Patriarhia Română doseşte „statul genocidar Israel” îndărătul denumirii de „Ţara Sfântă”

Răspunsul militar al Republicii Islamice Iran faţă de atacarea ambasadei sale din Damasc preocupă atenţia tuturor, inclusiv a Preafericitului Părinte Patriarh.

Prin mijlocirea agenţiei de presă patriarhale, PF Daniel publică următorul comunicat:

București, 14 aprilie 2024

Preafericirii Sale TEOFIL al III-lea,
Patriarhul Ierusalimului

Preafericirea Voastră,

Am primit cu mare îngrijorare vestea escaladării conflictului militar din Țara Sfântă în urma atacului masiv cu drone și rachete al Iranului asupra Israelului, din noaptea de sâmbătă, 13 aprilie 2024.

Prin urmare, în acest context marcat de violență și tensiuni armate, ne rugăm lui Dumnezeu să dăruiască liderilor politici înțelepciunea făcătorilor de pace, pentru ca războiul din Țara Sfântă să înceteze și ca o pace dreaptă și durabilă să fie restabilită.

În mod deosebit, ne rugăm Domnului Iisus Hristos să fie cu Preafericirea Voastră și cu Patriarhia Ierusalimului în aceste vremuri dificile de conflict militar în Țara Sfântă.

Cu dragoste frățească în Hristos Domnul,

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Un mesaj firesc?

Deşi mesajul adresat Preafericirii Sale Teofil Al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, reprezintă un act firesc de curtoazie şi îngrijorare, re-comunicarea acestuia şi către publicul român serveşte unui alt scop, aceluia de a dovedi solidaritatea cu statul evreiesc şi de a alinia perspectiva credincioşilor ortodocşi la naraţiunea politică impusă publicului român.

Dar, să ne amintim că faţă de groaznicul atentat terorist de la Moscova de acum câteva zile când au murit 145 de persoane şi alte 550 au fost rănite (majoritatea ortodocşi), despre mesajul patriarhal (mult întârziat!) de exprimare a condoleanţelor, publicul român a putut afla doar după ce Patriarhia Rusă a publicat propriul său mesaj de mulţumire. Nici Basilica.ro, nici vreo altă sursă media apropiată Patriarhiei Române nu au publicat, nici măcar până în acest moment, mesajul original într-un comunicat similar celui emis astăzi.

Acest tip de comunicare diferenţiată este un mesaj politic în sine întrucât indică o osatură morală pe care se grefează elementele cadrajului politic.

Atunci când aproape o mie de victime ale unuia dintre cele mai dezgustătoare atentate teroriste comise vreodată nu cântăresc cât lansarea unui răspuns militar (fără nicio victimă civilă) al Iranului faţă de bombardarea ambasadei sale (cu victime civile şi militare), Patriarhia Română instituie o ordine morală care, dacă nu este contestată, fixează modul de raportare al credincioşilor români la evenimentele relevante pe scena internaţională.

Un mesaj politic?

Semnalăm deci faptul că Patriarhia Română înţelege să transmită un semnal de partizanat politic pro-Israel, în contextul în care acest stat a fost denunţat la Curtea Penală Internaţională pentru fapte de genocid, în contextul în care ignoră chiar rezoluţia Consiliului de Securitate a ONU vizând încetarea focului în Gaza, în contextul în care conduce singura operaţiune la scară largă de înfometare a populaţiei palestiniene, de ucidere a jurnaliştilor şi agenţilor umanitari, în contextul în care mai multe state au întrerupt legăturile diplomatice cu Israel în urma genocidului în curs.

Despre aceste împrejurări de largă notorietate inclusiv în spaţiul românesc Patriarhia Română nu a emis niciun comunicat şi, văzând comunicatul de mai sus, nici nu pare că ar jalona opţiunile sale de comunicare politică.

De ce nu „Ţara Sfântă”?

Aşa cum condamnarea „fenomenului prostituţiei din Grădina Maicii Domnului” ar fi dovada unei exprimări impardonabile Patriarhiei Române, cu atât mai mult este invocarea denumirii simbolice de „Ţară Sfântă” în raport de escaladarea conflictului militar al statului Israel.

În al doilea rând, trebuie semnalat faptul că identificarea statului Israel cu denumirea de „Ţara Sfântă” reprezintă o linie de comunicare specifică vocabularului politic neo-protestant, acolo unde simpla criticare a Israelului reprezintă „împotrivire faţă de lucrarea lui Dumnezeu”. Spaţiul ortodox românesc suferă de multă vreme de o inflitrare a discursului public cu elemente neo-protestante de vocabular politic, social şi cultural, în partea seculară pe linia intelectualilor neo-conservatori din S.U.A., iar în partea religioasă pe linia ecumenismului.

Aşadar, Patriarhia Română se aliniază vocabularului politic neo-protestant fiind probabil urmărită în linie seculară obţinerea unei solidarizări emoţionale şi politice cu Israel, iar în linie religioasă cimentarea perspectivei ecumeniste asupra „Ţării Sfinte” ca centru al „iudeo-creştinismului”. Cu privire la perspectiva ecumenistă, amintim că în această linie se înscriu şi participarea IPS Teofan la dansul de la sinagogă, a ÎPS Ioan la aprinderea luminilor de Hanuka, participarea evreilor la acţiunea intitulată „săptămâna de rugăciune a creştinilor” şamd.

