunt scopurile stabilite în planurile de operații ale armatei ruse, nici care sunt soluțiile realiste pentru pace și nici cum vede Rusia victoria, se speculează, doar. Dacă ne amintim, înainte de a se autodeclara independente, regiunile separatiste și-au dorit doar un statut special, cu mecanisme de protecție, dar în cadrul statului ucrainean. În acest spirit fuseseră proiectate tratativele de la Minsk. Au urmat represaliile sprijinite de occidentali împotriva a tot ceea ce era legat de universul rus, spectacolul negocierilor s-a dovedit a fi o mare înșelătorie. Acum acele regiuni cărora li s-au alăturat și altele sunt treptat integrate în statul rus. Media de la noi află, în sfârșit, că nici universul românesc din Ucraina nu este scutit de probleme. Dincolo de optimismul și solidaritatea euroatlantică atât de generos trâmbițate încep să apară nuanțe, rezerve și chiar idei noi. Trebuie doar să reînvățăm cititul printre rânduri.
Propaganda românească este liberă acum să susțină pe toate vocile că rușii ne sunt inamici dintotdeauna, deși nu mai avem granițe comune. Nu mai poate folosi vechile motive decât în retrospective istorice, doar repetă șabloanele euroatlantice și pe cele valabile pentru toată lumea și pentru toate războaiele. Nimeni nu este convins că sunt suficiente argumente pentru a motiva autodistrugerea continentului. Cel puțin așa pare. Dacă scoatem ambalajul, ies la iveală o mulțime de realități și interese contradictorii, pentru a căror armonizare cultivarea rusofobiei nu mai este suficientă. România nu are acum niciun scop politic concret, niciun interes național pe care să-l promoveze pornind la un război cu Rusia. În afara raționamentelor sale legate de confruntarea cu SUA, nici Rusia nu are motive să atace România, iar propaganda ei nu se referă la țara noastră decât în contextul acțiunilor NATO în regiune.
Scopurile urmărite la granițele noastre împotriva Rusiei sunt ale SUA, ele le promovează de mulți ani, investesc, obligă aliații să investească și ei. Ceea ce ceruse președintele Donald Trump, dacă vreți să fiți apărați, plătiți, se realizează sub actualul președinte. Ele au cultivat amenințarea, au pregătit acest proxi-război, au obținut avantaje în competiția economică și politică cu UE, au eliminat Moscova din economia acesteia și par a fi unicul câștigător. Dar până la înfruntarea decisivă directă între cei doi, pentru SUA războiul va rămâne oricum unul purtat prin intermediari, după ucraineni va veni rândul europenilor aliați. De peste ocean vor sosi arme și forțe expediționare atent cântărite pentru acțiuni departe de teritoriul lor, economia americană va înflori, cum s-a mai întâmplat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Efortul principal va aparține europenilor. După lovitura de stat din 2014, politicienii ucraineni au avut numeroase ocazii să discute cu Rusia evitarea confruntării armate, dar nu au făcut nimic, au participat doar la generarea războiului.
Confruntarea între superputeri este abia la început, nu apar semnale că escaladarea ar putea fi supusă vreunui control, iar Europa și-a acceptat statutul de pagubă colaterală. În declarații recente, secretarul general al NATO a chemat aliații să se pregătească pentru acțiuni și în zone geografice din afara responsabilităților Alianței. E doar un funcționar pe picior de plecare, e adevărat. Dar un om cu greutate, șeful Pentagonului, merge mai departe și nu exclude folosirea armei nucleare pentru apărarea unui aliat. Se pare că liderii politici vor să se elibereze de complexe prin război, pe care îl văd desfășurându-se după scenariile filmelor din seria Rambo, eroul care a fost cel mai eficient vector propagandistic după înfrângerea din Vietnam, armata colectivă a fost învinsă, dar individul-erou și-a nimicit toți adversarii.
A oferi un răspuns clar întrebării din titlu este imposibil, cred că nici azi, nici altădată. Nu se poate disloca narativul peren, nu se poate încerca nici măcar o atitudine elastică față de analiza evenimentelor. De altfel, atât de draga invenție a propagandei – adevărul istoric – nu este altceva decât o modalitate de a propaga ceea ce momentul dorește, o fereastră care să permită fiecăruia să-și prezinte propriile narative, surd la celălalt. Adevărul nu este decât unul singur, nu poate fi tăiat în felii din care să alegi ce-ți place și nu se aplică numai relațiilor dintre români și ruși. Doar așa putem înțelege de ce în România nu s-au elaborat istorii exhaustive ale vecinilor, ar fi însemnat, într-un fel sau altul, citarea ori consultarea ipotezelor lor, deci șubrezirea betonului. Nici măcar nu s-au tradus în limba română lucrări editate în capitalele din jur. Cred că și invers situația este asemănătoare. În acest fel, propaganda va domina întotdeauna informația, așa se cultivă războiul. La începutul studenției mele, ministrul Învățământului, o personalitate a științei și diplomației românești, își exprima admirația față de studenții de la filologia turcă pentru că vor avea posibilitatea să studieze direct surse din arhivele otomane și vor descoperi realități ale unei bune părți a lumii din care făceam parte. Era optimist, nu știu câți dintre ei au ajuns acolo.
Deși încă mai credem că nu suntem în război, propaganda ne contrazice. Ea este în război și-l pregătește pe cel mare. În spațiul UE au fost interziși vectori informaționali de limba rusă. Cică sunt singurii care manipulează, în timp toți ceilalți se adapă de la izvoarele sfântului adevăr. Cea mai mare minoritate lingvistică din UE este cea vorbitoare de limbă rusă. Este mai numeroasă decât populația statelor baltice, de exemplu. Cum rămâne cu dreptul la informare liberă al milioanelor de rusofoni, cetățeni europeni? Să fie oare pasul spre un regim asemănător aplicat în România lui Antonescu rușilor-lipoveni ori, și mai rău, spre practici ale SUA folosite cam tot atunci împotriva cetățenilor lor cu origini japoneze?
Publicăm un articol de final de an preluat de pe situl Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice “Gheorghe I. Brătianu” privitor la perspectiva iminentă de escaladare a conflictului din Ucraina, articol care este surprinzător nu doar prin analiza realizată cât, element cu adevărat inedit, prin justa sa contextualizare, în care ne regăsim integral ca poziţie şi la care aderăm fără rest.
Articolul nu se sfieşte să abordeze fără ocolişuri tabu-urile mediatice mainstream, referindu-se în termenii adecvaţi şi la perfidia politicii europene care a căutat exclusiv avantajele accesului privilegiat la resurse naturale (inclusiv cele româneşti), şi la interesul belicos al americanilor de a iniţia şi desfăşura un război total la marginea Rusiei. Mai mult, sugerează că acest conflict va include obligatoriu şi România (flancul estic al N.A.T.O.) şi că acest lucru răspunde unui interes strategic al SUA şi ţărilor din Occident, iar nu Rusiei. Intreresul Rusiei este să angajeze adversarul său direct, S.U.A., nu să se risipească într-un efort militar diluat pe teritoriul ţărilor de la frontiera NATO.
Nu în ultimul rând, articolul face menţiune despre acţiunile puterii politice de la Kiev care este direct implicată într-un conflict în care Ucraina aduce doar sacrificiul uman, deservind obiectivele strategice ale S.U.A., fără a căuta să protejeze interesele strategice ale naţiunii ucrainene.
Apare previzibil faptul că şi românii urmează să se regăsească în papucii ucrainienilor în scurt timp, articolul fiind un avertisment public la conştientizarea pericolului în care ne regăsim.
Totodată, sesizăm că în presa mainstream, pe platforma Contributors.ro, a fost publicat un articol extins al autorului Alexandru Dodan, funcţionar M.A.E. care s-a făcut cunoscut în trecut prin articole de promovare a ideii de stat european unificat politic, aşadar de la extrema filo-europenismului, articol bine argumentat şi bine structurat din punct de vedere argumentativ, dar care pledează pentru conştientizarea nevoii de a ne implica în mod direct în războiul de la graniţa ţării noastre.
În acest context de propagandă insidioasă pentru implicarea noastră directă în război, articolul publicat de aesgs.ro este cu atât mai valoros.
Mai adăugăm doar că Asociaţia Europeană de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu” este o organizaţie non-guvernamentală, independentă şi non-profit care a fost înfiinţată în 2009 de un grup de experţi, având ca principal obiectiv realizarea de analize asupra relaţiilor politico-economice şi realităţilor geopolitice regionale şi globale destinate îndeosebi mediului academic. Articolul aparţine domnului Dr. Nicolae DOLGHIN, membru al echipei aesgs.ro.
Visa Europa cu trei decenii în urmă la un alt război nimicitor? Oare atât de repede au uitat liderii politici că valorile drepturilor omului și democrației nu pot fi introduse într-un regulament al operațiilor pentru destabilizări cu participare colectivă, că lumea este complexă și acesta este secretul dezvoltării ei prin evoluție? Vă invit încă o dată să citiți documentul Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990. Va fi o lectură cu efecte zguduitoare când veți reafla ce așteptări avea lumea acum trei decenii și unde s-a ajuns. Atunci marea politică se făcea încă în costume și cu strângeri de mâini care exprimau încredere, astăzi în uniforme de campanie. Dar și mai zguduitor va fi când veți constata că ne aflăm aici în urma deciziilor politice ale unor indivizi care știau bine ce fac cu adevărat. Mulți dintre ei semnaseră documentul. Oameni mărunți, cărora fascinația puterii le-a ascuns măreția momentului și le-a anihilat simțurile politice exact când se întrezărea altceva.
Marii actori au fost conștienți însă spre ce se îndreaptă, pentru că în geopolitică nu e nimic întâmplător. Ei mai știau bine că prosperitatea este asigurată de resurse, că acestea nu există pentru toți, deci asaltul asupra ei se va intensifica, iar pentru a o apăra era nevoie de ofensivă spre locurile din față. Figuranții de acum ai scenei politice consideră că e normal ceea ce se întâmplă și se amăgesc cu roluri principale. În anii ’70 statele arabe tocmai demonstraseră că petrolul poate fi folosit cu succes în ecuațiile geopoliticii, chiar și în lipsa altor factori credibili de putere. Dar, după ce au generat criza, ele au fost supuse proceselor care se repetă în Europa de vreo două decenii, au fost neutralizate cu instrumentele lor. Acum încearcă să revină în marea geopolitică.
Dispariția bipolarității a deschis oportunități noi în cursa Occidentului pentru resursele atât de necesare în orice mare proiect. Resursele României au fost parte a acestor oportunități, degeaba ne amăgim cu cuvinte mari despre idealuri, libertăți și dezvoltare. S-a inaugurat marea cursă pentru bogățiile emisferei nordice, la care fiecare participă cum poate. Părea că acestea deveniseră accesibile, concurență mai mică, economia de piață ar fi rezolvat restul prin regulile sale sacre, iar propaganda ar fi ascuns practicile dintotdeauna în ambalaje mobilizatoare. Zona Arcticii este un poligon incipient pentru viitoarele desfășurări, acolo se experimentează tacticile pentru întreaga emisferă.
Statele situate la Oceanul Înghețat de Nord au poziții avantajate din start, sunt scutite de foamea internă a resurselor și au perspectiva de a domina piața. Zona oferă cele mai scurte căi de transport spre marii consumatori. O demonstrează și perseverența cu care Rusia își operaționalizează propriul drum al mătăsii prin ghețuri, strategiile NATO pentru zonă, atenția cu care China, Japonia și chiar India se înscriu în desfășurări, dar și modul brutal prin care lumea dezvoltată impune Rusiei prețul la hidrocarburi, generând astfel un precedent periculos pentru economia de piață și când va fi pace. Totul este abia la început. Doar accesul la resurse, în special la cele energetice imediate, motivează intoleranța cu care lumea se îndreaptă spre război. Resursele energetice clasice sunt încă necesare multe decenii. Viitoarele surse de energie alternativă sunt încă nesigure, generează riscuri noi pentru mediu, dar au mare nevoie și de sursele de energie clasică de azi.
Din cauza accesibilității sale, bazinul consacrat al hidrocarburilor – Orientul Mijlociu – devine tot mai dependent de condiționări exprimând interese geopolitice, într-o lume ce se dezechilibrează. Dar marfa de acolo este căutată peste tot. Zona este ușor de destabilizat, pentru că actorii ei încearcă să-și administreze suveran resursele, sunt tot mai activi și modifică, astfel, ecuații consacrate. Destabilizarea ar fi dezastruoasă pentru multe dintre economiile lumii, dar nu pentru toate, altele vor fi avantajate. Oricum, Orientul Mijlociu rămâne locul unde se petrece cel mai îndelungat proces coroziv public pentru raporturile dintre libertăți și geopolitică, proces acceptat și chiar stimulat de democrații, din motive de hidrocarburi. Ceea ce prin alte părți atrage sancțiuni, acolo se trece cu vederea. Aceeași filozofie se practică acum în Ucraina. Confruntarea clasică între ideologii a dispărut, dar politicul a preluat rapid ceea ce bipolaritatea reușise să dezvolte perfect – mecanismele motivării publicului pentru război. Propaganda s-a pus pe treabă.
În Nordul înghețat se practică modele confruntaționale clasice. Puțini sunt actorii care dispun de mijloacele potrivite pentru a susține cursa într-o regiune atât de specifică. Problema este că în calea resurselor de acolo se află Rusia, superputerea nucleară, realitate pe care Europa o uitase, dar și-a reamintit-o acum, când confruntarea se intensifică. Statele Unite – cealaltă superputere nucleară – au fost mereu conștiente de potențialul nuclear al inamicului lor de astăzi, cunosc cel mai bine consecințele unui război nuclear, chiar și limitat, dar mai știu și că arma nucleară este, până la urmă, armă, pe care și ele au folosit-o cândva. Necunoscuta de astăzi pentru securitatea globală este cât sunt de dispuse cele două superputeri să șteargă deceniile de negocieri și să se angajeze într-un conflict distrugător pentru ele, în primul rând. Toate problemele lumii pălesc în fața perspectivei confruntării directe dintre cele două. Ea se apropie. De când a început războiul din Ucraina, oficialii NATO au declarat că Alianța Nord-Atlantică nu se va angaja într-un conflict militar cu Rusia tocmai pentru a evita ciocnirea între superputerile nucleare. Zilele trecute secretarul ei general a afirmat că nu este exclusă și această opțiune. Evident, nu este părerea lui, a avut împuterniciri pentru un asemenea avertisment.
Lumea întreagă se polarizează în jurul zonelor bogate în resurse, concurența pentru ele se adâncește. Marile concentrări de populație ale globului sunt și cele mai mari consumatoare de resurse din afara teritoriilor lor. China, India, Indonezia, Brazilia, reprezentând aproape jumătate din populația lumii, au adoptat ambițioase programe de dezvoltare, au obținut succese importante, au oferit popoarelor perspective concrete, dar liderii lor au devenit ostateci ai acestor perspective. Ei nu mai pot da înapoi și se pare că nici nu au de gând. Acolo problema resurselor devine un vector concret al politicii externe, un argument convingător pentru opinia internă. Occidentul, la rându-i, își simte amenințată prosperitatea realizată în decenii. Între voința de a menține poziții câștigate și dinamismul schimbărilor din ordinea mondială, concurența pentru resurse se va accentua, alimentând opțiunea pentru război, ca întotdeauna.
Perspectiva prosperității generalizate ar putea fi o motivație globală pentru estomparea rivalităților geopolitice și temperarea percepției victoriei. Într-o lume a haosului, doar ea ar putea aduce liniște, dar este o utopie. După Al Doilea Război Mondial, a existat o asemenea șansă. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și-a propus la înființare, în 1951, nu numai prosperitate, într-o lume în care nenorocirile războiului erau încă proaspete, ci și eliminarea violenței armate, cel puțin într-o parte a continentului. Însă, tentațiile geopoliticii au fost mai puternice, Comunitatea a devenit imperiul Uniunea Europeană de azi, intrat rapid în sistemul global al relațiilor de putere cu tot ceea ce a urmat. Dimensionarea puterii și exercițiul ei sunt esențiale, ca în toate imperiile. Nu se știe cum se va sfârși totul, pentru că nu toți actorii sunt avantajați în cursa ce va domina acest secol, UE se află în pragul unor crize multiple, prosperitatea se subțiază, iar la orizont se profilează competiția pentru alte resurse decisive: apa, hrana, aerul curat etc. Provocările vor fi nesfârșite.
Ca întotdeauna, ideologia a transformat ciclica confruntare geopolitică pentru controlul spațiilor într-una a valorilor. De o parte, democrația și drepturile omului, de cealaltă, nu se știe ce, dar ceva amenințător – Rusia, li se spune occidentalilor pe toate vocile, dar pe acolo sunt sursele prosperității. Totul într-o parte a lumii unde întotdeauna s-au generat dezechilibre strategice, dar în care viața a înflorit după reglementarea haosului, indiferent de ceea ce au susținut ideologiile și propaganda. Se pare că astăzi geopolitica ne oferă o nouă lecție, cea în care nu doar spațiile sunt obiectivul real al confruntării, ci și oamenii. Paradoxul este că întregul spațiu euroasiatic postsovietic, devenit scenă a unor crize prelungite, se îndrepta spre democrație și libertăți pentru om, dar în felul său, cu particulatitățile, tradițiile și experiențele politice de acolo, cu succese mari ori mici, dar succese. Numai că, prin evoluția lor normală, Occidentul nu și-ar fi asigurat pozițiile dorite în cursa pentru resurse. Ceea ce ne ascunde războiul informațional în plină desfășurare este realitatea că democrația și libertatea sunt folosite doar pentru a justifica generarea haosului controlat și a războiului. Toate discursurile maschează capacitatea infinită a puterii de a manipula democrația, folosind tocmai mecanismele pe care exercițiul ei i le pune la dispoziție. Ni se mai ascunde că adevăratele amenințări pentru om sunt inegalitățile.
Își mai amintește cineva de mișcarea Occupy Wall Street, pornită în chiar inima democrației, în Manhattan? Ea transmitea lumii că inechitatea este adevăratul pericol pentru libertăți, iar diferența dintre democrație și autocrație este doar o problemă de încadrare în articole de cod penal. Mișcarea demasca exercițiul politic modelat de puterea banului, ceea ce face ca, în sărăcie, libertatea să fie doar un drog, să se manifeste ca într-o grădină zoologică. Occupy… părea inofensivă, un protest non-violent, o demonstrație a democrației – afirma propaganda, dar când ideile ei au început să atragă atenția lumii a fost reprimată într-o singură noapte, pentru mai multă siguranță. Guvernanța nu a uitat că Mahatma Gandhi a răsturnat lumea pornind tot cu un protest non-violent.
Europa este depășită de rapiditatea desfășurărilor. Participă la un război hibrid pentru care nu a fost pregătită. În doar câteva luni discursul ei politic s-a transformat total, susține escaladarea riscurilor și amenințărilor pentru securitate. Toți europenii sunt mânați spre război. Eliminarea hidrocarburilor Rusiei de pe piața europeană și aplicarea diverselor măsuri pentru controlul lor în lume sunt obiectivul strategic urmărit de SUA, dar Europei nu îi este clar ce va urma. Rusia a declanșat procesul de transformare a resurselor sale în potențial pentru război cu întregul Occident. Ucraina este doar începutul.
Operația militară specială a Rusiei a stins viziunile occidentale despre fizionomia luptei, consacrate în ultimele decenii. Lupta armată nu este o paradă a forțelor cosmice, aeriene și speciale împotriva unor adversari paralizați de sancțiuni internaționale și rezoluții părtinitoare, interpretabile în funcție de numărul rachetelor. Se demonstrează că nu se deosebește prea mult de cea proiectată în războaiele mondiale și toate armatele vor fi nevoite să coboare cu picioarele pe pământ. Deosebirile sunt aduse doar de evoluția armelor și de tacticile devenite, astfel, posibile. În Donbass se redescoperă că războiul este al distrugerilor și terorizării populației civile, al tranșeelor și pozițiilor fortificate, al puterii distructive a artileriei de toate calibrele și a celei reactive, a apărării antiaeriene eșalonate a trupelor terestre – în lipsa ei nu se prea poate face nimic în câmpul tactic –, a dronelor de cercetare și lovire, a armelor de înaltă precizie, avioanelor de atac și elicopterelor, a tancurilor, blindatelor și autotunurilor, a procedeelor tactice în schimbare de la o zi la alta, a loviturilor pe adâncimea întregului teritoriu al adversarului. De asemenea, rămâne și războiul cosmosului și confruntării electronice. În această fizionomie a acționat armata ucraineană, pentru ea și-a rulat Rusia unitățile forțelor sale armate, de la Pacific la Arctica.
Până nu demult Europa a avut acces nelimitat la resursele emisferei nordice prin mecanisme economice, comerciale, financiare. Totul părea normal. Marele câștigător a fost Germania. Liderii ei au susținut dezvoltarea sistemului de conducte și au obținut toate derogările necesare pentru circulația petrolului și gazelor naturale. Mai mult, Germania, care, evident, ne spunea că propagă în jurul ei doar valorile europene ale libertății, își permitea să practice ceea ce pe meleaguri balcanice se cheamă bișniță. Cumpăra pe conducte gaze naturale ieftine din Rusia și le revindea partenerilor europeni la prețurile bursei. Afacerea a adus prosperitate, dar astăzi, liderii germani spun că nu a fost bine, că s-a contribuit la declanșarea războiului din Ucraina. Să înțelegem că, după ce se vor liniști lucrurile, ceea ce se va întâmpla, probabil, într-un viitor îndepărtat, Germania își va asuma vreo responsabilitate? De altfel, Angela Merkel, cancelarul care a modelat ani buni politica Germaniei și a UE, a declarat că a susținut negocierea și semnarea documentelor de la Minsk nu pentru a aduce pacea, cum s-a crezut, ci pentru a oferi Ucrainei timp necesar pregătirii războiului. Tot ceea ce a urmat după semnarea Planului Steinmeier a fost inducere în eroare bine regizată. Nu ne rămâne decât să ne întrebam ce a apucat-o pe doamna Merkel să fie sinceră tocmai acum. Propaganda le repetă monoton europenilor că ei luptă pentru libertate și trebuie să fie pregătiți pentru orice sacrificiu.
Nu sunt prea clare motivele pentru care Germania și-a modificat brusc poziția după atâția ani de Ostpolitik ce i-a adus avantaje. Schimbările politice interne nu pot explica totul. Actualul cancelar a fost vice-cancelar disciplinat în guvernul precedent, deci artizan al bișniței. Acum declară că va construi cea mai puternică armată europeană pentru a apăra valorile europene, cumpără arme din SUA, sfidează industria europeană de armament și gripează motorul franco-german. Să se profileze, oare, viitorul rol al Germaniei pe continent? Lideri ai Europei declară că nu mai sunt dependenți de gazul rusesc, dar prețul facturilor le-a scos populația în stradă. Libertatea nu are preț, mai afirmă ei, pregătindu-se de vacanță.
România a trăit episodul pierderii controlului asupra resurselor sale europenește, fără violență și cu contribuția liderilor ei politici. A început cu pierderea celei mai importante bogății – tinerii și forța de muncă activă. De atunci, orice mare proiect este golit de conținut. Fenomenul nu s-a terminat. A continuat cu resursele subsolului, apoi ale solului. Treptat a renunțat la multe dintre atributele suveranității, cele rămase sunt mai mult simbolice. Momentul în care timonierul statului le adresa românilor îndemnul de a-și afla viitorul pe alte meleaguri, pentru că țara lor, al cărei conducător era, nu le oferea vreo perspectivă, este culmea neputinței clasei noastre politice. Marinarul și-a demonstrat micimea vizionară, ceea ce nu-l va împiedica să-și caute fotoliul în miturile neamului.
Propagandiștii ne recită cu perseverență lecția libertății, pregătesc psihologic populația pentru război, dar uită să ne spună că au existat și mecanisme care generau pace pe continent și că au fost nenumărate momentele în care puteau fi activate. În organizațiile din care face parte, România avea posibilitatea de a cere operaționalizarea lor, dar nu a făcut-o, deși avea motive mai multe decât alții. Spre deosebire de celelalte state din Frontul de Est, situația ei este alta. În Est, există Republica Moldova, cel de-al doilea stat locuit de români, față de care politicul românesc nu poate rămâne indiferent. Republica Moldova nu este Basarabia de altădată, aparținând altui stat, ci o țară suverană și independentă, vulnerabilă la ceea ce se petrece în proximitatea sa.
Conflictul de la granița noastră a fost pregătit cu minuțiozitate. Statelor Unite li s-a oferit, în sfârșit, ocazia să rezolve chestiunea cu rivalul de decenii printr-un proxi-război desfășurat la periferiile spațiului euroatlantic, departe de teritoriul lor protejat oricum de oceane, dar la granițele Rusiei. Au găsit și subiectul care să se sacrifice, Ucraina. Pentru acest conflict au inițiat și susțin în continuare lărgirea NATO, în căutarea altor subiecți. De zece luni, ele duc împotriva Rusiei un război unic în felul lui, pentru că nu au pierdut niciun soldat. Eficiență maximă, proxi-războiul ideal ce s-ar dori cât mai îndelungat, eficient împotriva rușilor, dar cinic pentru ucraineni și demolator pentru europeni. Este războiul prin intermediar, care ar putea asigura atingerea multor scopuri strategice. Planificatorii militari ruși sunt în căutarea amenințării credibile directe ca răspuns. Statele de pe Frontul de Est sunt potențiale viitoare victime. Aici, nu în SUA, va exista cea mai mare densitate a loviturilor, de aici va începe escaladarea selectivă a violenței armate. Pentru partenerul nostru strategic va fi important ca războiul să rămână localizat doar în acest spațiu și să nu escaladeze către faza nucleară intercontinentală. Populația Ucrainei este sacrificată, țara va fi distrusă, statele din Frontul de Est urmează la rând, liderii lor își fac socluri pentru statui, alte conflicte sunt în așteptare, dar spațiul dintre mări va menține Rusia ocupată strategic multă vreme.
Până la lovitura de stat din 2014, Ucraina făcuse pași importanți spre valorile europene, însă nu cu viteza dorită de geopolitică. Liderul de atunci, destituit atunci, nu refuzase semnarea unor documente importante pentru viitorul european al țării sale, ci amânarea momentului pentru a le studia. Primise chiar și garanții politice. Președintele de astăzi al Germaniei a fost unul dintre garanți. Perseverența cu care se îndreaptă Europa către război acum ne demonstrează că nu democrația era amenințată, ci avantajul geopolitic sigur. Tot așa, Occidentul a democratizat colectiv Afganistanul, dar după două decenii s-a retras brusc și nu mai interesează pe nimeni ce se întâmplă acolo cu democrația și drepturile omului. Procesele democratizării societății ucrainene erau în desfășurare, dar exista riscul să dureze prea mult, profitul să fie împărțit, iar dividendele prea subțiate. Doar așa se poate explica motivul pentru care întregul Occident și-a transformat Rusia în inamic. Aceeași Rusie cu care întotdeauna găsise formule pentru a coexista, a colabora și a obține avantaje. Lovitura de stat de la Kiev a fost un act de violență politică pe care Occidentul democratic l-a stimulat și salutat, la Moscova a fost considerat un act ostil, la care nu mai avea cum să nu răspundă. A urmat ceea ce știm și am ajuns unde suntem. Astăzi în democrația de război a Ucrainei se petrec episoade care cu câțiva ani în urmă ar fi cutremurat conștiințele libere ale europenilor, dar nu e timpul pentru ele. Ca întotdeauna, ideologia a transformat ciclica confruntare geopolitică pentru controlul spațiilor într-una a valorilor.
La granița noastră este un război purtat de europeni împotriva lor înșiși. Spațiul euroatlantic s-a transformat în spațiu de generare a forței pentru Ucraina, adică într-un teatru de război expus deocamdată doar parțial loviturilor. Câștigătoare vor fi SUA. Într-o perioadă de reconfigurare a rolului lor în lume își neutralizează un important concurent economic și financiar în perspectiva viitoarei ordini mondiale. Europa va fi sub control total. Mare câștigător va fi și China, care nu depune niciun efort și așteaptă reconfigurările globale. În vecinătatea noastră războiul este al superputerilor nucleare în care Alianței Nord-Atlantice i se pregătește rolul de principal combatant. Vom asista probabil, cel puțin pentru faza inițială convențională, la un interesant proces de activare graduală a Articolului V pe seama statelor din Frontul de Est. Ele vor fi primele unde se vor aplica lovituri asupra infrastructurii civile critice, obiectivelor militare și economice – tablou multiplicat al distrugerilor din Ucraina.
Președintele Vladimir V. Putin a declarat că nu va folosi arma nucleară tactică în Ucraina, nu e nevoie, și cam atât. În Europa, de arme nucleare tactice dispun doar armatele rusă și americană. Deocamdată, armele sunt în depozite. A mai declarat că nu exclude posibilitatea folosirii întregului potențial nuclear dacă securitatea rușilor va fi amenințată, că Rusia nu va recurge prima la armele nucleare strategice, dar că analizează posibilitatea introducerii în doctrina sa nucleară a principiului loviturilor preventive, după modelul american. Triada nucleară de descurajare este la capacitate maximă, a mai anunțat, transmițând un mesaj direct spre SUA, devenite acum inamic strategic. Pe fondul absenței negocierilor dintre cei doi privind reducerea armelor nucleare strategice și al inexistenței dialogului bilateral pe tema stabilității în lume, armata rusă introduce în serviciu operativ noi vectori purtători, unici prin performanțe. În Europa, acești vectori pot fi folosiți ca arme de descurajare chiar și cu încărcături convenționale. Principala preocupare a planificatorilor americani este cum să modeleze evoluția conflictului ruso-american fără să se ajungă la folosirea armelor nucleare strategice. Dacă vor reuși vom afla curând, dacă nu, ar putea începe lungul drum spre pace.
Ucraina, așa cum a existat, nu va mai fi. În războiul pe care-l poartă și-a epuizat demult potențialul, industria de apărare i-a fost distrusă în bună măsură, are o armată compusă aproape exclusiv din trupe terestre și luptă acum cu banii și materialele primite din lume. Ea pune la dispoziție doar carnea de tun. Teritoriul i s-a transformat într-o scenă pentru epuizarea cu orice preț a Rusiei. Occidentul poartă împotriva acesteia un război total – politic, economic, financiar, comercial și informațional. Pentru dimensiunea militară a fost desemnată, deocamdată, Ucraina. Liderii ei politici își interpretează rolul cu inconștiență. Occidentul participă la efortul de război al acesteia cu tot ceea ce este necesar, dar declară că actor este doar eroica armată ucraineană. Rusia își pune în mișcare mașinăria de război pregătindu-se pentru confruntarea îndelungată cu Occidentul.
Probabil că vom afla cândva motivul pentru care actualul regim politic de la Kiev a participat conștient la generarea războiului cu superputerea nucleară vecină, sfidându-i interesele de securitate, dar distrugându-și țara, poporul, epuizând Europa, anihilând multe dintre mecanismele securității europene și aducând NATO în pragul confruntării directe cu Rusia. Liderii ucraineni nu puteau fi surprinși de reacțiile Rusiei, pentru că țara lor însăși a contribuit decenii la construcția modelului de securitate al superputerii sovietice căreia i-a fost co-fondator. Acel model, pe care și ea l-a moștenit, pornea de la axioma că Rusia a fost întotdeauna atacată din Vest, iar ceea ce se întâmplă acum îl confirmă. Era prezent și în ideile de securitate de la Kiev. Pe la începuturile independenței sale, acolo România era percepută ca o amenințare. Modelul este același, s-a schimbat doar punctul cardinal.
Liderii Ucrainei independente au știut bine că Rusia nu va rămâne indiferentă la transformarea într-o platformă de ostilitate a unui spațiu cu profunde conexiuni în istoria comună. Propaganda rusă acuză SUA că urmăresc să transforme Ucraina într-o anti-Rusie, ștergând toate realitățile civilizaționale comune celor două și stimulând toate excesele în eliminarea acelor realități. SUA au știut că Rusia va interveni, tot așa cum au intervenit și ele în Cuba, iar în istoria recentă, în Libia, Siria, Irak, Afganistan, adică departe. Acolo nu au existat conexiunile civilizaționale de tipul celor ucraineano-ruse, ci doar geopolitică și resurse, aici ucrainenii și rușii vor rămâne tot vecini.
România este treptat atrasă în evenimente ce se apropie de punctul din care nu mai există cale de întoarcere. Când și-a propus integrarea în spațiul euroatlantic, discursul general era că intrăm într-un spațiu al securității și stabilității. Așa a fost la început. S-a dovedit curând că Alianța Nord-Atlantică generează confruntare pentru a justifica extinderea, direct proporțional cu noile spații asumate. Când s-a considerat suficient de puternică, a abordat și adversarul pentru care a fost constituită. Liderii noștri politici ne asigură că NATO ne apără, dar nu explică și rolul Alianței în reapariția războiului pe continent prin cultivarea percepției amenințării. Declarații recente indică faptul că și China devine obiectiv al preocupărilor Alianței Nord-Atlantice. Așa se pornește la drum.
România s-a înscris în procesul avansării spre Est a infrastructurii militare a Alianței Nord-Atlantice din momentul în care și-a pus la dispoziție teritoriul pentru scutul de la Deveselu. Nu este scut, este armă capabilă să acopere multe. Sporirea infrastructurii militare a NATO în țara noastră s-a înscris în logica operațională a Alianței Nord-Atlantice și în practicile escaladărilor pre-război. Teritoriul Statelor Unite este în afara loviturilor convenționale, tradiționalele puteri europene sunt departe. Rusia nu își dorește să le transforme pe toate deodată în inamici ireductibili, nu este nici în tradiția sa, nici în avantajul ei. Niciodată în istorie, Rusia nu a fost inamic al întregii Europe și nici toată Europa inamic al Rusiei.
Imagine: Nu mai vedem sau auzim nimic din pricina “libertăţii”
Plecând de la intenţia de a formula peste noapte un răspuns la comentariul cititorului Vecinicul postat la articolul despre implicarea României în războiul din Ucraina, am decis să completez cele scrise acolo cu unele gânduri despre ieşirea ţării noastre din NATO, din UE, despre viitorul naţiunii noastre văzut prin ochii opinentului ortodox, activ din punct de vedere civic.
Eu unul nu îmi fac iluzii că putem ieşi din UE sau din NATO în condiţiile actuale, în termenii noştri. Eventual, din NATO putem fi smulşi, de jure sau de facto, de pildă în sensul ultimatumului pe care Rusia l-a adresat SUA, amintit în articolul anterior, dar mie mi-e clar că noi nu putem ieşi singuri.
Despre ce e vorba?
Ruşii au cerut în decembrie anul trecut retragerea NATO la frontiera din momentul acordului Rusia-NATO din 1997, când noi nu eram membri. Este clar că au propus o cerinţă maximală a politicii Rusiei, una care trebuia privită ca fiind deschiderea procesului de negociere, oricât de brutal se anunţa a fi.
Sunt şi păreri că forma ultimativă a urmărit tocmai efectul desconsiderării propunerii astfel încât Moscova să urmeze calea „operaţiunii militare speciale” şi să o justifice convingător propriului popor.
Dar dacă negocierea ar fi fost serioasă?
O idee cu care am fi putut lucra noi românii ar fi fost aceea să fie retrasă infrastructura militară strategică a SUA de pe teritoriul României (scut Deveselu/aviaţie strategică Kogălniceanu), dar menţinerea calităţii de membru NATO.
Cu alte cuvinte, să rămânem de drept în NATO dar infrastructura militară efectivă a ţării să fie exclusiv cea naţională, considerată incapabilă să ameninţe la nivel strategic Federaţia Rusă.
Aşadar, punctul nostru de negociere cu Rusia (presupunând că am fi fost capabili să ne angajăm în nume propriu şi acceptaţi să o facem) urma să fie cel în sensul alianţelor militare clasice încheiate de state cu o suveranitate reală, în limitele puterii lor naţionale, deci nu aflate sub controlul direct şi nemijlocit al super-puterii adversare Federaţiei Ruse, aşa cum suntem noi astăzi.
Argumente imediate pentru a fi acceptaţi
Partea rusă poate invoca în beneficiul său procesul de dezarmare a României (mascat într-o reformă militară de aliniere la standarde NATO) care ne-a fost impus pentru a putea adera la NATO, proces prin care România a renunţat la capacităţile militare care îi puteau oferi autonomie strategică (rachete balistice, arme chimice, biologice şi nucleare), considerate un risc de imprevizibilitate pentru întreaga alianţă.
În condiţiile în care dezarmarea României a fost acceptabilă pentru a asigura securitatea membrilor NATO, în ochii ruşilor înlăturarea infrastructurii militare NATO, în special SUA, din România devine la fel de acceptabilă pentru a determina şi securitatea Federaţiei Ruse. Dacă am fi încurajat acest raţionament am fi putut trage roadele principalelor două argumente ale ruşilor: principiul puterii militare suverane care se reflectă în principiul indivizibilităţii securităţii.
Ce este indivizibilitatea securităţii internaţionale?
Partea rusă invocă principiul fundamental al indivizibilităţii securităţii internaţionale constând în aceea că securitatea trebuie să fie negociată şi asigurată în mod real tuturor părţilor, căci în caz contrar, partea care se simte ameninţată sau vulnerabilă va lua măsuri de apărare care anulează convenţiile ce îi ignoră interesele.
Principiul invocat de ruşi este real, recunoscut şi folosit la încheierea tratatelor internaţionale, este parte din dreptul material pozitiv (drept internaţional public) stând la baza Acordurilor de la Helsinki, care au produs cadrul de dialog între taberele războiului rece.
Mai sunt de actualitate principiile de la Helsinki?
Conduita Federaţiei Ruse în Ucraina reprezintă o negare efectivă a principiilor convenite la Helsinki, respectiv: respectarea drepturilor inerente ale suveranității, nerecurgerea la amenințarea sau la folosirea forței, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea pașnică a diferendelor, neintervenția în afacerile interne, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, cooperarea între state, îndeplinirea cu bună credința a obligațiilor asumate conform dreptului internațional.
Rusia susţine că, urmare a încălcării (mai întâi de către occident) a principiului indivizibilităţii securităţii, ea nu mai este ţinută de respectarea principiilor subsecvente (a acordurilor de la Helsinki) în dauna propriei sale securităţi. O lume în care Rusia nu se simte sigură trebuie să fie o lume nesigură pentru toţi, iar o lume fără Rusia este o lume care nu va exista.
Realitatea „care este” şi vocabularul care o descrie
Acestea sunt jaloanele unei realităţi pe care Rusia o impune printr-un act de putere legitimă şi asumată, iar ignorarea acestei realităţi (din unghiul aroganţei SUA sau al politicii europene a struţului) vine cu costul real, direct şi imediat al războiului.
În privinţa vocabularului strategic, trebuie spus că declanşarea „operaţiunii militare speciale” de către Rusia reprezintă pentru România „un război de agresiune” asupra unei ţări vecine care justifică la acest moment adoptarea tuturor măsurilor defensive pe care le considerăm adecvate, fără să mai fim datori să dăm asigurări de pace agresorului, astfel cum am făcut-o (umilitor şi complet necredibil) până în 2014, susţinând că scutul de la Deveselu ne protejează de ameninţarea balistică iraniană(!) şi că nu ar fi îndreptat împotriva Rusiei.
Ce măsuri defensive (vrem) să adoptăm?
Motivul oficial pentru care România a solicitat prezenţă militară concretă şi consistentă în ţară este operaţiunea prin care Rusia a smuls Crimea de la ucrainieni, agresiune rusă făţişă care a încălcat chiar garanţiile de integritate date de ruşi la momentul dezarmării nucleare a Ucrainei. Cu alte cuvinte, România spune că avem nevoie de trupele americane şi de cele franceze în ţară, precum şi de o capacitate militară de disuasiune reală, deci mult sporită faţă de ce avem acum, pentru că Rusia este imprevizibilă şi schimbă graniţele ţărilor prin acte de agresiune militară ca în cazul Ucrainei (cu trimitere totodată la Georgia şi Transnistria), încălcând principiile acordurilor de la Helsinki.
Şi Rusia ce spune?
Pe de altă parte, România ignoră argumentele Rusiei care susţine că politica occidentului şi, mai precis, a SUA-prin-NATO, de expansiune s-a manifestat pe paliere multiple, toate manifestând un puternic accent rusofob, necontestat, de ignorare sau de încălcare făţişă a intereselor fundamentale ruseşti, chiar şi când naţiunea rusă s-a manifestat cu o deschidere şi cu o credulitate depline faţă de prezumatele bune intenţii occidentale.
Mai ales invocă Rusia faptul de necontestat că în Ucraina a avut loc în 2013-2014 o lovitură de stat pe care SUA a pregătit-o şi a operat-o prin mijloace la fel de violente şi cu mult mai lipsite de legitimitate decât acţiunile Rusiei, acţiuni care se bucură de sprijin popular (inclusiv referendumuri).
Aşadar, Rusia arată că noi, cei din tabăra occidentală, suntem primii care am trimis în desuetudine principiile acordurilor de la Helsinki şi că judecăm mereu cu o dublă măsură.
Rusia face apoi examenul conduitei occidentale pe scena internaţională de după căderea URSS şi constată fără greş că SUA au acţionat constant cu impunitate, încălcând după bunul plac nu doar principiile dreptului internaţional ci şi convenţiile şi tratatele în vigoare.
Are Rusia dreptate în privinţa asta?
În replică, SUA respinge această opinie invocând evenimente cu caracter excepţional sau doctrine intervenţioniste excepţionale (pe care le neagă în mod flagrant altora), precum este „principiul intervenţiei umanitare unilaterale” sau „dreptul de a proteja”, justificându-l printre altele şi prin aceea că dreptul de veto al Rusiei din Consiliul de securitate ONU este abuzat împotriva rostului pentru care i-a fost recunoscut, după cum principiile dreptului internaţional sunt abuzate de regimurile nedemocratice pentru a încălca sistematic drepturile omului.
În faţa acestor realităţi, SUA ar avea dreptul moral să îşi folosească puterea, în mod excepţional, pentru a lucra binele în lume, scop care nu ar fi îndeplinit de Rusia, deşi invocă acelaşi considerent al intervenţiei umanitare (pentru protejarea ruşilor din Ucraina).
Faţă de acestea, eu unul consider că Rusia are dreptate şi că astăzi SUA şi-a pierdut orice drept moral în a invoca astfel de justificări; totdată cred că este de neacceptat ideea că ar fi avut vreodată acest drept de intervenţie, în varianta sa unilaterală.
Cui credem?
Însă, din acest tablou rezultă o imaginea unei competiţii pentru legitimitate în care întreaga planetă este nu doar somată ci de-a dreptul constrânsă să-şi manifeste solidaritatea cu perspectiva occidentală, poziţie care, deşi este în continuare majoritară şi consistentă, nu se prezintă deloc la un nivel de entuziasm cu care tabăra occidentală s-a obişnuit să fie urmată. Şi în Africa, şi în Asia, şi în Orientul Mijlociu şi America Latină, atitudinea statelor este mult mai relaxată şi mai moderată faţă de surescitarea mesajelor occidentale de condamnare şi de izolare a Rusiei, recunoscându-i un dram de dreptate.
Pacifism sau rusofobie?
Revenind la graniţele noastre, Rusia invocă şocul loviturii de stat din 2014 care l-a alungat pe Victor Yanukovici din ţară şi a lustrat clasa politică de până atunci, dar care nu a îndreptat Ucraina spre o politică europeană civilizată şi pacifistă, ci a transformat-o într-o platformă rusofobă total aservită SUA, împrejurare care ar reprezenta o ameninţare directă la securitatea Federaţiei Ruse, fiind în prelungirea logică a politicilor rusofobe pe care Rusia le-a denunţat în trecut.
Mai clar, ruşii spun că deşi au recunoscut schimbările de regim de la ucrainieni subsecvente loviturii de stat din 2014 (Poroşenko/Zelenski) în scopul negocierilor şi medierii situaţiilor conflictuale pe baze pacifiste, Ucraina nu a acţionat ca actor legitim pe scena politică internaţională, care să respecte uzanţele şi angajamentele sale ci, considerându-se protejată de SUA şi UE, a continuat să-şi construiască o identitate naţională virulent rusofobă, de filiaţie naţionalist-nazistă, şovină, după care a acţionat în sensul producerii unui genocid cultural şi apoi chiar prin persecuţii şi epurări etnice nemijlocite, cu caracter genocidal necontestat.
Care sunt cauzalităţile pe care le văd ruşii?
Mai explică ruşii că politica genocidară a regimului Ucrainian faţă de minoritatea rusă justifică formarea şi recunoaşterea republicilor populare din est şi a celor ce urmează a fi recunoscute în sud, care corespund conceptului de Novorussia (cu care preconizez că ne vom învecina în 3-4 ani) şi că „operaţiunea militară specială” a urmărit pe de o parte imperativul protejării populaţiei rusofone şi eliminarea capacităţii militare in situ care ar putea servi la un atac asupra Federaţiei Ruse.
În ochii ruşilor, denazificarea reprezintă înlăturarea regimului de persecuţii şi epurări etnice ale populaţiei rusofone din Ucraina iar demilitarizarea înseamnă înlăturarea capacităţilor militare apte să servească adversarilor Rusiei (a se citi SUA).
Poate avea intervenţia militară un caracter justificat?
De asemenea, Rusia invocă un caracter ultima ratio pentru declanşarea operaţiunii militare, după ce ar fi epuizat toate celelalte mijloace disponibile pentru a corecta cursul de coliziune a regimului de la Kiev cu Federaţia Rusă.
Mai mult, Rusia argumentează în continuare că operaţiunile militare au un caracter limitat, punctual şi proporţional, că vizează ţinte militare, nu civile, nefiind vorba despre un război de cucerire şi distrugere, care este limpede că ar fi fost purtat la altă intensitate operaţională.