Când să vorbim despre „Ţara Sfântă”?

Denumirile simbolice din uzul ortodox trebuie să respecte uzanţele vocabularului ortodox. În acest context, întrucât Ţara Sfântă desemnează teritoriul unde a propovăduit, a pătimit şi a înviat Mântuitorul, este necesar să evităm atribuirea de semnificaţii politice, chiar dacă acestea ar fi subsidiare.

Ţara Sfântă a fost sub autoritatea politică a Imperiului Roman, a califatelor islamice, a cruciaţilor Regatului latin al Ierusalimului, Imperiului Bizantin, Sultanatului Ayyubid, Imperiului Otoman, iar de curând a statului Israel, însă pentru ortodocşi, Ţara Sfântă se referă exclusiv la ceea ce este ortodox în legătură cu acest teritoriu.

Denumirea simbolică „Ţara Sfântă” şi denumirea istorică de „Biserici”

Aşa cum ecumenismul face ravagii interferând semnificaţii eclesiologice denumirii istorice de „biserici creştine” pentru erezii şi secte anatematizate, similar teologia politică antihristică urmăreşte să edifice un teritoriu politic impregnat cu un capital simbolic special, „sfânt”, care să legitimeze centralizarea politică globală sub conducerea celui aşteptat de evrei.

Din acest motiv, se cuvine nu doar să manifestăm prudenţă când referim chestiuni politice către denumirea de Ţară Sfântă, dar mai ales să luăm act despre modalitatea de înfiinţare a statului Israel, despre faptele, persoanele şi credinţele care au stat la baza fondării sale, a activităţii sale din prezent şi a dezideratelor sale echatologice.

Să ne ferească Dumnezeu să ne găsim părtaşi la lucrarea lor!

Intrarea României în război se face prin politica faptului împlinit

Separat de propaganda mediatică pentru implicarea României în război (care are drept scop capturarea atenţei noastre, imobilizarea voinţei colective autonome şi insinuarea justificărilor ofensive), suntem martorii unor paşi legislativi care nu lasă niciun loc de echivoc.

Cel mai evident moment al adevărului este reprezentat de adoptarea noii legi a apărării naţionale, care introduce mai multe noutăţi, dintre care cea mai importantă este atribuirea Preşedintelui, iar nu Parlamentului, dreptului de disloca forţe militare în scopul protejării populaţiei româneşti din afara ţării.

Împreună cu acest act normativ este propus şi un nou proiect legislativ ce prevede gestiunea integrată a situaţiilor de criză (care defineşte extrem de relaxat concepul de „criză”), instrument legislativ prin care se perpetuează gestiunea societală cu caracter excepţional, care a debutat în perioada plandemiei.

Preluăm în continuare de pe siteul Activenews petiţia redactată de doamna avocat Marina Alexandru prin care solicită organizarea unei dezbateri publice, petiţie care vădeşte nedreptatea flagrantă şi indică argumentele de neconstituţionalitate ale proiectului de lege.

Arată doamna avocat faptul că, prin Constituţie, Armata României este subordonată poporului român şi nu poate fi pusă la dispoziţia altor puteri în scopuri care exced celor prevăzute de Constituţia României. Îndrăznesc să spun că o astfel de vigilenţă trebuia arătată şi de elitele naţionale din perioada angajării noastre în războiul de agresiune dus de SUA în Irak şi în Afganistan, dar asta e altă discuţie (care rămâne importantă).

Suplimentar, ca o notă personală, se observă şi denaturarea regimului de guvernare, către o formă executivă centrată pe Preşedinte şi C.S.A.T., specific regimurilor prezidenţiale. Decizii care angajează existenţa statului român şi securitatea fizică a poporului român sunt astfel trecute în competenţa unui grup restrâns de persoane, în contra tradiţiei noastre constituţionale şi a principiilor generale ale valorilor democratice.

Mai consemnăm şi împrejurarea că persoanele şi instituţiile învestite cu aceste puteri sunt cele care au făcut deja dovada trădării jurământului de învestire şi fidelităţii faţă de ţară şi poporul român.

Totodată, protejarea militară a populaţiei româneşti din afara graniţelor statului reprezintă un subterfugiu evident menit să mascheze momentul angajării Armatei Române în operaţiuni de luptă contra unor forţe adversare, în cazul nostru a celor ruseşti (armată care justifică, de asemenea, apărarea populaţiei ruseşti din afara ţării, din Ucraina sau Republica Moldova). O astfel de împrejurare reprezintă, dincolo de statutul de cobeligeranţă în care ne găsim acum, intrarea de facto în focul războiului, fără parcurgerea paşilor politici legitimi, între care apare necesar şi obţinerea unui vot la referendum.

Mă număr printre cei care au pledat încă din prima parte a anului 2022 pentru necesitatea organizării unui Referendum pe acest subiect, referendum în lipsa căruia consider că măsurile de împingere a ţării în război reprezintă crimă care dă oricărui român dreptul moral la pedepsire extrajudiciară.

Odată cu adoptarea prezentei legi, intrarea României în război se va realiza astfel prin politica faptului împlinit, prin instituirea unor dependenţe de parcurs, de reacţie-contrareacţie, despre care am scris şi în articolul precedent, pe care vă îndemn să îl citiţi şi să îl difuzaţi către cei care credeţi că rezonează cu argumentele acolo expuse:

Singurii adevăraţi eroi români sunt cei care îşi vor sacrifica viaţa sau libertatea înainte să înceapă războiul cu Rusia

În continuare, petiţia doamnei avocat Marina Alexandru, faţă de care ne exprimăm adeziunea şi recunoştinţa:

Către,

MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE

București, Str. Izvor, nr. 110, sector 5, cod 050564

Tel.: 004021 410.40.40; 004021 402.34.00;

interior 1011.422

Fax: 004021.319.56.98;

Adresa web: www.mapn.ro

Email: transparenta.decizionala@mapn.ro ;secretariat_general@mapn.ro  srp@mapn.ro

Subscrisele:

ASOCIAȚIA JURIȘTILOR pentru APĂRAREA DREPTURILOR și LIBERTĂȚILOR (JADL), persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, cu caracter autonom, neguvernamental și apolitic, email:asociatia.jadl@gmail.com, tel. 0744369973, prin reprezentantul său legal, Președinte – AvocatMarina-Ioana Alexandru,        

ASOCIAȚIA ALIANȚA PĂRINȚILOR (AP), persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, cu caracter autonom, neguvernamental și apolitic, email: contact@aliantaparintilor.ro, tel. 0744369973, prin Secretar General – Avocat Marina-Ioana Alexandru și

-Mișcarea civică independentă STAREA DE LIBERTATE (SDL), prin reprezentant convențional, dl.Pompiliu Diplan, tel. 0753.313.939 ; email: StareaDeLibertate@gmail.com

referitor la cele două proiecte de lege privind:

-Legea apărării naționale a României  și

-Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză, puse pe site-ul ministerului, în regim de transparență decizională, în data de 01 aprilie 2024,

în temeiul dispozițiilor dreptului la petiționare, a transparenței decizionale și a dreptului la informare, vă NOTIFICĂM și vă SOLICITĂM următoarele:

1. ORGANIZAREA unei DEZBATERI PUBLICE cu participarea directă și online a reprezentanților  societății civice, motivat de faptul că cele 2 proiecte de lege cuprind dispoziții care sunt în primul rând neconstituționale, apoi necesită discuții complexe, deoarece vizează în mod direct securitatea națională și a vieții, a integrității și demnității persoanelor ce formează poporul român.

2. Înscrierea noastră la dezbaterea publică pe care o veți organiza, iar în acest sens vă solicităm să ne înștiințați de îndată, la datele de contact menționate în preambul, data, ora și locul exacte unde va avea loc dezbaterea necesară.

 Menționăm ca participarea noastră va fi directă și/sau online și cu luare de cuvânt cu privire la proiectul de Lege a apărării naționale a României și la proiectul de Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză.

Solicitarea este motivată de interesul, preocuparea și implicarea organizațiilor noastre în problemele ce vizează drepturile și libertățile fundamentale ale omului, securitatea națională, siguranța socială și a vieții fiecărui membru al societății românești.

Orice chestiune din domeniul apărării naționale este de interes național, motiv pentru care implicarea și participarea la dezbateri a membrilor societății civile este imperios necesară.

*ASOCIAȚIA JURIȘTILOR pentru APĂRAREA DREPTURILOR și LIBERTĂȚILOR (JADL), va fi reprezentată de Președinte – Avocat MARINA-IOANA ALEXANDRU (tel. 0744.369.973;

email: asociatia.jadl@gmail.com ;  marinaioanaalexandru@gmail.com  )  și

*ASOCIAȚIA ALIANȚA PĂRINȚILOR, va fi reprezentată de Psiholog ADRIAN ACIU (tel. 0771.319.762 ; email: adrianaciu@gmail.com ),

*Mișcarea civică independentă STAREA DE LIBERTATE (SDL), va fi reprezentata de dl.POMPILIU DIPLAN (tel. 0753.313.939 ; email: StareaDeLibertate@gmail.com)

3. Vă solicităm să luați act că prin intermediul celor două proiecte de lege se încalcă flagrant atât Constituția României cât și ordinea de drept.

Având în vedere că „Armata este subordonată exclusiv voinței Poporului Român”(art. 118, pct. (1) din Constituția României), Adunarea Constituantă a circumscris cu exactitate scopul Armatei, ceea ce arată foarte clar că factorii de conducere politică și militară nu au dreptul să stabilească Armatei Române alte scopuri decât cele ce i s-au prescris limitativ în textul de Constituție (Tratat de Constituție comentată și adnotată).

Subordonarea armatei voinței suverane a poporului și constituționalizarea acestei legături arată foarte clar că forțele armate ale statului român NU pot fi instrumente aflate la dispoziția autorităților publice(sau a intereselor de grup ale partidelor politice și/sau interese străine de țara noastră – n.p.), care ar avea astfel vocația și latitudinea să se folosească de armată împotriva poporului sau pentru a-și satisface interese politice, fără legătură cu cele împărtășite de popor.

Dispoziția constituțională potrivit căreia armata este subordonată exclusiv voinței poporului român reprezintă temeiul constituțional al controlului civil asupra forțelor armate.

Orice dispoziție (pretins-n.p) legală care ar scoate armata din sfera de control civil NU ARE CARACTER CONSTITUȚIONAL.” (Tratat de Constituție comentată și adnotată).

-Deciziile majore, cu implicații deosebite asupra democrației, a securității naționale, a securității vieții cetățenilor români, a drepturilor și libertăților cetățenești, etc. se pot lua numai de către poporul român, prin Referendum.