Dimpotrivă, Rusia explică faptul că tocmai aspectul limitat al intervenţiei o face să suporte pierderi umane şi materiale atât de mari, pierderi care ar fi fost semnificativ diminuate dacă Rusia îşi propunea cu adevărat să distrugă sau să cucerească Ucraina.
„De dragul fraţilor”
În ochii ruşilor, pierderile suferite reprezintă un sacrificiu datorat şi necesar pe care sunt nevoiţi să-l sufere pentru fraţii de neam din Ucraina, fraţi care le-au fost întorşi împotrivă de către occident.
Pentru a dovedi caracterul inevitabil al operaţiunii militare pe care a declanşat-o, Rusia invocă epuizarea tuturor căilor alternative de asigurare a păcii, respectiv eşecul acordurilor de la Minsk şi a negocierilor cu puterile europene, ignorarea ofertelor economice favorabile, apelurilor elitei ruse la pace, la fondul etnic, cultural şi istoric comun, la interesele economice directe şi indirecte, la filiaţia spirituală comună.
Totodată, Rusia invocă şi caracterul progresiv al implicării sale militare, pornind de la momentul omuleţilor verzi şi a alipirii paşnice a Crimeii, implicare ce a fost în toate cazurile una reactivă, determinată de lovitura de stat organizată de SUA şi de conduita ulterioară a regimurilor de la Kiev.
Marginea dragului de fraţi
Rusia avertizează asupra faptului că îşi menţine capacitatea de a escalada intensitatea operaţiunilor militare oricât va fi necesar pentru atingerea obiectivelor propuse, denunţând politica NATO de a lupta prin interpuşi, până la ultimul ucrainian. Pentru a se înţelege ce presupune această ameninţare îi îndemn pe cititori să studieze cele 44 de trepte ale scării Kahn de evaluare a escaladei conflictelor militare.
Întreaga naraţiune a Rusiei, deşi aparent îndreptăţită şi susţinută faptic de eforturi şi paşi precursori conflictului militar ignoră evidenţa calculului militar greşit care miza pe o prăbuşire a statului ucrainian. Este limpede că Rusia nu a exclus că se va ajunge la o confruntare militară la scară largă, ce poate involua într-un război mondial, lucru pe care şi l-a asumat de la bun început, după cum este la fel de limpede că evaluarea iniţială a ignorat forţa mediatică a occidentului de a produce rezerva de îndârjire colectivă care să oprească planul iniţial al Rusiei şi argumentul dragului fratricid.
Cum se văd lucrurile de la Kiev?
Din punctul de vedere al Ucrainei, Euromaidanul a fost o expresie efervescenţei societăţii civile din Ucraina, a alinierii sale la civilizaţia democratică occidentală, sprijinul american reprezentând un aport necesar şi binevenit pentru îndepărtarea de la putere a unui conducător care îşi pierduse legitimitatea ca urmare a represiunii sângeroase a manifestanţilor.
Mai departe, politica privind minorităţile naţionale este atributul suveranităţii sale exclusive, iar referendumul local din Crimeea este nelegal şi nerecunoscut întrucât ignoră dreptul tuturor ucrainienilor de a dispune şi decide asupra teritoriului naţional.
Apoi, se reţine că în estul Ucrainei a avut loc o operaţiune antiteroristă, desfăşurată împotriva acelor persoane care contestau suveranitatea şi legitimitatea statului ucrainian, care au primit arme şi asistenţă de peste graniţă. În lipsa implicării directe a Rusiei în estul Ucrainei, în calitate de stat agresor, operaţiunea antiteroristă ar fi fost epuizată cu succes fără să se producă numărul de victime ce îi este imputat astăzi Ucrainei ca fiind o politică de genocid a populaţiei rusofone.
Finalmente, Rusia nu poate invoca dreptul de intervenţie umanitară unilaterală, asemenea SUA în Siria, Libia sau Serbia, întrucât Rusia este parte implicată direct în conflict şi acţionează în propriul beneficiu de acaparare teritorială, prin formarea şi alipirea unor republici populare.
Vărsare de sânge fără niciun vinovat?
Acestea sunt jaloanele cu care operez şi în baza cărora propun infosferei ortodoxe din România o judecată pe care o formulez, ca întotdeauna, de pe poziţia unui opinent-observator de condiţie intelectuală medie.
Orice vărsare de sânge în urma războiului comportă vinovăţii individuale şi colective, iar în ochii mei, ordinea vinovăţiilor colective este următoarea: SUA, iar apoi la rând la mare distanţă, Rusia şi, finalmente, Ucraina.
Cea mai vinovată parte pentru sângele vărsat
Vinovăţia absolut covârşitoare pentru tragedia din Ucraina aparţine Statelor Unite ale Americii (şi, în aval, statelor membre UE şi NATO), politica lor de expansiune ideologică, politică, economică şi militară, reprezentând factorul determinant al conflictului ucrainian. În acest sens, subscriu integral argumentelor profesorului John Mearsheimer.
Consider că organizarea unei schimbări violente de regim politic la Kiev printr-o veritabilă lovitură de stat infirmă orice pretenţie de ascendent moral al SUA, iar ignorarea factorilor de echilibru dintre interesele Federaţiei Ruse, ale Ucrainei şi ţărilor vecine, prin care era asigurată pacea regională, constituie un motiv de pierdere a oricărui drept politic şi moral de intervenţie sau de prezenţă SUA în regiunea Mării Negre.
Ce înseamnă asta pentru România?
Prin provocarea unui război de mare intensitate la graniţele României şi prin împingerea ţării noastre într-o postură de beligeranţă împotriva unei puteri nucleare, precum şi prin vătămarea ortodoxiei prin provocarea tomosului schismei ucrainiene, a organizării sinodului tâlhăresc din Creta şi a impunerii în România a agendei LGBTQ+, amintind şi de înfiinţarea închisorilor de tortură C.I.A. pe pământ românesc, SUA şi-a compromis în fondul substanţei sale calitatea de partener strategic al României, devenind o imensă problemă de gestionat pentru orice politician român care s-ar mai dori preocupat de soarta ţării noastre.
Principala provocare politică a naţiunii româneşti în secolul 21 va fi să găsească modalitatea şi instrumentele adecvate pentru explusia americanilor din ţără, pentru insularizarea politicii naţionale de acţiunea geopolitică şi militară americană, fără a se produce o decuplare a României de la civilizaţia occidentală căreia, din păcate, îi aparţinem. Poate că după ce vom scăpa de americani, ne va ajuta Domnul să găsim spaţiul necesar de consolidare a civilizaţiei româneşti, fără a reintra în tragicul reflux al rusificării şi al negării de sine.
Rusia a apăsat pe trăgaci!
Chiar şi aşa, vinovăţia Rusiei în conflictul ucrainian îmi pare minusculă în raport de răspunderea SUA şi, în acelaşi timp, zdrobitor de mare faţă de vinovăţia regimului de la Kiev.
Statutul de mare putere impune un standard de conduită şi în diplomaţie şi în folosirea forţei, standard la care civilizaţia rusă a năzuit dar pe care Rusia, în toate formele sale de organizare, nu a reuşit niciodată să şi-l valorifice. În ciuda promisiunilor implicite şi a resurselor irosite, politica rusă nu a produs niciodată, nici măcar în măsură infimă, o fracţiune din binele cu care se pot lăuda naţiunile occidentale.
Suntem orbiţi de rusofobie?
Pentru rusofili (aşa cum mă cunosc şi mă consider) este dureros să accepte/acceptăm că Rusia s-a manifestat constant ca abuzator şi lucrător al răului şi nedreptăţii, stigmat ce riscă să o însoţească în veac, în pofida nenumăraţilor talanţi primiţi de la Domnul şi a risipirii în culanţe forţate. Tocmai darurile cu care această civilizaţie a sufletului rusesc a fost împodobită de Dumnezeu produc un efect deosebit de respingător în hidoşenia manifestărilor concrete.
Inutil explică propaganda rusă faptul că rusofobia ar reprezenta o aversiune hiperbolizată şi instrumentată de atlantişti pe firul unor vinovăţii istorice comparabile cu a altor naţii. Comparaţiile nu pot fi primite în miezul lor spiritual şi insistenţa în a le plasa pe soclul analizei juridice mai degrabă le condamnă.
Indiferent de cadrul culpei juridice, scârnăvia faptelor unui preot ortodox va fi în veac mai respingătoare decât cea a unui pastor de confesiune oarecare, pentru că indiferent de caracteristica actului material, făptuitorii acţionează în baza unui adevăr al firii, a unui capital şi a unor răspunderi morale diferite.
Celui ce mult a primit, mult i se va cere, iar Rusia de astăzi nici ce crede că are nu ştie să ofere, ci smulge şi ce o vătămează. Aşa dezgust adânc şi sincer, atâtor de mulţi deodată, nu poate provoca niciun alt popor pe lumea asta şi sunt greu de înţeles resorturile spirituale care animă aceste trăiri colective.
E Kievul victimă fără vină?
Bineînţeles că nu! Consider că rodul neputinţelor civilizaţiei ruseşti e tocmai statul ucrainian şi îndărătnicia sa obraznică de a-şi renega calitatea de marginalitate a civilizaţiei ruse, precum şi dorinţa sa obtuză de edificare statală prin interzicere a dimensiunilor şi rădăcinilor etnice, culturale, spirituale ale celor aflaţi înăuntrul graniţelor sale.
Este puţin probabil ca acest stat să supravieţuiască convulsiilor istorice care l-au cuprins, alegând să-şi construiască casa pe nisipul marketingului politic al eroismului holywoodian, lovind cu piciorul în ţăpuşa schismelor şi a renegării de sine.
Tocmai noi ne-am găsit să judecăm?
Dintre toţi, judecând cu aceeaşi măsură, poporul român este cel mai de plâns şi mai netrebnic, neputincios măcar a-şi spune gândul, a se întreba pe sine încotro se îndreaptă, cu cine se însoţeşte la drum, în ce scop, făr a mai trece şi la faptă. Suntem tuturor toate iar nouă ne suntem nimic şi nimeni; şi doar când suntem aşa, doar atunci, o facem din inimă.
Românii se păstrează o civilizaţie a mimării şi a amăgirii de sine. Profesorul Adrian Miroiu explica foarte convingător multe din neputinţele noastre ca rezultând din Fuga de competiţie purtată peste veacuri şi decantată instituţional.
Dar îndrăznesc să cred că e mai mult decât atât, că determinantă pentru români e „Fuga de Adevăr” şi trăirea colectivă în trecut prin demnitatea celor ce se fac pe ei înşişi excepţii de la această normă.
Ne-ar ajuta ieşirea din UE şi NATO?
Concluzionez în privinţa împrejurărilor de moment în sensul că este inutil a spera la o ieşire din UE sau din NATO care să ne folosească.
Este posibil să fim smulşi din NATO prin smucirile şi convulsiile conflictelor prezente şi viitoare, după cum este probabil să fim împinşi afară din UE când RoExitul va fi soluţia mai ieftină şi mai convenabilă celor sătui să mai mulgă stors ugere sterpe.
Ne lipseşte însă fermentul dorinţei de emancipare, practica primară a punerii întrebărilor şi a ridicării în hapuri mărunte şi cu paşi mici a adevărurilor grele. Nu suferim să ne vedem goi de toate cele cu care ne-am minţit că ne-au împodobit alţii, la schimb cu ceea ce neamul românesc a primit mai de preţ. Preferăm să ne minţim singuri că suntem ceea ce vrem noi să credem că ar fi bine să fim.
Ne ispitim singuri cu gândul neutralităţii şi slobozirii din chingile stăpânirii, dar nu punem bun început întâlnindu-ne faţă către faţă, cu nume şi prenume, cei câţiva în acelaşi gând.
Dincolo de evoluţiile militare ale frontului din Ucraina, acolo unde trupele ruse se încăpăţânează să contrazică zilnic cadrajul presei româneşti, se cuvine să consemnăm evoluţii deloc îmbucurătoare în privinţa modalităţii în care autorităţile statului român înţeleg să se implice în războiul de peste graniţă.
Se implică România în conflict?
Mai demult Iohannis ne asigura oficial de faptul că „România nu va fi implicată în conflictul dintre Rusia şi Ucraina”, preşedintele României luând act de poziţionarea unanimă a societăţii civile în sensul că „Românii vor neutralitate” deplină faţă de cele două tabere. Cu privire la neutralitatea noastră, în acel moment, au fost lansate mai multe petiţii online cu poziţionări complementare, necontestate, unanime, care au adunat împreună câteva zeci de mii de semnături. Nu a existat niciuna pentru Ucraina sau pentru Rusia. Cu toţii solicitau ţinerea departe de un conflict iscat fără ca România să fi avut vreo culpă sau răspundere în acest sens.
Nici atunci şi nici până în acest moment, în România nu a fost afirmată vreo altă poziţie a societăţii civile (securistă sau nu) sau a partidelor politice, prin care să se înţeleagă că poporul român ar avea o altă opinie decât cea explicit exprimată din prima clipă şi că poporul român ar fi de acord să participe la conflictul militar din Ucraina în modalitatea în care autorităţile române o fac acum.
Cum o fac?
O fac prin sprijin militar direct acordat trupelor ucrainene împotriva trupelor ruse. Din păcate, printr-o ambiguitate mediatică vizând, pe de o parte, condamnarea morală a agresiunii militare ruseşti, iar pe de altă parte, vizând natura sprijinului umanitar concret prestat de România faţă de refugiaţii ucraineni, ne-am trezit într-o realitate cu totul şi cu totul străină de interesele României ca stat şi de cele ale românilor ca popor. În ultimele luni au apărut nenumărate relatări de presă despre alinierea poziţiei României la cea a Statelor Unite ale Americii, statul român transformându-se, după cum relatează Kiev Post, în „una dintre principalele țări de tranzit pentru livrarea de armament și echipament militar venit sub formă de ajutor din Statele Unite”.
Însă, ca şi cum nu ar fi fost suficient, zilele trecute presa din Ucraina a făcut publice imagini de pe front cu muniţii de artilerie fabricate de statul român în acest an, muniţii care au fost puse la dispoziţia forţelor armate ucrainene. Simultan, presa a fost nevoită să relateze despre faptul că un convoi rutier care transporta tancuri către Ucraina a blocat circulaţia undeva în Sălaj, părăsind ulterior România pe la vama Halmeu, judeţul Satu Mare. Asta fără să amintim despre speculaţii precum prezenţa mercenarilor români în Ucraina sau despre asistenţa trupelor române la identificarea, lovirea şi scufundarea navelor ruseşti din Marea Neagră.
Prin urmare, autorităţile statului român sprijină Ucraina militar, în mod deschis, public, asumat, mizând pe incapacitatea societăţii de a-şi susţine consecvent interesele. Se folosesc în acest scop de o presă complet coruptă, care face cu trufie caz de subordonarea sa politică. Toţi aceştia o fac în dauna poporului român, fără mandat, fără să fi existat măcar sâmburele unei dezbateri publice cu privire la limitele implicării noastre, aşezându-ne în avangarda unor interse ne-româneşti care nu riscă absolut nimic atunci când aţâţă focul în pragul uşii noastre.
Ce spun ruşii?
În lumina asistenţei militare de care beneficiază Ucraina din partea Statelor Unite ale Americii, de la arme şi muniţii, instructori şi mercenari, până la furnizarea de informaţii tactice la nivel de coordonare şi de validare a ţintelor de bombardament, Rusia consideră că SUA sunt direct implicate în război. Reiau: Rusia consideră că SUA sunt direct implicate în război! Având în vedere că implicarea SUA în război se face de pe teritoriul României, cu participarea directă a României, concluziile se impun de la sine şi este probabil că vor deveni evidente în funcţie de evoluţia războiului şi de apropierea trupelor ruse de teritoriul României.
Pentru noi, această evoluţie este de departe cea mai gravă şi este una care ar fi trebuit să provoace o minimă tresărire în conştiinţa noastră colectivă, cu atât mai mult cu cât conflictul militar din Ucraina a pornit în urma ignorării de către SUA a ultimatumului rusesc care viza infrastructura militară NATO din România. Faţă de modalitatea în care statul român se doreşte să fie platformă militară pentru SUA, ruşii consideră, pe bună dreptate, că şi România este direct implicată în război, măcar şi pentru faptul că nu are o politică proprie, că este complet aservită SUA şi că este mulţumită să se abandoneze sorţii.
Bogdan Aurescu: „Nu cred că este bine să vorbim prea mult public despre aceste lucruri”
Acesta este răspunsul pe care ministrul român de externe l-a dat în cadrul vizitei omologului său ucrainean în România, atunci când a fost interpelat cu privire la întinderea ajutorului militar pe care România îl oferă Ucrainei. Din păcate, presa a ratat momentul să întrebe: De ce? De ce nu este bine să vorbim public despre aceste lucruri?
Credem oare că nu cunosc ruşii cu oarecare certitudine utilă care sunt echipamentele care sunt furnizate Ucrainei de către România? Oare ambiguitatea ministrului Aurescu îi menţine pe ruşi într-o asemenea stare de confuzie încât nu se pot decide ce să creadă, cum să trateze România pe mai departe? Cui foloseşte muţenia pe care autorităţile române o impun publicului şi presei? Cum să înţelegem replica unui ministru precum că o să facă “nişte verificări” privitor la muniţiile româneşti de pe frontul ucrainean? O fi această viclenie făţarnică îndreptată împotriva Rusiei sau oare nu cumva, mai degrabă, este îndreptată împotriva societăţii româneşti?
Opinia noastră este că ambiguitatea, minciuna autorităţilor române are un scop precis care îi priveşte exclusiv pe români: Să împiedice dezbaterea publică, să împiedice acţiunile civice în favoarea neutralităţii României faţă de conflicul iscat între două ţări care nu ne sunt prietene, să împiedice concluzii periculoase, de pildă dintre cele care iau în considerare şi argumentele Rusiei.
Românii sunt trădaţi!
Românii sunt trădaţi prin aceea că autorităţile menţin societatea românească în minciună, în întuneric, într-o stare evidentă de confuzie, de ambiguitate politică pe care tot autorităţile române o împachetează mediatic ca fiind o poziţie de sprijin tacit a poporului pentru implicarea directă a României în războiul ruso-ucrainean. Această poziţie este mincinoasă, este falsă, este un abuz de interpretare şi o răstălmăcire a neputinţelor noastre colective, principalele fiind laşitatea şi uşurătatea.
În fapt, în România nu s-a desfăşurat niciunul dintre demersurile obişnuite prin care politicienii obţin legitimitatea reprezentăriişi a aducerii la îndeplinire a dezideratelor lor politice. Niciun politician în poziţii de autoritate nu a pus în discuţie implicarea directă a României în conflict, scopul urmărit, avantajele de obţinut, riscurile de evitat. Nu a căutat să se consulte, să obţină adeziuni publice la poziţia proprie, nu a căutat să se delimiteze de propaganda de război desfăşurată de instituţiile de presă la ale căror emisiuni participă, cu care interacţionează.
Nici nu îndrăznim a zice că o asemenea chestiune, mai mult decât oricare alta, se preta unui referendum de consultare a populaţiei având în vedere că, aşa cum am arătat, societatea civilă s-a exprimat fără echivoc în sensul neutralităţii. De altfel, Pompiliu Diplan şi Constantin Ilie s-au deplasat împreună la sediul Guvernului Român pentru a depune petiţia menţionată împreună cu cele aproximativ 40 de mii de semnături de adeziune adunate în doar câteva zile. Nu există nicio altă iniţiativă civică de sens contrar din România, care să vizeze conflictul ucrainean, şi care să fi adunat măcar o fracţiune din acest număr de adeziuni. Cu toate acestea, cadrajul mediatic al presei din România ilustrează o plăsmuire total străină de realităţile sociale de la firul ierbii.
În dispreţul opiniei publice, a intereselor poporului român, cu încălcarea legii şi fără să fi fost provocate de conduita Federaţiei Ruse, autorităţile statului român, în numele ţării şi al poporului român, au aşezat ţara în curs făţiş de coliziune militară o putere nucleară care ne este vecină.
Autorităţile statului român au trecut pe nesimţite de la ajutorarea refugiaţilor de război din Ucraina la ajutorarea militară directă a trupelor ucrainene împotriva trupelor ruse. Autorităţile statului român au instrumentat în mod fraudulos entuziasmul de a ajuta şi buna-credinţă a poporului român dispus la sacrificii notabile în sprijinul celor bejeniţi de război, răstălmăcind împotriva Rusiei şi a ruşilor în general, prin presa cumpărată, simpatia pe care românii au arătat-o refugiaţilor. Printr-o campanie susţinută de presă, fapta bună a ajutorării a fost răstălmăcită fraudulos în proba sprijinului politic acordat împotriva Rusiei.
De altfel, Rusia a afirmat cu subiect şi predicat faptul că înarmarea Ucrainei conduce la prelungirea ostilităţilor, la creşterea numărului de victime civile şi militare, de ambele părţi. Este neîndoielnic că în-armarea Ucrainei de către România, în condiţiile în care Rusia a iniţiat conflictul militar pentru dez-armarea Ucrainei, reprezintă chiar în oglindă o opţiune militară explicită a României împotriva opţiunii militare a Rusiei, una care poate conduce, în termenii cei mai rezonabili ai probabilităţilor, la „provocarea de război contra ţării”. Niciunul dintre politicienii români nu a binevoit să prezinte publicului nici cea mai firavă urmă de justificare pentru conduita statului român şi pentru pasivitatea cu care acceptă riscul războiului asupra ţării.
O amăgire perfidă: aservirea faţă de „flancul estic al NATO”
De câţiva ani, nu mulţi, formulările de presă abundă în uzitarea centrală a unui concept fraudulos: „flancul estic al NATO”. De îndată ce a apărut această formulare în peisajul nostru mediatic întreaga suflare a intelectualităţii româneşti a uitat că NATO este pentru România, iar *nu* România pentru NATO!Cu alte cuvinte, NATO trebuie să fie alianţa instituţionalizată care să deservească interesele de securitate ale României în zona geografică unde aceasta se găseşte. Or, discursul public din România subordonează interesului apărării „flancului estic” nu doar interesele legitime ale ţării ci chiar rostul funcţionării României ca stat! Rostul României este acela de „a păzi” sanchi flancul estic!
Vă îndemn să deveniţi atenţi ori de câte ori veţi întâlni această formulare şi să urmăriţi care este raportul de ordonare a ierarhiilor de interese. Cine şi pentru ce există şi fiinţează?
„Flancul estic” reprezintă o simplă convenţie geografică, un atribut de comunicare ce se suprapune însă peste un conţinut de interese care trebuie să fie foarte real şi concret, care trebuie să aparţină unei Românii suverane deservită de o alianţă defensivă. Or, ne regăsim în situaţia în care alianţa defensivă la care ne-am alăturat ne-a diluat cel mai important interes de securitate (asigurarea păcii) până într-acolo încât să devenim, neprovocat, beligeranţi împotriva unei puteri nucleare.
Dar domnule, NATO suntem noi, România este NATO!
Auzim des această replică: Noi suntem NATO! Întreb atunci şi eu: Cum suntem noi NATO? Cum este NATO configurat de interesele reale şi concrete ale României? În care instituţie românească se elaborează o doctrină, un program-policy, din care desprindem un interes punctual, concret, care mai apoi este preluat cu loialitate de un român şi pus în discuţia conducerii politice a NATO, cu consecinţa firească a modificării conceptului strategic al alianţei cică defensive? Cum arată concret acţiunea statului român şi implicaţiile subsecvente în activitatea NATO?
Oare nu e mai aproape de realitate calculul supra-statal al taberelor geopolitice în care o Românie fără voce cade victimă, sacrificându-şi interesele sale fundamentale în beneficiul unor alte state? Oare nu este mai aproape de realitatea imediată pierderea autonomiei noastre strategice, a suveranităţii, a păcii şi bunăstării? Oare nu recunoaştem realitatea prezenţei militare străine covârşitoare faţă de forţa militară românească pe teritoriul ţării noastre? Sunt aceste împrejurări lipsite de orice însemnătate?
Înţeleg că rostul NATO este să ne apere de ruşi. Cum se împlineşte acest deziderat dacă politica de expansiune NATO provoacă un război în care acelaşi NATO ne transformă forţat în beligeranţi?
Care este rodul apartenenţei noastre la NATO? Oare nu e vorba despre o veritabilă „aservire”? Să nu ne grăbim să răspundem acum, presimt că ne va fi din ce în ce mai uşor să o facem în viitorul apropiat.
Dar domnule, Ucraina este victima imperialismului rus!
Ucraina este o ţară condusă de elite care au greşit grav calculul politic pe baza căruia au promis cetăţenilor pace şi prosperitate. România este pe calea de a repeta greşeala Ucrainei, alegând şi ea, asemenea Ucrainei, să trăiască în lumea lui „cum ar trebui să fie” în loc de lumea „care este”.
În cartea Războiul şi Biblia, Sfântul Nicolae Velimirovici concluzionează că răspunderea cea mai importantă a unui popor este să îşi aleagă conducători vrednici şi înţelepţi. Nu este scop colectiv mai important decât acesta, nu există proiect de ţară mai presus de a ne găsi, a lucra împreună şi a ne ridica spre conducere pe cei mai buni dintre noi. Fără a insista prea mult în formulări prea categorice, consemnează Sfântul că pedeapsa pentru netrebnicia conducătorilor este războiul.
Opinez că războiul a pornit dintr-un calcul greşit al Rusiei care a vrut să pedepsească un calcul greşit al Ucrainei. Spre deosebire de situaţia celor două ţări, România este împinsă în război cu bună-ştiinţă şi cu cinism. Iar asta cu atât mai limpede cu cât Ungaria, cu care ne aflăm în competiţie pe paliere multiple, ne arată că se poate altfel. România este împinsă în război de un grup de personaje care au uzurpat funcţia de stat şi scopul demnităţii de conducători.
Tragerea la răspundere a responsabililor
Intrarea României orbeşte într-un conflict militar deosebit de fierbinte, din simplă inerţie a atitudinii slugarnice faţă de SUA, conflict în care ţara nu are nicio pârghie de control, niciun instrument de intervenţie sau de negociere, cu trupe străine pe teritoriul naţional, sub comandă străină şi care sunt net superioare armatei naţionale, pe fondul unui cataclism economic şi a îndatorării insurmontabile (pecetea aservirii depline a statului român), reprezintă o fundătură istorică demnă de tradiţia amară a poporului român.
Am scris repetat că, în ochii mei, plandemia este o lovitură de stat prin care am fost deposedaţi de drepturi şi de libertăţi, inclusiv de recunoaşterea dreptului la suveranitate individuală ca izvor al suveranităţii statului. Conduita celor care au capturat statul român şi îi folosesc pârghiile pentru a regla poliţe geostrategice la nivel superior, între marile puteri, pentru a ne alinia unei noi ere pe care noi o recunoaştem ca fiind antihristică, reprezintă un atentat faţă de care credinciosului ortodox nu îi este permis să mai stăruie în confuzie. Fără a insista prea mult pe neobişnuitul ideilor radicale, consider că a venit vremea punerii sub semnul întrebării a multora dintre reperele conştiinţelor noastre cetăţeneşti, inclusiv aspectelor care vizează falsa noastră statalitate şi legitimitatea inexistentă a conducerii politice uzurpatoare.
Voi petiţiona Parchetul General în sensul ideilor expuse mai sus; nu pentru că-mi fac iluzii că cei care ignora imperativul neutralităţii ţării noastre vor fi pedepsiţi pe această cale, ci pentru că e necesar păstrăm năzuinţa jocului după reguli, ca fundament pentru orice tip de reconstrucţie, dacă se mai cade să avem aşa nădejde. Estimp, să luăm act de noua noastră calitate de beligeranţă ce decurge din implicarea, literalmente cu „arme şi bagaje”, în războiul ruso-ucrainean şi să înţelegem corect semnificaţia războiului armat:
Atacul Rusiei împotriva Ucrainei reprezintă intrarea într-o nouă fază a conflictului ucrainean, una în care Rusia îşi propune efectiv să pedepsească elita de la Kiev pentru politica sa internă. Consideră Rusia că este îndreptăţită să intervină în Ucraina în baza aceloraşi argumente care au permis intervenţia Statelor Unite ale Americii în Yugoslavia/Serbia, respectiv faptul că regimul ucrainian este unul vinovat de crime împotriva umanităţii. Aceste chestiuni sunt mai mult decât discutabile, însă acest lucru nu mai contează din clipa în care armata rusă a iniţiat seria de operaţiuni militare cu caracter special cu care a fost învestită de conducerea Federaţiei Ruse.
Această discuţie (despre genocid şi despre crime împotriva umanităţii) se va purta abia în clipa în care una dintre părţi va fi declarată învinsă, după cu totul alte repere morale decât cele pe care ni le putem noi imagina astăzi.
Impactul asupra României se produce deocamdată exclusiv la nivel mediatic, prin aceea că sunt cimentate judecăţile morale de factură rusofobă şi prin faptul suprapunerii discursului filorus peste curentul antisistem din România. Din punctul meu de vedere, se închide o fereastră de şapte ani, răgaz în care România ar fi putut să-şi reevalueze şi reconstruiască relaţia cu Federaţia Rusă pe baze ceva mai solide şi mai fidele intereselor naţiunii române. Din acest moment este previzibil că va apărea şi se va dezvolta un curent filorus românesc, însă de substrat radical antisistem, fără consistenţă şi fără viabilitate pentru viitorul neamului românesc.
Învecinarea noastră directă cu zone controlate oficial de armata rusă va produce o schimbare atât de substanţială asupra înţelegerii noastre (geo)politice încât acest subiect va trebui să fie elaborat în materiale distincte.
Rusia are experienţa pacificării Caucazului, în urma războaielor din Cecenia, acolo unde intervenţia militară a fost deosebit de dură. Este previzibil ca eventualele calcule ruseşti să aibă în vedere şi caracterul extrem de flexibil al psihologiei colective aparţinând naţiunilor învinse, aşa cum este previzibil că va fi cazul naţiunii ucrainiene.
Solidarizarea internaţională prin aplicarea de sancţiuni economice împotriva Federaţiei Ruse, indiferent de impactul prognozat al acestora, nu pare suficientă la acest moment pentru a asigura depăşirea termenului critic de 5-6 luni de rezistenţă, necesar pentru a transforma conflictul militar în unul de durată. Începutul operaţiunilor militare dovedeşte faptul că Rusia se foloseşte de experienţa militară din Siria, acolo unde a reuşit să nu se lase încâlcită într-un conflict militar poziţional, consumator de resurse şi de energie.
În ciuda modului prăpăstios în care intervenţia militară este ilustrată de media română, nu-mi pare că Rusia a iniţiat o invazie masivă a teritoriului ucrainian, dimpotrivă. Aparent, forţele puse în mişcare de Rusia, până în acest moment, sunt mult sub capacitatea disponibilă şi sub necesarul obţinerii unui impact devastator asupra rezistenţei statului ucrainian.
Efectul asupra Europei este probabil să se producă la nivelul proceselor electorale, tabăra globalistă fiind favorizată de cadrajul mediatic iniţial în care interesele Federaţiei Ruse sunt desfiinţate cu totul iar Putin este redus (fraudulos!) la comparaţia cu Adolf Hitler.
Interesele Federaţiei Ruse nu sunt discutate, nu sunt înţelese, motiv pentru care eu cred că soluţia diplomatică este cu totul exclusă din acest curs al evenimentelor. Cred că vom ajunge să urmărim pe Facebook generalizarea conflictului armat până la nivelul folosirii armelor nucleare, fără să existe o schimbare esenţială a discursului public. Chiar şi aşa, consider că acest conflict militar (chiar nuclear) este complet subsidiar asaltului dat asupra libertăţii indivizilor şi popoarelor din partea elitei mondiale.
Achiesez la opinia potrivit căreia conflictul armat, chiar între marile puteri, se înscrie în cursul a ceea ce credincioşii ortodocşi cunosc a fi „vremurile de pe urmă”, astfel cum au fost descrise de profeţiile Sfinţilor Părinţi.
În contextul evenimentelor din Ucraina şi a argumentelor şi justificărilor prezentate de preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, pentru recunoaşterea independenţei republicilor separatiste din estul Ucrainei, o serie de comentatori publici de la noi (A.Goşu, V. Ernu, S.Ioniţă) au făcut trimitere la faptul că acestea reflectă îndeaproape viziunea lui Aleksandr Soljeniţîn despre viitorul Rusiei.
Susţinere cu care îndrăznesc să nu prea fiu de acord.
Însă, ştiindu-mi locul, nu insist să combat aceste teze, în primul rând întrucât viziunea lui Aleksandr Soljeniţîn este complet necunoscută societăţii noastre, deşi este intens vehiculată ca fiind reperul moral acceptabil de către naţiunea română, măcar şi pentru faptul că ar fi pledat, înainte de căderea U.R.S.S., pentru unirea Basarabiei cu România.
În cele ce urmează suplinesc o carenţă acută a online-ului românesc, din care lipseşte o lucrare esenţială a lui Aleksandr Soljeniţîn, scrisă în iulie 1990, în perioada în care Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.) pierdea alegerile organizate în republicile unionale, care se pregăteau să-şi declare independenţa, cu consecinţa desfiinţării U.R.S.S..
Lucrarea se numeşte “Cum să reîntemeiem Rusia?” şi cuprinde viziunea lui Aleksandr Soljeniţîn despre viitorul postsovietic al Rusiei.
Această perspectivă a fost explicată suplimentar în cărţile “Chestiunea Rusă la sfârşitul secolului XX” şi în “Rusia sub avalanşă” , dar lucrarea de faţă îşi conservă pe deplin reprezentativitatea pentru ceea ce se poate considera viziunea lui Aleksandr Soljeniţîn asupra viitorului Rusiei. Las la aprecierea cititorilor dacă ideile de mai jos au fost sau nu însuşite de conducătorii Federaţiei Ruse.
Ceasul cel de pe urmă al comunismului a sunat. Dar baraca lui de beton nu s-a dărîmat încă. Şi, în loc de eliberare, să nu fim terciuiţi sub dărîmăturile lui.
Cine nu ne ştie astăzi, chiar mascate de o statistică mincinoasă, nenorocirile? Şaptezeci de ani tîrîndu-ne după orbirea natală şi malformaţia care a fost utopia marxist-leninistă, noi am oferit de bună voie eşafodului (sau am lăsat să fie cosită de “Marele război de Apărare a Patriei” , dus fără nici un har) o treime din populaţia noastră. Ne-am auto-privat de abundenţa proverbială de demult, am nimicit clasa ţărănimii şi aşazările ei, am tăiat din rădăcină pînă și sensul cultivării grînelor, iar pămîntul l-am dezobişnuit să dea roade, ba pe deasupra l-am potopit cu mări şi mlaştini. Cu reziduurile unei industrii primitive am murdărit toate împrejurimile oraşelor, am otrăvit rîurile, lacurile, peştii, deja finalizăm asta, otrăvirea ultimelor ape, a pămîntului şi a aerului, ba încă şi cu adaosul morţii atomice, cumpărînd pentru păstrare şi reziduri atomice din Apus. Jefuindu-ne noi înşine pentru următoarele noi cuceriri sub o conducere ieşită din minţi, ne-am tăiat pădurile bogate, am prădat subsolurile noastre fără seamăn, avutul irecuperabil al strănepoţilor noştri, vînzîndu-le nemilos peste hotare. Am secătuit femeile noastre în munci istovitoare, le-am smuls de lîngă copii lor, pe copii i-am lăsat pradă bolilor, sălbăticiei şi unui surogat de instruire. Sănătatea noastră este la pămînt, medicamente nu avem, pînă şi ce este o hrană sănătoasă am uitat, iar milioane de oameni ai noştri nu au locuinţă şi nedreptatea personală neajutorată şi neapărată s-a revărsat în toate părţile şi în colţurile cele mai îndepărtate ale uriaşei noastre ţări – pe cînd noi ne ţinem morţiş de un singur lucru: nu care cumva să fim privaţi de beţia nesăbuită.
Dar aşa este făcut omul – nebunia și destrucţia o suportă zi de zi, întreaga viaţă pînă la capătul ei – numai să nu care cumva cineva să îndrăznească a ne jigni şi a se atinge de naţiunea noastră! În acest caz deja nimic nu ne mai reţine în seculara noastră smerenie, în acest caz înfăşcăm cu mînie pietre, ciomege, suliţe, bîte, arme şi ne repezim la megieşi să le pîrjolim casele şi să-i ucidem. Aşa-i omul: nimic nu-l poate convinge că foamea noastră, sărăcia, morţile premature, degenararea copiilor – că oricare din aceste orori poate să stea mai presus de mîndria noastră naţională!
Şi iată de ce, cînd încercăm să propunem nişte paşi pe drumul însănătoşirii orînduirii noastre, sîntem nevoiţi să începem nu de la plăgile dureroase, nu de la suferinţele care ne răpun, ci cu răspunsul la întrebarea: ce se va întîmpla cu naţiunile? În ce graniţe geografice se va petrece tămăduirea sau moartea noastră? Şi abia pe urmă vom vorbi despre vindecare.
Ce este Rusia?
Cu “Rusia” asta atîta s-a tot bătut apa în piuă, fiecare o tot aminteşte fără nici o noimă. Şi cînd monstrul URSS a întins laba şi la bucăţi din Asia sau din Africa – tot aşa răsuna în toată lumea: “Rusia, ruşii”…
Dar ce este Rusia? Astăzi. Şi mîine (ceea ce-i şi mai important). Cine se referă astăzi la viitorul Rusiei? Şi unde văd graniţele Rusiei ruşii înşişi?
În trei sferturi de veac, cu toate eforturile noastre de a băga în capul altora ultrarăsunătoarea formulă despre “prietenia socialistă între popoare”, puterea comunistă a pustiit, a încîlcit şi a ticăloşit pînă într-atît relaţiile dintre aceste popoare, încît nici nu se mai desluşesc căile de întoarcere spre acea liniştită convieţuire a naţiunilor cu toate regretabilele excepţii, spre acea stare măcar de amorţită ne-diferenţiere a naţiunilor care fusese atinsă în ultimul deceniu al Rusiei pre-revoluţionare. Poate că s-ar mai fi putut amîna limpezirea şi ameliorarea situaţiei, dar nu în această cruntă nefericire care s-a prăbuşit asupră-ne acum. Astăzi se vede ce-ar fi mai paşnic şi mai cu deschidere spre viitor: cine vrea să-şi croiască viaţa proprie – să se despartă. Tocmai în starea de istovire naţională atotcuprinzătoare care ne împîclează tot restul vieţii, în această dezlănţuire de patimi din care prea puţini găsesc o ieşire în ţara noastră.
Aşadar, mulţi dintre noi ştim că într-o locuinţă comună, uneori nici nu-ţi mai vine să trăieşti. Iată, aşa-i de încins fierul la noi în problema naţională.
Iar în multe republici de la periferie forţele centrifuge sunt atît de încordate, încît nici nu mai pot fi oprite fără violenţă şi vărsare de sînge, iar cu asemenea preţ nici măcar nu mai trebuie oprite! După cum au luat-o la vale lucrurile la noi, este evident că uniunea “Socialistă Sovietică” se prăbuşeşte, oricum ar fi!; şi nu mai avem ce alegere să facem şi la ce să mai chibzuim, decît doar să ne dezmeticim mai cu agerime şi să premtîmpinăm nenorocirile, pentru ca dezmembrarea să se petreacă fără inutile suferinţe omeneşti, ci doar cu acelea care deja sînt cu adevărat de neînlăturat.
Iar eu aşa văd lucrurile: trebuie să anunţăm fără preget, cu voce tare şi clară: trei republici baltice, trei republici caucaziene, patru din Asia Centrală, dar şi Moldova (dacă se simte aşa de mult atrasă spre România) – în total unsprezece, da! – acestea neapărat şi fără întoarcere se vor despărţi (iar despre procesul separării urmează mai jos).
Despre Kazahstan. Enormul lui teritoriu actual a fost forfecat de comunişti fără pic de minte, cum s-a nimerit: dacă pe undeva cirezile nomade treceau o dată pe an, teritoriul era atribuit Kazahstanului. Deoarece pe atunci se socotea că problema trasării graniţelor era lipsită de importanţă deoarece oricum în cel mai scurt timp toate naţiunile se vor unifica.
Pătrunzătorul Ilici I-iul a declarat problema graniţelor “chiar de gradul al zecelea“. (Astfel Karabahul l-au dat Azerbaidjanului, ce importanţă avea cui? În acel moment trebuia să se intre în voie prietenului de mimă al Sovietelor – Turcia). Pînă în 1936 Kazahstanul mai era socotit o republică autonomă în Federaţia rusă, pe urmă a fost ridicat la rangul de republică unională.
Ori în componenţa lui intră sudul Siberiei, sudul Ucrainei şi întinderile centrale pustii, transformate de atunci şi reconstruite de ruşi, puşcăriaşi şi de popoare deportate. Şi astăzi în acest Kazahstan umflat, locuitorii cazani propriu-zişi sînt evident mai puţini de jumătate. Coeziunea lor, partea aflată în permanentă comuniune naţională, constituie un mare arc sudic care se extinde din Extremul Orient, atingînd spre apus aproape Marea Caspică – ţinuturi cu adevărat locuite de cazani. Şi dacă în această anvergură ei vor dori să se separe, să-i lăsăm cu Domnul! Deci, iată, scoţînd din socoteală cele unsprezece republici, rămîne ceea ce s-ar putea denumi Rusia, aşa cum era denumită de demult ţara ( cuvîntul “rusesc” îmbrăţişează de veacuri pe maloruşi, velikoruşi şi bieloruşi), deci Rusia (denumire din secolul al XVIII-lea) sau după sensul veritabil de acum: Uniunea rusă.
Oricum ar fi – mai rămîn în această Rusie o sută de popoare şi naţionalităţi, unele destul de mari, altele foarte mici. Şi iată, aici, de la acest prag, se poate şi trebuie să manifestăm o mare înţelepciune şi bunătate; numai din acest moment se poate şi trebuie să depunem toate forţele raţiunii si ale inimii pentru a confirma o prietenie rodnică a naţiunilor, integritatea fiecărei culturi şi nevătămarea fiecărei limbi.
Cuvînt către velikoruşi
Încă la începutul secolului trecut, o minte politică de amploare statală care a fost S.E.Krzyzanowski (polonez, n.n.) a prevăzut că “Rusia originară nu are forţe culturale şi morale pentru asimilarea tuturor periferiilor. Acest lucru istoveşte nucleul naţional rus“. S-a rostit acest adevăr într-o tară bogată şi înfloritoare, mai înainte de a se fi produs milioanele de distrugeri ale poporului nostru, înfăptuite nu orbeşte, nu la întîmplare, ci alegîndu-se cu premeditare naţiunea rusă. Astăzi, previziunea lui Krzyzanowski are semnificaţii înmiite: nu avem forţe pentru periferie, nici economice, nici sufleteşti. Nu avem suflu pentru a fi un Imperiu! – şi nici nu ne trebuie, dărîma-s-ar de pe grumazul nostru! Imperiul ne striveşte, ne suge puterile şi ne grăbeşte pieirea.
Văd însă cu adîncă nelinişte cum conştiinţa de sine a naţiunii ruse, care se trezeşte din multiplele ei destine, nu se poate nicicum elibera de gîndirea statului enorm, de înşelătoria imperială; gîndirea aceasta a preluat de la comunişti acel găunos “patriotism sovietic” şi se mîndreşte cu “marea putere statală sovietică“, care în timpul măscăriciului de Ilici al II-lea n-a făcut decît să secătuiască ultima forţă productivă a deceniilor trecute pentru înarmări nemăsurate, nimănui necesare (acum distruse pe apucate), făcîndu-se de ruşine, prezentîndu-ne întregii lumi ca pe nişte cotropitori cruzi şi lacomi – cînd în realitate genunchii noştri tremură, tremură şi iaca-iaca ne prăbuşim vlăguiţi.
Aceasta este cea mai dăunătoare pervertire a conştiinţei noastre. “Sîntem în schimb o mare putere, peste tot se ţine cont de noi“, aşa şi este, chiar şi acum, în agonia noastră sîntem nepreţuitul sprijin al comunismului. Pe cînd Japonia a putut să se împace cu soarta, să renunţe la misiunea ei internaţională şi la ademenitoare aventuri politice şi rezultatul a fost o înflorire bruscă.
Acum trebuie deci să facem alegerea decisivă: între Imperiul care ne păgubeşte de viaţă, în primul rînd pe noi înşine, şi între salvarea spirituală şi fizică a poporului nostru. Toţi ştim: mortalitatea noastră creşte şi prevalează asupra natalităţii – aşa şi vom dispărea de pe pămînt! A menţine marele Imperiu înseamnă a ne mortifica propriul popor. La ce slujeşte acest amalgam pestriţ? Ca să-şi piardă ruşii propriul lor chip? Nu spre lărgirea statului trebuie să tindem, ci spre limpezirea spiritului nostru, atît cît ne-a mai rămas. Prin desprinderea celor 11 republici, prin această aparentă jertfă, Rusia, dimpotrivă, se va elibera pe sine pentru o preţioasă dezvoltare interioară, în sfîrşit spre ea însăşi atenţia şi grija. Iar pe de altă parte, în încurcătura noastră actuală, ce alte speranţe ne mai rămîn de păstrare şi dezvoltare a culturii ruse? Cultură tot mai mică, tot mai amestecată şi măcinată?
Din nefericire, acest miraj al “unităţii de nezdruncinat” l-a purtat cu sine, timp de 70 de ani, prin toată sărăcia şi nefericirea ei, emigraţia noastră rusă, stoică şi demnă. Căci în numele “unităţii de nezdruncinat”, din 1814 şi Polonia este “a noastră” (fantezia zănatecă a lui Alexandru I de a o “ferici” cu protecţia lui) şi nicidecum nu mai putea fi “cedată”.