Nu se pot institui noi abordări conceptuale folosite cu privire la Armata României, fără acordul Poporului Român. Nimeni altcineva nu poate schimba, după bunul plac și/sau după interese personale, de grup și/sau politice venite la comandă dinafara țării, ordinea corectă a lucrurilor, legală și constituțională.

-Nicio țară democratică normală nu conferă armatei atribuții abuzive, nu face transfer de autoritate către entități străine de țară, nu cedează comanda sau controlul operațional altui comandant „aliat”, etc.

-Considerăm că prin prevederile cuprinse în cele două proiecte de lege se încearcă un nou experiment asupra populației României, implementând legi, care pe de o parte sunt neconstituționale, iar pe de altă parte nu se regăsesc nicăieri în legislațiile țărilor lumii preocupate de păstrarea interesului național nealterat.

Astfel de prevederi reprezintă o încălcare fragrantă a drepturilor și libertăților fundamentale, garantate de Constituția României.

Mai mult decât atât, se umilește poporul român și armata română pe care o transformă în trupă colonială aservită puterilor străine, ceea ce reprezintă uzurpare, distrugere și înaltă trădare de neam și țară.

-Se încalcă tratate internaționale în domeniul atribuțiilor armatei în raport cu societatea civilă.

Cele două proiecte de lege ignoră flagrant apărarea națională, în favoarea apărării colective în cadrul NATO, al UE și al ”unor coaliții”, astfel încât transpare fără echivoc faptul că deciziile ce urmează a fi luate, vor veni în plic dinafara României, de la decidenții străini de interesul nostru național.

-Practic, prin cele două proiecte de lege ce fac obiectul prezentei notificări, dumneavoastră creați o așa-zisă bază legală, cu intenția vădită de a avea un suport pentru viitor, prin care la ordine stabilite de UE, NATO sau orice alte organisme internaționale, să se poată decreta orice tip de stare cerută de puterile străine cărora urmează să le cedați autoritatea armată.

-Atât definițiile, cât și textele concepute sunt ambigue adesea și neclare, lăsând loc atât pentru interpretări multiple, cât și pentru „manevre” de moment, în funcție de situația impusă de anumite interese.

Acestea sunt doar câteva aspecte arătate, ca un preambul la dezbaterea amplă pe care o veți organiza în vederea stabilirii clare a elementelor și aspectelor ce vizează atât proiectul de Lege al apărării naționale, cât și proiectul de Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză, raportat la faptul ca armata română este subordonată exclusiv poporului român.

În calitate de cetățeni liberi și suverani ai României – titulari naturali și de drept ai puterii politice, conform art.2 pct.1 teza I din Constituția României, vă NOTIFICĂM și următoarele:

– Democrația nu se poate mima, iar instigarea la nerespectarea Constituției României la comanda NATO, UE, etc și a celor care le controlează, în așa fel încât poporul român să nu mai aibă nicio putere și să nu mai incomodeze planurile împotriva intereselor României și împotriva cetățenilor săi, înseamnă încălcarea interesului național, al legalității și al bunei credințe, principiul transparenței și principiul fidelității față de România și al respectului față de oameni.

-În aceest moment, prin avizele acordate de către acei așa-ziși decidenți pentru aceste proiecte de Legi, s-a pus în pericol siguranța și securitatea națională a României, iar abuzul de putere pe care l-au exercitat reprezintă un atac fără precedent la însăși securitatea vieții individuale și colective a cetățenilor români.

-Prin Constituția României demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor sunt garantate.

– Constituția României, suveranitatea și libertatea poporului român nu se negociază, nu se comercializează și nu se contestă, acestea sunt sacre și nu reprezintă favoruri care să fie acordate după bunul plac al unei instituții sau al unui funcționar public – salariat al poporului român.

În calitate de reprezentanți ai României și funcționari publici – salariați ai poporului român (conform Constituției României), ocupanți ai unor funcții de înaltă demnitate în Statul Român, aveți obligația sacră să fiți fideli României și poporului ei, să puneți țara și poporul ei înainte și mai presus de propria persoană și propriile interese sau interese străine de țară și directive politice, să apărați drepturile, libertățile și interesele țării și ale poporului român, respectând și aplicând fără echivoc dispozițiile imperative ale Legii Fundamentale și Suverane a Statului român – Constituția României.

Pentru toate notificările mai sus învederate și pentru nealterarea eticii și moralității, raportat la o justă cauză, în condiții de legalitate, vă cerem să dați dovadă de respect și considerație față de poporul român și față de toți cetățenii României în slujba cărora ați ales să vă aflați, conform Constituției României .

În cazul în care veți ignoraaceastă notificare, vom considera atitudinea dumneavoastră un act de rea-credință, precum și dovada indubitabilă a faptului că ați avut și aveți intenția de a încălca, în mod flagrant Legea suverană și fundamentală a țării – Constituția României.

Prezenta notificare este înștiințarea dumneavoastră și punerea în întârziere cu privire la situația de drept și de fapt creată prin emiterea unor asemenea proiecte de legi ce se vor a fi adoptate, prin atacul fără precedent la Constituția României, precum și la prejudiciul iminent ce se generează asupra societății, a siguranței naționale și securității vieții cetățenilor, etc. astfel încât să nu puteți spune că nu aveți cunoștință de situația menționată. 

Pe cale de consecință, pentru toate motivele mai sus învederate și pentru nealterarea eticii și moralității, raportat la o justă cauză, în condiții de legalitate, vă solicităm organizarea unei dezbateri ample și autentice, nu o simulare prin care să se bifeze că s-a „dezbătut”.

Vă solicităm să ne confirmați de îndată, prin mesaj scris în email, la datele de contact menționate mai sus, numărul de înregistrare acordat acestei notificări, precum și accesul în dezbatere și totodată să ne facilitați luarea cuvântului.

Cu respect,

Asociația JURIȘTILOR PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR

prin Președinte – Avocat Marina-Ioana Alexandru

Asociația ALIANȚA PĂRINȚILOR

prin Secretar General – Avocat Marina-Ioana Alexandru

și

Mișcarea civică independentă

STAREA DE LIBERTATE (SDL)

prin dl.POMPILIU DIPLAN

Consideraţii ocazionate de răspunsul deosebit de dur al lui Iurie Roşca dat purtătorului de cuvânt al MAE al Rusiei

Preluăm răspunsul pe care Iurie Roşca (fost vicepreşedinte al Parlamentului Republicii Moldova şi cunoscut intelectual public ortodox), l-a emis faţă de jignirea complet gratuită, deşi recurentă, pe care doamna Maria Zaharova a adus-o limbii şi identităţii româneşti a moldovenilor de peste Prut, răspuns la care vom adăuga concluziile noastre.

Reacţia domnului Iurie Roşca (preluată de mai multe platforme internaţionale (engleză, franceză) unde autorităţile ruse sunt de regulă tratate cu nefirească indulgenţă, reacţie pe care o consider întru totul justificată chiar dacă este formal neprincipială în raport de o doamnă), se referă la episodul următor din conferinţa de presă săptămânală organizată de M.A.E. al Federaţiei Ruse, când doamna Maria Zaharova compară justa repudiere a aşa-zisei „limbi moldoveneşti” cu repudierea sau schimbarea identităţii sexuale şi cu însuşirea ideologiei de gen:

Transcript şi traducere:

помните, обращаясь к гражданам Молдавии, молдавский язык есть. Я понимаю, что это звучит… Переподтверждение этого достаточно странно в 21 веке. Но с другой стороны, нам же теперь нужно доказывать, что и пола два есть мужчина и женщина. Ну да, это в этом же ряду, когда Санду… Президент Молдавии пытается сказать, что нет молдавского языка, и заменить его пытается румынским, переназнавать или перепрошить, я уж не знаю как-то. Хочется сказать, что да, некоторые считают, что и гендеров 80.

„Vă amintiți, când vorbim despre cetățenii din Moldova… există limba moldovenească. Înțeleg că sună… să reconfirmăm asta este destul de ciudat în secolul 21. Dar, pe de altă parte, acum trebuie să ne demonstrăm că există și două genuri, bărbat și femeie. Da, asta e, intră în aceeași categorie, când Sandu, Președintele Moldovei, încearcă să spună că nu există limba moldovenească și încearcă să o înlocuiască cu româna, să o redenumească sau să o reprogrameze, nu știu exact. Ar fi de dorit să spunem că da, unii cred că există și 80 de genuri.”

Răspunsul publicat pe Telegraph este preluat de pe canalul oficial de Telegram al domnului Iurie Roşca.


Maria Zaharova ca simbol al vulgarității și al aroganței imperiale

Rușii nu sunt singurul popor încercat de complexe de inferioritate și de spirit imitativ în raport cu Occidentul. Pentru doar prin obsesia de a maimuțări modelul american o cucoană atât de mediocră și de obraznică, fără pic de tangență cu eleganța diplomatică și cu rafinamentul în exprimări, putea ajunge pe post de purtător de cuvânt al Ministerului de Externe al Rusiei.

Maria Zaharova, favorita bătrânului ministru Lavrov, a obișnuit lumea cu aparițiile sale grosiere, anatemizând cu zel patriotic establishmentul occidental și făcând exerciții de sarcasm  stângaci și didacticism plin de împăunare imperială. Însă ținta criticelor acide ale acestei extrem de volubile și certărețe madame de o calitate intelectuală discutabilă nu este doar clasa politică din Vest, ci și persoanele din ierarhia de stat a Republicii Moldova. Vorba e că oficialii de la Moscova privesc țara noastră pe ce un teritoriul recuperabil, care s-a abătut temporar de la stăpânii din fostul imperiu sovietic. De aici și obsesia acestora de a admonesta la tot pasul politicienii neafiliați Kremlinului.

Nu sunt nici pe departe printre simpatizanții actualei guvernări. Detest faptul că aceasta este formată exclusiv din mercenarii plutocrației globaliste bazate în Occident, dar nici mercenarii afiliați puterii de la Moscova nu-mi sunt mai simpatici. Și totuși, atunci când distinsa purtătoare de cuvânt al MAE rus își permite să se stropșească la conducătorii Moldovei, nu pot să nu constat cu revoltă că astfel se comite o imixtiune în treburile interne ale statului nostru.