Dar cine ar mai susţine astăzi acest lucru? Oare Rusia a sărăcit după separarea Poloniei şi Finlandei? Dimpotrivă, s-a îndreptat. Tot astfel se va îndrepta şi mai mult după renunţarea la balastul împovărător al “pîntecului Asiei Centrale“, tot atît de nesocotit cucerit de Alexandu al II-lea, care mai bine şi-ar fi cheltuit forţele pentru edificarea reformelor sale – rămase neisprăvite – pentru naşterea unui sistem administrativ local, cu adevărat popular (zemstva).
Un filozof de-al nostru din acest secol, Ivan A. Ilici, scria că viaţa sufletească a unui popor este mai importantă decît mărirea teritoriului pe care-l stăpîneşte sau chiar decît bogăţia lui economică: însănătoşirea şi starea benefică a unui popor sînt incomparabil mai valoroase decît orice scopuri exterioare ţintind prestigiul cu orice preţ. În realitate, periferia decade deja în mod evident. Nu trebuie să aşteptăm pînă ce milioane de fugari de-ai noştri se vor revărsa în dezordine spre noi.
Trebuie să încetăm să mai repetăm papagaliceşte: “ne mîndrim că sîntem ruși“, “ne mîndrim că avem o patrie nemărginită“, “ne mîndrim“. Trebuie să înţelegem că în afară de toate celelalte cu care ne-am mîndrit pe drept, poporul nostru a fost supus catastrofei spirituale din 1917 (mai larg: 1915-1932) şi de atunci, cu jale trebuie să recunoaştem, noi nu mai sîntem cei dinainte şi deja nu se mai poate ca în planurile noastre de viitor să ne mai lăsăm purtaţi de îmgîmfare: cum să refacem puterea statală şi măreţia externă a vechii şi fostei Rusii. Bunicii și părinţii noştri “înfigînd spada în pămînt” în timpul războiului nefast, dezertînd ca să-şi prade vecinii la ei acasă – au făcut alegerea şi în numele nostru. Deocamdată pentru o sută de ani, dar cine ştie, poate că şi pentru a doua sută. N-avem de ce să ne mîndrim nici cu războiul sovieto-german, în care noi am pierdut 30 de milioane de vieţi, de zece ori mai mult decît duşmanul şi prin care n-am făcut decît să confirmăm despotismul nostru. Nu-i “de mîndrie” să-ţi întinzi ghearele spre vieţile altora; să recunoaştem că tocmai poporul nostru se află în ghearele unei boli epuizante şi să ne rugăm ca Domnul să ne dea însănătoşire şi mintea cea de pe urmă.
Şi dacă-i adevărat că Rusia în toate aceste decenii şi-a secătuit forţele vitale în folosul republicilor, atunci nici măcar pierderi economice nu vor exista din pricina separării lor, ci doar o economisire de forţe fizice.
Cuvînt către ucrainieni şi bieloruşi
Eu însumi aproape pe jumătate sînt ucrainian şi în primii ani de viaţă am crescut în sunetele limbii ucrainiene. Iar în mîhnita Bielorusie mi-am petrecut cea mai mare parte a anilor mei de front şi am îndrăgit pînă la suferinţă sărăcia ei tristă şi sfiosul ei popor.
Şi către unii si către alţii mă adresez acum nu din afară, ci ca unul de-al lor.
Da, poporul nostru s-a împărţit în trei ramuri abia după nefericirea ameninţătoare a invaziei tătare şi a colonizării poloneze. Este doar o minciună, inventată nu de mult, că din sec. al IX-lea ar exista un popor ucrainian diferit, cu o limbă deosebită, ne-rusească. Cu toţii am purces din mult preţuitul Kiev “de unde izvodeşte pămîntul rusesc“, cum spune letopiseţul lui Nestor, de acolo ne-a venit şi lumina creştinismului. Ne-au condus aceşti cneji: Iaroslav Mudrîi a împărţit între fii săi Kievul, Novgorodul şi toată întinderea de la Cernigov la Reazan, Murom şi Belozero. Vladimir Monomah a fost totodată şi cneaz kievean, şi cneaz de la Rostov şi Suzdal; aceeaşi unitate ne marchează şi dinspre partea slujirii mitropliţilor. Poporul Rusiei kievene a creat statul moscovit. În Lituania şi Polonia bieloruşii şi maloruşii (ucrainenii) au conştiinţa că sînt ruşi şi împreună au luptat împotriva înregimentării în armatele respective sau împotriva catolicismului. Reîntoarcerea acelor pămînturi la Rusia a fost conştientizată de toţi ca o Reunificare.
Da, dureros şi ruşinos este să ne amintim de timpurile lui Alexandru al II-lea (1863-1876), de interzicerea limbii ucrainene în publicistică iar apoi şi în literatură – dar legea n-a dăinuit multă vreme; ea ţinea de acea înţepenire sucitoare de minte atît în politica administrativă, cît şi în politica religioasă care pregătea căderea orînduirii statale ruseşti.
Totuşi şi Rada (Parlamentul) frivol-socialistă din 1917 s-a alcătuit prin înţelegerea politicienilor, nu a fost aleasă de popor. Cînd a promulgat ieşirea Ucrainei din federaţie, tot astfel nu a consultat opinia întregului popor. Am avut prilejul să răspund deja naţionaliştilor ucraineni emigranţi care susţin sus şi tare în America: “comunismul este un mit, lumea întreagă vor s-o cucerească nu comuniştii, ci ruşii” (Aşa şi este consemnat de 30 de ani în legea Senatului american, că “ruşii” au cucerit deja China şi Tibetul). Comunismul este un soi de “mit” pe care ruşii şi ucrainenii l-au suportat pe pielea lor în închisorile cekiste încă din 1918. Un “mit” care a scos din pămînt, în ţinuturile de pe Volga, pînă şi grăunţele de sămînţă şi a condamnat 29 de gubernii ruseşti la secetă şi la foametea genocidului din 1921-22. Acelaşi “mit” a împins perfid Ucraina în aceeaşi nemiloasă foame din anii 1932-33. Împreună suportînd din partea comuniştilor o colectivizare făcută cu cnutul şi plutoane de execuţie – oare nu ne-au unit tocmai aceste suferinţe comune?
În Austria pînă şi în 1848 galiţienii îşi denumeau consiliul lor naţional “Glovna russkă rada” (Rada rusă centrală, n.n.). Dar pe urmă, într-o Galiţie desprinsă şi supusă digerării austriece s-a cultivat o limbă ucraineană stîlcită, împănată de cuvinte nemţeşti şi poloneze, precum şi ademenirea spre dezvăţarea ucrainenilor din Carpaţi de vorbirea rusească, spre un total separatism ucrainean, care la conducătorii emigraţiei actuale fie că irumpe într-o ciudată ignoranţă care pretinde că Vladimir cel Sfînt “a fost ucrainean“, fie într-o mînie deja incandescentă: “să trăiască comunismul, numai să piară moscalii!“.
Cum să nu împărtăşim durerea pentru chinurile de moarte la care au fost supuşi ucrainenii în perioada sovietică! De unde însă această conspiraţie: să tăiem Ucraina de Rusia în carne vie (şi acolo unde n-a fost vreodată vechea Ucraina, cum ar fi cîmpia sălbatică a nomazilor sau Novorossia, sau Crimeia, Donbasul şi aproape pînă la Marea Caspică). Şi dacă-i să fie “autodeterminarea naţiunii” – atunci tocmai naţiunea singură trebuie să-şi decidă soarta, ea însăşi. Fără votul întregii naţiuni, acest lucru nu poate fi hotărît.
A separa astăzi Ucraina – înseamnă a face incizia prin milioane de familii, căci aşa-i amestecul de populaţie; regiuni întregi cu predominaţie rusească; atîţia oameni puşi în situaţia stresantă de a alege între două naţionalităţi; atîţia alţii cu o origine dublă; atîtea căsătorii mixte, dar pe care nimeni pînă acum nu le-a socotit ca atare. În grosul populaţiei de bază nu există nici măcar o umbră de intoleranţă între ucraineni şi ruşi.
Fraţilor! Nu ne trebuie astăzi această despărţire crudă! Este o întunecare a minţii în timpul anilor de comunism, împreună am picat în această groapă, haideţi să ne aburcăm împreună.
Iar timp de două secole – ce mulţime de nume vestite la întretăierea celor două culturi ale noastre. După cum a şi fost formulat de M.P.Dragomanov: “de nedespărţit, dar nu şi de dizolvat“. Cu iubire de prietenie şi de bucurie trebuie să se deschidă drumul culturii ucrainene şi bieloruse, nu numai pe teritoriile ce la aparţin, ci şi pe cele ale Marii Rusii. Nici un fel de rusificare forţată, ca la sfîrşitul anilor ’20, ci o dezvoltare neîngrădită cu nimic a culturilor paralele, şcoli în ambele limbi, la alegerea părinţilor.
Desigur, dacă poporul ucrainean ar dori într-adevăr să se despartă, nimeni nu va îndrăzni să-l reţină cu forţa. Dar – diversificat este acest spaţiu şi numai populaţia locului poate să hotărască destinul lui – iar orice minoritate naţională nou creată pe acest loc trebuie să beneficieze de aceeaşi slobozenie.
Tot ce am spus pînă acum se referă pe deplin şi la Bielorusia, în afara faptului că acolo nu s-a turnat gaz pe focul unui separatism iresponsabil.
Şi mai este ceva: trebuie să ne închinăm pînă la pămînt Bielorusiei şi Ucrainei pentru nenorocirea de la Cernobîl, pricinuită de carieriştii şi idioţii sistemului sovietic – şi să încercăm să o îndreptăm din toate puterile noastre.
Cuvînt către popoarele mici şi către alte naţionalităţi
Chiar după toate despărţirile, statul nostru va rămîne inevitabil un multinaţional, deşi nu ne dăm în vînt după asta.
Pentru unele naţiuni, chiar dacă sînt dintre cele mari, aşa cum ar fi tătarii, başkirii, udmutrii, komii, ciuvaşii, mordvinii, iakuţii – aproape că nu există alegere: e nepractic să fii un stat înconjurat de peste tot de alt stat. Alte naţionalităţi vor avea o graniţă exterioară şi dacă totuşi doresc să se separe – interdicţii nu pot fi nici pentru ele. (Deşi nu în toate republicile autonome naţionalitatea de bază formează majoritatea). Dar prin păstrarea întregii lor originalităţi naţionale în cultură, religie, economie – rămîne pentru ele şi sensul de a face parte mai departe din Uniune.
Aşa cum s-a dovedit, crearea în secolul XX a multor state mici independente îngreunează cu o sarcină peste putere de instituţii, reprezentări, armate, taie căile de acces pe teritorii întinse comerţului şi activităţilor sociale. Astfel că şi popoarele din munţii Caucazului probabil vor mai medita dacă despărţirea este o decizie bună; înainte de revoluţie se evidenţiaseră prin fidelitate faţă de tronul rus. Nu Uniunea rusească are nevoie de alipirea popoarelor mai mici de la periferie, ci acestea au mare nevoie de alăturare. Şi dacă doresc să fie cu noi – să le primim. În sistemul statal sovietic, fals şi doar de faţadă, există totuşi şi elemente fidele, dacă sînt folosite onest. Aşa este Consiliul naţionalităţilor, unde se cuvine să fie ascultat şi să nu se piardă glasul chiar a celei mai mici naţionalităţi. Totodată este dreaptă şi ierarhia actuală: republici unionale – republici autonome – ţinuturi naţionale. Greutatea specifică numerică nu trebuie dispreţuită, a renunţa la această proporţionalitate înseamnă a da frîu liber haosului; astfel poate să vegeteze O.N.U., nu şi un stat cu capacitate vitală.
Tătarilor din Crimeia, desigur, trebuie să le fie deschisă calea reîntoarcerii în Crimeia. Dar la densitatea populaţiei care se anunţă în sec. XXI-lea, Crimeia este încăpătoare pentru vreo 8-10 milioane de locuitori, iar poporul tătar, care numără cîteva sute de mii, nu trebuie să pretindă hegemonia Crimeii.
În sfîrşit, cele mai mici naţionalităţi: neneţii, permiacii, evenii, mansi, hacaşii, ciukcii, koreacii… nu-i poţi enumera pe toţi. Toate au trăit prosper în “închisoarea popoarelor“, ţaristă iar spre dispariţie i-am împins noi, Uniunea Sovietică comunistă. Cît rău le-a pricinuit blestemata noastră administraţie şi industrializarea noastră prădalnică şi fără minte, aducînd pieire şi otrăvire pămînturilor lor, smulgîndu-le de sub picioare şi cea din urmă rădăcină vitală, mai ales celor al cărui nume devenise ameninţător de mic, încît nu mai constituia o şansă în lupta pentru supravieţuire. Trebuie să ne grăbim să le întărim, să le înviorăm şi să le salvăm! Încă nu este prea tîrziu.
Orice popor, chiar şi cel mai mic este o faţetă irepetabilă a gîndirii lui Dumnezeu. Tălmăcind testamentul creştin, Vladimir Soloviov scria: “Iubeşte toate celelalte popoare cum îţi iubeşti propriul popor.“
Secolul XX este cuprins de convulsii, este scîrbit de o politică care s-a eliberat de orice moralitate. Statele şi oamenii de stat sînt lipsiţi de ceea ce se cere de la orice om de onoare. A venit ceasul cel de pe urmă pentru a căuta forme mai înalte ale statalităţii, fundamentate nu doar pe egoism, ci şi pe compasiune.
Procesul de despărţire
Aşadar, declaraţia dreptului indubitabil la deplina separare a celor douăsprezece republici trebuie făcută fără amînare şi cu toată fermitatea. Dar dacă unele dintre ele se îndoiesc de oportunitatea separaţiei? Tot atît de ferm sîntem obligaţi să ne declarăm despărţirea noastră de ele noi cei care rămînem. Este o situaţie deja ajunsă la maturitate, o situaţie de neînlăturat, va exploda cînd ici, cînd dincolo; toţi văd că împreună nu mai putem trăi. Să nu mai tragem de această împovărare reciprocă.
Acest chinuitor şi cheltuitor proces de despărţire va mai împovăra în prima perioadă de tranziţie, prima perioadă de dezvoltare pe căi noi: ea necesită multe mijloace materiale, pe care nu le avem. Cu toate acestea, doar această despărţire va limpezi scrutarea viitorului.
Dar despărţirea cea mai reală nu se poate petrece printr-o succintă declaraţie. Orice acţiune bruscă şi unilaterală înseamnă dăunarea mulţimilor de destine omeneşti şi o reciprocă prăbuşire economică. Şi ea nu trebuie să se asemene cu fuga portughezilor din Angola, pe care au lăsat-o pradă dezordinii si unui război civil de mulţi ani. Chiar din acest moment trebuie să se pună la treabă comisiile de experţi ai tuturor părţilor. Să nu uităm nici faptul că trasarea sovietică a graniţelor s-a făcut iresponsabil şi neglijent, în unele părţi vor fi probabil necesare precizări, conforme cu realităţile, în altele – plebiscituri locale sau sub control nepărtinitor.
Desigur, toate aceste pregătiri ne vor lua cîţiva ani buni. În faţa a milioane de oameni se va ridica întrebarea trudnică: să rămînem acolo unde locuim sau să plecăm? – iar această dilemă se leagă de risipirea întregii lor existenţe şi de nevoia unor ajutoare importante (Şi nu numai pentru ruşii de la periferie, ci şi pentru cei născuţi acolo, dar locuind actualmente în Rusia). Încotro să plece? Unde vor avea un nou acoperiş? Cum să trăiască pînă vor căpătă un nou loc de muncă? Situaţia nu trebuie să se transforme într-o nenorocire personală, ci să devină preocuparea acelor comisii de experţi şi grija recompenselor acordate de stat. Iar fiecare stat nou creat trebuie să ofere garanţii clare pentru drepturile minorităţilor.
Un lucru şi mai complicat; cum se va realiza separarea fară durere a economiilor naţionale sau restabili schimbul comercial şi colaborarea industrială pe o bază independentă?
Şi iată, tocmai în desfăşurarea acestei munci şi chiar numai la sfîrşitul ei, în faţa fiecărei noi formaţiuni statale se vor ridica Problemele autentice, nu cele infestate de “problema naţională” care ne-a ros într-atîta gîtul, încît ne-a măcinat toate sentimentele şi toate realităţile.
Din acel viitor ne vizitează deja evenimente imprevizibile şi paradoxale. Cît de nerăbdătoare îşi aşteaptă independenţa-naţională Gruzia! (De altfel nu Rusia a cucerit-o prin silnicie, ci Lenin în 1921). Iar astăzi deja: oprimarea abhazienilor, oprimarea osetinilor, interzicerea reîntoarcerii în regiunile natale a meshilor surghiuniţi de Stalin – oare aceasta să fie mult dorita libertate naţională?
De orice lucru ne-am ocupa, la orice ne-am gîndi în viaţa politică a contemporaneităţii nimeni dintre noi nu se poate aştepta la bine cît timp voinţa noastră goneşte cu cruzime doar după interesele proprii, trecînd cu vederea Dreptatea divină şi chiar moralitatea cea mai moderată posibilă.
Măsurile de neamînat ale Uniunii ruseşti
În trei sferturi de veac noi am sărăcit în asemenea grad, ne-am ticăloşit, am obosit şi am disperat atît de mult, încît mulţi oameni nu mai au putere şi li se pare că doar intervenţia Cerului mai poate fi salvatoare.
Dar Cerul nu este trimis acolo unde nu i se iese întru întîmpinare. Şi destinul copiilor noştri şi voinţa noastră de a trăi, şi trecutul nostru milenar, şi spiritul strămoşilor noştri, prelins cumva şi în noi – toate ne vor ajuta să găsim forţa de a depăşi aceste nenorociri, ca pe toate celelalte.
Deşi nu ni s-a îngăduit timpul să medităm la căile cele mai bune de dezvoltare şi să întocmim un program echilibrat, fiind condamnaţi la zbucium şi măcinare, la cîrpirea găurilor, puşi la zid ele cele mai elementare nevoi, fiecare dintre acestea urlînd despre sine, numai despre sine – nu trebuie să ne pierdem sîngele rece şi o înţelepciune prevăzătoare atunci cînd alegem primele măsuri.
N-am să mă apuc să le enumăr de unul singur: trebuie să se adune la sfat minţile practice sănătoase, să colaboreze energiile cele mai utile. Totul în economia noastră plînge cu suspine şi trebuie să-i găsim soluţiile fără de care nu se mai poate trăi.
Trebuie să le redescoperim cît mai grabnic oamenilor sensul muncii lor, căci de jumătate de veac numănui munca nu-i mai aduce vreun folos! Nu are cine să cultive grînele, nu are cine să îngrijească animalele. Milioane de oameni locuiesc în asemenea condiţii, încît nici măcar locuinţă nu se poate spune că au, sau trăiesc în nişte cămine – gunoiere. Şi-s aduşi la starea de cerşetori bătrînii şi invalizii. Şi-s năclăite de murdărie plaiurile noastre altă dată minunate, acum acoperite de grămezile de reziduuri industriale, săpate de gropi oribile, cu drumuri de netrecut. Şi se răzbună natura, dispreţuită prin lipsa noastră de recunoştinţă şi se tîrăsc pe faţa pămîntului petele radioactive ale Cernobîlului, dar nu numai ale lui.
Iar peste toate acestea, iată, să mai pregătim acum strămutarea compatrioţilor care-şi pierd locurile de trai? Da, acest lucru este de neînlăturat. Dar de unde să luăm fondurile necesare?
Iată de unde: pînă cînd vom continua să aprovizionăm şi să întărim regimuri tiranice, incapabile să se susţină? Sădite de noi în diferite părţi ale pămîntului. Pînă cînd vom permite părăduiala fără fund a veniturilor noastre? – Cuba, Vietnamul, Etiopia, Angola, Coreea de Nord, pe cînd nouă – pînă acolo s-a ajuns! – toate acestea nu ni se spun, şi mai întreţinem şi miile de “experţi” care bat drumurile pe unde se nimereşte. Dar cît sînge s-a vărsat în Afganistan – şi pe acesta nu ne îndurăm să-l oprim?
Cel care va formula la toate acestea un refuz categoric şi fulgerător – acela va fi cu adevărat om de stat şi patriot.
Şi pînă cînd şi la ce bun să mai suflăm în foalele care făuresc noi şi tot mai noi armamente? Dar flota militară din toate oceanele? Ne-am propus să cucerim planeta? Toate acestea înseamnă sute de miliarde anual. Şi acest lucru trebuie curmat – într- o singură oră. Poate să mai aştepte şi cucerirea Cosmosului. Încă un aspect: aprovizionarea avantajoasă a Europei răsăritene cu materia noastră primă. Au trăit destul în “lagărul socialist“- le ajunge. Pentru ţările Europei răsăritene ne bucurăm, fie ca ele să trăiască şi să înflorească în libertate şi să plătească pentru toate la preţuri mondiale.
Este oare puţin? Atunci să întrerupem şi investiţiile de capital incomensurabile într-o industrie care nu reuşeşte să înveţe.
În sfîrşit – averea de necuprins a PCUS. Despre asta vorbesc deja toţi. Au prădat bunurile poporului timp de 70 de ani, s-au folosit cu vîrf şi îndesat de ele. Desigur, nu ne mai pot înapoia nimic din ce a fost cheltuit, părăduit, jefuit – dar să ne dea înapoi măcar ce-a mai rămas – clădirile, sanatoriile, fermele speciale, editurile – şi să trăiască pe seama cotizaţiilor lor de partid (şi nu pe seama anilor slujiţi în aparatul de partid), să-şi plătească singuri pensiile, să nu ceară de la stat.
Şi să încetăm să mai hrănim toată nomenclatura birocratică, aparatul de conducere obscurantistă care numără multe milioane şi a produs o înţepenire a întregii vieţi a poporului – prin salariile lor mari, tinichelele lor sau magazinele lor speciale. Să se ducă la o muncă folositoare şi să se mulţumească cu ce li se dă. La o nouă ordine a vieţii patru cincimi din ministere şi comitete nu vor mai fi necesare. Iată, din toate acestea putem obţine fondurile, în schimb cu ce s-au consumat cinci – în curînd vor fi şase – ani de mult trîmbiţată “perestroikă“? Cu jalnice schimbări de locuri în interiorul comitetelor centrale. Cu lipiturile la un sistem de alegeri diform şi artificial, pantru ca nu cumva partidul comunist să-şi piardă puterea. Cu nişte legiferări falimentare, încîlcite şi nedecise.
Nu, drumul poporului nostru nu se va deschide chiar în ceasul cel de pe urmă şi nimic cu rost nu se va obţine cîtă vreme partidul comunist nu numai că nu va renunţa la avantajul constituţional, dar nu va renunţa şi la orice influenţă asupra vieţii economice şi statale, cîtă vreme nu va părăsi definitiv posturile de conducere. Ar fi de dorit ca acest lucru să nu se petreacă prin forţă, presiune sau brutalitate, ci prin propria sa căinţă publică: să recunoască deschis că printr-un şir întreg de crime, sălbăticii şi absurdităţi acest partid a înşelat poporul şi nu ştie căile de ieşire din dezastru. Iată pentru ce anume a venit timpul, nu pentru organizarea acum a unui nou partid comunist în vederea unei ruşinoase preluări a sîngelui şi noroiului pe seama numelui rusesc şi pentru a se tîrî în continuare împotriva mersului istoriei. O astfel de recunoaştere publică a vinovăţiei proprii de către partidul comunist, a criminalităţii şi neputinţei sale a devenit fie şi măcar o primă incizie în atmosfera noastră morală dens-apăsătoare.
Se mai înalţă asupră-ne şi grămada de granit a KGB-ului care de asemenea nu ne lasă să păşim în viitor. Capcana lui este străvezie – cică tocmai acum ar fi cu deosebire folositor – pentru spionajul internaţional. Toţi văd că lucrurile stau tocmai invers. Singurul lor ţel este să existe pentru sine şi să oprime orice mişcare a poporului. Acest KGB cu istoria lui sîngeroasă şi banditească de 70 de ani nu mai are nici o îndreptăţire, nici drept de existenţă.
Pămîntul
Nu degeaba a fost dăruit pămîntul cu însuşirea minunată şi binecuvîntată de a rodi. Pierdute sînt acele comunităţi umane care nu-s capabile să folosească această însuşire.
Pămîntul conţine în sine nu numai un sens economic, ci şi unul moral. Despre aceste lucruri au scris convingător la noi Gleb Uspenski şi Dostoievski, dar nu numai ei.
Slăbirea legăturii cu pămîntul este o mare primejdie pentru caracterul unui popor. Iar actualmente sentimentul ţărănesc este atît de oropsit şi de strivit la poporul nostru, încît poate că el nici nu mai poate să renască: e tîrziu, prea tîrziu.
Felul cum se introduce azi arenda e mai mult o înşelăciune şi o batjocură, o întregă încîlceală care nu face decît să destrame orice dorinţă a omului atras de cultura pămîntului. Arendaşii rămîn într-o dezgustătoare dependenţă faţă de conducerea colhozului ori sovhozului. Se dau cel mai adesea în arendă terenurile cele mai proaste şi degradate, iar pentru ele se ia preţ mai mare, inventarul agricol costă şi el mai scump iar producţia sînt siliţi s-o vîndă mai ieftin; ba nu se dau furajele promise, ba se ridică animalele luate în îngrijire – s-au dus pe apa sîmbetei şi munca şi banii, iar “tehnica sătească” pe neaşteptate poate să rezilieze contractul. Parcela de pămînt individuală nu înseamnă libertatea ţăranului, mai este nevoie şi de piaţă liberă şi de mijloace de transport accesibile, şi de credit, şi de reparaţii tehnice, şi de materiale de construcţie.
De toate reformele ne apucăm la modul cel mai prost posibil, aşa stau lucrurile şi în această privinţă. Se compromite cauza în sine şi se răpeşte oamenilor ultima încredere în promisiunile făcute de cei ce au puterea.
Totuşi, cu toată desprinderea noastră de pămînt (şi cu neîncrederea justificată într-o conducere care a înşelat deja de atîtea ori), la luarea în arendă a pămîntului poate că oamenii nici nu mai pot fi atraşi. Pe lîngă aceasta, arendarea pămîntului probabil că nici nu suportă concurenţa economică cu proprietatea privată asupra pămîntului care garantează şi ameliorarea pe durată a solului, nu secătuirea lui, numai în acest caz putîndu-se conta ca agricultura noastră să nu fie inferioară celei apusene. Prevăzînd şi pretinzînd o activitate autonomă în toate domeniile vieţii, cum să nu o extindem tocmai asupra pămîntului? A refuza satului proprietatea privată însemnă a-l condamna definitiv.
Dar introducerea proprietăţii private trebuie făcută cu prudenţă. În timpul lui Stolîpin au existat îngrădiri severe pentru ca pămîntul să nu nimerească în mîinile speculanţilor. Astăzi pătura ţărănească a fost dezrădăcinată, a murit şi există multă şiretenie, neîngrădită de nimic, la speculanţi anonimi care şi-au făcut deja prima acumulare de capital prin relaţii economice obscure; actuala administraţie coruptă şi coruptibilă nu, este capabilă de un control riguros – sub firma de “societăţi pe acţiuni” şi organizaţii “cooperatiste” se pot întemeia veritabile latifundii pe care să se implanteze arendaşi după bunul plac (fără să mai vorbim de cumpărarea pămîntului de către cetăţeni străini). Astfel de cumpărări în nici un caz nu trebuie îngăduite. Dacă pămîntul va fi smuls de marii proprietari – viaţa celorlalţi va fi serios strîmtorată. (Iar acest lucru nu-l putem îngădui în previziunea unei apropiate suprapopulări a întregii planete, deci şi a ţării noastre).
Cumpărarea pămîntului trebuie să se facă cu avantajele unor rate extinse pe mulţi ani, a impozitelor deasemenea. Limitarea parcelelor la dimensiuni minime (pentru locul dat) – prin ea însăşi nu îngrădeşte sensul acelei munci şi al libertăţii muncii. Dimpotrivă: eforturile fiecărui gospodar se vor îndrepta nu spre amploarea proprietăţii ci spre îmbunătăţirea prelucrării, spre caracterul intensiv al cultivării. Că Oamenii noştri pot în asemenea condiţii – chiar în cele mai istovitoare îngrădiri duşmănoase din partea puterii – să facă minuni, deja a fost dovedit pe micuţele parcele din afara oraşelor sau pe lîngă vilele personale, care au hrănit ţara asuprită de un sistem îmgîmfat colhoznic.
Limitarea suprafeţelor lasă rezerve pentru vînzarea unor mici parcele şi muncitorilor, care doresc să-şi cultive grădini de zarzavat, şi orăşenilor care caută să respire. Şi această distribuire trebuie să se facă fără plată (numai de-ar cultiva acele parcele); aceleaşi suprafeţe ar putea să fie scutite de plată şi pentru cultivatorii care cumpără pămînturi. Şi pentru toţi aceştia – pămînt trebuie să se găsească.
Economia
Stolîpin spunea: au se poate crea un stat al legii fără ca mai întîi să ai un cetăţean independent; ordinea socială are prioritate faţă de orice programe politice.
Iar un cetăţean independent nu poate exista fără o proprietate particulară. Timp de 70 de ani, creierul nostru a fost otrăvit cu spaima faţă de proprietatea particulară şi faţă de munca angajată ca de necuratul – aceasta a fost o mare victorie a Ideologiei asupra esenţei noastre umane (la fel cum ne-au împlintat în minte o imagine caricaturală a economiei apusene).
Dar stăpînirea unei proprietăţi, cu moderaţie, adică fără ca această stăpînire să împileze pe alţii – intră în noţiunea de personalitate, îi dă fundament. Iar prestarea unei munci angajate cu abnegaţie şi corectitudine contra unui salariu drept este o formă de ajutor reciproc între oameni şi instalează între ei bunăvoinţă.
De ce să ne mai agăţăm de o economie centralizată, “reglată” ideologic, care a aruncat întreaga ţară în sărăcie? Numai pentru a întreţine un aparat parazitar, altminteri acestuia nemairămînîndu-i nici cea de pe urmă justificare?
Desigur, lovitura pe care o resimt milioane de oameni nepregătiţi, neobişnuiţi cu trecerea spre o economie de piaţă trebuie să fie uşurată cît se poate. Din fericire (şi nefericire!) avem în acest scop acea rezervă de multe milioane a bugetului, doar să chibzuim pe ce-i cheltuim. În curînd se împlinesc şase ani de cînd zgomotoasa “perestroikă” nici nu s-a atins măcar de mişcarea de însănătoşire în agricultură – sau în industrie. Or, această amînare înseamnă ani de suferinţă a unor oameni eliminaţi din viaţă.
Dar şi a prelua cu o grabă zănatecă un tip străin de economie care s-a constituit pe aiurea timp de secole şi în stadii consecutive este deopotrivă falimentar. Nu am cunoştinţe economice şi nici o minimă îndrăzneală de a face propuneri precise. Prin ce proceduri anume este posibilă trecerea de la întreprinderi total etatizate la unele particulare şi cooperatiste; ce condiţii financiare trebuiesc prevăzute; ce anume din avutul obştesc rămîne în mîinile statului, incluzînd transportul, flota, pădurile, apele, pămîntul, subsolul, şi în ce proporţie trebuiesc cedate administraţiei teritoriale sau locale; pe seama cărui buget se vor realiza asigurările sociale, învăţămîntul, construcţiile de locuinţe; ce legislaţii noi de muncă vor fi necesare – pentru toate aceste probleme există deja o multitudine de proiecte concrete ale economiştilor, deşi, din păcate, aceştia nu au ajuns la un consens.
În general vorbind, mi se pare limpede faptul că trebuie dată cale liberă iniţiativei private sănătoase, susţinute şi apărate toate formele de întreprinderi mici, pe baza cărora localităţile vor înflori mai repede – totuşi trebuiesc limitate cu fermitate concentrările nesăbuite de capital. Să nu se permită în nici un domeniu crearea de monopoluri sau controlul exercitat de unele întreprinderi asupra altora. Monopolizarea înseamnă primejdia scăderii calităţii ( mărfurilor; o firmă îşi poate permite, în vederea menţinerii cerinţelor pieţii, să lanseze produse cu termen de folosinţă foarte scurt. De secole mîndria firmelor şi a proprietarilor lor era tocmai durabilitatea mărfurilor, astăzi, (în Apus) avem de-a face cu un şuvoi ameninţător de modele mereu înnoite şi ţipătoate iar sănătoasa noţiune de “reparaţie” dispare. Orice lucru uşor deteriorat este obligatoriu aruncat şi se cumpără altul nou – ceea ce-i tot ce poate fi mai contrar cu sentimentul omenesc de autolimitare, constituind o veritabilă destrăbălare. La toate acestea se adaugă şi ciuma psihologică a creşterii preţurilor – în ţările dezvoltate: la o creştere a productivităţii muncii, preţurile nu scad, ci cresc! Acesta este un pîrjol economic mistuitor, nu un progres (Vechea Rusie trăia cîte un secol întreg cu preţuri neschimbate).
Nu-i permis a lăsa frîu liber presiunii proprietăţii private şi egoismului – care să ducă spre un rău social distrugător de sănătate. O legislaţie contra monopolurilor trebuie să reglementeze în oricare domeniu de producţie creşterea excesivă a impozitelor. Băncile sînt necesare ca centre operative ale vieţii financiare, dar să nu le permitem să se trasforme în nişte vegetaţii sufocante şi să devină stăpînitorii secreţi ai întregii noastre vieţi.
La fel în general apare clar şi faptul că preţul ieşirii noastre din comunism nu trebuie să fie vînzarea înrobitoare capitaliştilor străini, nici a subsolurilor noastre, nici a bogăţiilor solului, cu atît mai mult, a pădurilor. Este ideea cea mai primejdioasă: să salvezi prin capital străin ceea ce a fost distrus prin dezordinea noastră internă. El va începe să curgă la noi atunci cînd va descoperi pentru el însuşi un profit înalt. Dar capitalul străin nu trebuie ademenit la noi în condiţii avantajoase pentru el şi umilitoare pentru noi – veniţi cu orice preţ şi ne turnaţi apă în adăpătoare; astfel de tranzacţii nu mai pot fi pe urmă îndreptate, ne vom transforma într-o colonie. (Deşi în trei sferturi de veac sovietic spre ce altceva ne-am rostogolit?). Capitalul străin trebuie admis într-o albie rigidă: înviorarea economică pe care o aduce cu sine să nu se transforme într-un surplus transferabil, nici într-o jefuire a mediului nostru natural. Atunci vom reuşi şi noi să grăbim egalizarea calitativă cu ţările dezvoltate.
Încă nu sînt cu desăvîrşire uitate şi pierdute capacităţile de muncă ale poporului nostru. Am văzut cum au ieşit japonezii din prăpastie şi chiar s-au înălţat nu prin contribuţii străine, ci prin înalta moralitate a muncii lor. De îndată ce se va ridica opresiunea statului asupra fiecărei activităţi şi plata va deveni dreaptă – calitatea muncii va creşte brusc iar cei pricepuţi vor străluci pretutindeni.
Chiar dacă un astfel de nivel nu va fi atins prea repede (mărfurile noastre să aibă căutare internaţională), pentru o ţară cu dimensiunile şi bogăţiile pe care le are ţara noastră se poate ca pentru un timp să fie suficientă numai piaţa internă.
Totuşi, nici un fel de viaţă economică normală, se înţelege de la sine, nu este compatibilă cu “permisiunile” actuale înrobitoare ale miliţiei. Noi trebuie să învăţăm să stimăm (făcînd deosebirea de jefuirea prin mită a boarfelor) comerţul particular sănătos, cinstit, inteligent: el alimentează şi consolidează o societate, el ne este în primul rînd necesar. Nu mă apuc nicidecum să emit păreri în probleme financiare, bugetare sau de domeniul impozitelor. Dar este clar că pe lîngă o supraveghere riguroasă şi ecologică, precum şi prin amenzi ridicate pentru deteriorarea mediului înconjurător – trebuie să fie încurajate financiar toate eforturile de reconstrucţie a naturii şi meseriile productive tradiţionale.
Provincia
Dacă ţara noastră va deveni vreodată înfloritoare, acest lucru hotarît nu depinde de Moscova, Petrograd, Kiev, Minsk – ci de provincie. Cheia capacităţii vitale a ţării, cât şi a vitalităţii ei culturale este eliberarea provinciei de presiunea exercitată de capitale şi a capitalelor – aceşti giganţi maladivi – de împovărarea cantităţii incomensurabile şi voluminoase de funcţii care le privează de o viaţă normală. Capitalele nu şi-au păstrat nici măcar fundamentele morale care să permită preluarea renaşterii ţării, după ce provincia a fost lăsată timp de 60 de ani pradă foametei, umilinţelor şi nimicniciei.
Întreaga provincie, întregul spaţiu al Uniunii ruseşti, pe lîngă o autoconducere puternică (cu o pondere în creştere) trebuie să capete deplina libertate de a respira economic şi cultural. Patria noastră nu poate vieţui pe cont propriu decît dacă se vor întări, să spunem, patruzeci de asemenea centre de viaţă şi lumină, risipite pe toată întinderea ei – fiecare dintre ele devenind un focar de activitate economică şi culturală, de instrucţiune publică, avînd la dispoziţie biblioteci care să deservească toate domeniile, edituri – astfel ca întreaga populaţie dimprejur să beneficieze de o hrană culturală substanţială, iar tineretul acelor ţinuturi să se poată instrui la un nivel cu nimic mai prejos decît cel din capitale. Numai astfel se poate dezvolta armonios o ţară mare.
Împrejurul fiecăruia din aceste patruzeci de oraşe, mediul social va ieşi din lîncezeală şi din primitivism. Numai printr-o asemenea redistribuire a vieţii vor începe să se construiască noi drumuri, orăşele, sate şi să se refacă peste tot cele acum compromise. Acest lucru este deosebit de important pentru Marea Siberie pe care începînd de la primele cincinale, noi am maltratat-o cu orbire şi întunecare de minte, în loc să o dezvoltăm binefăcător. Şi aici, ca şi în multe altele, drumul nostru de însănătoşire porneşte de jos.
Familia şi şcoala
Deşi de neamînat sînt toate cele din care ne vine astăzi dezastrul, de primă urgenţă este punerea temeliei, celui care creşte într-un timp mai îndelungat: în toţi aceşti ani ai alergării noastre în cerc, ce se va coace în copiii noştri? De la pediatrie începînd, copilărie timpurie şi pînă la instrucţia şcolară? Dacă toate acestea nu sînt imediat remediate, nu vom avea nici un fel de viitor.
Despre situaţia – în toate privinţele nenorocită – a femeii la noi, se ştie peste tot şi toţi vorbesc deja; aici nu mai este cazul de interpretări diferite şi nimic de dovedit. Şi despre scăderea natalităţii, despre mortalitatea infantilă şi despre nou născuţii bolnăvicioşi, despre situaţia groaznică în care se află casele de naşteri, creşele şi grădiniţele.
O familie normală, la noi, a încetat deja să existe. Iar boala familiei înseamnă o stare maladivă pentru statul întreg. Familia este astăzi veriga principală de salvare a viitorului nostru. Femeia trebuie să aibă posibilitatea să se întoarcă în familie pentru creşterea copiilor; ori acest lucru este condiţionat de cîştigul bărbatului (deşi, cu şomajul care este de aşteptat în prima perioadă, acest lucru nu se va putea îndeplini prea simpu; unele familii vor fi bucuroase ca măcar femeia sâ-şi păstreze deocamdată salariul).
Şi o altă grijă la fel de imperioasă este şcoala. Cît ne-am maimuţărit cu ea timp de 70 de ani!, dar rareori ea a scos absolvenţi cu autentice cunoştinţe şi acelea doar într-o serie de domenii şi acelea posibil de căpătat numai la şcoli speciale din marile oraşe iar un Lomonosov din provincie, cu atît mai mult de la ţară, astfel ar fi imposibil să mai apară, să răzbată, căci un asemenea ins nu are cale deschisă (în primul rînd viza pe buletin).
Ridicarea, şcolii trebuie să aibă loc nu numai în capitalele de republici, ci trebuie să fie o mişcare de rezistenţă pornită de la nivelul cel mai de jos, pe toată întinderea patriei. Această sarcină nu-i cu nimic mai puţin urgentă decît toate sarcinile economice. Şcoala noastră dă de mult o învăţătură proastă şi o educaţie greşită. De neacceptat este ca sarcina dirigintelui să fie o povară suplimentară, aproape neplătită; ea trebuie recompensată prin micşorarea sarcinilor pur didactice ale dirigintelui. Iar bolboroseala ateistă trebuie întreruptă urgent.
Nu de la copii trebuie început, ci de la profesori, pe aceştia noi i-am aruncat dincolo de nivelul de lîncezeală, în mizerie. Dintre bărbaţi, cei care au putut au trecut la profesiuni mai bănoase. Ori, tocmai profesorii ar trebui să constituie elita naţiunii, cu chemare pentru profesiune, lor trebuie să li se încredinţeze totul, adică viitorul nostru. Dar, în ce institute i-am învăţat pe actualii profesori şi cu ce trăncăneală ideologică? Schimbarea, salvarea cunoştinţelor autentice, trebuie începută de la programele de învăţămînt. În viitorul apropiat trebuie să ne aşteptăm, desigur, şi la şcoli particulare, cu plată, şcoli care să ridice nivelul general al întregului învăţămînt, pentru întărirea diferitelor subiecte de studiu şi laturi ale învăţăturii. Dar şi în aceste şcoli programele nu trebuie să fie iresponsabile şi fanteziste, ele trebuie să se afle sub observaţia şi controlul organelor locale de învăţămînt.
Părăsit şi de familie şi de şcoală, tineretul nostru creşte, dacă nu în direcţia criminalităţii atunci în direcţia unei limitaţii barbare, lipsită de bun simţ a ceva ademenitor ce vine din străinătăţi. Istorica Cortină de Fier a apărat excepţional ţara noastră de tot ce este bun în Apus: de acea lipsă de timiditate cetăţenească, de stima pentru personalitatea altuia, de diversitatea activităţilor individuale, de bunăstarea generală, de mişcările de binefacere – dar acea Cortină nu ajungea pînă jos de tot şi prin crăpătura de la podea s-a scurs ca un lichid cleios murdăria destrăbălată a “popkulturii de masă“, a modelor celor mai vulgare şi a nervilor publici zdruncinaţi – şi iată, aceste reziduuri au fost înghiţite cu lăcomie de tineretul nostru năpăstuit. În Apus tineretul se tîmpeşte de sătul ce e, iar al nostru de sărac ce e, înşfacă fără să stea pe gînduri toate distracţiile apusenilor. Iar servila noastră televiziune împrăştie prin toată ţara şuvoaiele acestea necurate. (Protestul faţă de acestea este considerat la noi un conservatorism moşnegesc. Dar merită a fi amintit faptul că despre fenomene asemănătoare se aud voci îngrijorate din Israel: “Revoluţia culturală ivrită nu a fost făcută pentru ca ţara noastră să capituleze în faţa imperialismului cultural american şi a produselor lui colaterale“, “gunoi intelectual“.
Toate acestea sînt cunoscute, s-a scris despre ele nu o singură dată: că dispare bogăţia de carte a bibliotecilor noastre, că sălile de lectură sînt semi-pustii, că muzeele se află în părăsire. Tocmai ele au nevoie de ajutorul statului, foate acestea nu pot trăi din biletele de intrare, ca teatrele, cinematografele sau expoziţiile de artă. (Pe cînd sportul, avînd în vedere gloria lui mondială, n-ar trebui în nici un caz să fie finanţat de stat, ci să se întreţină din veniturile proprii; iar o dezvoltare gimnastică şi de atletism se capătă de la şcoală).
Să depindă oare totul de orînduirea statală?
Se cuvine să recunoaştem: ţara noastră a pierdut într-un mod atroce întregul secol al XX-lea; realizările mult trîmbiţate sînt o minciună. Dintr-o ţară înfloritoare am fost aruncaţi într-o semi-sălbăticie. Stăm pe ruine.
Se discută la noi astăzi cu aprindere: ce orînduire statală ni se potriveşte acum şi care nu – şi cu asta, cică, toate s-ar rezolva. Şi o altă temă: ce nou partid vehement sau ce “front” ne-ar putea conduce acum spre succes.
Numai că la ora actuală a recăpăta puteri nu înseamnă pur şi simplu a găsi cea mai comodă formă de orînduire statală şi a-i alcătui în mare grabă o constituţie perfectă, paragraful 1, paragraful 45. Trebuie să ne dovedim mai prevăzători decît bunicii şi părinţii noştri din 1917, să nu repetăm haosul revoluţiei din februarie, ca să nu devenim din nou manechine ale înşelătoarelor lozinci şi ale oratorilor furibunzi, pentru a nu ne lăsa pradă de bună voie ruşinii încă o dată.
Schimbarea decisă a conducerii necesită spirit de răspundere şi chibzuială. Nu orice plan nou ne conduce în mod obligatoriu spre bine. Incomparabilii critici ai sistemului statal pe care i-am avut în 1916, ajungînd la putere după cîteva luni în 1917, s-au dovedit a fi total nepregătiţi şi au stricat totul. Din nimic nu reiese că nou-conducătorii de stat actuali ar fi mai lucizi şi mai pespicace. De pildă, un critic care a învins ticălosul Sistem (i-a spus aşa din prudenţă) abia ales într-o muncă practică a dovedit indiferenţă faţă de patria care hrăneşte capitala. Moscova se hrăneşte, deja de 60 de ani, pe seama unei ţări flămînde, iar de la începutul anilor ’30 a consimţit să se lase cumpărată de putere şi să împartă privilegiile, cauză din care a devenit un fel de insulă a favorurilor, avînd alte condiţii materiale şi culturale decît tot restul ţării. Aceasta a fost pricina transformării psihologiei publicului moscovit cu dreptul de a-şi spune opinia şi care de decenii nu a mai exprimat adevăratele dureri ale ţării.