De câteva zile circulă pe internet un filmuleț preluat de presa de la Chișinău în care aceeași Maria Zaharova, vorbind în cadrul forumului mondial al tineretului de la Soci, s-a referit din nou la limba de stat a țării noastre (https://www.ziarulnational.md/video-limba-moldoveneasca-exista-maria-zaharova-a-izbucnit-in-ras-cand-a-facut-aceasta-afirmatie/). Ea a reiterat aberația cominternistă despre existența unei limbi moldovenești pe un ton sever care a trecut în mod straniu într-un râs zgomotos, care se voia un semn al sarcasmului distinsei doamne. Aerul de superioritate și maniera povățuitoare a cucoanei cu pricina ar fi avut menirea să ni se dea încă o lecție de la înălțimea aroganței imperiale asupra propriei noastre identități etnice și culturale.

Nu am nici o îndoială că această figură emblematică a Kremlinului nu știe nimic despre originea cominternistă a glotonimului ”limbă moldovenească” și a etnonimului ”popor moldovenesc”, care au servit drept justificare pentru anexarea Basarabiei de către URSS. Și nici despre faptul că în Republica Moldova, odată cu căderea comunismului, în școală se predau următoarele obiecte de studiu: Limba Română, Literatura Română și Istoria Românilor. Acest fapt reprezintă dovada cea mai pregnantă a procesului de renaștere națională, care a pus capăt rusificării și asimilării practicate în imperiul sovietic și cel rusesc.

De altfel, o dovadă izbitoare și tragică a faptului că regimul sovietic de ocupație practica deznaționalizarea prin impunerea unor falsuri asupra identității național-lingvistice a românilor de la răsărit de Prut este starea de lucruri din Transnistria. Anume din cauza ocupației militare ruse, care își menține în mod abuziv contingentul său militar în această regiune, este posibilă perpetuarea unui regim separatist care este exponentul direct al puterii de ocupație. Iar dominația străină în această parte a țării noastre se manifestă direct prin impunerea ”limbii moldovenești” în școală. În plus, regimul separatist prorusesc interzice folosirea alfabetului latin, menținând prin forța armelor și prin teroare alfabetul rusesc, așa cum s-a întâmplat în întreaga țară pe parcursul ocupației sovietice.

În scurta sa intervenție ce viza ”chestiunea lingvistică” Maria Zaharova a mai comparat discuția despre existența limbii moldovenești cu teoria genului, care, ar trebui să conchidem, este la fel de absurdă ca și negarea denumirii sovietice a limbii țării mele. Ne bucurăm că această persoană înzestrată cu o funcție înaltă în statul rus respinge teoria genului, dar totodată regretăm ignoranța acesteia în materie lingvistică. Nu credem că astfel de piruete retorice vădesc doar lipsa unor capacități cognitive satisfăcătoare și a unui tact diplomatic elementar.  Mai curând este vorba despre ceea ce am remarcat încă din titlul acestui articol, adică despre o nemăsurată aroganță imperială care tratează toate popoarele din fostul imperiu ca pe niște barbari și sălbatici, care trebuie ridicați la standardele civilizaționale ale ocupantului.

Astfel de retorici lipsite de respect afectează nu atât guvernanții de la Chișinău, ci mai ales sensibilitățile unui întreg popor care a avut de suferit timp de secole din cauza dominației străine. Anume ticurile imperiale și spiritul excesiv de paternalist, vecin cu dictatul, ce reprezintă o constantă în politica externă a Rusiei post-sovietice față de fostele periferii ale URSS devenite state independente, le determină pe acestea să basculeze în tabăra inamicilor geopolitici ai Moscovei.  În felul acesta are de pierdut atât Rusia, cât și fiecare țară care se pomenește în mrejele Occidentului colectiv.


Nota noastră:

Insistenţa autorităţilor ruse în negarea absurdă a identităţii româneşti a moldovenilor din Basarabia rămâne o constantă supărătoare pentru noi şi complet inutilă, dacă nu contraproductivă, pentru diplomaţia rusă şi interesele sale de stat. Dincolo de argumentul descalificant intelectual în sensul că „limba moldovenească” pur şi simplu „există”, acesta dovedeşte, fără tăgadă, că nu există niciun proiect de edificare a unui nou ansamblu de relaţii internaţionale cu România şi cu Republica Moldova, altul decât cel obtuz-imperial pentru reactivarea rusificării şi deznaţionalizării specifice secolelor XIX-XX.

Prin urmare, acuzaţia pe care partida europenistă de la Chişinău şi Bucureşti o formulează împotriva Federaţiei Ruse (că reprezintă un pericol existenţial) apare dovedită, deci complet justificată deşi nu este!

Responsabilitatea pentru aducerea relaţiilor între statele noastre la timpul prezent este comună, dar îndărătnicia cu care Federaţia Rusă neagă românilor caracterul identitar, principiul primordial al emancipării naţionale, introduce un blocaj de nedepăşit în aflarea oricărui plan comun de conversaţie şi relaţionare. Această împrejurare nu poate fi deloc în avantajul nici a ruşilor şi nici a românilor, cu excepţia ipotezei în care ruşii doresc să pună absurdul şi lipsa de fundament la temelia activităţii lor internaţionale şi să lase loc altor state să arbitreze/influenţeze/blocheze eventualele noastre relaţii bilaterale.

În acest caz, Federaţia Rusă nu lasă românilor (din cele două state) altă ieşire decât trecerea fără rest în tabăra atlantistă, pentru că niciun alt interes naţional (material sau spiritual) nu poate prevala asupra celui identitar. Iar Federaţia Rusă este singurul stat din lume care neagă românilor însuşi caracterul lor naţional unitar, pentru raţiuni politice perimate încă din vremea ţarului Alexandru I, dar rostogolite superficial până în prezent.

Iar aici, se impune o precizare: ridicolul manifest al negării identităţii româneşti pentru moldovenii de peste Prut îi lasă pe ruşi cu o plajă extrem de îngustă de recrutare a aliaţilor lor români, exclusiv dintre cei într-atât de declasaţi moral şi intelectual încât să susţină că albul este negru sau chiar, referindu-ne la comparaţia neinspirată a doamnei Maria Zaharova, că femeia este bărbat. Nu aş putea aprecia cât din rusofobia românilor se datorează politicii externe a Federaţiei Ruse şi contra-propagandei (occidentale) aferente, faţă de rusofobia generată de dispreţul firesc pe care orice om normal îl resimte pentru cel care denaturează neruşinat realităţi de necontestat. Cu siguranţă însă că rusofobia istorică profundă vine din convingerea noastră că cineva într-atât de prost încât să considere că albul este negru, şi să o impună prin forţă, nu poate fi decât ticălos până la cer.

Ar mai fi necesară o ilustrare: aşa cum străinii nu pot înţelege ethosul rusesc până nu înţeleg cât de directă şi de perpendiculară pe chestiune este limba rusă, nici ruşii nu cred că pricep cât de unitară, mai ales în duh, este limba română. Aşadar, nu este vorba doar despre corespondenţa sub aspect sintactic, molfologic şi semiotic a limbii vorbite în toate provinciile locuite de români, ci mai ales e vorba de acel substrat spiritual (rostul rostirii) care ne încredinţează de adevărul dintru început a convingerii poetului Nichita Stănescu potrivit căruia limba ne este patria pe care o locuim, adevăr metapolitic care a insularizat individualitatea unică a limbii române într-o mare de limbi slave în condiţii de neputinţă politică şi militară.

Recent, canalul de Telegram Sputnik a publicat un comentariu al unui cetăţean român stabilit la Moscova care sugera reconfigurarea unionismului românesc astfel încât să diminueze caracterul său vizibil antirusesc, pentru a face loc autorităţilor ruse să priceapă caracterul unitar al limbii române şi absurdul proptirii conceptului de „limbă moldovenească”. Sunt de acord cu toate susţinerile acestui frate, a cărui opinie o postez în comentarii, cu menţiunea că orice diminuare a caracterului antirusesc al unionismului românesc va apărea (va fi?) neautentică, nesinceră, câtă vreme piedicile pe care ruşii le pun reunificării vizează chiar planul identitar al fiinţei româneşti. Cine oare poate ignora faptul că anume Rusia este cea care susţine că moldovenii nu sunt români, astfel încât, mai pe urmă, să cautăm noi alte temeiuri pe baza cărora să putem negocia reunificarea?

Prin această poziţionare, Rusia însăşi blochează orice deschidere viabilă a planului politic românesc pentru curente favorabile relaţiilor bilaterale şi se mulţumeşte fie cu apropieri politice conjuncturale, fie cu aliaţi de joasă speţă care vor să paraziteze puterea Rusiei, dar fără niciun viitor în politica liberă a adevărului. Mlaştina morală în care aliaţii Rusiei se afundă îi împinge către atitudini dictatoriale sau către minciună care reconfirmă prejudecăţile rusofobe preexistente. Puţini (doar unul?) sunt intelectualii români, foşti sau actuali politicieni, curajoşi îndeajuns de mult încât să iubească Rusia în proprii lor termeni, personali şi de neam. Tot restul, urăsc Rusia în termenii atlantiştilor sau iubesc Rusia în termenii silovikilor.

Această problemă primordială a relaţiilor bilaterale, deşi pare un detaliu pentru terţi, poartă o greutate cardinală indiferent de domeniul politic, social, cultural sau religios în care se încearcă timide reapropieri. Suntem în pragul schismei pe care Biserica Ortodoxă Română o face în Basarabia, tocmai pentru că Rusia insistă că poporul moldovenesc este diferit de poporul român şi că prin urmare are dreptul o biserică separată, în interiorul Patriarhiei Ruse. Rapoartele M.A.E. al Federaţiei Ruse privind activitatea extremei drepte în Europa condamnă în cazul României evlavia pe care poporul român o are pentru Sfinţii Închisorilor, mari Făcători de minuni şi Izvorâtori de Mir, punând inconştient, din nou, statul rus împotriva sfinţilor vădiţi de Dumnezeu şi în troaca ateismului sovietic.

Din nefericire, contextul geopolitic actual ne împinge pe un traseu de coliziune militară pe cât de prostesc, pe atât de inevitabil.

Inoportuna solidarizare „deplină” a Patriarhiei Române cu statul Israel

Sursa: Comunicatul Patriarhiei Române, Basilica.ro

Şocul produs de atacul militar al organizaţiei palestiniene Hamas (Rezistenţa) asupra armatei israeliene şi asupra colonizatorilor evrei din preajma Fâşiei Gaza, a ocazionat o covârşitoare acţiune de raliere a vocilor ortodoxe la narativul fals şi nedrept promovat fără încetare de presa mainstream şi de pionii politici ai evreimii, privitor la războiul din Palestina.