Iată, în clocotul mitingurilor şi al întemeierii a tot felul de partide, nu băgăm de seamă că am şi tras pe noi veşmintele bîlciului din februarie – a celor opt luni fatale din 1917. Iar alţii, dimpotrivă, observînd, exclamă cu o oarbă îmbătare: “O nouă revoluţie din Februarie!” (Pentru exactitatea coincidenţei au apărut deja şi stindardele negre ale anarhiştilor).
După perioada de canibalism care a durat trei sferturi de veac, dacă noi am plătit un preţ atît de mare, dacă aşa s-a întîmplat că am nimerit la marginea spectrului statal unde puterea are atîta forţă – nu înseamnă că acum trebuie să ne grăbim paşii în haos: anarhia este primul stadiu al pieirii, aşa ne-a învăţat anul 1917.
Statul, dacă nu sîntem ahtiaţi după revoluţii, trebuie să aibă inevitabil stabilitate, să transforme lent tradiţia. Aşadar, statutul deja creat al unei potenţiale puteri prezidenţiale va fi pentru mulţi ani util. La actuala acumulare de nefericiri ale noastre, complicată în plus cu inevitabila separare a republicilor de la periferie – este imposibil să ne apucăm simultan de rezolvarea problematicii pămîntului, alimentaţiei, locuinţelor, proprietăţii private, finanţelor, armatei – pe deasupra şi a orînduirii statale. Ceva din actuala orînduire statală va trebui acceptat deocamdată, pur şi simplu pentru că deja există.
Desigur, treptat vom reaşeza şi organismul statal. Nu trebuie începute toate deodată, ci să o pornim de la un capăt, de jos. La o conducere centrală puternică trebuie să lărgim cu răbdare şi prudent drepturile vieţii locale.
O anume formă politică va fi acceptată treptat – deşi la lipsa noastră de experienţă politică mai curînd se pare că nu va fi de la început cea mai reuşită şi mai adaptată la necesităţile specifice ale ţării noastre. Trebuie să ne căutăm drumul propriu. Acum noi ne autoconvingem că nu trebuie să căutăm nici un drum propriu, că nu avem de ce să ne batem capota trebuie să preluăm cît mai repede “cum se face în Apus“.
Numai că în Apus se face – oh, cît de diferit! Fiecare ţară îşi are tradiţiile ei. Numai noi, carevasăzică, nu trebuie nici să ascultăm nici să ne uităm la ce spuneau oamenii noştri inteligenţi încă înainte ca noi să ne fi născut.
Să spunem şi altfel: orînduirea statală este de importanţă secundară faţă de atmosfera relaţiilor sociale. Cînd există oameni plini de nobleţe, orice orînduire statală bine organizată poate fi admisă, cînd oamenii sînt înrăiţi şi meschini – de nesuportât este şi democraţia cea mai revărsată. Dacă în oamenii înşişi nu există spirit de dreptate şi onestitate, acest lucru se manifestă în orice orînduire.
Viaţa politică nu este nicidecum cel mai important aspect al existenţei omului – politica nefiind nicidecum ocupaţia preferată a majorităţii oamenilor. Cu cît viaţa politică a unei ţări are o amploare sporită – cu atît mai multe sînt pierderile vieţii sufleteşti. Politica nu trebuie să înghită forţele spirituale şi efortul creator al poporului. În afară de drepturi, omul trebuie să-şi apere şi sufletul, să şi-l elibereze pentru viaţa minţii şi a sentimentelor.
Dar noi înşine – cum sîntem?
Izvorul forţei sau neputinţei unei societăţi este nivelul spiritual al vieţii şi abia pe urmă nivelul industrial. Economia de piaţă prin ea însăşi, chiar o abundenţă generală nu poate constitui empireul omenirii. Puritatea relaţiilor sociale este mai esenţială decît nivelul abundenţei. Dacă într-o naţiune au secătuit forţele sufleteşi – nici un fel de orînduire statală, fie ea chiar cea mai desăvîrşită cu putinţă şi nici un fel de dezvoltare industrială nu o va salva de la moarte; copacul scorburos şi putred nu stă în picioare. Printre toate posibilele libertăţi – în prim plan iese oricum, libertatea de a nu avea conştiinţă – pe aceasta nu o poţi interzice, n-o poţi prevedea prin nici un fel de legi. Atmosfera curată a societăţii – aceasta nu poate fi creată prin jurisdicţie.
Distrugerea sufletelor noastre timp de trei sferturi de veac – iată cel mai groaznic lucru.
Îngrozitor este faptul că o clasă conducătoare pervertită – multimilioanele partinice şi din aparatul de stat – nu este în stare să renunţe la nici unul din privilegiile smulse cu de-a sila. Timp de decenii a trăit cu neruşinare pe seama poporului şi tot astfel vrea să meargă mai departe.
Iar dintre foştii călăi şi asupritori – cui i s-au strîmtorat măcar funcţiile? Veniturile mari şi pensiile? Pînă la moarte noi l-am iubit pe Molotov, îl mai iubim şi astăzi pe Kaganovici şi pe alţii. În Germania toţi indivizii de acest fel, chiar unii de calibru mai mic, au fost judecaţi – la noi, dimpotrivă, tocmai ei ne ameninţă astăzi cu procese, iar altora – astăzi! – li se ridică monumente, ca de pildă ticălosului cekist Berzin. Dar parcă noi sîntem în stare să condamnăm criminalii de stat? Nici măcar nu ne aşteptăm din partea lor la cea mai mică căinţă. Măcar să fi trecut aceştia printr-un proces moral public. De unde, se vede că tot aşa ne vom tîrî mai departe.
Dar în ceea ce priveşte slăvitele forţe morale ale transparenţei şi perestroicii? Din preajma acestor cuvinte la modă lipseşte cuvîntul purificare. Şi iată, în noua transparenţă s-au repezit să cuvînteze şi gurile cele mai spurcate care au slujit timp de decenii totalitarismul. Din patru trubaduri ai transparenţei de astăzi – trei sînt dintre cei care nu de mult îl linguşeau pe Brejnev. Şi care dintre ei a pronunţat cuvîntul de căinţă personală, în loc să profereze blesteme la adresa “stagnării” impersonale? Iar de la catedrele universitare propovăduiesc pînă şi astăzi toţi cei care timp de decenii au întunecat conştiinţa studenţilor. Zeci de mii de oameni instruiţi de la noi sînt murdăriţi de făţărnicie şi versatilitate – iar noi nu aşteptăm căinţă de la nimeni şi tot acest gunoi sufletesc să-l lăsăm să se tîrască după noi în viitor?
Dar îndelunga mizerie sufletească de a fi un “pomanagiu” cazon al fiilor noştri? Se va curaţi vreodată?
Dar înverşunarea generală a oamenilor unii faţă de ceilalţi? – pur şi simplu răutatea împotriva celui care nu are nici o vină. Mai poate fi de mirare explozia de criminalitate la cei care pe tot parcursul anilor tineri au avut închise căile oneste?
Vechii negustori ruşi aveau un “cuvînt de onoare de negustor” (înţelegerile se făceau şi fără contracte scrise); reprezentările creştine, diversele acte de binefacere generoase cunoscute în istorie – să ne mai aşteptăm vreodată la toate acestea de la rechinii care înoată în apele tulburi sovietice?
Germania apuseană s-a acoperit de un nor de căinţă mai înainte ca acolo să aibă loc înflorirea economică. Noi nici n-am început încă să ne căim, la noi deasupra întregii transparenţe atîrnă ghirlandele de struguri grei şi mustoşi ai minciunii. Şi ne comportăm ca şi cum n-am băga de seamă.
Strîmbă ne va fi dezvoltarea.
De dorit ar fi să putem căpăta încurajare prin posibilităţile binefăcătoare ale Bisericii. Ei bine, chiar astăzi cînd toată ţara a început să se mişte, reînvierea curajului a atins prea puţin ierarhia pravoslavnică (ori, în zilele unei sărăcii generalizate, trebuie să renunţăm la fantasmele îmbogăţirii cu care ne ademeneşte puterea). Abia atunci Biserica va ajuta la însănătoşirea socială cînd va găsi în ea puterea să se elibereze de jugul statului şi să refacă acea legătură vie cu simţămintele poporului, liantul care strălucea cu putere chiar în focul anului 1917, cînd Soborul bisericesc i-a ales pe mitropoliţii Tihon şi Veniamin. Să dea şi acum, după învăţătura lui Hristos, exemplul cutezanţei, nu numai faţă de stat, ci şi faţă de societate, cutezanţă faţă le nenorocirile arzătoare de astăzi, faţă de sine însăşi Mişcarea de înviere şi în acest caz, ca în tot restul vieţii, este aşteptată şi deja a început, de jos, de la preoţimea de rînd, de la parohii uniţi, de la credincioşii plini de abnegaţie.
Autolimitarea
Lozinca cea mai modernă astăzi, pe care o repetăm satisfăcuţi: “drepturile omului” (deşi ea are în vedere lucruri foarte diferite. Intelectualii din marile oraşe înţeleg libertatea cuvîntului, a presei, a întrunirilor şi a emigrării, dar mulţi dintre ei ar fi indignaţi şi ar cere interzicerea unor atari “drepturi” în înţelesul poporului de rînd: dreptul de avea un spaţiu locativ, de a lucra acolo unde poţi dobîndi hrana – tocmai de aceea s-au şi năpustit cu milioanele în marile oraşe).
“Drepturile omului” – foarte bine, dar cum putem noi înşine veghea ca drepturile noastre să nu se lărgească pe seama drepturilor altora? Societatea în care drepturile sînt îngrădite nu poate face faţă încercărilor. Dacă nu dorim putere impusă cu forţa – fiecare trebuie să se înfrîneze pe sine. Nici un fel de constituţie, nici un fel de lege sau de alegeri prin ele însele nu vor echilibra societatea, deoarece oamenilor le este proprie încăpăţînarea de a-şi urmări scopurile proprii. Majoritatea, dacă ar putea să se extindă şi să înşface – tocmai aşa şi procedează. (Acest lucru a şi condus la pieire toate clasele şi grupările conducătoare din istorie).
O societate stabilă se obţine nu prin egalizarea opoziţiilor, ci pe baza unei autolimitări conştiente, pe baza a tot ce sîntem totdeauna obligaţi să cedăm justiţiei morale.
Doar prin autolimitare poate să existe în continuare omenirea care se înmulţeşte şi se îndeseşte permenent. La nimic n-ar folosi îndelunga ei dezvoltare, dacă nu se pătrunde de spiritul autolimitării; libertatea de a smulge, de a se sătura o au şi animalele. Pe cînd libertatea umană include o autolimitare benevolă în folosul altora. Obligaţiile pe care le avem trebuie să prevaleze totdeauna libertatea care ni se oferă.
Numai de-am reuşi – în însuşirea spiritului autolimitării – şi ce-i mai important – de-am şti să-l transmitem copiilor noştri.
Cu deosebire are omul nevoie de autolimitare pentru echilibrul şi seninătatea sufletului său.
Şi aici există multe posibilităţi interne. De pildă, după îndelunga noastră ignoranţă apare firească foamea: aflarea adevărului, cunoaşterea a ce anume s-a întîmplat cu noi. Dar unii observă deja, alţii vor observa în curînd că pe deasupra acestui potop contemporan de informaţii, deja supralicitate şi mărunţite, sufletul ne este prădat şi aneantizat, iar atingînd o limită trebuie să renunţăm, să ne detaşăm de această invazie informaţională. În lumea contemporană apar tot mai multe ziare diverse, fiecare dintre ele tot mai umflat iar toate laolaltă se reped să te acapareze. Tot mai multe canale de televiziune emit în tot timpul zilei (iată însă că Islanda a renunţat la orice fel de emisiune televizată măcar o zi pe săptămînă); tot mai mult sunet propagandistic, comercial şi destructiv (ţara noastră este pînă astăzi istovită de o radiodifuziune răsunătoare pe tot întinsul ei) dar cum să nu apărăm dreptul urechilor noastre la linişte, dreptul ochilor noştri la o vedere interioară?
Ieşirea cumpănită din fîşia nenorocirilor noastre – pe care Rusia va putea sau nu va putea să o îndeplinească acum – este mai trudnică decît scuturarea jugului tătar; atunci nu era nimicită creasta semeaţă a poporului şi nu era vlăguită în el credinţa creştină.
În 1754, pe timpul împărătesei Elisabeta, Piotr Ivanovici Şuvalov a propus un uimitor Proiect de economisire a poporului. Un fantezist! Păi tocmai în asta constă înţelepciunea unui stat.
II. MAI DEPARTE ÎNAINTE
Despre forma statală
Nu trebuie să sperăm că după trecerea acestor timpuri tulburi se va instaura o perioadă de “calm“, cînd “ne vom aşeza şi vom judeca” cum să construim viitorul. Procesul istoric este neîntrerupt şi astfel de momente de respiraţie avantajoase nu ne sînt oferite niciodată “după aceea“, aşa cum nu i-a fost dat “să stea şi să judece” nici Adunării Constituante. Şi oricît ne-ar frige actualitatea – despre orînduirea noastră viitoare – trebuie totuşi să ne gîndim “din mers“. (Mie personal, nici vîrsta nu-mi mai asigură posiblitatea de a participa la discutarea acestor probleme). Pînă la revoluţia din 1917 poporul nostru nu avea în masă noţiuni politice iar cu ceea ce propaganda ne-a bătut la cap timp de 70 de ani nu s-a realizat decît o îndobitocire. Astăzi, cînd ne-am urnit spre dezvoltarea vieţii politice se discută deja şi formele viitoarei puteri şi este folositor, pentru a evita posibile greşeli, să precizăm conţinutul unor termeni.
Oswald Spengler arăta că în diferite culturi însuşi sensul de stat este diferit şi că nu există o formă statală stabilită drept “mai bună“, pe care ar trebui s-o împrumutăm de la o cultură mare. Iar Montesquieu: “fiecărei dimensiuni spaţiale îi corespunde o formă de guvernămînt iar transferul unei forme, fără să se ţină seama de dimensiunea acelei ţări, nu rămîne nepedepsit“.
Pentru poporul dat, cu geografia lui, cu istoria pe care a trăit-o, cu tradiţiile şi profilul psihologic respectiv trebuie stabilită o orînduire care să nu-l ducă la degradare, ci la înflorire. Structura statală trebuie să ţină cont neapărat de tradiţiile poporului respectiv. Aşa grăit-a Domnul: Opriţi-vă din drumul vostru, priviţi şi întrebaţi căile vechi, unde este drumul cel mai bun şi pe el să mergeţi (Ieremia 6, 16).
Poporul are fără îndoială dreptul la putere, dar el nu vrea puterea (setea de putere este proprie doar pentru vreo două procente), el vrea în primul rînd o ordine stabilă. Chiar şi socialistul creştin G.F.Fedotov, după experienţa anului 1917, insista ca puterea să aibă forţă şi chiar scria: ea nu trebuie să depindă de sfatul legislativ ci să dea cont acestuia abia după trecerea unui interval suficient. (Acest lucru mi se pare însă exagerat).
Dacă alegem ordinea propusă de întemeiere a instituţiilor libertăţii de jos, prin păstrarea temporară a puterii centrale cu acele trăsături formal deja existente – acest lucru înseamnă că vor trece cîţiva ani, rămînînd timp de a discuta legile sănătoase ale edificării statale.
Despre viitor putem să emitem astăzi doar presupuneri, lăsînd un spaţiu experienţei pe care o avem de parcurs care ne va sugera şi idei noi. Forma statală definitivă (dacă poate fi în general definitivată) este o chestiune de aproximaţii consecutive şi de încercări.
Platon, şi după el Aristotel, a separat şi a denumit trei aspecte posibile ale orînduirii statale. Acestea sunt, în ordine firească: monarhia sau puterea unei singure persoane; aristocraţia sau puterea celor buni ori în vederea ţelurilor celor mai bune; politeia, puterea poporului într-un stat mic – polis exercitată în folosul comun (astăzi îi spunem democraţie). Toate aceste trei forme pot fi bune, dacă ele guvernează spre binele social – toate trei comportă deformări cînd urmăresc interese particulare.
De atunci se pare că nimeni, în mod practic, nu a creat nimic ce nu se poate reduce la această schemă, doar a completat-o prin diverse forme de constituţie. Şi dacă nu trecem cu vederea lipsa totală a puterii (anarhia, puterea; oricui este mai tare asupra oricui care este mai slab) şi dacă nu cădem din nou în capcana totalitarismului, inventat în secolul al XX-lea, atunci nu s-ar putea spune că avem de făcut o alegere prea largă: cursul general al contemporaneităţii ne împinge spre alegerea democraţiei.
Dar alegînd democraţia trebuie să înţelegem cu claritate ce anume alegem şi cu ce preţ. Şi s-o alegem ca pe un mijloc, nu ca pe un scop.
Filozoful contemporan Karl Popper spunea că noi alegem democraţia nu pentru că ar abunda în binefaceri, ci pentru a evita tirania. O alegem cu conştiinţa neajunsurilor ei şi a căutărilor necesare pentru a le depăşi. Deşi, în timpurile noastre, multe ţări tinere, de îndată ce au introdus democraţia ca o formă de orînduire socială, s-au înălţat pe piedestalul unui soi de principiu universal, devenind aproape un cult.
Să încercăm să urmărim sensul exact al termenului.
Ce este şi ce nu este democraţie
Alexis de Toqueville socotea noţiunile de democraţie şi de libertate contradictorii. A fost acesta un înflăcărat partizan al libertăţii, dar nu şi al democraţiei. G.S.Mille vedea într-o democraţie neîngrădită, primejdia “tiraniei majorităţii” iar pentru individ nu-i în fond nici o deosebire dacă se supune unui singur tiran sau unui tiran multiplu.
Fedotov scria că democraţia a fost alterată de materialismul ateist din secolul al XIX-lea care a tăiat capul omenirii. Omul de stat austriac din secolul nostru, Josef Schumpter a denumit democraţia un surogat de credinţă pentru intelectualul lipsit de religie. Şi a prevenit că nu se poate examina o democraţie în afara timpului şi ţării în care funcţionează.
Filozoful S.A. Lewicki (polonez, n.n.) a propus examinarea spiritului democratic care presupune 1. libertatea persoanei 2. stat al legii, iar pe de altă parte examinarea unor trăsături secundare neobligatorii: 1. structura parlamentară 2. legea electorală universală. Aceste ultime două principii democratice nu sînt deloc evidente.
Respectul pentru personalitatea umană este un principiu mai larg decît democraţia şi tocmai acesta trebuie menţinut neapărat. Dar a respecta personalitatea umană nu este obligatoriu doar în forma de parlamentarism. Totuşi, drepturile personalităţii nu trebuie ridicate atît de sus, încît ele să prevaleze asupra drepturilor societăţii. Papa Ioan Paul II a spus (cuvîntarea din Filipine, 1981) că în cazul unui conflict între securitatea naţională şi drepturile omului prioritate trebuie acordată securităţii naţionale, adică unei entităţi de structură mai generală fără de care se dărîmă şi viaţa individualităţii.
Iar preşedintele Ronald Reagan (cuvîntarea de la Universitatea din Moscova, 1988) s-a exprimat astfel: “Democraţia nu este un mod de guvernare, cît un mod de a limita guvernul, pentru ca acesta să nu împiedice dezvoltarea în om a valorilor principale ce-i sînt conferite de familie şi credinţă.“
Astăzi la noi cuvîntul “democraţie” este cel mai la modă. Cîte feluri de interpretare, cu cîtă emfază este folosit, cîte speculaţii comportă!
Nu se simte însă că noi medităm cu adevărat asupra sensului lui exact. După experienţa anului 1917, cînd ne-am repezit de-a valma să intrăm în ceea ce se credea pe atunci că este democraţia – liderul proeminent al cadeţilor, V.A.Maklacov a recunoscut şi ne-a amintit tuturor: “Pentru o democraţie este necesară disciplina politică a poporului“.
Iar la noi această disciplină nu a existat în 1917 iar astăzi, după cît se pare, lipsa ei nu-i mai puţin vizibilă.
Universal-egal-direct-secret
Cînd în 1937, Stalin a introdus maimuţăreala “alegerilor” a fost nevoit să le dea aspectul de universal-egal-direct-secret (animal cu patru cozi), ordine care în lumea contemporană apare, neîndoielnic, ca o lege generală a naturii. Cu toate acestea, chiar după prima revoluţie franceză (constituţia din 1791) votarea nu se făcea în acest mod: au rămas restricţii şi inegalităţi în diferite circumscripţii electorale. Ideea dreptului de vot universal a învins în Franţa abia în revoluţia din 1848.
În Anglia întregului secol al XIX-lea s-au ivit luptători pentru “ordinea constituţională“, care să garanteze că nici un fel de majoritate să nu poată tiraniza minoritatea, ca în parlament să fie reprezentată întreaga diversitate de pături sociale care se bucură de stimă şi are responsabilitate faţă de ţara în care s-au format – aceasta era sarcina păstrării fundamentelor ţării. Din 1918 şi Anglia a optat pentru votul universal.
Dostoievski considera votul universal şi egal drept “cea mai stupidă invenţie a secolului al XIX-lea“. În orice caz, acest vot nu este o lege a lui Newton şi de sensurile lui ne este permis a ne îndoi. “Universal şi egal” – cînd individualităţile umane sînt inegale, cum inegale sînt şi capacităţile ori contribuţia lor la viaţa obştii, cînd există diferenţă de vîrstă, de experienţă socială, de grad de înrădăcinare în locul respectiv, în ţara respectivă?
“Secret” – de asemenea nu-i un atribut ornant, ci facilitează analfabetismul sufletesc sau răspunde, da, nevoilor fricii. Dar pe Pămînt şi astăzi există locuri unde se votează deschis.
“Direct” (adică deputaţii de diferite trepte sînt aleşi direct de la primele urne de vot) este cu precădere discutabil într-o ţară atît de vastă cum este a noastră. Îi condamnă pe alegători din start la necunoaşterea deputaţilor şi atunci superioritate numerică obţin cei care au limba mai abilă sau un sprijin mai puternic din culise.
Toate particularităţile sistemului electoral şi modalităţile de numărarea a voturilor au fost discutate în Rusia de către comisii şi comitete de partid în primăvara şi vara anului 1917, din care cauză a şi pierdut vremea Adunarea Constituantă. Dar toate partidele democratice s-au pronunţat contra alegerilor 4x-3x sau chiar 2x trepte, deoarece la asemenea alegeri se întinde un lanţ de cunoştinţe personale ale candidaţilor, reprezentanţii aleşi sînt legaţi mai strîns de locul lor de baştină, de “clopotniţa locală” – iar acest lucru ar fi lipsit toate partidele de a-şi propune candidaţii lor de la centru. Liderul cadeţUor P. N. Miliukov a insistat asupra faptului că doar alegeri directe pe mari circumscipţii “asigură alegerea unui reprezentant inteligent şi cu pregătire politică“.
Fiecăruia după cum îi este necesar.
Moduri de votare
Scopul votului universal este acela de a pune în evidenţă Voinţa Poporului: acea voinţă autentică ce va guverna la modul optim pentru popor. Există o astfel de Voinţă unică; ce reprezintă ea nimeni nu ştie. Semnificativ apare însă faptul că la sisteme diferite de numărare a voturilor voinţa aceasta apare în alt mod, uneori chiar la moduri contradictorii.
Pentru majoritatea cetăţenilor noştri nu pare acum important felul cum este alcătuit sistemul de votare, deşi tocmai el are o influenţă hotarîtoare. Rivalizează la ora actuală în lume cel puţin trei sisteme de numărare a voturilor: proporţional, majoritar şi al majorităţii absolute.
Sistemul proporţional aproape că nu se desfăşoară altfel decît pe baza listelor (se înţelege, pe partide): în fiecare circumscripţie se votează pentru cîteva locuri de deputat consecutiv (asa este şi mai comod pentru partide să facă propagandă şi să controleze); fiecare partid îşi propune lista candidaţilor săi. Prin aceasta candidatul este privat de răspunderea faţă de alegători, nu are de dat seama decît în faţa partidului; alegătorii, pe de altă parte, sînt lipsiţi de posibilitatea de a alege singuri un reprezentant în care să aibă încredere, alegînd de fapt un partid. (Se detaşează aici două subsisteme: “sistemul listelor închise” cînd alegătorul nu are posibilitatea de a schimba ordinea candidaţilor, aşa cum a fost ea hotărîtă de partide şi o astfel de modalitate se aplică la o populaţie cu instrucţie redusă; celălalt subsistem, al “listelor deschise” – cînd alegătorul poate să-şi manifeste preferinţa pentru candidaţii înscrişi pe o listă sau chiar să-şi prezinte lista proprie, ceea ce, e drept, îngreunează tehnica numărării voturilor. Există şi o a treia variantă, cînd cumscripţia se împarte în două, cu un singur nume în ambele părţi, dar oricum comisia pe circumscripţie va face numărătoarea pe partide şi conform unei proporţii locurile sînt distribuite partidelor şi nu persoanelor. În toate cazurile alegerea persoanelor revine în esenţă partidelor).
În 1917 toate partidele, de la cadeţi pînă la bolşevici, au preferat tocmai această modalitate şi în circumscripţiile cu mulţi candidaţi. Lucru încurajat convingător şi de cadetul influent I.V.Gesen: pentru partide este astfel mai comod să organizeze şi să acţioneze iar la “sistemul alegerilor unipersonale rolul conducător adesea poate scăpa din mîinile partidului“; modalitatea a fost agreată şi de binecunoscutul V.I.Ulianov-Lenin: a numit-o “una dintre cele mai înaintate modalităţi de votare” cînd nu se aleg anumite persoane, ci reprezentanţi ai partidului; se vede că nu degeaba i-a plăcut lui Lenin tocmai acest mod de votare.
Alegerile proporţionale după liste întăresc peste măsură puterea instanţelor de partid care alcătuiesc listele şi avantajează partidele mari şi bine organizate; este foarte avantajos pentru partide să-şi poată, implanta activiştii lor centrali în circumscripţii îndepărtate, acolo unde respectivii nu locuiesc şi în felul acesta să le asigure alegerea.
Asupra acestui punct, adică a nu se pretinde candidatului să trăiască în circumscripţia sa – a insistat îndeosebi congresul cadeţilor din 1917; modalitatea “dă posibilitatea comitetului central să centralizeze alegerile”. Dar şi celelalte partide au avut o poziţie asemănătoare. Cu alte cuvinte este vorba de o democraţie centralizată.
La un sistem proporţional, micile minorităţi de obicei nu au nici un fel de deputat în adunarea reprezentanţilor, se creează, multe fracţiuni parlamentare iar forţele se cheltuiesc în dispute sau acest lucru împinge partidele să se ocupe de îmbunătăţirea poziţiei prin coaliţii neprincipiale cu daune pentru programele lor – numai pentru a aduna voturi şi a obţine locuri în guvern. În lumea contemporană există exemple flagrante ale unor asemenea slăbiciuni statale şi ale unor îndelungate crize guvernamentale.
La sistemul majoritar se manifestă deopotrivă compromisuri nefireşti între partide, dar în forma unor blocuri anterioare alegerilor. În acest sistem, partidul (sau blocul) care dobîndeşte un avantaj cît de mic capătă un număr absolut de voturi, iar dacă rămîne în urmă cît de puţin pierde definitiv: chiar la 49% din voturi se poate să nu obţină nici un loc în parlament. Cînd şi circumscripţiile se stabilesc inexact se poate întîmpla chiar ca sistemul majoritar să dea cîştig de cauză minorităţii. Aşa s-a întîmplat, de ex., în Franţa, în 1883,1889, 1902: unii deputaţi învingători în alegeri obţin mai puţine voturi decît cei declaraţi nereuşiţi; în ultimele două cazuri n-au fost deloc reprezentaţi în camera deputaţilor 53% din alegători. În schimb, cu un asemenea sistem se creează un guvern stabil.
Sistemul de alegeri introdus acum la noi, de majoritate absolută (pentru care este posibil şi un al doilea tur de scrutin) respinge de asemenea partidele mici, dar dă posibilitatea să se negocieze voturile, între primul şi cel de al doilea tur de scrutin.
La acest sistem cu două partide, ca în SUA, candidaţii independenţi nu constituie un factor de decizie, alegătorul dîndu-şi votul unuia dintre cele două partide (ambele cu un aparat partinic puternic şi cu susţinători foarte bogaţi). La acest sistem nemulţumirea socială, nu dintr-odată, nu totdeauna, dar îşi găseşte o ieşire, negativă însă: să fie schimbat cu orice preţ respectivul partid de guvernămînt, fără garanţia că cel care-l înlocuieşte va fi mai bun.
Dar, în general vorbind, orice votare, la orice sistem de numărare a voturilor, nu constituie o căutarea adevărului. Totul se reduce la cifre, la ideea aritmetică simplificată, la înghiţirea minorităţii de către majoritate ori acest lucru constituie un instrument periculos: minoritatea nu este mai puţin importantă pentru societate decît majoritatea iar aceasta din urmă se poate înşela.
“Nu urma majoritatea în rău şi nu hotărî după cei mai mulţi, renunţînd la adevăr” (Facerea, 23,2).
Pe lîngă aceasta, campaniile electorale cu cifre mari de voturi şi cu alegători anonimi sînt atît de zgomotoase, ţipătoare şi adesea întovărăşite de veritabile pasiuni părtinitoare ale mijloacelor de informare în masă, încît creează o repulsie unei importante părţi a populaţiei. Televiziunea prezintă aspectul exterior al candidatului, ţinuta, particularităţile de vorbire, nu şi capacităţile lui de a deţine un rol în stat. În orice campanie de acest gen are loc o vulgarizare a ideilor statale. Pentru puterea de a reuşi în bine este nevoie de talent şi creativitate – e oare uşor de ales asemenea candidaţi printr-un vot universal desfăşurat pe spaţii enorme?
Prin el însuşi un asemenea sistem obligă la o activitate mai presus de interesele politice, ba chiar dimpotrivă: cine pleacă de la principii morale poate să piardă foarte uşor.
A.Toqueville, studiind SUA în secolul al XIX-lea a ajuns la concluzia că democraţia este un stat al mediocrităţii. (Deşi împrejurările extraordinare prin care trece o ţară pun în lumină şi personalităţi puternice).
Reprezentanţa poporului
Trecînd prin alegeri candidatul devine reprezentant al poporului. Democraţia ateniană respingea orice “reprezentanţă”, considerînd o un aspect al oligarhiei. Dar ea îşi putea permite acest lucru la dimensiunile reduse pe care le-a avut.
Dimpotrivă, Statele Generale franceze în 1789 abia constituite au introdus legea după care orice deputat este doar un membru al adunării colective care reprezintă voinţa poporului. Prin aceasta fiecare deputat era despărţit de alegătorii săi şi de responsabilitatea personală faţă de aceştia.
Cele patru Dume de stat consecutive de la noi au exprimat prea puţin adîncurile spaţiilor ruseşti, fiind exponente doar a cîtorva oraşe în care majoritatea populaţiei n-a pătruns în fond sensul acelor alegeri şi nici a acelor partide. Şi strălucitul deputat care a fost V.Maklakov a recunoscut că şi “într-o democraţie voinţa poporului este o ficţiune: în ea se iau hotărîri ale majorităţii parlamentare“. Sînt de altfel imposibile nişte decizii precise ale poporului în toate situaţiile viitoare imprevizibile. Şi nu există un impuls care să oblige pe aleşii actuali să se ridice mai presus de interesele lor electorale viitoare, mai presus de combinaţiile partinice şi să servească doar interesele patriei înţelese la modul fundamental, fie (chiar inevitabil) şi în pofida intereselor proprii sau în dauna partidului său.
Se face ceea ce este superficial, pe placul alegătorilor, deşi într-un sens mai adînc sau mai de perspectivă acţiunea respectivă ar fi spre răul acestora. Iar într-un stat atît de mare cum este al nostru posibilitatea de a-i verifica pe candidaţi este minimă şi mult mai mare-i posibilitatea de a-i folosi în rău. Nu există un mecanism prin care să fie controlaţi, ci numai posibilitatea încercării de a-i recuza la alegerile următoare; altă influenţă asupra mersului guvernării unui stat majoritatea poporului nu are. (Şi, în fond, nici la vreo altă reprezentanţă cetăţenească, comercială – deputaţii nu pot avea mai multe drepturi decît cei care le-au încredinţat mandatul pe care-l pierd dacă-l îndeplinesc neonest).
Dar şi aşa stînd lucrurile, apare paradoxul: la un sistem cînd guvernul se formează pe baza majorităţii parlamentare, membrii acestei majorităţi încetează deja să mai fie reprezentanţii independenţi ai poporului, eventual să se opună guvernului – din toate puterile îl slujesc şi-l sprijină pentru ca acesta să se menţină cu orice preţ. Cu alte cuvinte, legislatorii se supun puterii executive.
(De altfel, principiul deplinei separări a puterilor legislative, executive şi judecătoreşti este şi el atacabil: nu ar însemna acest lucru o dezmembrare a unui organism statal viu? Aceste trei puteri despărţite au nevoie de un control comun, dacă nu formal, atunci unul etic etc).
Şi încă: toate metodele de luptă preelectorală pretind anume calităţi de la un candidat, iar pentru a conduce statul cu totul alte însuşiri, care nu au nimic de a face cu primele. Este rar cazul cînd cineva posedă ambele feluri de calităţi, cele din urmă l-ar deranja în competiţia preelectorală.
Între altele, “reprezentanţa” devine un fel de profesie a omului, pe toată viaţa aproape. Se alcătuieşte o pătură de “politicieni profesionişti“, pentru care politica devine o meserie şi o sursă de venituri. Aceştia fac slalomuri în sistemul combinaţiilor parlamentare şi nu mai poate fi vorba de “voinţa poporului“…
În majoritatea parlamentelor frapează preponderenţa juriştilor şi avocaţilor, “Jurocraţia“. (Cu atît mai mult, cu cît legile există într-o atare abundenţă şi procedurile juridice sînt atît de complicate, încît omul de rînd devine incapabil să se apere în faţa legii şi la fiecare pas are nevoie de protecţia costisitoare a unui avocat).
În ce se poate transforma
Desigur, sistemul democratic dă posibilitatea observării acerbe a acţiunilor funcţionarilor. Deşi, oricît ar fi de mirare, democraţiile contemporane s-au acoperit şi ele cu bălăriile unei împovărătoare birocraţii.
Totuşi: şi în alegerile generale majoritatea este departe de a se exprima totdeauna pe sine. Elecţiunea propriu-zisă se exprimă uneori foarte palid. Într-o serie de ţări apusene, mai mult de jumătate din alegători, ba chiar pînă la două treimi, în general nu se prezintă la urnele de vot, ceea ce face ca întreaga procedură să apară fără sens. Cifra alegătorilor este adesea atît de controversată, încît o minimă prioritate se obţine numai prin adaosul provenit de la un partid mărunt şi insignifiant, de parcă tocmai el ar hotărî destinul ţării sau cursul ei de dezvoltare.
În principiu acest lucru a fost de mult prevăzut de S.L. Franck: “şi într-o democraţie stăpîneşte minoritatea“. Iar V.V. Rozanov: “Democraţia este un mijloc prin care o minoritate bine organizată conduce majoritatea neorganizată“.
Într-adevăr, o democraţie elastică şi bine exersată are putinţa de a lipsi de forţă protestele oamenilor simpli, de a le anihila ieşirea publică. Nedreptăţi se fac şi în democraţie iar ticăloşii izbutesc şi în democraţie să se strecoare de la răspundere. Aceste mijloace se pulverizează în instituţiile birocraţiei democratice şi devin de nedescoperit. Astăzi şi din partea celei mai vechi democraţii din lume, cum este cea elveţiană, se aud semnale de alarmă (Hans Staube): “hotărîrile importante se iau în locuri anonime şi necontrolabile, undeva în culise obscure, sub influenţa grupelor de presiune a lobby-ştilor“.
Şi la o egalitate juridica generală ramîne de fapt o inegalitate între bogaţi şi săraci, adică a celor mai puternici şi a celor mai slabi. (Deşi nivelul sărăciei, aşa cum este înţeles el astăzi în Apus, e cu mult mai ridicat decît ne-am putea închipui).
Specialistul nostru în drept statal B.N. Cicerin a observat în secolul al XIX-lea că din aristocraţia de toate felurile ramîne la suprafaţă şi într-un regim democratic una singură: cea financiară. Cum am putea nega faptul că în democraţie banii asigură puterea reală, că se produce o inevitabilă concentrare a puterii în mîinile oamenilor cu bani mulţi?
În anii socialismului putred s-au adunat asemenea averi şi în “economia din umbră“, înfrăţite cu aşii birocraţiei şi chiar în anii de funcţionare ai “perestroicii” s-au îmbogăţit unii, folosind încîlceala unor legi neclare iar acum se înghesuie deschis la start – cu atît deci mai importantă devine interzicerea cu stricteţe a oricărui fel de monopol pentru a nu le permite acestora accesul la putere.
De tristeţe este şi faptul că pseudo-elita intelectuală, născută din actuala competitivitate ia în derîdere caracterul absolut al noţiunilor de Bine şi Rău, îşi maschează indiferenţa faţă de ele prin “pluralismul de idei” şi de fapte.
Democraţia europeană s-a adăpat iniţial la sentimentul responsabilităţii creştine, al autodisciplinei. Totuşi, treptat, aceste fundamente se spulberă. Independenţa spirituală este oprimată, se supune dictaturii vulgarităţii, modei, intereselor de grup.
Intrăm în democraţie, nu în cea mai sănătoasă fază a ei.
Partidele
S-a ajuns astăzi la situaţia că noi nu mai concepem viaţa politică fără partide, aşa cum pe cea personală n-o cunoaştem fără familie.
Troţki, o lună înainte de răsturnarea din octombrie a declarat: “Ce este partidul? O grupare de oameni care obţin puterea pentru a avea posibilitatea de a-şi îndeplini propriul program. Partidul care nu vrea puterea este nedemn dea se numi partid“.
Desigur, partidul bolşevic este o mostră unicat. Totuşi fenomenul însuşi al partidului este foarte vechi şi de mult înţeles, încît Titus Livius încă scria: “Lupta dintre partide este fi va fi totdeauna pentru un popor o nenorocire mai mare decît războiul, foametea şi molimele sau decît altă mînie a zeilor“.
“Partid” înseamnă parte. A ne împărţi în partide înseamnă a ne diviza în părţi. Partidul ca parte a poporului – cui i se opune? Evident – restului poporului care nu l-a urmat. Fiecare partid se străduieşte înainte de toate nu în favoarea întregii naţiuni, ci pentru sine şi ai săi. Interesul naţional este eclipsat de interesele partinice: în primul rînd contează ce are nevoie partidul pentru viitoarea realegere; dacă a rezultat ceva folositor pentru stat şi popor din partea partidului adversar – atunci se convine ca acesta să nu fie susţinut. Interesele partidelor, însăşi existenţa lor – nu sînt identice cu interesele alegătorilor.
S. Krzyzanowski socotea că viciile şi chiar falimentul parlamentarismului se datorează tocmai partidelor care neagă unitatea naţiunii şi însăşi noţiunea de patrie. Lupta interpartinică înlocuieşte căutarea adevărului – ea se lasă condusă de prestigiul partidului şi de scopul smulgerii unor bucăţi de putere executivă. Vîrfurile partidelor politice se transformă inevitabil într-o oligarhie. Şi faţă de cine dau socoteală partidele în afară de propriile lor comitete? O instanţă de acest gen nu este prevăzută de nici o constituţie.
Rivalitatea partidelor denaturează voinţa poporului. Principiul partinităţii oprimă deja personalitatea şi rolul ei, orice partid fiind o simplificare şi o vulgarizare a personalităţii. Omul are vederi, concepţii, partidul are o ideologie.
Ce se poate dori în această privinţă viitoarei Uniuni ruseşti?
Nici un fel de rezolvare fundamentală a destinelor statale nu se află pe calea partinică şi nu poate fi cedată partidelor. La o proliferare a partidelor, provincia noastră va fi anihilată iar satul nostru total buimăcit. Să nu se dea posibilitatea “politicienilor profesionişti” să se erijeze în reprezentanţii naţiunii. Pentru toate cunoştinţele profesionale există un aparat de funcţionari de stat.
Orice fel de partide, ca şi orice fel de asociaţii şi uniuni au existenţă liberă, dar ele trebuie să fie deschise, înregistrate cu programele lor. (Orice uniuni secrete, dimpotrivă, sînt urmărite penal ca un complot împotriva societăţii). Dar este interzisă intervenţia partidelor în procesul de producţie, de administraţie, de învăţămînt: toate acestea sînt în afara politicii.
În orice fel de alegeri statale, partidele, ca şi diversele grupări independente au dreptul să-şi prezinte candidaţii, să facă propagandă pentru ei, dar – fără alcătuirea unor liste de partid – balotajul nu va fi al partidelor, ci al persoanelor particulare. Totuşi, candidatul ales trebuie să iasă, pe toată perioada electivă, din partidul din care face parte şi să acţioneze pe seama răspunderii personale faţă de masa alegătorilor. Puterea înseamnă o slujire sacră şi nu poate fi obiect al concurenţei dintre partide.
Drept urmare: la toate treptele reprezentării poporului, de jos în sus este interzisă formarea de grupări de partid. Iar noţiunea de “partid conducător” va înceta de la sine să mai existe.
Democraţia spaţiilor mici
Din observaţiile critice făcute mai sus cu privire la democraţia contemporană nu decurge nicidecum că viitoarei Uniuni ruseşti nu-i este necesară democraţia. Îi este foarte necesară. Dar prin deplina lipsă de pregătire a poporului nostru pentru o complicată viaţă democratică – ea trebuie să se constituie de jos, treptat cu răbdare şi soliditate, nu să se proclame pur şi simplu cu emfază şi grabă mare de sus, dintr-o dată în lung şi-n lat.
Toate neajunsurile arătate nu se referă aproape deloc la democraţia spaţiilor mici: a unor oraşe mici, comune, sate, în cuprinsul judeţelor sau raioanelor. Numai într-o asemenea cuprindere oamenii vor putea să-şi desemneze fără greş candidaţii, bine cunoscuţi de ei şi prin capacităţile practice şi după calităţile sufleteşti. În spaţiile mici nu se susţin reputaţii false, aici nu ajută elocvenţa înşelătoare, nici recomandările partidelor.
Acesta – tocmai acesta este spaţiul în care poate începe să crească, să se întărească şi să capete conştiinţă de sine noua democraţie rusă. Şi acest lucru înseamnă cea mai adevărată şi mai viabilă democraţie a noastră, deoarece ea se instaurează în localitatea noastră: atmosfera ei nu e otrăvită, la fel apa, casele, locuinţele, spitalele, creşele, şcolile, magazinele, aprovizionarea locală; va contribui cu vioiciune la creşterea iniţiativei economice neîmpilate.
Fără o autoconducere locală bine organizată nu poate exista o viaţă în care binele să fie durabil, însăşi noţiunea de “libertate civică” îşi pierde orice sens.
Democraţia spaţiilor mici este puternică prin faptul că este nemijlocită. Democraţia este cu adevărat efectivă acolo unde se constituie adunările poporului, nu adunările reprezentative. Se făceau încă la Atena şi chiar mai înainte. Astfel de adunări acţionează astăzi cu toată fermitatea în Statele Unite şi asanează viaţa locală. Am urmărit asemenea fenomene şi în Elveţia, în cantonul Appentzel. Am mai scris despre aceste lucruri, dar nu ezit să repet succint. În piaţa oraşului se adună, umăr lîngă umăr, toţi cetăţenii cu drept de vot (în stare să poarte armă, cum spunea si Aristotel). Votarea este deschisă, prin ridicarea mîinilor. Conducătorul guvernării cantonale a fost ales cu tragere de inimă, chiar cu afecţiune – dar dintre proiectele de lege propuse de el s-a votat imediat împotriva a trei dintre ele: avem încredere în tine! Condu-ne, dar fără chestiile astea!
Iar landmanul Raymond Broger a spus în discursul său programatic: iată, de mai bine de cinci sute de ani obştea noastră nu-şi schimbă în mod esenţial formele prin care se autoconduce. Sîntem convinşi că libertatea este legată de obligaţiile noastre şi de autolimitarea noastră. Nu poate exista libertate, nici a persoanei nici a statului fără disciplină şi onestitate. Poporul este judecătorul tuturor problemelor importante, dar el nu poate participa zilnic la conducerea statului. Şi de aceea în conducere este nevoie de amestecul elementelor aristocratice, chiar monarhice (acelaşi lucru îl afirma şi Aristotel). Guvernul, a continuat Broger nu trebuie să se grăbească şi să dea curs opiniilor ezitante, schimbătoare ale poporului, numai pentru a fi reales, nu trebuie să pronunţe discursuri provocatoare, ci să meargă împotriva curentului. Sarcina guvernului: să acţioneze aşa cum ar face-o majoritatea înţeleaptă a poporului, dacă ar cunoaşte totul detaliat, ori acest lucru devine tot mai puţin posibil la creşterea suprasarcinilor statale. Tocmai sistemul democratic pretinde o mînă puternică, care să poată îndrepta timona statului într-o direcţie clară.
Democraţia spaţiilor mici a existat de veacuri şi în Rusia. Aceasta a fost prin toate veacurile pacea rusească a statelor iar în alte timpuri – adunările obştei orăşeneşti, ale obştei căzăceşti. De la sfîrşitul secolului trecut a apărut şi a parcurs un drum apreciabil încă o formă – zemstva, din păcate numai în provincie, fără rădăcini în administraţia comunelor. Răsturnarea din octombrie a frînat cu silnicie zemstvele, înlocuindu-le cu sovietele, strivite de la bun început de comitetele de partid. Prin toată istoria lor, începînd cu 1918, sovietele au fost compromise: ele n-au constituit niciodată o autoconducere reală la nici un nivel. Schimbările electorale timide introduse astăzi nu pot nici ele să salveze această formă: ea nu asigură interesele locale cu influenţă asupra întregii structuri de jos în sus. Presupun că “sovietele deputaţilor” trebuie înlocuite, pas cu pas, de jos în sus, cu un sistem de zemstve.
Ocupîndu-mă într-o vreme de istoria statului prerevoluţionar rus, folosesc aici experienţa celor mai buni practicieni şi a minţii lor, îmbinînd-o cu prelucrările mele. Desigur, experienţa aceasta nu poate fi pur şi simplu transferată în ţara deşirată de astăzi, unde s-au pervertit înseşi fundamentele vieţii, dar fără această experienţă e greu de crezut că ridicarea noastră se va face pe căi sănătoase.
Am folosit aici o serie de noţiuni prerevoluţionare ruseşti, chiar şi expresiile respective, pentru a nu construi o a treia serie de termeni. Unii dintre ei vor fi transformaţi de viaţă, alţii se vor încetăţeni.
Noi sîntem total dezvăţaţi de adevărata autoconducere şi trebuie să învăţăm treptat această mişcare, începînd de la treptele inferioare. De năravurile politicienilor să ne apere Cel de Sus – dar a avea anumite obişnuinţe politice pentru mulţi cetăţeni este ceva foarte folositor.
Votarea poate să aibă loc numai pentru anumite persoane, în cadrul zemstvei locale, acestea sunt de obicei bine cunoscute de alegători. Campaniile de alegeri trebuie să fie modeste şi scurte: informaţiile cele mai operative despre programul personal al acestora, date biografice şi convingeri; la o astfel de procedură nu trebuie să se cheltuiască nici un fel de fonduri ale statului iar dintre fondurile locale – doar atît cît apreciază conducerea locală. La fel, toate amănuntele procedurale trebuie hotărîte la faţa locului, putîndu-se, de la caz la caz, deosebi foarte mult.
Obligatorii în general trebuie să fie criteriile:
Cenzura vîrstei. Ce vîrstă trebuie să atingă candidatul pentru a fi admis la decizii privind destinul poporului? În vremurile noastre tineretul nostru imatur nu capătă o educaţie solidă nici în familie, nici în şcoală, are o instrucţie superficială şi este adesea influenţabil, cedînd la cele mai iresponsabile influenţe. N-ar trebui deci ridicată limita de vârstă la 20 de ani? (După aprecierea locală sau a regiunilor pe naţionalităţi această limită poate fi diferită). Iar pentru a candida – doar de la 30 de ani? De la 28?
Cenzura domiciliului stabil. Şi alegătorii şi cu atît mai mult candidaţii trebuie să aibă rădăcini în localitatea dată, să fie strîns legaţi de interesele ei, să le înţeleagă bine; cei care au sosit de curînd sau întîmplător nu pot să-şi asume responsabilitatea judecăţilor despre acel loc. Pentru alegători, domiciliul stabil nu trebuie să aibă o durată mai mică decît trei ani, fără întreruperi esenţiale. (Fiecare localitate poate stabili şi durate mai mari). Pentru cei ce candidează – durata să nu fie mai mică de cinci ani (sau, să admitem, ultimii trei ani fără întrerupere, plus o perioadă anterioară de cinci ani trăită în acel loc).
În zemstva locală se alege un număr de legiuitori. Ei confirmă persoanele administrative care în activitatea lor au răspunderi directe faţă de puterea legiuitoare. În cătune sau sate mici poate fi un singur om. La nivel de judeţ trebuie să fie conducerea acelui judeţ care recomandă din cadrul ei şi alege dintre specialişti adunarea judeţeană de zemstva. Noii aleşi preiau puterea de la sovietele de deputaţi locale şi raionale iar aceştia sînt declaraţi retraşi. Alegerile în zemstvele locale trebuie să fie numai directe, alegerile în zemstvele judeţene – vor depinde de dimensiunile judeţului, respectiv şi de buna cunoaştere a candidaţilor.
La un teritoriu întins şi cu o mare densitate de populaţie cel mai sigur e să se organizeze alegeri în două etape: zemstvele locale vor înlocui imediat sovietele locale, lucrînd jumătate din perioadă, apoi, ajungînd oamenii să se cunoască între ei, vor stabili din rîndurile lor o anume proporţie care să facă parte din adunarea judeţeană a zemstvei pînă la sfîrşitul perioadei, cînd se vor desfăşura următoarele alegeri. (Pentru aceste jumătăţi de legislatură se prelungeşte existenţa fostelor soviete raionale şi a comitetelor executive raionale).
Pentru prima perioadă (2 ani?) să nu se aleagă organe superioare zemstvei judeţene. Cu nepriceperea noastră în ale politicii – zemstva locală şi judeţeană pe parcursul exerciţiului conducerii pot deveni adevărate şcoli practice iar în ele vor apare şi se vor forma activişti capabili şi de anverguri mai mari. Convinge în acest sens exemplul comitetului de grevă recent al “uniunii muncitorilor” care au demonstrat o aleasă conştiinţă şi un redutabil spirit de organizare.
Treptele transmiterii puterii
La spaţiul geografic vast şi în condiţiile de existenţă ale ţării noastre, alegerile generale directe ale legislatorilor în parlamentul central nu pot da rezultate bune. Doar alegeri desfăşurate în două sau trei trepte pot pune în evidenţă candidaţii deja verificaţi şi deja legaţi de locurile respective. Acestea nu vor fi alegeri ale unor necunoscuţi sau ale unor figuranţi în campaniile de alegeri, ci alegeri desfăşurate în condiţia cunoaşterii de ani îndelungaţi şi a încrederii.
La sfîrşitul primei perioade (sau a celei de a doua?) a legislaturii se fac alegeri de gradul trei: comitetul regional al zemstvei. Alegerile acestea sînt organizate de adunările judeţeniei de zemstvă (şi de adunarea oraşului – capitală de judeţ): din mediul lor bine cunoscut se recomandă o fracţiune proporţională stabilită pentru a funcţiona întreaga perioadă următoare, după aceasta, adunările se supun la rîndul lor alegerilor respective.
O zemstvă a regiunii sau ţinutului astfel alcătuită înlocuieşte imediat sovietul regional, formînd o conducere regională de zemstvă pentru activităţile executive, ea însăşi pe întreaga durată a legislaturii stabilite electoral se adună doar în sesiuni ordinare, membrii adunării trăind în perioadele dintre sesiuni în judeţele şi localităţile lor. (Cînd întregul sistem va începe să lucreze permanent, însăşi durata perioadei legislative poate fi prelungită).
Astăzi ar trebui să ţinem cont de povaţa unui activist de frunte al mişcării zemstvelor, D.N.Şipov: pentru a repara posibilele erori strecurate la alegeri, fiecare adunare are dreptul, nu prin vot, ci prin consens unanim să coopteze în componenţa ei, cam o cincime din numărul membrilor, oameni cunoscuţi şi utili din partea locului. În condiţiile previzibile, acest lucru poate deschide calea şi pentru unii activişti ai sovietelor raionale şi regionale, pe urmă şi ai Sovietului Suprem de a fi primiţi fără zguduiri prea mari în componenţa noii puteri.
Cu cît mai autoritară va fi zemstvă regiunii respective, cu atît va fi mai puternică, în mod corespunzător independenţa şi autoprotecţia republicii şi regiunilor autonome.
Nu mă apuc acum să prevăd rolul şi locul Sovietelor Supreme actuale ale Federaţiei ruse, Ucrainei şi Bielorusiei – este firesc să se presupună că la sfîrşitul următoarei legislaturi adunările de zemstvă pe regiuni să propună din interiorul lor delegaţi pentru Camera Uniunii (care să înlocuiască Sovietul Suprem al deputaţilor) iar ele însele să fie realese după acelaşi principiu de adunările judeţene.
Sistemul actual al camerelor cu puteri egale ale Sovietului Uniunii şi Sovietului Naţionalităţilor nu este nicidecum greşit conceput, dacă ar fi alcătuit fără zgomotoasa paradă actuală şi fară incorectitudini şi ticăloşii. Camera Naţionalităţilor ar putea rămîne ca Adunare a tuturor zemstvelor, în general fără schimbări – doar cu acel spaţiu de acţiune, pentru fiecare naţiune pentru ca ea însăşi să hotărască ocuparea locurilor prin modalitatea pe care o doreşte: prin alegeri generale sau mandate încredinţate după merite, pe un termen anume.
Sovietul unional existent astăzi s-a alcătuit după principii confuze şi amestecate: parţial prin votări teritoriale, parţial prin delegaţii primite de la P.C.U.S. prin organizaţiile sale. Acest lucru este de neacceptat chiar şi pentru o perioadă de tranziţie (4 ori 6 ani?) şi trebuie să ne îndreptat în vreun fel. În afară de aceasta, sistemul este greoi şi împovărat şi de Congresul deputaţilor, din care cauză activitatea legislativă se dublează şi se complică.
Construirea cu succes a sistemului zemstvelor, pînă la Adunarea generală a zemstvelor cere activitate şi dobîndire de experienţă în cadrul adunărilor judeţene şi regionale sau teritoriale pentru ca membrii acestora cunoscîndu-se bine între ei să poată recomanda delegaţi pentru forul suprem al zemstvelor (sau membri permanenţi pe toată durata legislaturii ori să cedeze locurile unui alt schimb pe o perioadă de timp) pentru care experienţa regională să se îmbine cu cea la nivelul întregii ţări şi să fie totdeauna reprezentată la modul cel mai serios. Parlamentul nu poate fi unul abstract “centralizat”) el trebuie să se alcătuiască din reprezentanţi concreţi şi de autoritate ai regionalelor, pe deasupra şi cu condiţia obligatorie ca aceşti reprezentanţi o bună parte anului să trăiască în locurile lor de baştină, altminteri pierzînd dreptul de a reprezenta acel ţinut. (Aşa se procedează şi în Statele Unite.)
Sistemul de conducere compus
Se are în vedere o îmbinare raţională a activităţii birocraţiei centralizate şi a forţelor obşteşti.
O astfel de îmbinare a existat în anumite perioade şi în statul moscovit rus: autoconducerea locală dirija nu numai treburile locale, ci şi o parte din cele generale alertatului, sub supravegherea puterii centrale.
În 1899, S.I.Witte printr-un silogism, precum că autocraţia ar fi incompatibilă cu conducerea locală lărgită, l-a convins pe Nikolai al II-lea să renunţe la lărgirea drepturilor zemstvelor (Curînd după această decizie L.Tmomirov, membru al organizaţiei Narodnaia Volea, devenit monarhist, a respins această teorie, dar nu a fost ascultat).
Birocraţia centralizată se străduieşte la modul inerţial să limiteze autoconducerea obştească. Dar această limitare îi este necesară doar birocraţiei, nicidecum poporului sau guvernului. În timpuri normale puterile locale manifestă sete de acţiune şi acestei tendinţe trebuie să i se deschidă căile cele mai largi. După cum a formulat Tihomirov: peste tot unde forţele obştii sînt în stare să susţină singure normele cetăţeneşti obligatorii, acţiunea instituţiilor guvernamentale este inutilă şi chiar dăunătoare, întrucît slăbeşte inutil capacitatea naţiunii de a fi de-sine-stătătoare. Pretutindeni unde s-a permis acţiunea directă a forţelor populare – sub forma autoconducerii locale sau a activităţii unor asociaţii obşteşti ori a unor uniuni – calea trebuie să le fie deschisă şi nemijlocită.
Pe lîngă aceasta, presiunea obştească este de neînlocuit în ceea ce priveşte controlul ce trebuie executat asupra sistemului birocratic al statului, obligind pe fiecare funcţionar să presteze servicii oneste şi pricepute.
Un astfel de sistem combinat, activitatea corelată a administraţiei guvernamentale şi a administraţiei autoconducerii locale a fost numit de A. Şipov orînduirea statală a zemstvelor. Dar acest fel deosebit de corelaţie se formează în perioada de trecere actuală care poate să nu fie prea scurtă. Pînă ce forţele obşteşti vor creşte treptat de jos, vor acumula experienţă în conducerea statului, îşi vor forma cadrele – birocraţia existentă, obişnuită cu puteri nelimitate şi necontrolabile, se vor opune şi nu va ceda cu nici un preţ privilegiile. Totuşi, de neînlăturat este şi îngrădirea acesteia de apariţia unei economii de-sine-stătătoare. În afară de aceasta, în sovietele actuale de tranziţie se manifestă deja forţe constructive ce vor ajuta la lărgirea caracterului obştesc de-sine-stătător.
Presupuneri privind puterea centrală
Puterea prezidenţială nu este astăzi inutilă, avînd în vedere întinderea ţârii noastre şi multitudinea problematicii ei. Dar toate drepturile Preşedintelui, precum şi toate situaţiile conflictuale posibile trebuie riguros prevăzute prin lege şi mai ales prin ordinea alegerilor prezidenţiale. Aceasta va căpăta autoritatea necesară abia după alegerile generale (o legislatură de 5 sau de 7 ani?). Pentru astfel de alegeri nu trebuie totuşi cheltuite energiile poporului în campaniile electorale furibunde şi pătimaşe care ţin săptămmi în şir sau chiar luni şi în care scopul principal este defăimarea adversarului. Este suficient ca Adunarea generală a zemstvelor să propună cîţiva candidaţi dintre cetăţenii născuţi în stat şi care au trăit aici în ultimii 7-10 ani. Ca rezultat al discutării lor, Adunarea generală a zemstvelor oferă tuturor candidaţilor, simultan la diverse nivele o recomandare publică şi un rezumat al opoziţiilor exprimate. După aceea, votarea generală (cu un tur sau două de scrutin, prin metoda majorităţii absolute) ar putea avea loc fără campanii încordate şi cheltuială de energie, (este raţional, fireşte, ca după modelul american să se vadă şi funcţia de vice-preşedinte: candidatura sa o stabileşte candidatul la preşedinţie şi ei sînt aleşi împreună).
Dacă în decursul legislaturii sale, Adunarea generală a zemstvelor consideră în proporţie de 3/4 pe fiecare cameră că preşedintele îşi îndeplineşte nesatisfăcător obligaţiile, ea trebuie să-şi facă public cunoscute aprecierile argumentate şi ele sînt supuse votului poporului, ca şi posibilii noi candidaţi. Dimpotrivă, dacă după epuizarea legislaturii, Adunarea generală a zemstvelor, cu majoritatea de 2/3 pe fiecare cameră continuă să susţină Preşedintele respectiv nu există cauze evidente ca să nu fie păstrat pentru următoarea legislatură, fără noi alegeri. Dacă Preşedintele decedează în a doua jumătate a legislaturii sale, vicepreşedintele îi ocupă locul pînă la sfîrşitul legislaturii, dacă decesul are loc în prima jumătate – se organizează din nou alegeri generale.
Preşedintele ţării stabileşte Consiliul de miniştri la competenţa sa, de preferat – dintre specialişti acceptaţi pe baza unor concursuri şi în calitate de funcţionari de stat; nu este de dorit ca aceştia să facă parte din camerele legislative. Miniştrii răspund atît în faţa Preşedintelui, cît şi faţă de ambele camere, dar ei nu pot fi schimbaţi. De dorit este să nu se ignore programul elaborat de Stolîpin înainte de a muri: o Academie de doi-trei ani pentru studierea funcţiilor superioare de stat pentru oamenii cei mai capabili, absolvenţi cu brio ai unor institute de învăţămînt superior, cu recomandări obşteşti sau personale motivate deschis. (Dintre ministere, Stolîpin a detaşat ministerul autoconducerii locale, pentru a-i veni în ajutor.)
Conform definiţiei juristului nostru V.V.Leontovici: “guvernul se deosebeşte de administraţie (birocraţie) prin faptul că decide noile sarcini, pe cînd administraţia le decide pe cele deja stabilite. În mod corespunzător, nivelul de calificare al miniştrilor trebuie să fie înalt; dacă guvernul cedează birocratizării, îşi pierde capacitatea de a conduce ţara. Dar întreaga muncă în aparatul administrativ nu trebuie să fie nicidecum o recompensă sau un privilegiu, să nu confere în nici un caz superioritate personală.” “Roditor este numai un guvern care nu-şi asumă nimic în afară de obligaţii” – scria M.N.Katkov. Iar după tot ce am trăit noi, orice putere ca noţiune are datorii de neplătit faţă de popor. Ca să izbutim să reparăm acum tot ce s-a dărîmat – instituţiile guvernamentale trebuie să depună mari eforturi şi este posibil ca însăşi ziua de muncă să le fie prelungită.
Noi nu putem copia Elveţia aproape în nimic; nu numai din cauza dimensiunilor ei, dar şi pentru că statul elveţian s-a creat ca o uniune de cantoane libere. Dar neîndoielnic putem prelua de la această ţară următoarele: la un anumit număr de semnături (de ordinul miilor) se introduce un proiect de lege pe care Camerele sînt obligate să-l examineze; la un alt număr mai mare (la noi ar intra în joc milioane) – devine obligatoriu plebiscitul în problema dată. Această iniţiativă legislativă a maselor conferă elasticitate vieţii statale.
În afară de asemenea plebiscite şi de rare alegeri ale preşedinţiei, nici un fel de alte alegeri nu ar mai fi necesare.
Structura consultativă
Adaug acest capitol – în nici un caz el nu vizează momentul actual – pentru că mi se pare important pentru viitorul, îndepărtat al statului nostru.
Rememorîndu-şi bogata experienţă în Dumele de Stat, V.Maklakov a subliniat: cele mai sigure succese ale democraţiei se obţin nu prin prevalenta majorităţii asupra minorităţii, ci prin acordul care se stabileşte între ele. Pentru o ţară lipsită de experienţă politică el a propus chiar să se înfiinţeze o a treia cameră în Parlament, “formată din minoritatea cu cultură şi experienţă”, crearea unei asemenea bariere ar împiedica revărsarea democraţiei, ceea ce pentru ea este mai puţin primejdios decît o putere neîngrădită a majorităţii.
Făcînd un pas mai departe în continuarea acestei idei: evident, trebuie căutată o formă mai înaltă a luării de decizii statale, decît simpla votare mecanică. A pune totul pe seama votului majoritar înseamnă a-i stabili un soi de dictatură asupra minorităţii şi asupra părerilor deosebite, tocmai cele mai preţioase atunci cînd se caută căi de dezvoltare.
Un nivel înalt al activităţii tuturor formelor de putere statală nu se poate atinge fără a se stabili un control etic asupra acestor puteri. Controlul ar putea fi realizat de o instanţă morală supremă investită cu un vot consultativ – un fel de structură în care aproape niciodată nu se apelează la votare, dar se argumentează solid opiniile pro şi contra şi acest lucru semnifică cele mai autoritare voci care pot răsuna într-un stat.
În istoria noastră există o situaţie asemănătoare: Soborul zemstvelor din Statul moscovit. Cum scria D.Sipov, atunci cînd se întruneau Soboarele zemstvelor, nu avea loc o înfruntare între Sobor şi Stat şi nu se cunoaşte vreun caz cînd împăratul să fi acţionat împotrivindu-se părerii Soborului; depărţindu-se de Sobor, şi-ar fi subminat autoritatea. Soborul este un sistem al încrederii; el presupune că unitatea morală este posibil să fie atinsă.
Unui asemenea proiect i-ar putea corespunde la modul ideal o Dumă (a Soborului? a Statului?), o adunare a conştiinţei poporului alcătuită din oameni cu autoritate, care au dat dovadă de o înaltă moralitate şi înţelepciune, adunînd o bogată experienţă de viaţă. Dar nu se întrevede nici o metodă indubitabilă de selectare a unor oameni de acest fel.
Ar putea să o înlocuiască o Dumă creată din reprezentanţi ai diferitelor pături sociale şi profesiuni, s-ar putea spune, pe caste (După Dicţionarul lui Dai, primul sens al cuvântului: oameni de aceeaşi ocupaţie şi cu aceleaşi drepturi; al doilea sens: stare materială, detaşament, castă).
Acestea sînt două principii de colaborare reciprocă, cele mai fireşti dintre toate posibile de acţiune reciprocă interumană; după teritoriul comun pe care trăiesc şi după felul ocupaţiilor lor, după direcţia activităţii lor. Avem fiecare munca noastră, specialitatea noastră şi datorită lor ocupăm un loc folositor în structura societăţii. O egalizare deplină a opiniilor oamenilor duce la o entropie condamnată la moarte. Societatea este vie tocmai datorită diferenţierii sale. Statul este purtat pe umerii acelor oameni care gândesc, muncesc şi creează tot prin ce trăieşte o ţară. Cu cît o naţiune este mai bine organizată pe grupuri sociale, cu atît mai evident apar forţele ei creatoare (L.Tihomirov).
În societatea noastră, din nou eliberată, se vor alcătui neîndoielnic şi se vor consolida cu timpul păturile ei vitale – nu în sensul unor caste private, ci al profesiunilor şi domeniilor de aplicare a muncii. Prea mult timp au condus la noi cei care nu se pricepeau şi nu înţelegeau nimic din nici o activitate. În sfîrşit orice activitate va fi condusă de cei pricepuţi. Iar în orice chestiuni sfatul cel mai bun îl pot da reprezentanţii profesiunii respective. (Păturile sociale bazate pe conlucrarea spirituală şi practică a oamenilor de aceeaşi profesiune nu trebuie confundate cu sindicatele profesionale. Aparţii în mod firesc unei caste de acest fel, fie şi numai după genul muncii tale. Sindicatul profesional este organizaţie care luptă pentru salariu sau înlesniri materiale, în care nu intră oricine şi nici nu este primit oricine).
Ca o completare a reprezentanţei de zemstvă teritorială ar putea apare şi acţiona o reprezentanţă de castă. (Şi o parte din energia irosită neproductiv în partide se va dirija spre o activitate constructivă pe caste).
Procedura alegerii (sau a numărării) deputaţilor pentru Duma Sobornicească şi-ar putea-o defini fiecare castă în parte. Ele recomandă (din castele superioare şi cîte doi) reprezentanţi, nu deputaţi politici şi nu pentru apărarea unor interese politice, ci pe cei mai experimentaţi şi mai merituoşi, cărora la încredinţează consideraţiile lor generale privind specificul activităţii castei date.
Pentru a fi mai comodă concentrarea activităţii, numărul membrilor unei astfel de Dume nu trebuie să depăşească 200-250 de persoane. (Castele pot fi mai multe, dar se poate desemna un singur reprezentant pe grupe de profesiuni înrudite).
O opinie impusă fără să se apeleze la votare nu este nicidecum un lucru nou. De pildă, printre muntenii din Caucaz s-a menţinut îndelung obiceiul de a-i “întreba pe înţelepţi“.
Orice părere, judecată sau nedumerire, motivate cu seriozitate şi adresate de mai mult de jumătate din Dumă Preşedintelui ţării, Consiliului de Miniştri, oricăreia dintre cele două camere sau puterii judecătoreşti – se dau publicităţii. Iar instanţa vizată sau acceptă opinia respectivă, sau publică în timp de două săptămîni o argumentare care respinge întîmpinarea. (În cazuri excepţionale de secret militar schimbul de opinii nu are loc public, dar membrii Dumei au dreptul şi în acest caz să primească orice informaţie necesară cu privire la activitatea prezidenţială, guvernamentală, legislativă sau judecătorească).
Tot astfel, mai mult de jumătate din Dumă poate propune un candidat la preşedenţie.
Dacă judecata Dumei Soborniceşti este acceptată fără împotrivire, ea poate pune sub interdicţie orice lege, orice acţiune a oricărei instituţii – şi acea lege sau acea acţiune trebuie dezavuată. Tot astfel se poate opune prin veto şi oricărei candidaturi la preşedenţie.
Adăugarea unei Dume Soborniceşti consultative şi de înaltă pregătire pune o marcă intelectuală şi morală pe toate aspectele puterii. Iar posibilităţile de a ameliora societatea doar prin mijloace politice scad.
“Scopul traiului în comun este acela de a stabili între oameni o ordine morală” (M.M.Speranski). “Libertatea şi legislaţia pentru a fi trainice trebuie să se sprijine pe conştiinţa interioară a poporului” (A.K.Tolstoi).
“Cetatea politică este solidă doar atunci cînd se menţine prin forţă morală” (V.O.Kliucevski).
Dreptul înseamnă un minim de cerinţe morale faţă de om, mai prejos de care omul devine primejdios pentru societate.
“În multe cazuri ceea ce apare ca drept poate fi interzis de morală, care adresează omului învăţături superioare mult mai severe” (P.I.Novgorodţev).
Principiul moral trebuie să stea mai presus de cel juridic.
Dreptatea corespunde mai întîi cu dreptul moral şi abia după aceea cu cel juridic.
Să căutăm
În această concisă lucrare nu am avut posibilitatea să vorbesc de armată, miliţie, sistem judiciar, despre multitudinea de probleme ale legislaţiei, economiei sau ale sindicatelor. Sarcina asumată a fost doar aceea de a propune cîteva opinii care nu pretind a fi definitive, ci doar premize pentru o discuţie. O construcţie inteligentă şi dreaptă a vieţii statale este o sarcină foarte grea şi un ţel care poate fi atins doar treptat, printr-o serie de apropieri şi tatonări. Acest ţel nu s-a epuizat nici pentru ţările apusene care sînt astăzi înfloritoare, şi ele trebuie privite nu cu ochi entuziasmaţi, ci larg deschişi şi lucizi – dar este cu atît mai dureros pentru noi, care începem de la o cădere catastrofală a ţării şi de la dezvăţarea oamenilor în toate.
Este peste puteri să fie construită o perspectivă cu o oarecare supleţe pentru viitor; ea ar conţine mai multe erori decît adevăruri şi este foarte greu să prinzi mersul real al evenimentelor. Pe de altă parte, nu se poate să nu încercăm deloc. La baza acestei lucrări pe care o propunem se află gîndirea multor oameni de vază ruşi din toate timpurile – şi eu sper ca îmbinarea acestor idei să poată sluji spre creşterea viitoarelor vlăstare.
Iulie 1990
Onorariul pentru această publicaţie (“Literatumaia gazeta” 18.09.90., nr.38 (5312)), Aleksandr Isaevici Soljeniţîn îl cedează în folosul victimelor Cernobîlului.
Actualizare: – După toate consultările cuvenite, Filiala Iaşi a partidului A.U.R. respinge hotărât orice fel de discuţie pe subiecte ce vizează federalizarea României, Moldova Mare sau RoExit, întrucât nu fac parte din obiectivele partidului.
Anunţam la începutul anului faptul că am devenit, începând cu luna decembrie 2021, membru al Filialei Iaşi a partidului Alianţa pentru Unirea Românilor (A.U.R.). Motivul principal al adeziunii este că doresc să ajut la promovarea politicilor publice care se revendică de la cei patru piloni: Familia, Patria, Credinţa şi Libertatea.
Lucrurile care mă îndepărtează de politica AUR ţin, pe de o parte, de constanta securistică a scenei politice post-decembriste, pe care consider acum că trebuie să o accept ca atare ca pe orice altă împrejurare de fapt, cu implicaţiile aferente în jocul politic, precum şi, pe de altă parte, de un anumit tip de stilistică în comunicarea publică, chestiune care deşi deloc una neimportantă, este subsidiară interesului meu direct ca principiile de la care se revendică partidul să fie reprezentate cu loialitate.
Nu neg nici faptul că mi-am consumat rezervele de circumspecţie în perioada în care am tot aşteptat să fiu dezamăgit de reprezentanţii partidului A.U.R.. Întrucât acest lucru nu s-a întâmplat într-un termen rezonabil, am considerat că nu se cuvine să insist în atitudinea mea de prudenţă distantă şi suspicioasă faţă de efortul acestui partid de a servi ţara, naţiunea şi credinţa ortodoxă.
Însă elementul central, decisiv, în luarea hotărârii a fost reprezentat de faptul că partidul AUR militează pentru unirea României cu Republica Moldova, pentru unirea românilor moldoveni, deziderat pentru care, iertaţi-mi patetismul, ard. Pentru acest motiv, am ales să propun filialei Iaşi un proiect propriu de realizare a unirii/proiect de re-unificare, anunţat în pagina de Năzuinţe, proiect pe care să-l supun competiţiei libere de idei din cadrul unui partid politic românesc care şi-a asumat deschis misiunea aceasta.
Aşadar, partea a treia a setului de articole despre Moldovenism, publicată acum în preajma zilei de 24 ianuarie, reprezintă o perspectivă personală asupra căii de realizare a unirii românilor moldoveni, perspectivă care se sprijină pe lecţii istorice pe care noi fie le-am uitat, fie nu am găsit răgazul necesar şi curajul să vrem să le cunoaştem. Am convingerea că ceea ce propun este viabil şi adecvat timpurilor de reflux occidental pe care le traversăm.
Textul ce urmează reprezintă un memoriu care, împreună cu studiul în două părţi al istoricului Mihai Chiper, cu care face parte integrantă, va fi înregistrat în zilele ce urmează la secretariatul Filialei Iaşi a partidului A.U.R..
Despre reclădirea Tronului Moldovei
În esenţă, propun ca Unirea cu Republica Moldova să pornească nu de la Bucureşti ci dinspre Iaşi către Chişnău, prin a)formularea, b)afirmarea şi c)promovarea unui moldovenism românesc ca proiect naţional al tuturor românilor, urmând ca Moldova din dreapta Prutului să devină principala destinaţie a investiţiilor publice româneşti, prin efortul şi sacrificiul întregii ţări şi a diasporei, iar Iaşul drept viitoare capitală culturală şi economică (şi politică?) a Moldovei reunite, în cadrul unei Românii federale.
Pentru ce adaug studiul „Valahii ne-au înşelat!”?
Ataşat prezentului memoriu se găseşte studiul istoricului Mihai Chiper – „Valahii ne-au înşelat!”, cu privire la Chestiunea compensaţiilor de care a beneficiat Iaşul după Unirea Principatelor (1859), studiu preluat în două părţi pe blogul https://theodosie.ro (partea I şi Partea a II-a), din revista Archiva Moldaviae 2018 şi 2019. Studiul tratează despre consecinţele renunţării la tronul Moldovei şi despre activitatea politică a reprezentanţilor moldoveni pentru a obţine pentru Iaşi beneficiul mutării Curţii de Casaţie şi Justiţie, iar ulterior, după ratarea definitivă a acestui obiectiv, pentru a obţine o sumă substanţială ce ar fi urmat să fie investită în proiecte de dezvoltare a Iaşului, cu titlu de compensaţie pentru pierderile de natură economică pe care Moldova le-a suferit urmare a văduvirii sale de instituţiile Domniei.
Studiul are meritul, între altele, de a ilustra modalitatea în care moldovenismul a fost dezarmat moral de Bucureşti prin acuzaţia de „separatism”, ostracizare care a produs o inhibare a patriotismului local, prin epurări şi persecuţii politice deschise şi a condus naţiunea română, în timp, la pierderea unui imens capital politic şi cultural reprezentat de tronul Moldovei Mari, capital niciodată recuperat de ideea statului unitar. Studiul este unul uşor de parcurs pentru cei pasionaţi de istorie, care au idee despre reprimarea sângeroasă a separatiştilor ieşeni, despre „legământul de la Primărie”, despre dizolvarea Consiliului Local Iaşi de către Guvern, despre consecinţele folosirii sumelor plătite (incomplet şi cu o întârziere de aproximativ patru decenii) cu titlu de compensaţie pentru pierderile economice suferite de ieşeni şi de moldoveni în urma renunţării la Domnie.
Pentru cititori, se conturează clar modelul de dezvoltare a statului centralizat care deposedează de putere periferia, prin discurs politic neloial, prin oferirea unor compensaţii materiale de natură să suplinească, să cumpere, adeziunea moldovenilor la o idee generoasă în principiul său naţional, dar falimentară în practica sa socială. După cum constată istoricul Mihai Chiper fără putinţă de tăgadă, „Dosarul aduce la lumină legăminte încălcate între moldoveni şi valahi, o nesfârşită serie de promisiuni neonorate, dezastrul economic pentru Iaşi, motive care au constituit sursele întemeiate ale nemulţumirilor (…)” Se citează în acelaşi studiu o observaţie aparţinând unui alt istoric precum că sperietoarea separatismului moldav a fost folosită necinstit, iacobin, pentru a extinde puterile regimului centralist de la Bucureşti asupra fostului principat moldav (substituind centralismul unionismului până în punctul desfiinţării totale a individualităţii politice moldoveneşti) şi pentru a înăbuşi preocupările şi interesele legitime ale regiunii şi expresia acestora.
Rolul studiului ataşat este de a evidenţia prin puterea comparaţiei factuale lecţiile istorice relevante pentru concluzia zilei, în oglindă, în anul 2022: „U.E./Europenii ne-au înşelat!”. Se va observa dureros de clar că istoria se repetă până la amănunt şi că, neînvăţând lecţiile potrivite, riscăm să condamnăm România să rămână „un oarecare târg” al Occidentului, secole de-a rândul.
De ce este acest studiu relevant? Pentru că înţelepciunea sa se aplică şi aderării la Uniunea Europenă
Pentru că observă (de la distanţă de un secol jumătate) cultura politică centralistă a Bucureştiului care s-a extins asupra ţării printr-un canon naţional construit pe etichetări sancţionatorii, problemele reale, grave, legitime ale Moldovei post-unire fiind securizate printr-un „câmp minat de stereotipuri ideologice” (M.Chiper) care înfiera orice discuţie pe această temă ca fiind disruptivă şi periculoasă pentru coeziunea naţională.
Însă, politica de acum un secol şi jumătate, care se pretindea „naţională”, „unionistă” se suprapune izbitor peste păcatele Europei şi peste reproşurile pe care naţionaliştii de astăzi, suveraniştii momentului, caută să le valorifice în contextul politicilor Uniunii Europene. Şi astăzi, eticheta de naţionalist semnifică simultan o acuzaţie implicită de separatism, anti-occidentalism, de xenofobie, izolaţionism, autarhie obtuză şi aşa mai departe.
Centralismul bucureştean este astăzi înlocuit de centralismul european, care oferă prin fondurile europene adevărate „compensaţii” care să justifice partajarea de suveranitate şi care să contribuie la îndelung aşteptata dezvoltarea economică la care ne închinăm aproape toţi. Atragerea fondurilor europene de către statul român ca principal proiect de ţară, cu sub-dezideratele sale investiţionale, se asemuieşte întru totul cu grija oarbă a ieşenilor de a obţine „cele 10 milioane lei” pentru investiţii. Aşa cum ieşenii s-au luptat pentru mutarea sediului Curţii de Justiţie la Iaşi şi românii îşi doresc astăzi să găzduiască măcar un sediu al unei instituţii europene importante. Rezultatul este acelaşi.
Şi centraliştii munteni, care au acaparat toate pârghiile de putere ale statului, considerau că nu trebuie să mai existe „munteni” şi „moldoveni” ci doar români, după cum astăzi europenii, atotputernici, ne somează să încetăm a fi bulgari, maghiari, polonezi, (nu şi în cazul francezilor sau germanilor) ci să apucăm calea progresului nivelator, care transformă identitatea naţională în „marcă protejată” bună de pus pe etichete. Ignorăm însă că prin acest proces dizolvant lichefiem pilonii identitari de susţinere comunitară, locală şi regională, structuri esenţiale de edificare a intereselorspecifice şi exclusive ale naţiunii române.
Naţiunile sănătoase sunt formate din individualităţi, din familii, din comunităţi locale, regionale, naţionale care sunt angajate în apărarea şi promovarea intereselor lor legitime.
Dar, să revenim. Mihail Kogălniceanu a rezumat într-un discurs parlamentar din 1862 (nota 39, studiu I) câteva obiective de natură economică pe care şi le propunea, în calitate de politician moldovean, a fi realizate în contul compensaţiilor. Între acestea, amenajarea necesară pentru navigabilitatea Prutului şi „grabnica construcţiune a unei căi ferate”, obiective ce, după un veac jumătate, corespund fără rest acţiunii moldovenilor de astăzi pentru autostrada A8, A7 sau A13 şi, neschimbat, pentru amenajarea necesară pentru navigabilitatea Prutului.
Banii obţinuţi de ieşeni după aproximativ patru decenii au fost irosiţi în construirea unor obiective fără impact: un abator (obiectiv cică! strategic ce urma să fie motorul de export al regiunii), în lucrări de aducţiune apă potabilă şi de canalizare, precum şi în alte amenajări importante, dar fără efect de multiplicare, similar modului în care românii proaspăt intraţi în Europa şi-au descoperit pasiunea sălilor de sport, terenurilor de fotbal în pantă şi parcurilor la margine de sat.
S-a produs o provincializare accelerată a Moldovei, Iaşul şi regiunea fiind drenată demografic de elementele sale cele mai valoroase, care s-au îndreptat spre noua capitală Bucureşti. Viziunea centralistă a pauperizat nu doar economic, cât mai ales politic şi cultural, şi a făcut acest lucru din nesiguranţă şi din lipsa de încredere în viabilitatea propriului proiect.
Din punct de vedere discursiv, ca reacţie imediată la sacrificiul de sine arătat de moldoveni, Iaşul a primit titlul de alint „leagăn al Unirii”, pentru ca nu după mult timp să fie marginalizat şi stigmatizat ca fiind „târg depravat şi plin de viciuri”, „cuib de separatişti”, „Vendeea noastră”, centrul corupţiei jidăneşti şi altele.
Revolta ieşenilor din aprilie 1866 (prin care cereau revenirea la proiectul iniţial al Unirii, cu instituţii separate şi cu capitala comună la Focşani), a fost înăbuşită în sânge de soldaţii munteni. Anterior, prim-ministrul muntean Barbu Catargiu justifica lipsa unor demersuri de dezvoltare a Iaşului prin aceea că oraşul se află „într-o margine extremă” a ţării, vădind o perspectivă deloc onorantă pentru fosta capitală a celui mai important voievod românesc din evul mediu.
Epurările frecvente ale moldovenilor din funcţiile executive ale statului şi din cele de demnitate publică au ţinut expresia politică într-o stare continuă de sub-reprezentare şi într-o imposibilitate clară de a forma o masă critică în aparatul de stat. Comparaţia cu situaţia reprezentării noastre în aparatul birocratic al instituţiilor europene este şi ea relevantă.
Cele două părţi ale studiului furnizează multiple pasaje din cuvântările politicienilor moldoveni şi putem astfel recunoaşte o atitudine extrem de apropiată de cea a suveraniştilor zilelor noastre, de asemenea interesaţi să fie îndreptate deficienţele locale provocate de centralismul european. Studiul ataşat prezentului memoriu se face prilejul unor numeroase lecţii utile pentru noi, cei de astăzi, motiv pentru care vă îndemn să îl parcurgeţi, păstrând lentila propusă mai sus, substituind pe „valahii” din timpul Unirii de la 1859 cu „europenii” din 2022, doritori să construiască „Statele Unite ale Europei”.
Unde au greşit moldoveniştii regionalişti?
Se desprinde limpede ideea atitudinii reactive faţă de politica centralistă, lipsită de elementul politic spiritual, moldovenii neavând iniţiativa şi curajul de a se lupta cu adevărat pentru interesele regiunii, pentru a-şi enunţa cu adevărat aceste interese specifice şi exclusive (atât în plan economic, dar şi în cel politic şi cultural), altfel decât prin dezideratul unor simple înlesniri materiale. Aparent, promisiunea compensaţiilor constând într-o sumă substanţială (de „un milion de lei pe an, timp de 10 ani”) a reprezentat o nadă suficient de ispititoare pentru ca intelectualitatea moldoveană să-şi abandoneze grija şi răspunderile directe faţă de locul de baştină, devenit din fala naţiunii române un „târg depravat”. Elita Moldovei a dat totul pentru ideea Unirii şi a plătit amarnic pentru asta.
Într-un veritabil proces de făţărie virtuoasă, mulţi moldoveni s-au mulţumit cu ascendentul moral produs de victimizare (noi suntem sinceri şi principiali pentru unire, în vreme ce muntenii şi oltenii îşi calcă legământul), ascunzându-se sub umbrela principiului unionist pentru a-şi justifica abandonarea Iaşului în colbul „marginilor extreme” ale ţării. Cei care au păstrat steagul ridicat au făcut-o sub aspectul intereselor financiare de a primi compensaţiile promise sau sub aspectul funcţionării într-o logică regionalistă, revanşardă.
Deşi cele mai multe dintre temerile moldovenilor s-au adeverit şi rămân dureroase chiar şi în aceste vremuri, putem bănui că le-a lipsit cunoaşterea şi simţul de prevedere necesar să împiedice decăderea Iaşului de la statutul de capitală a celui mai important voievodat/principat românesc din istorie, a celui mai consistent rezervor de geniu şi de intelectualitate al naţiunii române.
Acest capital, pe care l-am circumscris termenului de Tron al Moldovei, cu semnificaţia de Domnie a Românilor Moldoveni, a fost abandonat în negura vremurilor ca fiind o idee anacronică, similar modului în care se încearcă astăzi a se renunţa la ideea independenţei şi suveranităţii naţionale în favoarea statului federal european.
Unde greşesc suveraniştii români de astăzi?
Asemenea moldovenilor de atunci, suveraniştii români de astăzi se blochează într-o abordare fără orizont de creştere, chiar dacă ideea părăsirii Uniunii Europene sporeşte în notorietate. Însă la fel s-a întâmplat şi în Moldova din trecut, acolo unde discursul „regionalist” şi subiectul „compensaţiilor” a consumat energia publică pentru patru decenii şi chiar şi după Unirea din 1918.
Manualul de istorie ne vorbeşte astăzi despre înfruntarea dintre liberali şi conservatori ca fiind definitorie pentru dezvoltarea statului român, deşi formal Partidul Naţional Liberal s-a constituit la 1875 iar cel Conservator la 1880. De esenţa vieţii publice din acele vremuri a fost tensiunea între centralişti şi regionaliştii moldoveni, ajungându-se chiar şi la marea vărsare de sânge de la Iaşi din 1866 sau la dizolvarea Consiliului Local Iaşi de către Guvern.
Prin urmare, notorietatea temei şi chiar ţinerea prim-planului agendei publice nu reprezintă o victorie sau o asigurare a unui progres notabil pentru România sub aspectul suveranismului. Moldovenii au căpătat aproximativ 6,5 milioane lei, într-un final, bani care s-au topit în mersul serviciilor publice într-un simplu municipiu, decuplat de importanţa sa pentru naţiunea română, sacrificat pe altarul statului unitar ale cărui promisiuni de propăşire nu s-au împlinit nici după un veac şi jumătate, chiar dimpotrivă.
Este plauzibil ca fondurile europene de tot felul să se consume în proiecte precum o autostradă sau alta, dar fără niciun impact asupra naţiunii române la scară istorică. Pe de altă parte, ceea ce sacrificăm astăzi sub aspectul suveranităţii şi al achiesării la dublul limbaj european, este cert că strâmbă sufletul românesc şi o poate face în veac.
Centralismul, în forma sa iacobină, a şters cu buretele o componentă identitară majoră a românilor moldoveni similar felului în care filo-europenii de astăzi forţează dispariţia elementelor etnoidentitare naţionale, ce se vor menţinute sub forma unor naive afinităţi folclorice.
Simpla împotrivire exercitată sub forma unei rezistenţe îndărătnice şi bombănitoare faţă de progresul ideii „federalismului european” nu va fi suficientă, astfel cum putem învăţa din istorie. Modelele de suveranism de la care ne inspirăm astăzi sunt Ungaria şi Polonia, ţări care sunt animate de un puternic proiect naţional, chestiune care fie lipseşte românilor, fie este formulat în şabloane neviabile (de pildă, unirea cu Republica Moldova în cadrul U.E.). România trebuie să iasă din Uniunea Europenă pentru motivele corecte, altfel riscă să irosească şi jertfa de până acum, adăugând durere peste vătămare, aşa cum a fost istoria Moldovei de la Petru Rareş încoace.
Un altfel de RoExit! Moldova Mare!
Penser contre c’est penser comme! A gândi împotriva Uniunii Europene îi confirmă poziţia şi ascendentul, produce înlănţuire emoţională şi ne plasează într-o zonă de minoritate politică, previzibilă şi uşor gestionabilă în cadrul procesului european de disoluţie identitară.
În acest context, ideea românească trebuie transpusă nu într-un proiect „Anti-orice” ci într-unul constructiv, pozitiv, de altă natură. RoExitul trebuie să devină un efect natural al împlinirii unui obiectiv superior aparţinând în chip firesc naţiunii române şi, după mintea mea, acest proiect, mai mult decât oricare altul, trebuie să fie recuperarea ideii de moldovenism românesc, de reclădire a Tronului Moldovei. Nu formulez un apel pentru monarhie, deşi nici nu o exclud, cât propun să cugetăm la modalitatea în care naţiunea română poate reconstrui partea românească de Moldovă astfel încât să constituie nucleul politic, economic şi cultural pentru reunificarea teritoriilor moldoveneşti într-o casă şi un cămin autentic pentru românii, ruşii şi ucrainienii ce trăiesc pe aceste meleaguri.
Capitalele istorice ale Moldovei se regăsesc pe teritoriul nostru, însă acest lucru nu este suficient pentru reunificare, de vreme ce statul român îşi conservă ideea centralismului în toate componentele sale vătămătoare, continuând politica de stigmatizare necinstită şi de eschivă neloială de la răspunderea sa faţă de identitatea regională şi patriotismul local, chiar şi când sunt exprimate sub forma regionalismului şi principiului subsidiarităţii de factură europeană.
Avem nevoie ca Moldova mare să fie reconstituită de la cele mai de bază elemente ale sale, proces în care nu putem să nu luăm seama la priceperea birocratic-administrativă a Uniunii Europene, la principiile bunei-guvernanţe, la managementul politicilor publice. Experienţa noastră europeană reprezintă în acest context un atu, precum este şi centralismul statului unitar, fiind vorba despre experienţe şi greşeli pline de învăţăminte pentru cei ce-şi doresc să construiască ceva durabil.
De care pericole ne fereşte centralismul?