Practic, întreaga floare a vocilor ortodoxe s-a sincronizat într-o acţiune de solidarizare, după caz, cu:

  • victimele civile (evrei şi palestinieni) rezultate în urma acţiunii Hamas de retaliere (câteva voci singulare);
  • cu poporul evreu (civili şi militari) ucişi, răniţi sau răpiţi în urma atacului Hamas (trecând sub tăcere mult mai numeroasele victime palestiniene);
  • cu statul evreu atacat militar de o (cică!) „organizaţie teroristă”, sprijinită de actori statali anti-occidentali şi anti-democratici.

Dintre numeroasele versiuni ale solidarizării exprimată public, Patriarhia Română a ales cea din urmă variantă, a solidarizării cu statul Israel, poziţie pe care o consider extrem de discutabilă prin prisma caracterului criminal şi terorist al politicii de apartheid duse de acelaşi stat faţă de palestinieni, precum şi prin prisma acţiunilor de răzbunare promise de autorităţile isreliene împotriva palestinienilor. Statul Israel a edictat juridic starea de război iar obiectivele militare comunicate de ministrul apărării, analizate prin lentila istoricului acţiunilor militare anterioare, preconizează o amplă acţiune de ucidere în masă a populaţiei palestiniene.

În acest context comunicatul Patriarhiei este următorul:

Patriarhia Română își exprimă adânca îngrijorare cu privire la recrudescența războiului din Israel, ca urmare a atacului terorist declanșat în zorii zilei de azi, 7 octombrie, atac soldat cu zeci de morţi şi sute de răniţi.

Războiul reprezintă totdeauna o catastrofă socială cu urmări incalculabile în planul suferinței omenești și al pierderii vieții unor persoane total nevinovate. O catastrofă umanitară.

De aceea, prioritatea cea mai înaltă, mai ales în contextul tragic prin care trece acum o altă țară devastată de război (Ucraina), o reprezintă găsirea unor soluții diplomatice menite să oprească escaladarea violențelor și a crimelor amorsate în atacul terorist de astăzi.

Patriarhia Română își exprimă deplina solidaritate cu statul Israel și cooperează cu autorităţile de resort pentru ca cei aproape 800 de pelerini români să revină acasă.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Comunicatul de mai sus este completat de mai multe postări ale purtătorului de cuvânt al Patriarhiei şi ale unor autori prezenţi în publicaţiile patriarhale.

Faptul că Patriarhia Română aderă „deplin” la descrierea vădit falsă a „războiului din Israel” împinge către o poziţionare greşită moral şi nedreaptă faţă de adevărul suferinţelor umane pe care le invocă.

În esenţă, poporul palestinian este supus unui îndelungat proces de exterminare fizică şi identitară, circumscris unei politici ample de apartheid, de epurare etnică fără precedent pe care mulţi, cărora mă alătur, îl consideră genocid.

Statul Israel este principalul vinovat pentru suferinţa din Palestina, atât a evreilor cât mai ales, complet disproporţionat, a palestinienilor.

Resursele media care tratează aceste aspecte sunt accesibile oricărei conştiinţe interesate să asculte şi să se lămurească despre mizele războiului de exterminare pe care evreii îl poartă împotriva populaţiei indigene palestiniene. Din nefericire, vocile ortodoxe din România sunt interesate mai degrabă de o poziţionare moralistă vandabilă, oportunistă, mai degrabă decât a înţelege resorturile reale ale tragediei palestinienilor.

Situaţia este cu atât mai bizară cu cât, istoric vorbind, soarta palestinienilor ne-a salvat la limită pe noi românii de acelaşi proces de colonizare şi deznaţionalizare, aspect asupra căruia voi reveni într-un articol următor vizând subiectul studiului istoriei evreilor în şcolile din România.

Revenind. Circumscrise fraudulos unor organizaţii teroriste prin instrumentalizare politică şi denaturare a mizelor politice palestiniene, rezistenţa palestiniană operează într-un registru al disperării pe care noi, narcotizaţi de minciuna narativului evreiesc, nu îl putem pricepe altfel decât ca fiind fanatic şi sinucigaş. Acţiunile palestinienilor ar apărea aşadar cauzate de ura neîmpăcată şi nejustificată faţă de evrei, prin urmare eticheta de terorism apare suficient de justificată încât să nu considerăm necesare verificări mai aprofundate.

Însă adevărul primar al suferinţei din Palestina este că descrierea corectă este mai apropiată de situaţia exterminării amerindienilor de către coloniştii occidentali la fondarea S.U.A. (şi izolarea acestora în „rezervaţii”) decât de un conflict interetnic sau decât de ideea unui „război” convenţional. Aşa cum populaţia indigenă din SUA a fost exterminată în scopul constituirii Statelor Unite ale Americii, identic, palestinienii au fost deposedaţi prin dol şi prin violenţă de dreptul de a locui şi stăpâni pâmântul părinţilor lor.

Pentru palestinieni, mizele sunt şi rămân existenţiale, în vreme ce pentru evrei, miza este exclusivitatea puterii politice. Formulele diplomatice la care face trimitere Patriarhia Română au falimentat în mod repetat prin acţiunile sabotoare ale statului cu care acum se solidarizează orbeşte, stat care nu este deloc interesat să facă concesii la care nu se simte obligat prin forţă. Iar în această privinţă, impresia este că tandemul S.U.A.-Israel poate acţiona, în veac, cu impunitate.

Pe această temelie şubredă a minciunilor narativului evreiesc şi sub presiunea publică a dominaţiei evreieşti asupra societăţii româneşti, putem observa o înspăimântătoare auto-înşelare în rândul vocilor ortodoxe, acolo unde