Teoretic, de dezbinare, produsă sau indusă. Statele slabe nu pot fi federaţii pentru că se pot rupe la primul şoc. Se presupune că un stat unitar este mai rezistent întrucât structura sa de putere se manifestă vertical, într-un cadru lipsit de concurenţă şi paralelism instituţional, păstrându-şi o singură sursă de legitimitate. Centralismul are însă şi un preţ, care a devenit vădit odată cu pandemia şi cu lipsa cronică de încredere (pe bună dreptate!) în stat şi în instituţiile sale, criză de încredere care nu mai poate fi depăşită prin resurse proprii. Este preţul desconsiderării palierului local şi regional al vieţii sociale, locul unde trebuie să se producă diferenţele ce aduc plus valoare în cadrul aceluiaşi neam. Centralismul politic şi administrativ adoptat de România, în scopul cumulării tuturor pârghiilor de putere de către politicianul bucureştean, se asemuieşte dorinţei părinţilor ca fiii lor să arate la fel, să se comporte la fel şi să reacţioneze mereu la fel, fiind ţinuţi strânşi laolaltă doar de autoritatea părintească. Dar de îndată ce autoritatea părintească dispare, unitatea fraţilor se stinge, pentru că nu se susţine de amintiri comune, de experienţe împărtăşite, de greşeli, de iertare, de îngăduinţă.
Oricine are o minimă înţelegere politică şi de natură sociologică poate pricepe că încrederea în statul român, astfel cum se prezintă astăzi, nu se mai poate reclădi nicicum: nici pe calea îmbunătăţirii serviciilor publice, nici a creşterii ofertei politice, nici a schimbării culturii organizaţionale şi nici măcar printr-o reformă constituţională, chiar şi dacă oricare dintre aceste obiective ar fi cu adevărat la îndemână. Încrederea în statul român nu se poate reclădi nici chiar dacă ar apărea o ameninţare din exterior, nici chiar dacă ar fi una militară.
Cinismul nihilist şi abandonarea statului român de către cetăţenii săi pot/vor compromite orice iniţiativă, orice demers colectiv. „Cuminţenia Pământului” şi „România Educată” sunt doar două iniţiative care probează eşecul cauzat de abandonarea statului, chiar şi în circumstanţe care, în teorie, ar fi garantat un oarecare grad de succes. În România de azi, un procentaj crescut sau aşa-zis „confortabil” este marca absolută a izolării. Să fii votat cu 80% reprezintă moarte civică şi politică sigură, lucru care poate fi explicat doar prin climatul de abandon colectiv faţă de puterea oficială.
Statul unitar promite coeziune naţională. Însă o face nu prin aducerea păcii sociale, ci prin slăbănogirea simţului comunitar local, regional şi, pe cale de consecinţă, naţional.
Într-un asemenea climat, proiectul reclădirii Tronului Moldovei, asumat deschis (doar!) de acei români care ard pentru ideea reunificării, poate constitui un nou început pentru naţiunea română.
Ce tipuri de moldovenism cunoaştem astăzi?
În Republica Moldova avem de-a face cu un moldovenism prorus, care continuă în anumite formule actualizate teoria sovietică a moldovenismului ca element distinct de românism. De partea cealaltă, regăsim pe de o parte românismul unionist formulat cu ajutorul Bucureştiului şi, pe de alta, moldovenismul statalist-proeuropean, aflat acum la putere la Chişnău.
Cele trei categorii sunt blocate într-o încleştare care nu are capacitatea de a produce suflul sufletesc necesar pentru un eveniment istoric precum reunificarea, nici dacă unionismul ar obţine marja electorală necesară. Cei care urmăresc scena politică din Basarabia pot constata cu uşurinţă faptul că cele trei facţiuni ale societăţii evoluează în paralel într-un joc de contrabalansare menit să împiedice realizarea obiectivului celeilalte facţiuni.
Faţă de aceaste împrejurări, poate fi util un moldovenism românesc care să reia şi să valorifice capitalul istoric al regiunii noastre, moldovenism care să fie orientat spre slujirea celorlalte bucăţi de Moldovă, aflate în afara hotarelor. Acest lucru presupune un reviriment cultural moldav, de reconectare la lumea rusă, la limba rusă, presupune cunoaşterea civilizaţiei ucrainiene, astfel cum se prezintă aceasta astăzi. Toate acestea, cu scopul de a produce de partea dreaptă a Prutului liantul care să lege laolaltă diferitele etnii ce compun astăzi populaţia Moldovei Mari.
În lipsa unui moldovenism românesc de masă, care să cunoască îndeaproape evoluţiile lumilor rusă şi ucrainiene, este plauzibil că vom repeta greşelile din trecut, din interbelic, când am făcut unirea dar nu am avut răgazul de a realiza şi înfrăţirea.
Moldovenismul inspirat de Învăţăturile Sfântului Neagoe Basarab
Dacă uniri şi federaţii apar des în viaţa popoarelor, înfrăţirile sunt rare. România este dată ca exemplu de bună convieţuire între minorităţile etnice, dar este discutabil dacă aceeaşi situaţie se va menţine atunci când s-ar alipi Moldovei teritoriile care lipsesc. În orişice caz, între maghiari şi români relaţiile sunt mult mai dificile decât par, pacea fiind dată de „răbdarea, răbdarea şi îndelunga răbdare” a românilor. Este puţin probabil ca un model similar de comportament să fie viabil în cazul Moldovei. Moldova Mare ar avea însă avantajul ortodoxiei, care să funcţioneze nu doar ca liant cultural ci ca mijloc asumat pentru înfrăţire.
Când spun înfrăţire, mă refer la înfrăţirea dintre români, ruşi, ucrainieni şi găgăuzii ce trăiesc pe aceste meleaguri. Iar când proclam ortodoxia ca teren comun pentru această înfăptuire, am în vedere nu doar ritualul religios cât mai ales duhul care animă viaţa socială, civismul ortodox. Moldovenismul românesc asumat deschis ca proiect de ţară ar avea o funcţie de banc de încercare (sandbox), prezentându-se ca o ofertă celor ce cred în buna înţelegere între popoare, ca rod al înduhovnicirii.
Tradiţional, Moldova este reprezentată de statura istorică a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, personalitatea cea mai ilustră şi glorioasă, revendicată de toate cele trei facţiuni concurente în Republica Moldova. Dar Ştefan cel Mare şi Sfânt nu reprezintă modelul de sfinţenie util edificării Moldovei Mari, cât îndrăznesc să cred că este Sfântul Voievod Neagoe Basarab.
Ce are în plus Sfântul Voievod Neagoe Basarab?
„Învăţăturile…” nu trebuie înţelese ca document programatic, care să stea la baza unei doctrine politice, ci ca scrisoare şi îndemn personal. Din Învăţături nu derivă o ideologie, un model uman abstract de sfinţenie, de politică militară glorioasă (deşi nu lipseşte!) cât o veritabilă învăţătură de credinţă comunicată fiului şi urmaşilor. Sfântul Voievod Neagoe Basarab ne spune că fiecare persoană pe care o întâlnim ne este prilej de mântuire şi îndatorire de sfinţire. Discursul teologic a strâmbat oarecum semnificaţia expresiei „prilej de mântuire”, tratând-o cu o uşurinţă nepermisă înrucât e în natura prilejului să tot răsară.
Pentru Sfântul Voievod Neagoe Basarab, omul trimis de Dumnezeu în cale reprezintă o nouă treaptă de care nu se poate lipsi în urcuşul duhovnicesc, motiv pentru care Sfântul Voievod, ca nimeni altul, învaţă ca Voievodul să se coboare de fiecare dată la sufletul slujitorului său, să nu treacă mai departe până ce starea aceluia nu-l va odihni. Sfântul Voievod Neagoe Basarab nu emite prescripţii de comportament duhovnicesc, ci cere urmaşilor săi să trateze pe fiecare suflet în parte ca pe o răspundere duhovnicească particulară. În acest context, al vieţuirii duhovniceşti de zi cu zi alături de Sfântul Voievod, doi mari boieri de la curtea domnitorului „se lepădară de lume și să dœderă vieții călugărești”.
Pentru ca acest lucru să se întâmple, e necesar să nu tratăm cu uşurinţă pe aproapele, ci din aproape în aproape, citit „om cu om” să se clădească Moldova Mare, indiferent de limba vorbită şi de etnie. Despre aceste lucruri, voi aduce completări într-un articol separat.
Totuşi, ce ne facem cu ruşii?
Rusia este, din câte îmi dau seama, cea mai covârşitoare prezenţă naţională în conştiinţa românilor. Nici americanii, nici europenii, nici vreo altă naţiune anume nu este atât de lesne invocată în discuţii şi polemici, indiferent de subiect. E limpede că pentru orice de vină sunt şi au fost ruşii. Tot ruşii urmează să ne facă rău, direct sau indirect. Această particularitate ar trebui să dea de gândit, dacă ne-am ocupa cu această îndeletnicire a gânditului.
Din păcate, Rusia va rămâne marea noastră piatră de poticnire în reclădirea Moldovei iar acest lucru se întâmplă pentru că ni se pare că ascendentul nostru moral este unul zdrobitor. De oricare capăt am apuca relaţiile româno-ruse, dreptatea este în aşa mare măsură de partea românilor, suferinţa provocată de ruşi atât de cuprinzătoare, continuă, nedreaptă şi de gratuită, încât ni se pare imposibil a găsi altă cale decât ura, dispreţul şi depărtarea.
Rusofobia noastră este într-atât de îndreptăţită şi de întemeiată încât, moralmente vorbind, rusofobia reprezintă principalul tezaur moral al societăţii româneşti de astăzi. Orice dosar istoric, mai vechi ori mai nou, dovedeşte faptul că răul produs de Rusia este fără egal. Iar dacă rusofobia este un tezaur, este lesne de priceput că nimeni nu poate renunţa la o asemenea comoară de îndreptăţire morală.
Refluxul occidental s-ar putea să producă o debalansare, în sensul că pentru unii dintre români valoarea tezaurului s-ar putea să conteze mai puţin în raport de oportunităţile ce se vor deschide odată cu reafirmarea puterii ruseşti pe aceste plaiuri. Aşa cum regimul afgan a sucombat de îndată ce americanii au părăsit ţara, mulţi rusofobi de astăzi par că-şi pregătesc terenul pentru un „reviriment cultural” de polaritate inversă.
Însă acest tip de pendulare, pe care societatea românească l-a mai cunoscut după al doilea război mondial, nu este nici sănătos şi nici de folos.
Moldovenismul românesc poate produce un tip de relaţii româno-ruse care să reprezinte o sămânţă şi o promisiune pentru altă substanţă istorică, una care să ajute la reclădirea Moldovei Mari. Pentru aceasta trebuie să începem a ne ruga pentru duşmani, pentru toţi ruşii, şi popor şi conducători, trebuie să avem curajul să renunţăm la tezaurul rusofobiei. Eu unul, îndrăznesc să dau mărturie că acest cufăr, frumos la arătare, mare şi împodobit cu nestemate, e plin de balauri. Lentila magică prin care am văzut înăuntrul cufărului este Alexandr Soljeniţîn, un titan şi director moral pe care l-aş propune ca figură centrală pentru moldovenismul nostru conciliant.
Care este riscul nostru imediat?
Riscul este ca Moldova Mare să se facă fără români, prin extensiunea moldovenismului sovietic actualizat, altoit cu românismul celor care redescoperă confortul laxismului moral, cu ruşii vecini la Nistru, Prut sau Dunăre. Prea mulţi dintre vecinii noştri au interesul geopolitic şi geoeconomic al apariţiei Moldovei Mari, iar acest interes poate fi ponderat printr-o investiţie substanţială a poporului român în această idee, care trebuie să îi aparţină mai întâi lui, cum este şi firesc.
Un proiect federativ presupune o înţelepciune pe care politicienii români nu au ştiut să o dovedească până în prezent, presupune un obiectiv de putere regională şi o afirmare specifică în plan internaţional. Obiectivul României de a investi substanţial, material şi moral, în edificarea Moldovei Mari ne-ar ridica la un cu totul alt nivel al năzuinţelor colective, fără să repetăm greşelile regionaliştilor moldoveni de acum un veac, căutând ideea RoExit doar ca să fim şi noi în rând cu lumea eurosceptică.
RoExitul se va produce în mod firesc dacă vom reclădi Moldova Mare, fără să fie nevoie să constatăm că: „Europa ne-a înşelat!”
Riscul nostru imediat este să considerăm Moldova Mare un proiect al moldovenilor, al unora care nu se simt români, care trădează cauza statului unitar şi colaborează cu duşmanii vădiţi ai ţării noastre şi ai aliaţilor noştri. Din păcate, dacă românii nu vor dori să reclădească Moldova Mare, i-o vor construi-o alţii, dar pe spezele sale.
De unde să începem proiectul Moldovei Mari?
România se străduie să încheie cu Republica Moldova un nou Acord de asistenţă tehnică şi financiară, demers care nu este bine primit de fraţii basarabeni din cauza atitudinii de grof pe care Bucureştiul doreşte să o manifeste în continuare, similar modului în care granturile norvegiene/germane au orientat activitatea ONG-urilor din România. Acordul va fi probabil încheiat, în cele din urmă, situaţia Republicii Moldova fiind una cu adevărat dificilă.
Însă, fondurile nerambursabile puse la dispoziţie Republicii Moldova, ori altele anume constituite, ar putea finanţa proiecte derulate şi în dreapta Prutului, pentru exact aceleaşi argumente de oportunitate. Este limpede că Partea românească a Moldovei are nevoie de o infrastructură materială şi socială rezonabil de bine constituită pentru a putea reprezenta contraponderea românească într-un eventual proiect rusesc de construire a Moldovei Mari.
Chiar dacă aparent vorbim despre o investiţie care, în cel mai negru scenariu, ar ieşi (parţial) de sub controlul statului român, s-ar produce un capital cultural care dăinuie mult după ce se vor risipi construcţiile edilitare menite să sprijine acest proiect.
Proiectul Moldovei Mari începe cu punerea sistematică în discuţie a sugestiei, mai întâi într-un cadru specializat, cel din interiorul unui partid politic.
În perspectiva zilei de 24 ianuarie când sărbătorim „Unirea Principatelor” consider potrivită publicarea unui set de trei articole pe tema moldovenismului. Primele două articole reprezintă părţile unui studiu istoric despre împrejurările politice, economice, culturale şi sociale din Moldova în deceniile ce au urmat acestui eveniment.
Studiul publicat în volumul Archiva Moldaviae are meritul, între altele, de a ilustra modalitatea în care moldovenismul a fost dezarmat moral de Bucureşti prin acuzaţia de „separatism”, ostracizare care a produs o inhibare a patriotismului local prin epurări şi persecuţii politice deschise şi a condus naţiunea română, în timp, la pierderea unui imens capital politic şi cultural reprezentat de tronul Moldovei Mari, capital niciodată recuperat de ideea statului unitar. Studiul este unul uşor de parcurs pentru cei pasionaţi de istorie, care au idee despre reprimarea sângeroasă a separatiştilor ieşeni, despre „legământul de la Primărie” sau despre dizolvarea Consiliului local Iaşi de către Guvern, dar rămâne o lectură specializată şi inaccesibilă celor străini de aceste chestiuni.
Am scris în mod repetat pe acest blog faptul că suntem datori să configurăm un moldovenism românesc consistent, întemeiat pe baze istorice, care să deschidă perspectivele reunificării teritoriilor moldoveneşti şi integrarea acestora în forme de organizare statală românească, proiectate să funcţioneze federativ. Consider că atât moldovenismul sovietic cât şi cel european sunt dăunătoare intereselor naţiunii române şi că suntem prizonierii unor formule explicative ficţionale, complet nerealiste, despre modalitatea în care am putea obţine reunificarea naţiunii şi teritoriilor istorice.
„Valahii ne-au înşelat”. Chestiunea compensaţiilor laşului în acţiunea politică moldovenească după unire (1862-1874) (II)
În intervalul 1866-1874, promisiunea compensaţiilor acordate Iaşului de Constituantă traversase etape succesive de amânări. A fost perioada configurării unui discurs regionalist printre politicienii moldoveni şi evidenţierea problemelor de funcţionare a unirii şi a carenţelor induse de centralism. Odată cu constituirea unui discurs despre „Moldova sacrificată” pe altarul unirii şi apoi uitată, în rândul foştilor unionişti şi separatişti se produceau o serie de mutaţii şi regrupări politice elocvente. Mulţi dintre ei se regăseau aproape natural într-o formă de contestare a centrului, vizibilă în acţiunile şi voturile parlamentare în aspectele ce ţineau de interesele moldoveneşti.
Legea promulgată la 31 decembrie 18741, asupra întrebuinţării celor 10 milioane de lei votate de Constituantă pentru oraşul Iaşi în şedinţa din 29 iunie 1866, prevedea în mod expres alocarea sumei de bani. Era un fond inalienabil, pentru lucrări de salubritate publică (canalizarea apelor Bahluiului şi Calcainei) şi alte îmbunătăţiri edilitare, precum un institut comercial şi un muzeu industrial, cât şi pentru construirea unei cazărmi în Copou. Nu fondul în sine putea fi folosit, ci dobânda, ceea ce reducea foarte mult suma efectivă aflată la dispoziţia Primăriei Iaşi. Oricum, legea rămânea inaplicabilă, întrucât guvernul Lascăr Catargiu nu a mai fixat procedurile financiare de constituire a fondului, ceea ce nu a împiedicat autorităţile ieşene să considere statul dator oraşului potrivit legii din 1866. Astfel, într-o dare de seamă pe anul 1877, mai exact ,,Răfuirea datoriilor statului către comună”, primarul Scarlat Pastia includea suma de 3 milioane de lei – „cuveniţi comunei pe anii 1870, 1871, 1872 [corect ar fi 1875, 1876, 1877 – n.n., M.C.] după votul Constituantei din 1866, reînnoit prin mai multe voturi posterioare ale camerelor legiuitoare de a se înscrie în bugetul statului”2.
Era o formă de a menţine în atenţie compensaţiile şi de a pune presiune pe guvernul de la Bucureşti. În acest scop, la scurt timp după votul legii în Senat (26 ianuarie 1874), în 19 februarie 1874 Consiliul comunal dezbătea noua formulă a compensaţiilor, autorizându-l pe primarul Nicolae Gane să obţină o învoială cu Guvernul. Dorinţa autorităţilor ieşene era ca statul să plătească cele 10 milioane de lei în termen de cinci-şase ani, perioadă în care să i se achite oraşului Iaşi şi o dobândă anuală de 7%, medie a pieţei financiare[1].
Demersurile lui Gane se blocau la Guvern. Problema rămăsese resursa financiară pentru constituirea fondului de despăgubire. În lipsa finanţelor, în cadrul Consiliului comunal era tot mai discutată o soluţie de rezervă avansată de M. Kogălniceanu în Adunarea Deputaţilor la sfârşitul anului 1873[2]: în contul achitării celor 10 milioane, Iaşul ar fi putut să primească o parte în moşii din jurul oraşului, iar suma rămasă neacoperită să se plătească de Guvern, în termen[3]. Şi această soluţie a rămas însă, la rândul ei, blocată câţiva ani.
O lege considerată „tragere pe sfoară”
După obţinerea Independenţei, Guvernul Ion C. Brătianu a forţat o lege care completa formula compensaţiilor din 1874, schimbându-i însă cu totul sensul şi conţinutul. Prilejul l-a constituit adresa Consiliului comunal către aleşii ieşeni, în preajma votării bugetului din 1880, pentru a face „demersuri personale şi insistente”, prin depunerea de amendamente în Cameră, în scopul acordării celor 10 milioane[4]. Alte promisiuni corelate cu aplicarea legii compensaţiilor au fost auzite în Cameră odată cu incendiul devastator al Palatului Administrativ – acolo funcţionau sediile Prefecturii, Comitetului Permanent, Prefecturii Poliţiei, Tribunalului, Curţii de Apel, Arhivelor Statului, casieriei, poştei, telegrafului – din noaptea dintre 13/14 ianuarie 1880[5].
Contextul derulării discuţiilor dintre reprezentanţii autorităţii locale şi Guvern a fost încurcat şi, mai ales, plănuit de la Bucureşti într-o logică a faptului împlinit. Fostul primar Nicolae Gane, în postura de consilier local şi de deputat de această dată, a fost abordat de ministrul de Finanţe, Ioan Câmpineanu, comunicându-i-se intenţiile Guvernului de a se achita compensaţiile votate de Constituantă[6]. Cu acel prilej informal, Nicolae Gane era îndemnat să obţină din partea Consiliului un mandat ca să trateze cu ministrul de Finanţe. Gane, nedorind să ia asupra sa o răspundere delicată, îl coopta şi pe Vasile Conta, deputat de colegiul al III-lea de Iaşi, pentru că îl considera amic personal al prim-ministrului I. C. Brătianu şi spera să obţină „concesii”. Cei doi, pe baza unei delegaţii trimise telegrafic de Consiliul comunal, intrau în discuţii informale cu reprezentanţii guvernului. Într-o primă discuţie, desfăşurată la Domeniile Statului, Iaşului i s-au oferit şapte moşii (Aroneanu, Copou sau Rediu, Moara Dancu, Şapte Oameni, Cârlig, înconjurătoarea mănăstirii Cetăţuia şi Tomeşti), cu o suprafaţă în scripte de 6.553 fălci (dar neverificată) şi un venit anual de 59.910 lei, plus toate acareturile şi locurile virane din Iaşi, estimate la un venit anual de 41.259 lei[7]. Propunerile au fost refuzate de Consiliul comunal din considerentul că nu acopereau suma celor 10 milioane. Consiliul mai pretindea suplimentar moşia Rediu lui Tătar, pe care administraţia Domeniilor Statului o credea vândută, şi Hlincea, amplasată în mijlocul celorlalte moşii, plus embaticurile de pe la diferite persoane din Iaşi. Cu noile cereri, la o a doua şedinţă, cu aproape întreg guvernul de faţă (participau I. C. Brătianu, ministrul de Justiţie – Anastase Stolojan, cel de Interne – Mihail Kogălniceanu, ministrul de Finanţe – Ioan Câmpineanu, Ştefan Nei – reprezentant al Administraţiei Domeniilor Statului), Gane şi Conta obţineau ceea ce ceruseră. Cu tot cu noile moşii (în suprafaţă de 1.200 de falci) şi embaticuri (85 la număr) se spera la un venit anual de 113.589 lei. Din câte se observă, natura consultărilor dintre guvern şi autorităţile locale ieşene avea caracterul unei negocieri între două părţi. Cu cedări de o parte şi revendicări suplimentare de cealaltă parte, în vederea obţinerii unui acord. Guvernul părea interesat în obţinerea unei încuviinţări, care să figureze în rândul succeselor politice prin îndeplinirea votului Constituantei de la 1866.
Totuşi, circumspecţi, la finalul întrevederii cu Guvernul, Gane şi Conta n-au subscris vreun act, în absenţa unui mandat şi vot de la Consiliu de a încheia ceva definitiv. Ei şi-au definit rolul ca unul intermediar, doar de a cere achitarea „conştiincioasă a datoriei consfiinţită prin votul Constituantei”, nicidecum de a angaja răspunderea autorităţii administrative ieşene. Vexaţi, miniştrii le-au transmis imperativ că acela era „ultimul lor cuvânt, ultima limită a concesiei către oraşul Iaşi şi că vor prezenta proiectul în Cameră”[8]. Avertismentul avea să fie pus în practică. Când a venit momentul prezentării proiectului în Adunare, cei doi reprezentanţi ieşeni au constatat cu stupoare că era modificat, prin introducerea unui nou articol, nr. 6 – referitor la dublarea impozitului agricol de la 3% la 6% (Legea din 1862 scădea impozitul funciar plătit la jumătate; în 1871, când s-a urcat impozitul funciar la 6%, pentru Iaşi a rămas la 3%) – prezentat ca şi cum Iaşul aderase la forma iniţiată de Guvern.
Paşii legislativi prin care se ajunsese la o formulă considerată neconvenabilă de reprezentanţii ieşeni erau însă mai complicaţi. Pe 7 aprilie 1880, ministrul de Război, Dimitrie Leca, înaintase Adunării noul proiect de lege. C. A. Rosetti, preşedintele Camerei, susţinea că nu se impunea „urgenţa” votului întrucât Adunarea era deja „convinsă”[9]. Proiectul era trimis în secţiuni şi, foarte rapid, Nicolae Ionescu, în şedinţa din 9 aprilie 1880, în calitate de raportor, anunţa că secţiunile adoptaseră proiectul guvernului, cu excepţia art. 6: „Disposiţiunile legei din 31 martie 1862, ale legei din 13 martie 1871 şi ale legei din 24 ianuarie 1875 sunt şi rămân abrogate întrucât privesce oraşul Iaşi”. O asemenea prevedere, semnala Nicolae Ionescu, dubla impozitul funciar ce-l aveau de plătit ieşenii în momentul lichidării datoriei statului de 10 milioane vechi către comuna Iaşi. Respingând abrogarea legilor din 1862 şi 1871, deputaţii din secţiuni erau unanimi în aprecierea că o asemenea măsură era nepotrivită, fiindcă impunea o sarcină care era „de un interes general pentru toată ţara” şi care se răsfrângea „mai târziu asupra generaţiunilor viitoare”. Deputaţii insistau că „sentimentele, care au inspirat Guvernul Măriei Sale aducerea prezentului proiect de lege, excludeau orice conexitate legislativă cu dispoziţiunile edictate atât înainte, cât şi după votul constituantei”. Însuşi ministrul de Finanţe afirma în termeni expreşi: „[.,.] credem că astăzi este bine şi suntem datori sub toate punctele de vedere să ne achităm datoria ce avem către oraşul Iaşi”. Apoi, analizând dispoziţiile proiectului de lege şi estimând la 3.703.703 lei şi 74 de bani (lei noi) valoarea imobilelor ce se cedau oraşului Iaşi, ministrul încheia cu următoarea explicaţie:
Această cifră este datoria oraşului Iaşi, după votul Constituantei şi legea din 1875, cu modul acesta Statul se liberează de o datorie ce are către comuna Iaşi, fără a împovăra prea mult tezaurul public, şi comuna are avantagiul de a putea imediat să purceadă la îmbunătăţirile care să cere de la dânsa şi care se prevăd anume în anexatul proiect de lege[10].
La votul propriu-zis, primele cinci articole treceau cu mici modificări, însă art. 6 genera discuţii tensionate. Cel mai îndârjit susţinător era ministrul Finanţelor, Ioan Câmpineanu, pe considerentul că Iaşul, după plata compensaţiilor, trebuia să nu „mai beneficieze de o lege de favoare”. Ministrul susţinea că înjumătăţirea impozitului a fost dată pentru a compensa deprecierea valorii proprietăţilor din anul 1862, momentul centralizării.
Cine ar putea garanta că proprietăţile mai toate nu şi-au schimbat valoarea şi astfel cine le-a luat atunci depreciate, azi, când ar plăti impositul funciar n-ar plăti pe valoarea actuală a proprietăţii? Pricepeam concesiunea făcută proprietăţii care a pierdut, dar astăzi ar fi un privilegiu în favoarea acelora care au cumpărat proprietatea depreciată, căci ceea ce dădeam proprietăţii de origine care a păgubit, azi se traduce în câştig pentru proprietarii care au cumpărat acele proprietăţi.
Mai precis, la ce anume se referea I. Câmpineanu? Spiritul legii şi „ideea naţională” care a inspirat guvernul, afirma el, erau ca proprietăţile „să se vândă românilor”. Ministrul susţinea răspicat că „proprietatea mare” era în mâna străinilor” (deci guvernul se temea de o „speculaţie” a evreilor), şi că, prin introducerea impozitului, Guvernul Brătianu de fapt se ferea să „acorde un privilegiu” evreilor, nu românilor. Exista opinia în cercurile guvernamentale că motivul stabilirii evreilor în număr mare în Iaşi era tocmai impozitul mic pe proprietate.
Poziţia ministrului de Finanţe îi scandaliza pe deputaţii moldoveni, unii dintre ei vechi militanţi în chestiunea compensaţiilor. Andrei Vizanti, deputat liberal de Roman, îl combătea pe Câmpineanu, fiind primul care-şi exprima consternarea pentru combinaţia făcută de Guvern între impozitul funciar şi votul Constituantei de la 1866, în condiţiile în care ar fi putut propune o lege separată referitoare la impozit. Apoi, constata logica ciudată a ministrului de Finanţe: Iaşul nu intrase în posesia celor 10 milioane şi nu se bucurase de îmbunătăţirile vizate, în schimb impozitul era imediat crescut[11]. Totodată, contrazicea opinia Guvernului că proprietatea mare în Iaşi ar fi fost în mâinile evreilor. Mai important, Vizanti era primul deputat care observa că venitul estimat a fi obţinut din administrarea proprietăţilor cedate Iaşuluise întorcea înapoi în visteria naţională, dacă impozitul funciar se dubla[12], fapt care compromitea scopul urmărit de Constituantă şi producea nemulţumire legitimă atât în Iaşi, cât şi în ţară.
Breşa în rândul foştilor militanţi pentru compensaţii era marcată surprinzător tocmai de fostul separatist Th. Boldur Lăţescu. Trecut în tabăra guvernamentală, acesta vorbea de binefacerile PNL către Moldova şi susţinea formula guvernului, fiindcă era „bine ca Iaşii să reintre în legea comună, să contribuie şi el la greutăţi, să întâmpine şi el la cheltuielile ţării”, prin plata impozitului funciar. Boldur Lăţescu insista că nu doar Iaşul a făcut sacrificii, ci întreaga Moldovă, dar oraşul a mai beneficiat de unele compensaţii: „Cât pentru Iaşi, este destul aceasta: să se termine odată cu aceste tânguiri care periodic se ridică, şi care sunt mai nejustificabile, să se termine odată cu acest spirit”[13].
Au fost doar primele şarje oratorice. În următoarea şedinţă de la 10 aprilie, ordinea zilei era deschisă cu dezbaterea controversatului articol 6, în prezenţa celui mai puternic om politic al momentului. Prim-ministrul I. C. Brătianu, în forma maximă a autorităţii lui politice, ţinea să amendeze afirmaţiile lui Boldur-Lăţescu, potrivit căruia „guvernanţii ar fi făcut o favoare Iaşilor” şi Partidul Liberal ar fi „fost cavaler”. Prim-ministrul susţinea că a aplicat legea şi nu a făcut un „favor”, nici nu a mânuit averea statului „ca un cavaler”. Considerând compensaţiile acordate Iaşului o consecinţă a efectelor negative ale unirii, Brătianu dezvolta o viziune istorică despre asperităţile inerente survenite în „pacificarea Moldovei”, procesul unirii, arhitectura puterii în noul stat, despre perdanţii şi câştigătorii unificării.
Toate statele mari s-au format prin anexări şi prin contopiri. Francia chiar era împărţită în o mulţime de State suverane şi toate acele State s-au alipit la un tot, sau prin cuceriri, sau prin fusiune de bună voe. Astfel s-a format Statul Franciei şi n-am văzut nicăieri în istorie zicându-se că Burgonia sau Lorena s-au plâns că au fost jicnite prin unirea lor cu Francia.
La observaţia lui Boldur-Lăţescu că acestea ar fi fost „cucerite cu sabia”, Brătianu a replicat:
Cu atât mai mult când au fost cucerite cu sabia ar fi putut să plângă. Au putut să se plângă ducii care le guvernau; dar provinciile acelea nu s-au plâns că dacă s-au unit cu Francia ele au făcut sacrificii. […] Să ne uităm la Piemonte, care s-a anexat la Italia, şi care împreună cu alte provincii compun statul Italia de astăzi. Oare se plânge Piemontele de anexiunea lui la Italia[14]?
Au fost fraze pe care, ulterior, regionaliştii le-au reţinut ca exemple ale viziunii „colonialiste” dezvoltate de elita politică valahă în raport cu Moldova. Asemănând situaţia Piemontului cu a Moldovei şi a Valahiei cu Italia, regionaliştii moldoveni au acuzat paradigma „anexiunilor” şi „cuceririi” în care era tratată regiunea de dincoace de Milcov[15].
În acelaşi discurs, Brătianu aborda situaţia specială a capitalei de stat care se alipeşte altui stat. Intervenţia semnala, destul de clar, o nouă conotaţie pe care liderul liberalilor începea să o acorde compensaţiilor şi să o dezvolte ulterior prin mutarea accentului de la un litigiu moldo-valah spre terenul luptei comune împotriva evreilor care dominau economic fosta capitală. Brătianu susţinea menţinerea art. 6 şi arăta că „nu dă [compensaţii – n.n., M.C.] pentru a satisface interesele unor locuitori particulari din Iaşi”, ci pentru un Iaşi care, cât a fost capitală, era în condiţii mai bune de a lupta împotriva elementului străin, dar în urma unirii se găsea în „condiţiuni inferioare” şi, prin urmare, trebuie să i se ofere acele condiţii pentru ca să fie „centru de apărare şi desvoltare a naţionalităţii”.
De aceea am pus şi condiţiuni, ce să se facă cu acele mijloace care se dau Iaşilor, fiindcă voesc ca Iaşii să ajungă a absorbi şi a contopi elementele străine, iar nu să fie absorbit şi contopit de acele elemente. Voi da dar, pentru asemenea scop, iar nu ca să câştig partisani ca guvern, căci n-aş fi la înălţimea datoriei mele când aş voi să dau pentru ca să câştig favoarea populaţiunii ieşene, făcând pe cavalerul cu averea Statului[16].
La rândul său, Nicolae Ionescu mai sesiza intenţia greu de justificat a Guvernului de a amesteca „o idee politică”, compensaţiile, cu una de fiscalitate -dublarea impozitelor, procedeu rezumat în sintagma: se „dă cu o mână şi se ia cu alta”. Dar, de fapt, antisemitul Ionescu susţinea proiectul de românizare şi aprecia obiectivele acestuia:
[…] oraşului Iaşi nu i se dă nimic ca oraş care a sacrificat pentru strămutarea capitalei, ci i se dă mijloace proprii prin care să devină un oraş românesc în care să ia avânt mişcarea industrială, i se dă mijloace ca oraşul acest să facă experienţă, pe o scară mai mare, că şi descendenţii vechilor Romani sunt în stare de a romanisa oraşele lor, precum au făcut străbunii lor[17].
T. Ciupercescu, deputat de Iaşi, se alătura lui N. Ionescu şi cerea suprimarea art. 6, atrăgând atenţia asupra sarcinilor suplimentare pentru comună:
[…] pe de o parte, cu venitul de 66.000 franci al acestor imobile, va trebuie să se aducă apă, şi să se înfiinţeze acea şcoală politehnică care are a profita ţărei întregi; / pe de altă parte, art. 6 din project nu are nimic de comun cu îndeplinirea votului Constituantei de la 1866, căci dacă prin acea lege s-ar fi zis că până se vor da 10 milioane comunei Iaşi, să-i scadă impositul, aşi fi înţeles ca astăzi să se abroge această scutire de imposit, dar legea reducerei impositului fonciar în comuna Iaşi era o lege făcută în 1862, care nu avea în vedere decât strămutarea capitalei, şi prin urmare deprecierea imobilelor[18].
De pe poziţii executive, Mihail Kogălniceanu, ministru de Interne, îl contra pe Ciupercescu, explicându-i punctul de vedere guvernamental în privinţa impozitului funciar la jumătate. La 1862, după mutarea autorităţilor la Bucureşti, s-a produs o panică generală şi a scăzut valoarea tuturor proprietăţilor. Venitul acareturilor, odată redus cu 50%, s-a socotit un act de dreptate ca şi impozitul să scadă la jumătate. Însă, între timp, valoarea imobilelor îşi revenise; în plus, considera Kogălniceanu, Iaşul trebuia să se alinieze cu celelalte oraşe ale ţării în privinţa obligaţiilor la buget.
Nicolae Gane intervenea la sfârşitul discuţiei, când vocile din sală cereau încheierea dezbaterilor, insistând asupra capcanei financiare în care era împinsă municipalitatea ieşeană. După propriile calcule, Iaşul primea un venit anual de 100.000 de lei, în schimb ceea ce lua statul sub formă de impozit era mai mult, de unde şi concluzia: „ceea ce se dă cu o mână se ia cu alta”. Gane contrazicea declaraţiile ministrului de Finanţe referitoare la existenţa unor „tratative” între Guvern cu reprezentanţii comunei Iaşi spre a lichida în mod tranzacţional plata celor 10.000.000 lei. Vasile Conta şi Nicolae Gane nu avuseseră decât mandatul să sprijine drepturile, dar nu şi „calitatea să stipuleze vreo învoială pe comptul comunei, să facă vreun act de renunţare sau să tranşeze asupra unei materii, care prin natura ei era nesusceptibilă de transacţiune, precum era chestiunea impozitului asupra cetăţenilor Iaşeni”. Gane arăta că art. 6 era cu totul străin de cunoştinţa lor, fiind introdus de guvern fără ca reprezentanţii ieşenilor să fi fost consultaţi. În ciuda insistenţelor, discuţia era închisă, iar votul din Adunare pentru suprimarea art. 6 era următorul: 40 „împotrivă”, numai 21 voturi „pentru”, dintr-un necesar de 36. Şi aici majoritatea deputaţilor din Moldova -spune T. Ciupercescu – au acţionat ca un bloc, votând „pentru” împotriva majorităţii guvernamentale[19].
La votul final pe lege se înregistrau 47 de voturi „pentru” şi 12 voturi „împotrivă”, proiectul fiind adoptat[20]. De asemenea, legea era aprobată în Senat cu o unanimitate de 27 de voturi. înaintea decretului domnesc de promulgare, Consiliul comunal din Iaşi încerca in extremis să o blocheze. Primarul Vasile Pogor era trimis la Bucureşti pentru a stărui să nu se sancţioneze legea, unde avea o întrevedere cu ministrul de Interne. M. Kogălniceanu, evitând să-i dea un răspuns, 1-a poftit să meargă la Guvern. Pogor telegrafia optimist la Iaşi, încrezător că putea opri trimiterea legii la domn pentru promulgare[21]. Însă, în aceeaşi zi, Kogălniceanu s-a dus la Carol I, care a sancţionat imediat legea. Peste noapte, legea s-a dat la tipar, iar a doua zi, când Pogor s-a reîntâlnit cu Kogălniceanu, acesta l-a întâmpinat cu „Monitorul Oficial” în mână. Legea era promulgată[22]. Kogălniceanu, de la care pornise ideea compensaţiilor în natură, avea să afirme ulterior că ceea ce oferise statul nu „fusese destul”, dar în contextul dat a fost solidar cu guvernul.
Lege pentru lichidarea şi întrebuinţarea acelor 10.000.000 lei vechi, votate de Constituantă oraşului Iaşi, în şedinţa din 29 iunie 1866
Art.1. Pentru lichidarea sumei de 10.000.000 lei vechi se cedează de veci oraşului Iaşi moşiile, ecaretele, locurile virane şi viile coprinse în alăturatele tabele, sub literile A, B şi C. Comuna Iaşi va avea dreptul asemenea în toate embaticurile din oraş şi acelea de pe moşiile trecute în proprietatea sa câte nu sunt încă răscumpărate.
Art. 2. Comuna este obligată a vinde în loturi la cultivatorii şi industriaşii români terenuri, de pe moşiele sale. Venitul imobilelor cedate precum şi sumele provenite din vânzarea loturilor nu vor putea fi întrebuinţate decât în modul următor:
Pentru înfiinţarea în Iaşi a unui Institut politecnic în condiţiuni pe câte se va putea mai desvoltate şi a altor instituturi necesare culturei poporului;
Prisosul se va întrebuinţa pentru lucrări de salubritate publică, dându-se preferinţă aprovisionărei cu apă a oraşului şi a tuturor stabilimentelor Statului.
Art. 3. Comuna va respecta toate contractele de arenzi şi chirii aflate în vigoare. Câştigurile datorate în urma promulgărei acestei legi şi nerăspunse încă la tesaur se vor vărsa direct la casa comunală de către arendaşi şi chiriaşi.
Art. 4. Moşiele cedate prin legea de faţă vor fi înlocuite, la diferitele împrumuturi la care sunt afectate, prin alte moşii de aceeaşi valoare.
Art. 5. Toate pretenţiunile comunei Iaşi în contra statului sunt şi rămân stinse cu desăvârşire.
Art. 6. Dispoziţiunile legei din 31 martie 1862[23], ale legei din 13 martie 1871[24] şi ale legei din 24 ianuarie 1875[25] sunt şi rămân abrogate întrucât priveşte oraşului Iaşi.
Ce conţineau tabelele? Tabloul A enumera moşiile, nouă la număr: Aroneanu, Copou sau Rediu, Moara Dancului, Şapte Oameni, Cârlig, Înconjurătoarea mănăstirii Cetăţuia, Tomeşti cu Cătunele, Parte din Tomeşti şi Hlincea, cu o suprafaţă (neverificată) de 9.106 fălci (10.144 hectare) şi un venit total anual provenit din arende de 64.190 lei[26]. La Tabloul B figurau şi un număr de 13 culturi de viţă-de-vie de pe care se obţineau 355 de lei anual[27], iar în Tabloul C figurau un număr de 85 de acareturi din închirierea cărora se obţinea un venit anual de 44.259 de lei[28].
„Rebeliune”, „revoluţie” şi „lez-naţiune”
Prevederile votate în 10 aprilie 1880 au scandalizat Consiliul comunal din Iaşi. Din cauza art. 6, Consiliul trimitea la 11 aprilie o telegramă de protest lui Carol I, preşedintelui Senatului Dimitrie Ghica, prim-ministrului I. C. Brătianu şi lui Petre Mavrogheni, senator al laşului[29]. Mai semnificativ, forul administraţiei locale devenea scena unor dezbateri tensionate, desfăşurate pe durata a trei zile (25, 26, 29 aprilie), la capătul cărora era respinsă legea compensaţiilor. Două curente de opinie s-au configurat în cadrul discuţiilor:
1) aşa-numitul „vot revoluţionar”, de respingere a legii Parlamentului, opţiune bazată pe interpretarea la limită a legii comunale, caz unic în istoria modernă a României;
2) calea legalistă, de acceptare „fatalistă” a legii, fie pe considerentul că nu exista o bază juridică solidă a respingerii, fie pe ideea că, oricât s-ar insista, la Bucureşti nu va exista un Parlament favorabil Iaşului într-un viitor apropiat, mai ales că de la prima promisiune trecuseră 14 ani.
În timpul dezbaterilor, Consiliul lăsa impresia că era un ecou al vocilor moldovenilor din şedinţa Constituantei din 1866. În forul local se apăra nu doar respectarea drepturilor acordate laşului, dar era evident că se încerca închiderea unei pagini pline de frustrări a istoriei Moldovei. Relevant era că unii dintre moldovenii care-şi dăduseră demisia în bloc din Constituanta de la 1866 – după ce iniţiaseră boicotul parlamentar în semn de protest că valahii nu-şi respectaseră înţelegerea privind mutarea Curţii de Casaţie – se aflau în Consiliul comunal: Gh. Mârzescu, autorul amendamentului din 1866, Vasile Pogor, în postură de primar, sau C. Cristodulo Cerchez. Cu excepţia unui singur consilier, C. Rojniţă, ce a exprimat un punct de vedere centralist, de fapt toţi cei din consiliu erau regionalişti – unii în stil „revoluţionar”, alţii rămaşi în tradiţia legalismului.
Încă de la deschiderea discuţiilor, la 25 aprilie 1880, adresa ministrului de Interne, M. Kogălniceanu, de înştiinţare a Consiliului comunal asupra prevederilor legii era etichetată drept o încercare de „tragere pe şfară”[30]. Consilierii constatau că n-au fost îndeplinite condiţiile legii comunale: oficial şi formal consiliul ieşean nu autorizase pe nimeni să trateze şi să facă o tranzacţie cu Guvernul. Consultările dintre autoritatea locală şi cea centrală se făcuseră informal şi într-o lipsă cinică de transparenţă, fără ca toate prevederile legii să fie prezentate de Executiv.
Un punct de vedere cu greutate juridică era enunţat de Gh. Mârzescu, potrivit căruia legea celor 10 milioane era ceea se numea în drept datio in solutum -datoria nu era plătită în bani, ci cu altă materie[31]. Conform lui, votul compensaţiilor în bani de la 1866 nu era decât „un vot platonic”[32] (amendamentul lui C. Boerescu, contraoferta propusă moldovenilor în schimbul renunţării la mutarea Curţii de Casaţie la Iaşi), deci nu avea putere de lege şi abia prin legile ulterioare, din 1874 şi 1880, se stabilise conţinutul compensaţiilor. Convingerea şi experienţa de jurist îi spuneau că nu exista altă variantă decât aceea a acceptării legii, altfel ar fi fost vorba de un „vot revoluţionar”[33], în sensul răzvrătirii unei autorităţi publice împotriva unei legi. Pe parcursul discuţiilor tot mai înfierbântate, Mârzescu reitera apelul de a nu se intra pe o cale „revoluţionară”, cu referire mai ales la atitudinea vehementă exprimată de unii consilieri (Scarlat Pastia, M. Mircea, T. Ciupercescu), curent care, totuşi, în final avea să aibă câştig de cauză. Alături de Mârzescu, conservatorul I. Ianov aprecia că autoritatea locală nu avea căderea să respingă legea; dintr-un conflict cu Guvernul, Consiliul comunal nu putea decât să iasă înfrânt şi putea duce numai la un „trist rezultat”[34]. La rândul său, N. Gane, implicat în negocierile informale cu Guvernul, se ferea de „o politică militantă”, în ciuda propriilor obiecţii faţă de lege, şi susţinea că „lipsea competenţa de a o refuza”, înţelept fiind „să nu căutăm a cuprinde prea mult căci nu vom prinde nimica”, şi a nesocoti interesele alegătorilor şi casei comunale[35].
Problema esenţială a neînţelegerii rămânea de natură financiară. N. Rosetti-Roznovanu făcea un calcul prin care exemplifica cum Guvernul „trăgea pe sfoară Iaşul”. Dacă ar fi primit 10 milioane lei vechi, aşa cum votase Constituanta – adică 3,7 milioane în lei noi -, la dobândă medie a pieţei de 7%, municipalitatea putea să obţină un venit anual de 244.600 lei, pe când moşiile oferite de Guvern asigurau doar 131.000 lei. Apoi, Guvernul dubla impozitul funciar estimat de Roznovanu la 228.000 lei în Iaşi (viceprimarul I. Ornescu susţinea alte date: totalul impozitului funciar plătit era de numai 85.025 lei![36]). Adăugând suma de 113.000 lei (diferenţa între dobândă şi uzufructul moşiilor) la cei 228.000 lei din impozit rezulta că, în loc să primească banii, laşul trebuia să dea Guvernului peste 300.000 de lei[37]! În mare, deşi calculul poate se baza pe informaţii nu tocmai exacte, care exagerau cât se putea pierderile, fostul candidat la domnie de la 1866 surprindea destul de precis esenţa aranjamentului financiar avansat de Guvern. Prin urmare, Rosetti-Roznovanu protesta în consiliu în termeni apreciaţi ca „revoluţionari”, considerând că Guvernul făcea o „momiţărie” şi anunţa că respinge „legea cu indignaţiune”. Suplimentar, declara că-şi retrăgea semnătura de pe petiţia înmânată de primar lui Carol I, în care se cerea să nu sancţioneze legea, şi afirma că „nu mai aşteaptă nici un bine de la Măria Sa”. Aşadar, „reconcilierea” dintre familia Rosetti-Roznovanu şi Carol I după evenimentele de la 3/15 aprilie 1866, la prima vizită a domnului la Iaşi, era problematică, în unele medii ieşene, Carol I era perceput ca parte a jocului politic duplicitar de la Bucureşti.
Unul dintre cei mai coerenţi opozanţi ai legii, M. Mircea, într-o opinie juridică contrară lui Mârzescu, interpreta situaţia în felul următor: 10 milioane reprezentau „un drept câştigat”, de neatins de Adunare printr-o altă „lege contrară” care să frustreze laşul de despăgubire. Iar Guvernul şi puterea legiuitoare luaseră înapoi cele 10 milioane, fără consimţământul şi votul Consiliului. Întrebarea era dacă legea avea un caracter de tranzacţie (aşa cum a părut la Guvern) sau una de ordine publică, cum a părut prin introducerea dublării impozitului agricol. De fapt, arăta Mircea, legea dădea ceva comunei din punga locuitorilor ieşeni -puşi la dublarea impozitului agricol, nu din fondurile statului. Paradoxul era că „despăgubirea” Iaşului se realiza tot de către ieşeni[38], de unde şi îndemnul să nu fie tocmai ieşenii cei care „strângeau ştreangul împrejurul gâtului”.
Unul dintre cei mai aprigi adversari ai legii compensaţiilor era Scarlat Pastia. Experimentat administrator, el aprecia că Iaşului i se ceda un patrimoniu încurcat, fără siguranţa şi predictibilitatea veniturilor, pe fundamentul unor informaţii fără temei de la Domeniile Statului. Acareturile cedate, considerate „cea mai mare colecţie de ruine” ale Iaşului, pe care statul nu reuşise să le vândă ani de zile, -estima Pastia -, urmau să greveze bugetul de cheltuieli pentru „transportul molozului” în afara oraşului. În plus, potrivit calculelor sale, după plata impozitelor (impozitul pe proprietate de 20%, impozitul de mână-moartă, 6% cel funciar, plus zecimile judeţene!), ceea ce revenea efectiv Iaşuluiar fi fost suma de 55.000 lei. Pe când, un venit dintr-un fond inalienabil de cele 10 milioane, cu o dobândă de 6-7% din capital, ar fi produs anual de patru ori mai mult. „Nici Banca Angliei, nici cea a Francei, şi nimeni din lume nu ofertează un capital pentru procent de 1,5%; cel puţin ei oferă 3-4%”, calcula Pastia[39]. El compara tratamentul Guvernului faţă de sacrificiul moldovenilor şi contribuţia la proiectul naţional cu mărinimia arătată lui C. A. Rosetti, proaspăt gratulat de Parlament cu o „recompensă naţională”[40]: „Aş întreba dacă tot aşa se plăteşte şi recompensa de 160.000 lei ce s-a dat d-lui Rosetti, adică cu barace şi sfori de moşii, sau în numerar?!”[41] Concluzia lui Pastia? Să se respingă legea în ideea aşteptării unei Adunări naţionale în care opiniile în favoarea despăgubirilor pentru Iaşi să aibă majoritate[42].
Pe lângă reparaţia pecuniară, rămânea, fireşte, şi semnificaţia simbolică a compensaţiilor. Optimist asupra beneficiilor compensaţiilor, C. Rojniţă reitera vechiul discurs al unioniştilor moldoveni pentru a estompa imaginea de târguiala: „Când Iaşul şi Moldova s-au hotărât ca să se sacrifice pentru unire, scopul n-a fost a se îmbogăţi”; „n-am făcut unirea ca să fim plătiţi cu aur, ci am făcut acest sacrificiu în interesul naţiunii întregi”; „este just ca Iaşul să contribuie precum celalalte judeţe şi să nu beneficieze de privilegii”[43], să nu aştepte „eleimosină”. Însă conceptul de „eleimosină” (pomană din milă, milostenie), utilizat nefericit în context de Rojniţă, cum se ştie, era jignitor pentru regionalişti. Cel care protesta împotriva interpretării lui Rojniţă era Pastia:
Turinul a fost capitala Piemontului şi apoi a Italiei, capitala s-a transferat mai pe urmă la Florenţa şi apoi la Roma. Italia ţinând seama de perderile Turinului fără nicio sfadă, fără nicio insultă sau cuvinte umilitoare i s-au dat îndată 10 milioane, şi nimeni n-a avut cutezarea a zice că de eleimozină; căci statul nu face pomene, el ţine samă de suferinţele fiecăruia şi vine în ajutor […]; Dar oare este această eleimozină? laşul a pierdut % din ceia ce avea, şi ţara i-a promis a-i da o mică compensaţiune. Se poate oare zice că aceasta este o eleimozină? Aceasta este un cuvânt foarte înjositor şi pentru cel ce dă şi pentru cel ce ie, şi nu este locul aice a zice asemine cuvinte[44].
O a treia propunere, pe lângă acceptarea sau respingerea legii, a fost înaintată de Constantin Langa. Ea viza amânarea votului din consiliu, până la organizarea unui plebiscit local sau a unei consultări individuale cu alegătorii, fiindcă interesele colegiilor erau diferite. Spre exemplu, colegiul V ar fi acceptat bucuros moşiile oferite, pentru că alegătorii nu aveau pământ şi ar fi dorit să intre în posesia lui pe calea stipulată de lege, în timp ce interesul alegătorilor din colegiul I, mari proprietari de pământ, era respingerea legii, fiindcă impozitul agricol s-ar fi dublat[45]! Propunerea de amânare a lui Langa, supusă la vot, era respinsă[46].
La un moment dat, primarul Pogor ameninţa că, dacă se punea în discuţie „legea întreagă” (aşa cum insista Ciupercescu), va ridica şedinţa[47]. Mârzescu, din contră, într-o schimbare completă de atitudine, spunea că acceptarea legii putea fi totuşi discutată, întrucât comuna era o „creditoare a statului”, iar statul un „datornic” ce propunea o tranzacţiune şi o formă de plată. Creditorul avea dreptul să spună „nu-i place”. Această lege nu era una propriu-zisă, ci ca şi când statul ar da „o poliţă” sau „un bon de tezaur”, care pot fi respinse ca modalitate de plată[48].
În a doua zi a dezbaterilor, 26 aprilie, s-au avansat diferite variante de „acceptare” şi „respingere” a legii. Prima propunere supusă la vot, de respingere în bloc a legii, aparţinea consilierului T. Ciupercescu, şi obţinea doar paritate de voturi[49]. Gh. Mârzescu propunea o acceptare condiţionată, în sensul unei suplimentări a suprafeţelor primite, dacă situaţia o impunea[50]. Dar şi această variantă era respinsă la vot. Ulterior, cădea la vot şi propunerea lui N. Gane, în esenţă urmând viziunea lui Mârzescu de acceptare condiţionată şi măsurarea atentă a suprafeţei moşiilor şi valorii acareturilor[51]. În ultima şedinţă, din 29 aprilie, Ciupercescu revenea cu propunerea deja respinsă în 26 aprilie, care şi de această dată întrunea paritate de voturi[52].
În final, întrucât niciuna dintre propuneri nu întrunise votul de admitere, se convenea asupra unui vot final pe întreaga lege: „Se pune la vot dacă partea din lege care se consideră ca o transacţiune între stat şi comună (prin urmare nu şi art. 6!) pentru îndestularea comunei cu suma de 10 milioane, se admite şi se respinge”. Votul final consemna şase voturi „pentru” (V. Pogor, N. Gane, I. Ianov, C. Langa, I. Ornescu şi A. Belcic) şi opt „împotrivă” (S. Pastia, N. Sculy Logotetides, N. Rosetti-Roznovanu, C. Rojniţă, V. Mihăilescu, D. Gheorghiu, T. Ciupercescu şi M. Mircea)[53]. După cum se observă, dintre votanţi lipsea tocmai Gh. Mârzescu. Acesta părăsise strategic şedinţa înainte de votul final şi fusese înlocuit de M. Mircea, un opozant al legii, ceea ce basculase majoritatea împotriva compensaţiilor[54].
Rezultatul votului de la Iaşi şi semnificaţia lui politică au produs stupoare. Presa a speculat că votul avusese o puternică încărcătură anti-guvernamentală şi anti-liberală, consiliul fiind controlat de conservatori. Argumentul nu se susţinea, întrucât toţi conservatorii prezenţi – Pogor, Gane şi Ianov – votaseră „pentru”. Dintre membrii Partidului Liberal Moderat, Mârzescu a pledat în favoarea tranzacţiei, în timp ce Sculy Logotetides şi Ciupercescu au votat „contra”. Din Fracţiunea Liberă şi Independentă, Langa şi Ornescu au votat „pentru”, în timp ce Pastia, Rojniţă, Gheorghiu şi Mihăilescu au votat „contra”. Rosetti-Roznovanu, de la Partidul Democrat Naţional, a votat „contra”. Dintre ceilalţi consilieri locali fără culoare politică, Belcic a votat „pentru”, iar Mircea „contra”. Prin urmare, explicaţia unei vendete politice nu se susţinea. „La noi, la Iaşi, membrii grupurilor politice nu se votează cu sus băeţi, jos băeţi; ei îşi păstrează libertatea lor de apreciere”[55], arăta M. Mircea presei bucureştene.
Interpretarea presei guvernamentale centrale era covârşitor ofensatoare pentru prestaţia consilierilor ieşeni. Oficiosul „Românul” afirma că voturile au aparţinut unor oameni „orbiţi şi rătăciţi de pasiuni politice”, gata să sacrifice interesele oraşului[56], considerând respingerea legii o depăşire a competenţelor forului local, un vot subversiv statului şi un gest de ofensă adusă bunăvoinţei ţării, ceea ce era un motiv de dizolvare a Consiliului comunal. Potrivit ziarului, consilierii pierduseră:
[…] cu totul din vedere efectele morale dezastruoase pentru unitatea statului, ce ar putea avea presupusul drept al unui consiliu comunal de a se constitui în autoritate egală, dacă nu supremă, autorităţii legislative, adică Camerii, Senatului şi Domnitorului, şi de a se împotrivi, de a refuza să se supuie legilor făcute de aceste autorităţi. Un asemenea refuz ar fi o răscoală în contra majorităţii ţării, în al cărei nume şi ale cărei puteri şi delegaţiunea lucrează autoritatea legislativă. Summa summarum, o asemenea teorie dezastruoasă constituie un atentat la indivizibilitatea statului. Unde am putea ajunge dacă toate consiliele comunale din ţară ar imita ilegala atitudinea a celui din Iaşi[57]?
Alte argumente guvernamentale, transmise publicului prin intermediul „Românului”, se refereau la faptul că, prin despăgubirea în natură, Guvernul respectase întru totul sensul şi litera votului Constituantei de la 1866[58]. Se afirma, în mod fals, că, prin cele 10 milioane, Constituanta înţelesese să acorde puteri Iaşului spre a „lupta contra elementului străin”, prin crearea de şcoli (şcoala politehnică), „popularea oraşului şi împrejurimilor cu săteni şi industriaşi români”; în ceea ce privea mult disputatul art. 6, iniţiatorii legii din 1862 se gândiseră la un „caracter cu totul provizoriu”, până ce valoarea imobilelor îşi va reveni. În realităţile economice din 1880 însă, impozitul redus devenise un „privilegiu anti-constituţional”. Se credea că impozitele reduse nu mai erau în folosul românilor, „ale căror proprietăţi se împuţinează, ci în folosul poporaţiunii străine”, care, folosindu-se de acest privilegiu, inundă fosta capitală a Moldovei, „se stabileşte acolo, şi-i dă din ce în ce mai mult înfăţişarea unui oraş evreiesc”[59].
La fel de vehement precum Românul”, „Telegraful” utiliza termenul „dar” când vorbea despre cele 10 milioane. În concepţia consilierului M. Mircea – „dar, adică într-un limbaj mai ordinar, pomană”.
Noi, ieşenii, d-le Redactor – ţine să răspundă M. Mircea într-o lungă replică adresată presei – nu considerăm cele zece milioane de lei vechi ca o pomană, nici chiar ca o recompensă naţională; noi le considerăm ca o datorie, o obligaţie a statului faţă de perderile ce am suferit; o obligaţiune întemeetă pe principiul că „Cel ce cauzează altuia un prejudiciu – fie acela individ sau persoană morală -trebue să-1 despăgubească”[60].
În contrapartidă, oficiosul fracţiunii, „Mişcarea Naţională”, relansa teza mai veche a anti-moldovenismului manifestat de liberalii-radicali munteni: „Roşii n-au la inimă pe ieşeni, pentru că din sânul lor au ieşit, de la 1866 şi până acuma, şi cu toate presiunile şi ingerinţele, censorii cei mai necorigibili ai tuturor actelor nenorocite făcute de ei, şi chiar a tuturor relelor lor aplicări”. Roşii -exponenţii celui mai crunt centralism – căutau „îngenuncherea Iaşilor”, aducerea sub o oarbă ascultare, un fel de „fabrică electorală”, cum ajunseseră unele judeţe din Moldova[61]. În concepţia editorilor de la „Mişcarea Naţională” legea din 11 aprilie 1880 se îndepărtase de intenţiile şi angajamentele solemne din 1862 şi 1866 (înjumătăţirea impozitului funciar, intenţia de a termina cazarma din Copou), deci de a furniza un venit care să suplinească golul lăsat prin centralizare, şi impunea noi sarcini suplimentare Iaşului, cum ar fi fundarea unei şcoli politehnice, a cărei funcţionare se recunoştea că era o povară şi pentru stat. Demonstraţia finală sintetiza că legea compensaţiilor votată în 10 aprilie 1880 era un act de forţă împotriva voinţei administraţiei locale, care-şi revendica autonomia şi libertatea de decizie, degrevată de impunerile şi obligaţiile trasate de la centru. Iaşul a fost surprins de „prezentarea, votarea şi sancţiunea acestei legi în 48 de ore”[62].
La fel de relevante erau excursurile de drept administrativ, neaşteptat de numeroase în paginile presei centrale. O dispută cu mult miez dintre „România liberă” şi „Presa” o regăsim comentată şi explicată în paginile „Mişcării Naţionale”. Cele două ziare bucureştene reflectau, de fapt, „şcolile juridice” mobilizate ad-hoc de curentele centraliste şi cele regionaliste. „Presa” susţinea că refuzul „donaţiei” de către Consiliul comunal era un act nul ca efect, întrucât „donaţia, făcută prin lege, avea un caracter excepţional şi nu poate fi privită ca o simplă politicitaţiune pe care comuna ar refuza-o”. Răspunsul din partea României libere”: De la art. 800 cod civil până la art. 942, care reglementa natura şi formele donaţiei, nu era specificată existenţa mai multor „feluri de donaţii între vii”, inclusiv una de natură „excepţională”. Donaţia era un „contract solemn” şi avea nevoie acordul a două voinţe, „trebuia să existe voinţa Donatorului de a da şi aceea a Donatarului de a primi”. Camera a transformat o donaţiune, pe care a numit-o „excepţională”, dintr-un contract solemn într-un act „arbitrar”, „depinzând numai de voinţa despotică a Donatorului”. Pe de altă parte, „Presa” arăta că refuzul Consiliului era un act nul, fiindcă „o comună, persoană morală nu putea încheia contractul de donaţiune, în termenii art. 817 cod civil, decât cu autorizaţia guvernului”[63]. Răspunsul „României libere” vorbea de o inexactitate îndrăzneaţă, o „tălmăcire vicleană”: „Art. 817 (copiat după Codul Napoleonian din 1817, art. 937) ne spune că «donaţiunile făcute persoanelor morale nu pot fi acceptate fară autorizarea guvernului»”[64]. Prevederile „nu pot fi acceptate” nu înseamnă, în nici un caz, exact opusul: că nu pot fi „nici refuzate” fară autorizarea guvernului[65].
Într-un plan politic mai amplu, presa conservatoare nu rata prilejul de a ataca politica lui I. C. Brătianu faţă de regiunea de la nord de Milcov:
Moldova e obicinuită a crede că d. Brătianu o tratează ca p-o provincie anexată; Moldova şi-a văzut multe din plângerile sale nesocotite. Indignaţiunea e mare acolo. Băgaţi de seamă să nu turnaţi unt-de-lemn peste jăratec. Când ziare din Moldova strigă: „Să purtăm revolvere în contra prefecţilor d-lui Brătianu!”, avem dreptul să ne îngrijim, şi să cerem de la stăpânitorii de azi ai ţării: mai multă prudenţă şi mai multă iubire[66]!
„România liberă” se poziţiona de partea Iaşului şi credea că această sumă trebuia acordată pentru „întărirea elementului românesc, prin institute necesare, fară să i se ridice privilegiul de la 1862. Când Iaşii vor fi destul de tari contra străinismului, care le ucide caracterul românesc, vom putea să-i ridicăm acel privilegiu”[67].
În căutarea unei „păci adânci”
Votul de respingere a produs perplexitate la Bucureşti şi a reactualizat vechile dispute între liberalii radicali munteni şi liberal-moderaţii moldoveni/ fracţioniştii ieşeni, relansând dezbaterea despre laşul „turbulent” şi Moldova „nepacificată”. Poziţiile erau ireconciliabile. În percepţia liberalilor radicali, Iaşul se arătase nerecunoscător şi jignise bunăvoinţa ţării, în timp ce ieşenii seconsiderau umiliţi şi ofensaţi de ceea ce li se oferise. Guvernul era pus într-o situaţie incomodă. Dacă ar fi decis să continue, forţând compensaţiile în varianta cerută de Ion C. Brătianu, nu făcea decât să confirme scenariul de lucru al regionaliştilor – Bucureştiul, „roşii”, Guvernul tratau Moldova ca pe o provincie anexată, dispreţuindu-i interesele şi sensibilităţile. În noile circumstanţe, Guvernul şi majoritatea liberală au ales să îngroape subiectul mai bine de jumătate de an şi să închidă ochii, temporar, la conotaţia „revoluţionară” a votului de la Iaşi. Dar conflictul „îngheţat” era readus în discuţie la sfârşitul anului 1880, prin două intervenţii succesive din 13 decembrie ale deputaţilor C. Christodulo Cerchez şi Dimitrie Mărgăritescu, care l-au interpelat pe ministrul de Interne, Alexandru Teriachiu, în privinţa chestiunii celor 10 milioane. Mărgăritescu, de partea aripii liberale centraliste dure, era interesat în măsurile de pedepsire a Consiliului comunal din Iaşi, autoritate învinovăţită că nu se conformase votului Camerei[68].
La 14 ianuarie 1881, C. Christodulo Cerchez relua interpelarea dintr-o perspectivă opusă. Cerea Guvernului o soluţie, iar poziţia lui era că aleşii ieşeni fuseseră „în drept” să refuze primirea proprietăţilor stabilite de Bucureşti[69]. În replică, preşedintele Adunării, D. Lecca, avansa ca soluţie de tranşare a conflictului dizolvarea Consiliului, pe motiv că se pusese „mai presus de ţară, adică mai presus de voturile Adunării şi Senatului, mai presus de guvern”. De pe poziţii centraliste, Lecca se referea la compensaţii ca la „un dar” oferit de Cameră, fronda consiliului de la Iaşi interpretând-o ca manifestarea unui „stat republican în mijlocul statului constituţional român”. Similar, Dimitrie Mărgăritescu considera atitudinea Consiliului o „punere în rebeliune contra legilor ţării”, depăşindu-se mandatul alegătorilor, conform art. 76, lit. h din legea comunală. Articolul 76 prevedea speţele ce aveau nevoie de aprobarea ministrului de Interne sau a consiliului. Mai exact, conform prevederii de la litera h, consiliul putea aproba „primirea darurilor şi legăturilor făcute comunei, sau aşezămintelor comunale, când valoarea lor nu trecea de 10.000 lei”[70]. În opinia lui Mărgăritescu, consiliul nu era competent să se pronunţe în chestiunea compensaţiilor, întrucât limita de 10 milioane trecea peste atribuţiile mandatului consiliului, care trebuia doar „să plece capul”. Cerea direct dizolvarea acestuia pentru a-i „trimite la răspundere pe cei care au păgubit oraşul Iaşi”[71].
Prin luările de poziţii, majoritatea guvernamentală liberală din Cameră ajunsese într-un punct de răscruce. La 14 ani de la votarea compensaţiilor, disputa dintre Consiliul din Iaşi şi Guvern/majoritatea parlamentară reactualiza interesele financiare ireconciliabile ale moldovenilor şi centrului/valahilor. Iaşului i se cerea să „plece capul”, în timp ce ieşenii solicitau îndeplinirea completă a unor promisiuni mereu amânate.
Cel care schimba complet interpretarea conflictuală între moldoveni şi munteni era şeful PNL şi al Guvernului. Foarte abil, I. C. Brătianu setează, mai clar decât o făcuse în aprilie 1880, un alt narativ al menirii compensaţiilor, proiectând o miză comună a moldovenilor şi muntenilor: combaterea „pericolului” evreiesc. Potrivit liderului liberal, compensaţiile nu trebuiau oferite pentru sacrificiile făcute de Iaşi în scopul ,,măririi ţării”, deci nu pentru pierderile suferite în trecut în numele patriotismului. Ele erau acordate pentru viitor în scopul întăririi oraşului, care trebuia recâştigat ca bastion al romanităţii. Aşadar, de la o soluţie de închidere a litigiilor unirii între „fraţii” moldoveni şi munteni, Brătianu muta cu totul scopul legii spre proiectarea unui rol de fortificaţie a fostei capitale „împotriva elementului străin”. Se escamota astfel originea disputei dintre moldoveni şi munteni şi, printr-o abilă manipulare a spaimelor naţionaliste, legea era transformată într-o piesă a unei reconquiste antisemite. Elocvent, în intervenţia sa din Adunare, Brătianu explica de ce legea nu fusese promulgată în forma votată în 1866 ori 1875. Susţinea ideea de a se întări elementul românesc în faţa celui străin, prin vânzarea pământurilor către români, pentru ca „Iaşul să fie o cetate încongiurată de români”, în timp ce şcoala politehnică, despre care legea făcea vorbire, fusese gândită în sensul unei „şcoli de meserii”: „[…] trebuie să ne silim a da elementului român putere, astfel încât aceşti străini să nu-i absoarbă pe români, ci în elementul român să se contopească străinii”[72].
A doua manevră a lui I. C. Brătianu a fost să adopte o atitudine conciliantă faţă de conotaţia „revoluţionară” a votului de la Iaşi. Pretindea că s-a gândit „că a avut dreptul consiliului comunal să refuze; n-am putut să privesc acest refuz ca o revoltă contra unei legi”. Dădea asigurări că rămânea mai „răbdător în privinţa Iaşilor, decât ar fi fost răbdător în privinţa oricărui alt oraş”[73]. Declarativ, şeful Guvernului se arăta dispus să facă completări sumei propuse, dacă valoarea imobilelor nu se ridica la suma estimată, ba chiar să instituie un comitet de administrare a acestei donaţii, în caz de nevoie[74].
În intervenţiile din Cameră se remarca Gh. Mârzescu, interesat să construiască un suport juridic al legii. În primul rând, el amintea deputaţilor că făcuse caz în Consiliul comunal de utilizarea unui „limbaj revoluţionar” şi că autoritatea comunală însăşi adoptase o conduită revoluţionară[75]. Pe mai departe, propunea ca variantă de lucru reluarea unui vot în consiliu pentru redeschiderea unor negocieri oficiale de această dată între oraş şi Guvern în acord cu legea comunală. Deputatul considera Iaşul un „creditor al statului”, iar statul un debitor, care trebuia să negocieze forma – bani sau bunuri – de stingere a datoriei, pe principiul „statul datorează, statul trebuie să plătească”[76]. A fost însă o propunere întâmpinată sarcastic de liberalul George Vernescu, scandalizat că discuţia se purta în termeni de „debitori şi creditori” şi de „tablou de partaj”. Apreciind că „darul” de la 1866 era „excepţional”, deci nu se încadra în prevederile legii comunale pe baza căreia moldovenii îşi construiseră refuzul[77], Vernescu insista pentru o „înţelegere discutată”, pe ideea că era nevoie de o „pace adâncă, bine cugetată, şi întemeiată pe îndestularea şi interesele Iaşilor”, a cetăţenilor care se sacrificaseră pentru unire[78].
În concluzie, Guvernul şi majoritatea parlamentară au evitat să adopte o decizie care să devină cutumă în conflictul cu o autoritate locală. I. C. Brătianu s-a ferit de precedentul ca orice lege votată în Parlament, găsită nesatisfacătoare de un consiliu comunal sau judeţean, să poată fî retrimisă în legislativ pentru a intra în negocieri cu „acea majoritate care a respins-o”[79]. Discuţia din Cameră se încheia cu ideea de a lăsa neschimbată legea şi eventual de a adăuga, pe măsura calculelor, eventuale noi suplimentări ale compensaţiilor.
În urma interpelărilor din Cameră, Consiliul din Iaşi urma calea sugerată de Mârzescu, de a pune demersurile pe linia formală a legii comunale. La 5 februarie 1881, într-o şedinţă a Consiliului comunal, era votată propunerea unei comisii care să ducă negocieri cu Guvernul, formată din Vasile Pogor, Dimitrie Rosetti şi Constantin Langa. Totodată, era adoptată o rezoluţie, compusă din mai multe articole, ce reprezenta un fel de program de la care persoanele învestite cu mandatul consiliului nu se puteau îndepărta[80].
Negocierile nu au decurs deloc favorabil. În şedinţa din 24 februarie/ 8 martie 1881 a Consiliului comunal, după o lungă discuţie, mai ales asupra raportului adresat de comisia trimisă la Bucureşti de la Iaşi, s-a luat hotărârea cu cinci voturi „pentru” şi patru „contra” să se intenteze un proces statului pentru cele 10 milioane[81]. Intenţiile procesuale nu s-au concretizat. O lună mai târziu, Vasile Pogor şi viceprimarul I. Ianov au demisionat, iar informaţiile neoficiale sugerau că Guvernul I. C. Brătianu era hotărât să răspundă brutal prin dizolvarea consiliului comunal[82]. Dizolvarea avea să mai aştepte. În urma venirii guvernului Dumitru C. Brătianu (10 aprilie – 8 iunie 1881), negocierile se relansau şi, pe hârtie, chiar se ajungea la un compromis. Într-o scrisoare apărută în „Independenţa română”, la 22 iunie 1881, Nicolae Gane detalia discuţiile purtate cu miniştrii de Interne şi de Finanţe din guvernul Dumitru C. Brătianu -Eugeniu Stătescu, respectiv D. A. Sturdza -, la care participaseră consilierii Ioan Ornescu şi Dimitrie Rosetti, negocieri soldate cu o înţelegere privind noua formă a compensaţiilor, sub rezerva adeziunii Consiliului comunal:
Pe lângă moşiele cedate comunei Iaşi, prin legea din 11 april 1880, se mai cedează şi moşiile Băicenii, Poienii, Rusenii şi Ulmii, care compun un total de 2.422 fălci cu o arendă de 36.097 lei. Intrarea comunei în stăpânirea veniturilor tuturor imobilelor fără excepţiune, urmează a fi din ziua de 23 aprilie 1881. Obligaţiunea creărei unei şcoli politehnice, ce era impusă comunei prin sus zisa lege, se înlocuieşte acum prin aceia de a se da o dezvoltare mai întinsă şcoalei de meserii actuale ce se întreţine de Comună[83].
Noul proiect de lege, formulat în trei articole, a fost redactat şi păstrat de N. Gane după notele autografe încredinţate de ministrul de Finanţe. Gata să fie trimis Adunării, în 2 iunie (deci în zilele în care în culise liberalii pregăteau revenirea lui I. C. Brătianu la şefia Executivului), în Guvern apărea o obiecţie, considerându-se mai nimerit de a se obţine mai înainte acordul Consiliului comunal. Existând pericolul încheierii sesiunii parlamentare, Gane redacta rapid o telegramă în prezenţa ministrului de Finanţe (act plătit din banii Guvernului, deci cu relevanţa unei corespondenţe oficiale a statului), prin care solicita acordul Consiliului din Iaşi, accept obţinut prin vot foarte rapid, cu „oarecare mici rezerve” comunicate ministrului de Interne. Stătescu – afirmă N. Gane -, care participase până atunci la negocieri, îşi schimba brusc atitudinea şi răspundea telegrafic autorităţii din Iaşi că „nu-i aprobă votul, considerându-1 nul şi neavenit”, adăugând apoi că nici N. Gane nu ar fi avut autorizaţia să participe la discuţii. Situaţia l-a lăsat perplex pe Gane, mai ales că ministrul Stătescu îl anunţase anterior pe prefectul judeţului Iaşi că „proiectul s-a depus în Cameră”, cerându-i să aducă acest lucru la cunoştinţa publicului ieşean[84].
Într-o interpelare, la 5 iunie 1881, adresată miniştrilor de Interne şi Finanţe, Nicolae Gane făcea publică existenţa noului proiect de lege privind compensaţiile, subscris de miniştri, prin care să se curme diferendul cu Consiliul din Iaşi, proiect subscris de Carol I într-un mesaj de înaintare către Adunare. Cu toate acestea, ministrul de Interne, Eugeniu Stătescu, încă nu depusese iniţiativa legislativă la biroul Camerei[85]. Gane nu mai apuca să primească un răspuns de la ministru, întrucât avea loc schimbarea de guvern la 9 iunie, prin revenirea lui Ion C. Brătianu la conducere şi a lui C. A. Rosetti la şefia ministerului de Interne. Rosetti primea mandatul să adopte o atitudine foarte dură, fără niciun fel de deschidere la negocieri în chestiunea compensaţiilor.
Ieşirea la scenă deschisă a lui Nicolae Gane în presă şi Adunare, altfel destul de atent să nu creeze noi tensiuni între autorităţile locale şi centrale, se explica prin informaţiile apărute. În 17-18 iunie, presa guvernamentală dădea semnalul dizolvării consiliului rebel din Iaşi, act politic care putea stârni multe pasiuni. „Telegraful” susţinea că forul ieşean nu lucra pentru binele oraşului, ci mânat de „spirit de partid” punea guvernul în situaţii umilitoare. Vorbind despre existenţa unui protest al ieşenilor adresat între timp guvernului, acelaşi ziar arăta: „Acum credem că guvernul nu va mai fi conciliant, nici îndelung răbdător în faţa manifestării opiniunei publice, când sunt în minister bărbaţi care au ţinut întotdeauna cont de voinţa poporului”. În acelaşi timp, în consiliul ieşean aveau loc discuţii furtunoase despre situaţia dezastruoasă a finanţelor locale, de care Guvernul era învinovăţit. N. Gane citea un discurs în acest sens în forul local[86].
În ,,Monitorul Oficial” din 24 iulie/5 august 1881 era publicat decretul dizolvării Consiliului comunal Iaşi, în conformitate cu art. 71 din legea comunală, pe baza raportului ministrului de Interne nr. 12.874[87]. Rosetti aducea acuzaţii grave, nemaiîntâlnite. În primul rând, învinovăţea consiliul că în şedinţele sale se petrecuseră acte de natură „a tulbura ordinea publică” şi că, „prin discuţiuni de natură ilegale, probase lipsa de îngrijire pentru interesele comunei şi pentru lucrul public”. Erau acuzaţii de instigare a „urii şi a dispreţului cetăţenilor ieşeni” asupra Corpurilor legiuitoare şi a Guvernului, prin nesocotirea legii celor 10 milioane, act de „desconsiderare a bunăvoinţei ţării”, asimilabil lez-naţiunii. Respingerea legii, acuza ministerul de Interne, adusese mare pagubă şi atrăsese dezaprobarea majorităţii locuitorilor, aşa cum se scria într-o plângere subscrisă de 331 de cetăţeni ajunsă la Guvern. Pentru a da aparenţa unei atitudini consecvente de nerespectare a legilor ţării, consiliului i se mai imputa refuzul recunoaşterii cetăţeniei unor împământeniţi. „Acest caz – susţinea raportul – s-ar putea lua drept un act de rebeliune, deoarece se refuză recunoaşterea legilor votate de Corpurile legiuitoare şi sancţionate de puterea executivă, după formule constituţionale”. Apoi, consiliul mai era acuzat că nu cercetase conturile comunale din anii 1877-1880, consilierii n-au vrut să se supună legii recensământului general, alocând personal insuficient, pe lângă absenteismul care bloca şedinţele consiliului convocat în sesiunea extraordinară. Concluzia raportului lui C. A. Rosetti nu dădea dreptul la comentarii: „Toate desbaterile acestui consiliu n-au fost decât d-a lovi în lege, în prestigiul Camerilor şi al Guvernului”; acel consiliu lucra în „contra intereselor comunale, şi dacă s-ar mai tolera în funcţiune ar înăspri şi mai mult nemulţumirile orăşenilor”. Neputând să întoarcă consiliul de la „calea abătută”, în baza art. 71 din legea comunală, consiliul era dizolvat[88].
Replica ieşenilor şi datoria României faţă de Iaşi
Termenii redactării raportului de dizolvare au fost consideraţi ofensatori şi falşi de consilierii care se opuseseră compensaţiilor în forma propusă de Guvern şi Adunare. Cel mai elaborat răspuns era sintetizat în broşura semnată de Scarlat Pastia[89], fost primar al urbei. El considera raportul ministrului un pamflet şi replica punctual capetelor de acuzare. La învinuirea despre neglijenţa Consiliului, Pastia arăta că, de la 1 ianuarie până la 1 iulie 1881, se întruniseră 58 de şedinţe în curs de 143 de zile, „mai mult decât o treime din zilele lucrătoare dintr-un semestru, lucru care nu s-a mai văzut nici chiar în comuna Bucureşti […] pe timpul când acea comună avea mare fericire de a fi administrată de către actualul domn ministru de Interne (C. A. Rosetti) ca primar”[90]. Cât despre actele de natură a tulbura ordinea publică, nu se menţiona un singur caz; au fost însă discuţii, afirma Pastia, de a tulbura „ordinele ilegale şi arbitrare ale Guvernului”, precum discuţia ca să oblige pe primarul de la 1880, C. Christodulo Cerchez, între timp ajuns prefect de poliţie al guvernului liberal, să redacteze în termen bugetul comunal. Pastia făcea publică o lungă dispută între Primărie şi ministrul C. A. Rosetti pe seama aprobării bugetului. Primăria dorea să amortizeze o datorie din 1873 pentru asfaltări, prin convertirea ei într-un nou împrumut, în timp ce Guvernul refuza şi solicita insistent includerea în buget a banilor pentru „garda civică”[91], considerată de opoziţie instrument de presiune guvernamentală, a roşilor, în desfăşurarea procesului electoral.
În ceea ce priveşte acuzaţiile legate de opoziţia la legea compensaţiilor, care „falsifică adevărul în modul cel mai viclean”, Pastia opina că reprezentanţii comunei apăraseră drepturile oraşului. Datoria României faţă de Iaşi, stabilită în 1866 la un milion de lei anual, a fost amânată sub diferite pretexte timp de 14 ani, în dezbateri aprinse în Cameră şi Senat, când, susţinea Pastia, „s-a îmbogăţit dicţionarul român cu multe cuvinte noi, insultătoare, create ad-hoc la aceste ocaziuni”[92].
Pentru Pastia, legea din 1880 reprezentase o formă mascată de a spori veniturile la bugetul naţional. Mai întâi, credea el, guvernul Brătianu observase că Iaşul plătea jumătate de impozit funciar de 3% şi s-a gândit să-l uniformizeze cu restul ţării, dar, ca să-i convingă pe ieşeni „să înghită hapul amar”, l-a „poleit” cu cele 10 milioane. Potrivit formulei lui Pastia, Guvernul ucidea „patru iepuri cu aceeaşi măciucă”: 1) sporea dările; 2) se dispensa de obligaţia celor 10 milioane, căci erau date în locul lor barăci, culturi de vie în paragină, moşii nemăsurate şi neevaluate ca să nu se poată vedea cât valorează; 3) un pretext ca PNL să se laude că a fost partidul care s-a achitat de datorii, chiar dacă acestea nu satisfăceau legile votate iniţial; 4) o răzbunare politică pentru că Iaşul i-a tratat de-a lungul timpului pe liberalii munteni ca „impostori”[93]. Aşa se explica, potrivit lui Pastia, rapiditatea cu care legea parcursese în numai patru zile toată filiera legislativă, fiind promulgată şi extinsă cu o mulţime de obligaţii pe care comuna nu ar fi putut să le îndeplinească nici dacă ar fi avut un venit de zece ori mai mare.
Procedura Guvernului, arăta Pastia, era discutabilă: 1) a precurmat o afacere litigioasă, fără a se înţelege în modul prescris de legea comunală cu cel interesat,adică cu consiliul care reprezenta interesele oraşului; 2) nu se ştia dacă legea regulatoare a datoriei era o lege de achitare la care oraşul trebuie să se supună vrând-nevrând; 3) dacă se puteau primi imobilele ce i se ofereau fără o prealabilă măsurare şi evaluare, spre a se vedea în ce proporţie acoperă suma ce i se cuvenea laşului; 4) dacă se puteau accepta sarcinile impuse pe baza unor venituri insuficiente ale proprietăţilor ce i se ofereau; 5) dacă se putea renunţa într-un mod vag şi nedeterminat la toate pretenţiile pe care laşul le avea în contra statului[94].
Sintetizând, potrivit lui Pastia, şedinţele de respingere din consiliu au conchis: 1) că Guvernul nu putea închide chestiunea fară a se consulta cu consiliul, de a obţine adeziunea printr-un vot dat în forma prescrisă de legea comunală, întrucât orice „tranzacţie pentru a fi valabilă urmează să fie consimţită de amândouă părţile”. Legea era socotită a avea caracterul unei tranzacţii, întrucât guvernul nu dădea numerar comunei, ci imobile; 2) ceea ce numea guvernul „lege”, faţă de Iaşi, nu se putea considera decât „ca o procură” ce s-a dat de Corpurile legiuitoare de a putea trata cu oraşul şi de a înstrăina o parte din averea ţării, nicidecum ca o lege de ordine publică sau ca lege organică, căreia trebuie să se supună orice persoană, fizică sau juridică: „Dacă lucrurile s-ar petrece în modul precum îi place guvernului, atuncea n-ar avea decât a face câte o lege pentru fiecare creditor al său, şi cu dânsa a-i astupa gura; şi la caz de a se cam împotrivi, a-i da câţiva pumni în cap, a-l declara rebel la legi, şi a-l trata ca astfel”; 3) consiliul era convins că imobilele ce i se propuneau nu se ridică nici la suma invocată, nici la suprafaţă, considerând absurd şi nedrept a se impune oraşului să primească fără să controleze; 4) Iaşul nu putea accepta sarcinile ce i se prescriseseră – şcoală politehnică, alimentarea cu apă şi construirea stabilimentelor publice – întrucât unele dintre ele priveau exclusiv statul -, apoi venitul imobilelor nu avea cum să acopere nici măcar în parte sarcinile trasate. Comuna, primind necondiţionat sarcinile, ar fi însemnat să accepte îndatorirea să acopere neajunsurile din veniturile sale ordinare; 5) Iaşul nu putea renunţa vag la toate pretenţiile sale, trebuind să se specifice că renunţarea se referă numai la ceea ce deriva din cele 10 milioane, fără alte intenţii ascunse. În Cameră s-a propus acest lucru, dar Guvernul nu a admis un asemenea vot, semn că existau planuri încă neclare[95].
Chiar dacă observaţiile lui Pastia puteau fi punctual exagerate, pe fond ele se vor dovedi logice şi întemeiate. Cum vom vedea, sarcinile impuse Iaşului erau în continuare atât de costisitoare – raportate la valoarea, investiţiilor şi cuantumul veniturilor din compensaţii -, încât se poate spune, fără a cădea în eroare, că administraţia locală avea o reprezentare mult mai exactă asupra situaţiei.
Replica neobişnuită şi neaşteptată a consilierilor ieşeni din întregul spectru politic, la care s-a raliat o parte a societăţii locale, a determinat Guvernul să-şi reevalueze atitudinea. După actul de pedepsire prin dizolvarea vechiului consiliu, Bucureştiul prelua, totuşi, o parte din sugestiile acestuia, suplimentând compensaţiile cu o serie de moşii, în timp ce obligaţiile autorităţii locale erau diminuate. Şcoala Politehnică dispărea dintre obligaţii, în schimb se adopta varianta dezvoltării şcolii de meserii, iar prisosul fondurilor era îndreptat spre capitolul alimentării oraşului cu apă.
Primul semn a fost că prefectul N. Pruncu începea o campanie de informare a ieşenilor prin afişarea de anunţuri în oraş, în care se vestea că Guvernul acceptase obiecţiile formulate de consiliul dizolvat privind valoarea bunurilor şi obligaţiilor. Apoi, ministerul de Interne – între 25 ianuarie şi 1 august 1882, condus interimar de I. C. Brătianu după demisia lui C. A. Rosetti – a iniţiat o corespondenţă oficială cu noul consiliu pentru ieşirea din impasul compensaţiilor”. Întrunit în şedinţă, consiliul accepta compensaţiile cu suprimarea şcolii politehnice[96]. În următoarea sesiune parlamentară, cea din 1882, avea să fie adoptată (în Senat la 16 februarie, în Adunare la 4 martie) o aşa-numită „Lege pentru modificarea unor dispoziţiuni din legea de la 11 aprilie 1880, relativă la lichidarea şi întrebuinţarea celor 10.000.000 de lei vechi, votaţi de constituantă oraşului Iaşi, în şedinţa de la 29 iunie 1866″.
Dezbaterile noii forme a legii de compensaţie începeau în Adunare la 28 ianuarie[97]. Raportorul B. Gheorghian propunea suplimentar acordarea a încă 4.749 fălci de teren, evaluate la 633.547 lei, şi scutirea Iaşului de obligaţia întreţinerii unui institut politehnic, îndatorând municipiul să dezvolte şcoala de meserii[98]. Deputaţii N. Ionescu şi Remus Opran încercau, fără succes, să păstreze şcoala politehnică, în viziunea lor o instituţie rezervată doar fiilor de români, după modelul şcolii militare de la Iaşi, în ideea de a propaga „gustul aplicărilor industriale la tinerimea română”. Mai importantă era însă atitudinea deputaţilor, deveniţi atenţi la sensibilităţile moldovenilor. Nu se mai discuta pe un ton imperativ despre „obligaţia capului plecat”. Deputatul V. Iepurescu recunoştea oportunitatea „consimţămânului” şi autonomia de decizie a consiliului, se referea la deplina capacitate a autorităţii locale de a dispune de compensaţii, degrevate de voinţa autorităţii centrale[99]. Însuşi M. Kogălniceanu se disculpa de rolul ministerial avut în scandal, afirmând că l-a felicitat în 1880 pe Ioan Câmpineanu, ministru de Finanţe, ca membru al Guvernului, dar nu ca ieşean, „fiindcă ne-a dat puţin”[100].
Gh. Mârzescu ţinea să sintetizeze natura conflictului de la baza legii din 11 aprilie 1880: autonomie locală vs. centralism. Mai precis, cum uzurpau reprezentanţii naţionali drepturile comunei? Prin impunerea cheltuielilor pe care trebuia să le facă laşul (şcoala de meserii, alimentarea cu apă ş.a.m.d.):
Cum, eu, consiliul local, autoritate imediată, care cunosc şi sunt dator să cunosc necesităţile oraşului, n-am dreptul să rostesc conform cu dreptul conferit prin legea comunală? […] Lăsaţi, deci, d-lor autonomia comunei; d-v. care sunteţi liberali, care sunteţi democraţi, care ziceţi şi repetaţi necontenit descentralizarea administrativă, căci cum vine puterea legislativă de centralizează ca să zic aşa şi ordonă comunei; iată ce trebuie să faci mai întâi cu banii pe care ţi-am datorit şi pe care ţi-i plătesc astăzi. Iată cum principiul cel mare al descentralizărei este implicitmente călcat în picioare[101].
Îndemnul era să nu se încalce atribuţiile Consiliului. Mârzescu cerea ca Guvernul să se pună în relaţii oficiale cu comuna şi să negocieze cu ea pe baza unui mandat formal al Consiliului comunal.
În discuţiile de la Senat (16 februarie 1882) se convenea să se modifice prevederea referitoare la înfiinţarea unei şcoli politehnice şi a unui muzeu industrial cu „dezvoltarea şcolii de meserii, completarea atelierelor pentru industriile cele mai necesare”[102]. Mai important, din raportul întocmit de Theodor Rosetti rezulta că ministrul de Finanţe, G. Chiţu, recunoscuse supraevaluarea imobilelor cedate Iaşuluiprin legea din 11 aprilie 1880 şi înaintase un nou proiect, acceptat în prealabil de autoritatea locală din fosta capitală, cu un mod de calcul prezentat detaliat. Guvernul nu considera că ar fi fost în avantajul oraşului Iaşi şi nici al statului să se intre pe calea unor expertize minuţioase la faţa locului, de aceea recunoştea că preţul locurilor şi acareturilor cedate în 1880 nu era real, având în vedere starea lor deteriorată[103]. Dar şi în acest caz se cerea un consimţământ al Consiliului – de către generalul C. Mânu – pentru a nu se mai repeta respingerea din prima instanţă, surprinzătoare şi pentru M. Kogălniceanu[104].
Ce conţineau noile compensaţii? în plus faţă de legea din 11 aprilie 1880, se adăugau şase moşii – Buciumi, înconjurătoarea mănăstirii Socola, Băiceni, Ruseni, Poieni şi Ezăreni – în suprafaţă (neverificată) de 4.749 falci, din care teren de cultură 2.256 fălci, arendaţi anual la o valoare de 42.249 lei[105], 907 fălci de pădure şi 1.586 falci de culturi de vie cu embaticuri[106].
Consecinţele compensaţiilor „în natură” (datio in solutum)
Aspectul cel mai important în cuantumul datoriei îl reprezenta faptul că fondul era inalienabil – prin lege se putea folosi numai venitul (chiria sau arenda proprietăţilor, după caz). Bugetul local se afla în 1882 într-o situaţie dezastruoasă, iar cele 10 milioane, dacă ar fi fost acordate în bani lichizi, ar fi reprezentat veniturile oraşului pe aproape opt ani! În schiţa de buget pe anul 1882-1883 – bugetul se vota în luna martie, anul fiscal începea la 23 aprilie -consiliul estima venituri totale de numai 1.297.907 lei[107], înregistrând un deficit uriaş: cheltuielile totale ale anului 1882-1883 erau prevăzute la 2.369.530 lei, în care era cuprinsă suma de 1.019.593 lei – plata unor împrumuturi – şi a deficitului anului 1881-1882 de 208.327 lei[108]. Deficitele bugetului ordinar urmau să fie achitate printr-un împrumut de 2.000.000 lei, aprobat de Cameră[109].
În vederea preluării compensaţiilor, Primăria dezvolta „serviciul de percepţiune”, care urma să se ocupe inclusiv de colectarea veniturilor provenite de pe „moşiile cedate de stat comunei pentru milioanele cuvenite laşului”. Transferul moşiilor, acareturilor, embaticurilor de la Administraţia Domeniilor Statului în proprietatea comunei Iaşi a presupus un proces birocratic complicat pentru administraţia locală. Oamenii însărcinaţi cu întocmirea proceselor-verbale – cu detalii despre proprietate, starea fizică, stadiul executării contractelor de administrare aflate în desfăşurare cu statul a diferiţilor arendaşi – au constatat rapid că era o încărcare de îndatoriri pentru Primărie, necesita înfiinţarea unor funcţii şi posturi, cu atribuţii de supraveghere şi administrare. Era necesară crearea unui nou etaj administrativ costisitor pentru a avea grijă de „cadoul” Bucureştiului: arhivist pentru verificarea actelor, hărţilor, planurilor, contabili pentru verificarea situaţiei datoriilor şi sarcinilor fiscale ale moşiilor, jurişti pentru litigiile cu arendaşii şi radierea ipotecilor, pădurari pentru paza pădurilor, paznici pentru moşii, chiar ingineri pentru realizarea cadastrului[110], precum şi administratori, subadminis-traţori, casieri, registratori, perceptori[111].
În urma inventarierii, pe lângă proprietăţile cedate în 1880 şi 1882, Primăria mai găsea clădiri suplimentare, dughene şi culturi de viţă-de-vie pendinte de moşiile cedate[112]. Potrivit tablourilor generale întocmite de Primărie, după intrarea în posesie se constatau diferenţe semnificative în ceea ce priveşte dimensiunile moşiilor. Astfel, nu se observau diferenţe la moşia înconjurătoarea mănăstirii Socola (1.217 falci), Buciumi (1.260 falci), fflincea (551 falci), Parte din Tomeşti (142 falci), Ezăreni (349 falci); Ruseni (704); Aroneanu (1.001 falci); însă apăreau diferenţe enorme la: înconjurătoarea mănăstirii Cetăţuia (1.123 în loc de 1.165 de falci), Tomeşti (3.224 în loc de 3.493); Şapte Oameni (264 în loc de 378 falci); Moara Dancului (261 în loc de 425 fălci); Copou – Rediu (760 în loc de 964); Cârlig (560 în loc de 885 falci); Poieni (561 în loc de 551! – singura diferenţă în plus); Băiceni (577 în loc de 677 fălci). Aşadar, un minus de 1.008 fălci117, suprafaţa totală reală a moşiilor primite fiind de 12.554 falci (13.985 de hectare).
Suma medie anuală de arendare a moşiilor nu era foarte mare. Cea mai scumpă era şi cea mai întinsă ca suprafaţă – 25.000 lei pentru moşia Tomeşti. Din a doua clasă erau moşiile de la Aroneanu (9.030 lei), Cârlig (8.210 lei), Băiceni (8.610 lei), Ruseni (9.567 lei), Copou cu Rediu (6.980 lei); cele medii: înconjurătoarea mănăstirii Cetăţuia (5.710), Buciumi (4.448 lei), Poieni (6.310), Ezăreni (6.252 lei); cea mai puţin bănoasă era Parte din Tomeşti, arendată cu numai 700 de lei anual. În total, Primăria miza că putea obţine din administrarea moşiilor doar 111.579 lei118.
O situaţie mai complicată din punctul de vedere al proprietăţii şi amplasării se observa în privinţa acareturilor, dughenelor şi caselor. Se identificau proprietăţi neinventariate ori inexistente în planurile cadastrale119. Dintr-un tablou cu 70 de acareturi, case, apartamente şi dughene, ale căror contracte de închiriere expirau la 23 aprilie 1883, reuşim să aflăm valoarea lor de piaţă. Cea mai scumpă, Feredeul Turcesc, era închiriată cu 3.000 de lei anual, puţine proprietăţi depăşeau 1.000 lei, majoritatea se aflau în intervalul 300-600 lei120. Valoarea lor de închiriere anuală era de 32.469 lei. Problema acestor proprietăţi imobiliare era starea precară, unele aveau nevoie de reparaţii, altele se aflau în ruină şi trebuiau demolate121. Pe lângă proprietăţile imobiliare enumerate mai sus, mai existau încă 14 neproducătoare de venituri122.
Intenţia autorităţilor locale era utilizarea imobilelor adecvate pentru a servi ca localuri de şcoli şi instituţii sau valorificarea prin vânzare123. Starea unora dintre case era deplorabilă, impunându-se intervenţii urgente. Chiriaşii, croitori evrei de pildă124, încercau să negocieze scutiri de chirie în schimbul reparaţiilor, în cazul altora, Primăria întocmea devize de reparaţii nu tocmai mici125 şi, fiindcă nu avea suficiente fonduri, se împrumuta în contul celor 10 milioane.
Pentru repararea în regie a caselor de pe strada Golia se făcea un împrumut de 4.000 de lei[113], în timp ce altele erau demolate[114], Primăria preferând să refolosească materialele de construcţie. Valoarea totală a acestor imobile după evaluarea făcută de Primărie era de 510.715 lei, iar chiria obţinută de numai 38.980 lei în 1883[115].
Ulterior, pe măsură ce s-au finalizat contractele de arendare anterioare legilor din 1880 şi 1882, Primăria încerca, din noiembrie 1883, să valorifice moşiile mai profitabil prin scoaterea la licitaţie a noilor contracte de arendare, cu începere de la 23 aprilie 1885 şi 1886[116]. Era o măsură care, vom vedea, ignora prevederile legilor din 1880 şi 1882, acelea de împărţire a moşiilor în loturi şi vânzarea către cetăţeni în scopul întăririi „elementului românesc”. Într-adevăr, rezultatele licitaţiei de la 24 martie 1884 au consemnat o creştere a valorii de arendare în cazul moşiilor cu noi contracte: Poieni de la 6.310 la 7.860 lei, Băiceni de la 8.610 la 11.000 lei, Moara Dancului de la 3.050 la 4.800, iar Şapte Oameni de la 3.510 la 4.010 lei, valoarea totală urcând de la 20.480 la 27.670 lei[117].
Pe lângă moşii şi imobile, Primăria mai primise şi un număr de 14 culturi de viţă-de-vie, însă două dintre ele nici măcar în 1890 nu intraseră în proprietatea comunei, fiindcă locaţia şi situaţia lor, dacă mai erau funcţionale, nu era clară[118]. Ca să mai acopere din cheltuieli, Primăria acorda numeroase permise de vânătoare pe moşiile deţinute începând cu anul 1884[119].
Urmărind deceniul de după obţinerea compensaţiilor, constatăm că Primăria se străduia să obţină venituri de pe moşii, dar acestea se dovedeau nesemnificative în comparaţie cu necesităţile şi obiectivele anunţate pentru finanţare. În general, ele s-au ridicat la aproximativ 10% din veniturile bugetului ordinar, care a variat între 1 şi 1,5 milioane lei în perioada 1884-1893. Un raport întocmit de Leon C. Negruzzi indică sumele provenite din arendarea moşiilor: în 1884-1885 numai 100.260 lei, din care se scădea impozitul funciar, 15.000 lei, rezultând un folos net de 85.260 lei[120]. Pentru anii financiari următori, 1885-1886, veniturile din moşii erau estimate la 117.357 lei[121], în 1886-1887 la 148.965 lei[122], iar pe anul, 1887-1888, unul considerat de referinţă, se estima obţinerea a 222.064 lei[123], în 1888-1889 se menţionează în proiectul de buget un venit al moşiilor de 175.709 lei[124] şi de un „debit” de 162.245 lei[125]; în 1889-1890 – venituri estimate de 179.043 lei[126] şi cele realizate de 140.224. În 1890-1891 – venituri realizate de 181.600 lei[127] şi în 1892-1893 – venituri estimate de 183.700 lei[128]. După cum se observă, execuţiile propriu-zise ale bugetelor nu erau publicate în rapoarte. În plus, din diverse motive, Primăria exagera veniturile şi subestima cheltuielile. Totuşi, dintr-un bilanţ realizat pe anii 1884-1889, aflăm că media încasărilor reale anuale de pe moşii fusese de numai 109.783 lei, după cum arată schiţa de buget din 1889-1890[129]. Aşadar, observăm evoluţii mixte în funcţie de anii agricoli, dar se remarcă neconcordanţe în ceea ce priveşte sursele şi metodele de raportare, cu sau fără plata taxelor şi impozitelor către stat, cu includerea sau nu a cheltuielilor de administrare în regie a moşiilor.
Veniturile obţinute din închirierea şi vânzarea acareturilor şi imobilelor din Iaşi nu depăşeau 36.863 lei în 1884-1885[130], iar Vasile Pogor arăta că situaţia se înrăutăţea în lipsa investiţiilor. Conform unui raport al biroului tehnic de arhitectură al Primăriei, cheltuielile privind lipsurile la inventar, întreţinerea şi repararea imobilelor provenite din legea celor 10 milioane ar fi trebuit să se ridice la suma de 555.537 lei[131]! Până în 1890, din cauza deteriorării, venitul obţinut din închirierea imobilelor din oraş se înjumătăţea (17.603 lei anual). Deşi în 1884 se votase vânzarea tuturor acareturilor, criza a blocat piaţa şi Primăria a rămas cu îndatorirea să le întreţină. Totuşi, în 1889, se reuşea vânzarea unor locuri de casă şi dughene, inclusiv o casă din Galaţi, cu 92.000 lei[132].
În concluzie, din 1882 până în 1893, prin natura şi rolul lor, compensaţiile au fost departe de a produce efectul scontat. Ele nu au avut un impact direct şi evident asupra bunăstării urbei, nereuşind să furnizeze bugetului local sumele necesare lucrărilor publice atât de cerute şi nici să obţină aprecierea ieşenilor. Bilanţul era făcut în cheie critică vehementă ori de câte ori apărea prilejul. În 1889, N. Ceaur Aslan, ajuns în Opoziţiunea Unită alături de tabăra liberală, fost susţinător al mutării Curţii de Casaţie la Iaşi, interpela Guvernul Theodor Rosetti în legătură cu situaţia deplorabilă a Iaşului, pe deasupra complicată de „chestiunea de recunoştinţă naţională”: „Mi-e teamă că istoria de astăzi va spune urmaşilor noştri cât de profunde sunt astăzi decepţiunile, când ne uităm la starea la care am ajuns faţă cu visurile de cari erau legănate primele noastre încordări în momentele de deşteptare”. El acuza „modul meschin” în care guvernul a procedat la punerea în practică a compensaţiei de 10 milioane de lei:
Dar, cum zice proverbul: calul de dar nu se caută în gură; Iaşul a primit deci acele moşii, cari în valoarea lor totală represintau un venit de 111.579 lei. Vă dau cifre oficiale, ca să nu credeţi că fac aprecieri personale. I s-a dat şi în ecarete 17-18.000 lei venit real, aşa încât în total i s-a dat un venit de 129.000 lei. D. primar (V. Pogor, care era şi vicepreşedinte al Camerei) e aici pentru a controla cifrele. Aşadar, de bine de rău, Iaşul părea a fi primit o valoare ce represinta capitalul corespunzător cu un venit anual de 129.000 franci, în cifre rotunde[133].
Pe de altă parte, arăta Ceaur Aslan, în momentul când i se dădea cu o mână, i se lua pe de alta prin introducerea impozitului funciar, la jumătate în Iaşi (3%, faţă de 6%).
Impositul funciar actualmente în Iaşi produce în integralitatea sa suma de 184.000 lei în cifră rotundă. Puneţi jumătatea sumei de 92.000 şi adăugaţi 12 zecimi comunale; mai puneţi şi suma de 29.000 lei pentru administraţia acestor moşii, sumă ce se prevede în bugetul comunal, şi veţi ajunge la straniul rezultat că, pe când Camera, ţara, D-nii mei, ţara aceasta, care adeseori nu târgueşte cu banii ei pentru lucruri de o importanţă îndoielnică, această ţară a dat cu o mână şi cu cealaltă a luat înapoi darul ei, şi aceasta d-nii mei într-o chestiune de onoare, de recunoştinţă, de interes eminent naţional[134].
Socialiştii şi problema de fond a compensaţiilor
După primirea moşiilor, Primăria Iaşi nu s-a grăbit să pună în vânzare loturi de pământ, aşa cum prevedea expres legea, ci să le arendeze. Tergiversarea însă a fost speculată politic într-un mod abil. A rămas puţin cunoscut rolul lui Ioan Nădejde, liderul mişcării socialiste din Iaşi, în exploatarea consecinţelor legii compensaţiilor din 1880-1882. Nădejde a demarat un proiect politic din instrumentarea nevoii de pământ a locuitorilor urbei Iaşi şi a localităţilor înconjurătoare, acuzând secretomania şi opoziţia autorităţilor faţă de obligaţia de a vinde loturi din moşiile obţinute.
Începând din 1887, la Primăria Iaşi s-a înregistrat un val de cereri colective pentru împărţirea în loturi şi vânzarea moşiilor către locuitorii din Iaşi şi suburbiile oraşului[135]. De pildă, cererea din 17 iulie 1888 făcea referire la „moşiile date comunei ca răsplată pentru mutarea scaunului [domnesc – n.n., M.C.] din Iaşi la Bucureşti”, că au fost făcute demersuri la vechiul consiliu, „care întâi a ameninţat cu puşti” şi pe urmă s-a făcut că primeşte cererile[136]. O altă cerere, din 31 iulie, iscălită de „muncitori de pământ” din comuna Iaşi, contabiliza opt ani de tergiversări ale autorităţilor în aplicarea legii din 1880, iar solicitanţii se plângeau că „au fost ameninţaţi cu puşti şi tunuri şi cu baionete”[137]. Redactate în acelaşi stil, petiţiile se înmulţeau şi pe parcursul lunii august 1888. Responsabil pentru forma juridică unitară şi coordonarea revendicărilor era Ioan Nădejde, la acea dată preşedinte al breslei muncitorilor de pământ din Iaşi[138].
Nemulţumirea legată de blocajul autorităţilor locale în îndeplinirea propriilor angajamente era pe fond justificată, dar, vom vedea, numărul celor care în mod real doreau şi puteau cumpăra pământ era mult exagerat. În şedinţa din 20 aprilie 1887, Consiliul comunal votase numirea unei comisii care să stabilească regulile de vânzare ale loturilor. Însă, un an mai târziu, comisia nu prezentase niciun plan[139] şi era schimbată. Blocajul era generat de inexistenţa unui plan cadastral -pentru a se cunoaşte suprafeţele şi amplasamentele exacte în vederea parcelării -necesar la trasarea drumurilor de acces la iazuri, păşuni, păduri sau crâşme etc.
La sfârşitul anului 1888, petiţiile locuitorilor din Iaşi erau aduse în dezbaterea Adunării de proaspătul deputat Ioan Nădejde, care îl interpela pe ministrul de Interne. Adunarea, în şedinţa din 19 noiembrie 1888, recomanda ministrului de Interne, junimistul Theodor Rosetti, să ia măsurile ca primăria din Iaşi să aplice dispoziţiile legii din 13 aprilie 1880 şi să comunice cauzele întârzierilor înregistrate[140].
În urma presiunilor, premizele vânzării începeau să fie îndeplinite. Prin decretul regal nr. 3238 din 25 noiembrie 1889 se aproba Regulamentul pentru înstrăinarea moşiilor comunei Iaşi venite în proprietatea ei în virtutea legei din 13 april 1880 şi 27 mart. 1882, la locuitorii cultivatori şi industriaşi români[141], document votat anterior de consiliul local Iaşi în 21 noiembrie. Prevederile vizau vânzarea de loturi de 5 hectare către „românii lucrători de pământ, sau industriaşi, locuitori în oraşul Iaşi” (art. 1), iar pentru moşiile Băiceni şi Polieni, fiind departe de oraş, se admiteau şi locuitorii zonei (art. 2). Înstrăinarea se făcea prin tragerea la sorţi a tuturor celor înscrişi, cu un preţ fixat de 220 lei pentru un hectar; nimeni nu putea cumpăra mai multe loturi şi nici să se înscrie pe mai multe moşii (art. 23); comunele puteau cumpăra până la şase loturi (două necesare bisericii, două şcolii şi două cimitirului); loturile se puteau achita în rate, la o dobândă anuală de 5% (art. 50) şi nu se puteau înstrăina timp de 32 de ani, în timp ce pădurile şi iazurile niciodată (art. 61).
Se constata rapid că dispoziţiile regulamentului nu puteau fi puse în aplicare. Deşi exista o aparentă presiune indusă de acţiunile lui Ioan Nădejde, în realitate erau foarte puţini doritori de pământ şi mult mai puţini capabili să-l plătească. În statistica Primăriei apăreau înregistraţi numai 307 locuitori din Iaşi care îşi manifestau dorinţa să cumpere terenuri de pe moşiile Şapte Oameni, Dancu, Ruseni, Aroneanu, Cârlig. De exemplu, pentru moşia Moara Dancului nu era depusă nicio cerere până în luna august 1889[142], în timp ce pentru Băiceni existau 116 solicitări[143]. În fine, după ce începea procesul tragerii la sorţi, o serie de proceduri au fost invalidate[144] şi reluate în aprilie 1890. Un raport întocmit de primarul Vasile Pogor arăta că pentru terenurile de pe moşia Şapte Oameni se prezentaseră numai doi cumpărători şi cinci la moşia Moara Dancului[145].
Tot în 1890 apăreau o serie de plângeri referitoare la condiţiile de vânzare. Unii solicitanţi, care îndeplineau condiţiile de cumpărare, acuzau că au fost „săriţi”, fiindcă ar fi refuzat să semneze o plângere contra lui Ioan Nădejde. În acelaşi timp, alţi cumpărători au constatat că nu pot plăti ratele. Apreciind că scopul legii era să uşureze viaţa lucrătorilor de pământ, ei acuzau autorităţile locale că urcaseră prea mult preţul (220 lei/ha) şi cereau să fie fixat după legea rurală de la 1864 (aproximativ 110 lei/ha), în primul an să nu se facă plăţi până nu se strângea recolta, iar taxa de timbru şi înregistrare să fie împărţită pe trei ani de zile[146].
Primăria Iaşi ţinea cont de unele solicitări şi acorda o serie de înlesniri -cheltuielile de execuţie a planurilor şi de punere în stăpânire se făceau odată cu plata primei rate[147]. Dar pământul costisitor şi condiţiile restrictive de cumpărare (cetăţean român, maxim 5 hectare, fără intermediari) au redus numărul solicitanţilor. Perspectiva xenofobă a Ministerului de Interne, conform căreia vânzarea loturilor reprezenta „un serviciu moral şi naţional pentru ajutorarea populaţiei indigene în contra anihilărei prin elementul israelit”[148], nu a influenţat disponibilitatea autorităţilor de a scădea preţul.
În pofida realităţilor evidente, Ioan Nădejde superviza un nou val de plângeri ale ieşenilor împotriva Primăriei. Într-o interpelare din 14 ianuarie 1891, Nădejde cerea în Adunare o reacţie a Guvernului la petiţiile trimise Ministerului de Interne privind vânzarea moşiilor către plugarii din mahalalele Iaşilor[149]. Petiţiile subliniau că autorităţile ieşene făcuseră „peste putinţă cumpărarea de pământuri din moşiile comunei Iaşi”, fiindcă au „găsit mai cu cale a trage foloase din acele moşii dându-le ieftin la cei ce luau moşii întregi şi scump de tot la cei ce luau câte o falce, două”. Chiar după amendarea regulamentului nu se făcuseră progrese, iar petiţionarii cereau în continuare înjumătăţirea preţului de vânzare (220 lei/ha, achitabili în 15 ani fară dobândă) şi facilităţi la plata timbrului[150].
Recunoaşterea eşecului şi „milioanele lui Carp”
Involuntar, acţiunile lui Ioan Nădejde demonstrau că marele plan liberal, brătienist, al „întăririi Iaşilor”, prin dezvoltarea unei clase de cultivatori în scopul românizării oraşului, se îndrepta spre un fiasco. Primăria rămânea cu un pasiv (moşii, acareturi, vii) din care nu reuşea să obţină fonduri pentru investiţii în îmbunătăţirile edilitare (aducţiunea de apă în oraş, şcoala de meserii). Autorităţile locale constatau că „legea compensaţiilor”, în forma impusă de la Bucureşti, însemna un blocaj pe toată linia. Oraşul era împânzit periodic cu anunţurile autorităţilor privind vânzarea loturilor de pe moşii, însă puţini cumpărători s-au arătat interesaţi[151]. Un raport arăta că, până în octombrie 1894, Primăria reuşise să vândă loturi în valoare de numai 22.883 lei, adică mai puţin de 0,3% din suma totală estimată a compensaţiilor[152]!
Nevoile Iaşului rămâneau aceleaşi, iar aşa-numita „mişcare moldovenească” devenise vocală în anii 1890-1891, prin ceea ce în epocă s-a numit „Liga pentru apărarea intereselor economice şi culturale ale Moldovei“. Alături de compensaţiile cuvenite laşului, erau adăugate teme precum urgenţa dezvoltării sistemului de căi ferate în regiunea Moldovei pe direcţia Dorohoi-Iaşi-Bârlad-Galaţi, reprezentarea proporţională a valahilor şi moldovenilor în instituţiile centrale (Guvern, justiţie, administraţie, armată), împreună cu chestiuni sensibile ce ţineau de alocările bugetare şi investiţii ori cele legate de construirea sistemului de fortificaţii, care excludeau teritoriul de la nord de Milcov din strategia de apărare a ţării. Voci politice locale acuzau la unison centralismul responsabil pentru criza, sărăcia şi deruta socială în care se scufunda Moldova.
Pe acest fundal al dezbaterii publice, în 1893 guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu prezenta Adunării un proiect privind răscumpărarea de către stat a moşiilor date în compensaţie potrivit legilor din 1880 şi 1882. Cum se ajunsese în asemenea situaţie? La sfârşitul anului 1892, apăruse o fereastră de oportunitate nesperată. După mult timp, Iaşul nu se mai afla într-o orientare politică în opoziţie cu autorităţile centrale. Cu un primar junimist, Vasile Pogor, o majoritate conservatoare în Consiliul comunal, un Guvern condus de ieşeanul Lascăr Catargiu, un minister al Agriculturii şi Domeniilor condus de P. P. Carp, care a avut un rol cheie în tranzacţie – fondului i s-a mai spus în limbajul uzual al vremii şi „milioanele lui Carp”[153] – şi un Parlament dominat de conservatori, avea loc o tranşare rapidă şi surprinzătoare a situaţiei.
Primul pas îl făcea Consiliul comunal, unde s-a discutat varianta preluării moşiilor de către stat, la Domeniile Statului, în schimbul unei despăgubiri. În şedinţa din 9 decembrie 1892, Consiliul stabilea că era momentul deschiderii unor tratative cu Guvernul prin trimiterea primarului Vasile Pogor la Bucureşti. La începutul anului 1893, la 13 februarie, Pogor scria consiliului: „[…] sunt ferice în a mărturisi că în toate demarşele mele am aflat un călduros sprijin, atât în Domnul ministru de Interne (funcţie deţinută tot de L. Catargiu), cât şi în persoanele tuturor membrilor din Cabinet”[154]. După diferite combinaţii, Pogor şi guvernul cădeau de acord să: abroge toate condiţiile impuse comunei Iaşi prin legile din 1880 şi 1882, de vindere a moşiilor şi întrebuinţare a veniturilor; statul se obliga să cumpere în bloc toate moşiile intrate în posesie prin legile susmenţionate la preţul de 6,5 milioane lei; fondurile urmau să fie utilizate pentru construirea unui abator, aducţiunea apei în oraş, construirea de şcoli şi alte necesităţi urgente[155]. Şi, într-adevăr, foarte rapid, în şedinţa de la 12 februarie 1893, Guvernul deja înainta Parlamentului un proiect de lege[156], prin care statul să ofere Iaşului 6,5 milioane lei, în rentă amortibilă 5% la valoare nominală, în schimbul moşiilor[157].
În Iaşi se răspândise informaţia că vânzarea se datora lui Lascăr Catargiu, care insistase să scape Iaşul de o avere rău administrată şi pentru a respecta cuvântul fostului său coleg, prim-ministru, răposatul general Ioan Emanoil Florescu. Acesta apucase să promită Iaşului două milioane de lei numai să nu se construiască linia Dorohoi-Iaşi pe Valea Calcainei – cum doreau o parte importantă a aleşilor ieşeni -, traseu care ar fi presupus cheltuieli suplimentare. Catargiu ştia că a cere Camerelor două milioane de lei ar fi stârnit „o furtună înspăimântătoare, ca totdeauna când era vorba de Moldova şi Iaşi”, aşa încât a insistat pentru răscumpărare[158].
Un aspect relevant al redactării şi promulgării acestei legi era că toţi raportorii celor şase secţiuni din Adunare aveau să fie moldoveni: Mihail Balş, Vasile Pogor (primar de Iaşi), Alexandru Cuza, Iacob Negruzzi, Scarlat Vârnav şi N. Ceaur Aslan. Cum era justificată răscumpărarea moşiilor? Raportorul principal, Iacob Negruzzi, afirma că legea era „singură în stare de a pune comuna Iaşilor în posiţiune de a se bucura de justa compensaţiune pe care Camera constituantă a voit să-i acorde în schimbul marilor sacrificii făcute de oraşul Iaşi pentru unire şi întemeirea Statului român”. Negruzzi considera de datoria lui să atragă atenţia că „legile prin care s-au cedat aceste moşii aveau inconvenientul de a impune comunei două condiţiuni care, prin o lungă experienţă, s-au dovedit irealizabile”. Prima condiţie era aceea de a le împărţi în loturi şi, după 12 ani, comuna nu putuse vinde decât 139 loturi în întindere de 700 hectare. A doua condiţie era de a efectua lucrările enumerate în lege numai din venituri (aprovizionarea oraşului cu apă, alături de celelalte îmbunătăţiri însemnate), ceea cesolicita un capital imens faţă de suma neînsemnată rezultată prin vânzarea a 139 de loturi şi din venitul anual obţinut din administrare.
Experienţa făcută până astăzi – arăta I. Negruzzi – probează până la evidenţă că calea determinată de legile din 1880 şi 1882 este irealizabilă, că nu avem nici o normă de a prevede când comuna Iaşilor va putea desface aceste imobile în întindere de mai bine de 12.000 hectare, pentru a dispune de capitalul trebuitor pentru îndeplinirea marilor proiecte prevăzute de lege[159].
Proiectul intra în dezbaterea Senatului în şedinţa din 20 mai 1893, beneficiind de raporturi favorabile din partea şefilor de secţiuni, aproape toţi din regiunea Moldovei. Raportorul A. Blancfort citea raportul admis în toate secţiunile, avându-i ca delegaţi pe Gh. Mârzescu (Iaşi), A. Blancfort (Neamţ), I. Plesnilă (Covurlui), I. Teohari (Neamţ), C. Mavrodin (R. Sărat), şi arăta că punerea în aplicare a legilor din 13 aprilie 1880 şi din 17 martie 1882 a fost imposibilă. Deşi în 1889 se votase un regulament pentru parcelarea şi vânzarea moşiilor, locuitorii n-au putut achita ratele pentru loturile cumpărate, cu toate că s-au făcut înlesniri, iar vânzările au fost puţine[160].
Legea, adoptată cu 60 de voturi „pentru” şi numai două „împotrivă”, promulgată la 2 iunie 1893, stipula că statul cumpăra toate moşiile şi pădurile intrate în posesia comunei Iaşi în anii 1880-1882, la preţul de 6,5 milioane lei. Respectând vânzările de loturi făcute de comună conform legilor anterioare, statul urma să plătească integral preţul „în rentă amortisabilă 5%, şi socotit al pari [la valoare nominală – n.n., M.C.]”[161]. Această vânzare-cumpărare a fost însoţită de o lege, în care se specifica destinaţia banilor: alimentarea cu apă, construirea unui abator şi a localurilor de şcoli, pentru canalizare şi îmbunătăţiri esenţiale[162]. Din momentul promulgării, atât autorităţile centrale, cât şi cele locale, nu se mai refereau la cei 6,5 milioane ca la un „fond de compensaţii”. Ideea de compensaţie fusese compromisă prin amânările şi formele ei inaplicabile, eşuate. Dar, paradoxal, contractul de vânzare-cumpărare între oraşul Iaşi şi statul român corespundea cel mai bine aranjamentului financiar propus la 1866.
Cum a beneficiat laşul de fondul celor 6,5 milioane
S-ar putea crede că, odată ajuns în administrarea Primăriei, fondul de 6,5 milioane lei (bugetul ordinar al Iaşului pe aproximativ trei ani) nu trebuia decât să fie investit rapid pentru finanţarea îmbunătăţirilor atât de des menţionate între problemele laşului. În realitate, deşi au acuzat frecvent efectele centralismului şi nevoia de descentralizare ori lipsa de sprijin financiar de la Bucureşti, autorităţile locale au demonstrat competenţe administrative modeste. A lipsit capacitatea de planificare, viziunea şi coerenţa în îndeplinirea scopurilor pentru care fuseseră acordate compensaţiile. În special la capitolul alimentării cu apă s-au căutat soluţii, s-au făcut prospecţiuni şi cheltuieli importante, echivalente cu bugetul anual, fără niciun rezultat notabil.
În urma legii din 19 mai 1893, pe lângă bugetul ordinar, Primăria condusă de Vasile Pogor înfiinţa o secţiune separată intitulată: „Bugetul fondului de 6,5 milioane”[163]. În 1894, pe schiţa acestui buget special figurau următoarele obiective: lucrări preliminare pentru alimentarea cu apă (100.000 lei), schimbarea sau aducerea unor noi conducte pentru apă (50.000 lei), construirea abatorului (700.000 lei), construirea localurilor unor şcoli (750.000 lei), ridicarea planului oraşului şi lucrări de canalizare (100.000 lei), restaurarea Feredeului Turcesc (334.511 lei). Cheltuielile pe anul 1894 din bugetul capitalului de 6,5 milioane erau estimate la un total de 2.194.511 lei[164], rămânând un rest de peste 4,175 de milioane de lei. Investiţiile efective nu vor urma aceste proiecţii, fie din cauza unor aspecte neprevăzute şi cheltuieli nerealizate, fie pentru că sumele au fost reorientate către alte obiective[165]. În total, pe anul financiar 1894-1895 se cheltuiau doar 708.947 lei, cele mai mari plăţi efectuate fiind pentru construirea abatorului (245.922 lei), restaurarea Feredeului Turcesc ori construirea băilor populare (120.219 lei) şi pe lucrări preliminare pentru aducţiunea apei (80.430 lei) etc.[166].
În timpul primariatului lui Ioan Diamandi (11 noiembrie 1894 – 19 noiembrie 1895), cheltuielile avansau în acelaşi ritm. Potrivit bugetului ordinar din 1895 (ale cărui venituri totale erau evaluate la 2,6 milioane lei), finanţările din fondul celor 6,5 milioane erau repartizate astfel: 2.716.310 lei pentru lucrări preliminare de aducere a apei în oraş (rezervoare, tuburi, etc), 100.000 lei pentru îmbunătăţirea cişmelelor existente, 1.056.704 lei pentru construirea abatorului şi târgului de vite, 637.175 lei pentru construirea de şcoli, 300.000 lei pentru realizarea planului oraşului, 400.000 lei pentru canalizări, 458.275 lei pentru fondul Teatrului Naţional, 331.865 lei pentru restaurarea Feredeului Turcesc şi construirea băilor populare[167]. Execuţia bugetară era diferită, se cheltuiau în total 894.420 lei din fondul celor 6,5 milioane, cei mai mulţi pentru Teatrul Naţional[168]. Teatrul, inaugurat la 1 decembrie 1896, depăşise cu multcheltuielile estimate de 1,39 milioane lei, ajungând în final la 2,013 milioane lei[169], o parte din sumă fiind asigurată din fondul de 6,5 milioane (448.987 lei doar pe anul 1894)[170].
După plecarea lui Ioan Diamandi de la Primărie, a urmat administraţia liberalului Nicolae Gane (19 noiembrie 1895 – 22 aprilie 1899), în timpul căruia se consuma cea mai mare parte a fondului de 6,5 milioane. Administraţia acestuia nu a fost lipsită de controverse şi dispute electorale, în special legate de destinaţia şi cheltuielile mai puţin justificate. Succesorul său, conservatorul Alexandru Bădărău (22 aprilie 1899 – 19 februarie 1901), declanşa „scandalul compensaţiilor”, acuzându-i pe liberali de bani cheltuiţi pentru exproprieri şi diurne „fantastice şi lucrări de lux”, care nu trebuiau executate din fondul milioanelor: plata avocaţilor în procesul dintre comună şi inginerul N. I. Paiano (care executase prospecţiuni fară rezultate în găsirea apei[171]), exproprieri în Piaţa Unirii, canalizarea Râpei Galbene, burse pentru străinătate[172].
Conservatorii acuzau modul haotic, lipsit de studii, în care se încercase realizarea alimentării cu apă. Bilanţul făcut de primarul Alexandru Bădărău într-o şedinţă publică, în primăvara anului 1900, indica sumele cheltuite pe următoarele obiective: abatorul – 1.880.000 lei, 6 şcoli – 769.000 lei, Teatrul Naţional -1.000.000 lei, Feredeul Turcesc/baia comunală – 700.000 lei. Aşadar, un total de 4.349.000 lei. Din restul, până la 6,5 milioane lei, se mai plătiseră 1.479.000 lei pe studii preliminare pentru alimentarea cu apă, canalizare, exproprieri în zonele Calcaina, Râpa Galbenă şi Piaţa Unirii. Tot din acest fond se plătiseră diurne, funcţionari, expertize; 600.000 de lei – acuzau conservatorii – fuseseră folosiţi pentru acoperirea unui deficit al bugetului ordinar, sub formă de împrumut, fară a mai fi înapoiaţi[173], ba chiar se cheltuiseră 86.000 de lei pentru primirea regelui la Iaşi (un bal popular la abator – 6.000 de lei şi 10.000 de lei mobilarea unui apartament)[174].
În replică, copleşiţi de amploarea scandalului, liberalii indicau sume diferite: abatorul – 1.880.000 lei, 6 şcoli – 769.000 lei, Teatrul Naţional – 1.193.981 lei, înzestrările teatrului – 142.400 lei, Feredeul Turcesc/baia comunală – 700.000 lei; planul oraşului 267.225 lei. în total 4.952.606 lei[175]. Recunoşteau că mai cheltuiseră 40.000 lei pentru exproprieri în zona Pieţei Unirii[176]. În ceea ce priveşte suma de 1.479.030 lei, imputată de Al. Bădărău, ea era inclusă de liberali la art. 1 al bugetului repartiţiei milioanelor pe 1898-1899 şi 1899-1900: sume pentru terminarea abatorului şi băilor comunale, construirea canalului Calcaina şi Râpei Galbene, pavarea străzilor (20 km pe unde trecea tramvaiul), captare izvoare, cumpărare tuburi etc, precum şi acoperirea deficitelor bugetului ordinar[177]. În opinia liberalilor, mai rămânea de justificat doar acoperirea deficitului bugetului ordinar de 600.000 lei, care potrivit lor era, de fapt, de numai 364.415 lei şi aparţinea anilor 1897-1988, 1898-1899. Liberalii susţineau că, atunci când s-au retras de la Primărie, la 31 martie 1899, se mai aflau în conturi 1.038.415 lei[178].
Dincolo de disputa politică din jurul fondului de 6,5 milioane, un raport contabil arată cheltuirea următoarelor sume de bani în intervalul 1893-1901: 708.947 lei (1894-1895); 894.420 lei (1895-1896); 1.521.115 lei (1896-1897); 1.785.683 lei (1897-1898); 1.350.240 lei (1898-1899); 689.008 lei (1899-1900); 300.881 lei (1900-1901). în total 7.250.305 lei[179], mai mult decât cele 6,5 milioane, prin adăugarea dobânzilor. Pentru ce fel de investiţii şi lucrări s-au făcut plăţi? 1.479.030 lei – lucrări preliminare şi efective pentru alimentarea cu apă (captaţii, tuburi); 100.000 lei – schimbarea conductelor, cişmelelor şi rezervoarelor apei; 1.850.005 lei – construirea abatorului; 769.426 lei – construirea de şcoli; 86.630 lei – studii, proiectarea planurilor; 267.250 lei – întocmirea planului oraşului; 695.941 lei – execuţia şi prelungirea canalizării Calcainei; 607.247 lei – restaurarea Feredeului Turcesc şi a băilor comunale; 986.000 lei -Teatrul Naţional; 200.245 lei – construirea de străzi; 40.000 lei – exproprieri în Piaţa Unirii; 314.058 lei – acoperirea unor deficite ale bugetului ordinar; 25.000 -lei diurne, plăţi, recepţii etc.[180]. Acesta era bilanţul real al investiţiilor, îmbunătăţirile ce pot fi atribuite compensaţiilor.
Cât de oportune au fost unele dintre investiţii? Cheltuielile fondului celor 6,5 milioane au eşuat în scopul lor principal: alimentarea cu apă a oraşului. Presa critica şirul de primari, de o moralitate „înaltă”, dar răi gospodari: „Milioanele au căzut ca o avere neaşteptată şi au fost administrate ca banii luaţi moştenire de vreun inutil gomos din fina floare a societăţii”[181]. Abatorul — un edificiu enorm, născut din iluzia că laşul va deveni un mare centru comercial prin exportul de carne în străinătate – a rămas o simplă clădire impunătoare, care nu servea decât la tăierea vitelor pentru consumatorii locali. Băia comunală a iscat cele mai multe vorbe spirituale. Se spunea că „trebuie să vii cu apa de acasă”, fiind inutilă tocmai fiindcă aprovizionarea cu apă nu fusese rezolvată, edificiul rămăsese închis, iar pentru conservarea lui Primăria plătea multe zeci de mii de lei anual[182]. Chiar şi Teatrul Naţional, o bijuterie arhitectonică, era un aşezământ costisitor pentru posibilităţile financiare ale oraşului, criticat deseori pentru nivelul mediocru al prestaţiilor culturale furnizate.
La prima vedere, încheiate cu aceste cifre seci, ar părea că rezultatele concrete ale compensaţiilor au fost puţin convingătoare, departe de mizele pe care confruntările politice le-au conferit-o. Deşi o generaţie politică moldovenească făcuse din compensaţii o temă de discuţii aspre şi, pe alocuri, ireductibile, care au developat punctele slabe şi nerezolvate ale unirii, precum şi vicisitudinile centralismului şi nevoia de descentralizare, beneficiile lor nu au putut fi trecute în contul reuşitelor mişcării regionaliste. Prin imaginea de ansamblu a unor bani în general risipiţi, filonul politic regionalist pierdea o temă importantă de care făcuse caz, aceea că centralismul/Bucureştiul/valahii erau vinovaţii genuini pentru starea decadentă a Iaşuluişi a Moldovei după unire. Mai exact, deşi avusese bani la dispoziţie, administraţia locală nu reuşise să furnizeze un exemplu de performanţă care să poată fi contrapusă administraţiei centraliste. însă, la fel de adevărat, evaluarea critică a rezultatelor trebuie comparată cu performanţele administrative româneşti antebelice, pe ansamblu la fel de mediocre.
De partea regionaliştilor stă însă aspectul principal: tardivitatea compensaţiilor. Banii au ajuns efectiv la dispoziţia Iaşuluidupă trei decenii de la votarea lor, perioadă în care fosta capitală pierduse şanse şi oportunităţi de dezvoltare, traversase crize economice succesive, o lungă perioadă de stagnare demografică, în comparaţie cu celelalte oraşe ale ţării. Acordate la timp, compensaţiile ar fi putut probabil să atenueze unele efecte ale centralizării.
Concluzii
Compensaţiile se remarcă şi după anul 1874 ca o temă esenţială a regionalismului moldovenesc. În jurul lor se dezvolta o luptă politică suficient de structurată încât să persiste pe prima pagină a agendei naţionale, configurând discursul public. Actorii acestor dispute erau aceiaşi: centralişti (liberali radicali mai ales), regionalişti liberali moldoveni şi fracţionişti ieşeni, care duceau diferendul din 1866 în faze succesive marcate de conflicte juridice şi administrative.
Invocând mereu constrângeri financiare, guvernele tergiversau până în 1880 punerea în aplicare a legii compensaţiilor. Când guvernul I. C. Brătianu decidea să dea curs votului Constituantei de la 1866, el schimba cu totul sensul şi conţinutul variantelor anterioare de compensaţii. În locul fondurilor, oraşului Iaşi i se ofereau la schimb moşii şi proprietăţi urbane, care urmau să fie vândute agricultorilor români, ca un mijloc de „întărire a elementului autohton” în faţa celui străin, evreiesc. Dintr-o soluţie de împăcare moldo-valahă, compensaţiile căpătau astfel o conotaţie antisemită şi xenofobă. Maniera de legiferare a Guvernului era în logica unui centralism care cerea aleşilor ieşeni „să plece capul” şi să accepte ce li se oferă. Cea mai supărătoare formă de comportament centralist a fost considerată creşterea intempestivă a impozitului funciar din prima zi a acordării compensaţiilor, fără ca acestea să fi produs beneficii.
În acest context, survenea un act fără precedent în istoria administrativă a României moderne: Consiliul comunal din Iaşi respingea legea compensaţiilor. Plecând de la condiţiile impuse şi resursele infime rezultate din exploatarea proprietăţilor cedate laşului, consilierii au refuzat să accepte „darul” de la Bucureşti. Actul a fost interpretat ca o „formă revoluţionară”, un gest de „rebeliune împotriva legilor ţării”, o formă de lez-naţiune, atrăgând represaliile Ministerului de Interne, condus de C. A. Rosetti, care a dizolvat forul ieşean.
Ulterior, în scopul depăşirii incidentului, Guvernul suplimenta compensaţiile, adăugând alte moşii, legea din 1880 punându-se în aplicare în perioada 1882-1893. Pe parcursul unui deceniu, contribuţia acestor proprietăţi la rezolvarea nevoilor edilitare ale oraşului se dovedea foarte modestă. Compensaţiile deveneau, de fapt, o corvoadă. Din cauza complicaţiilor birocratice şi lipsei de cerere, Primăria nu reuşea să vândă loturi de pământ agricultorilor din Iaşi. Eşecul legii liberalilor de la 1880 era evident: Iaşul rămânea falit, iar ideea creării unei pături dezvoltate de agricultori români în jurul oraşului se dovedise o utopie.
Eşecul legii de la 1880 avea să fie recunoscut de stat în 1893, într-un context favorabil Moldovei. După o lungă perioadă, funcţiile cheie în stat erau reprezentate de moldoveni, de orientare conservatoare. Mai pragmatici, mai realişti – şi fiindcă situaţia bugetară le-a permis-o – aceştia au reuşit, după 27 de ani de promisiuni, să pună la dispoziţia Iaşului fonduri în schimbul răscumpărării moşiilor oferite anterior de stat. Era foarte târziu, de aceea oficialii epocii au evitat să le mai menţioneze drept „compensaţii”. Dintr-o problemă politică, compensaţiile deveneau rapid o chestiune contabilă. Iaşul pierduse o generaţie, traversase trei decenii de stagnare şi se afundase într-o stare de depresie colectivă şi atmosferă provincială. Compensaţiile au fost o „poliţă” de recunoştinţă naţională impropriu plătită şi tardiv pusă în practică, departe de a surmonta periferializarea adusă de unire.
Pentru referinţe bibliografice şi note de subsol lămuritoare vă îndemn să parcurgeţi studiul domnului Mihai Chiper – Dr., cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Academia Română -Filiala Iaşi, aflat la paginile 145-185:
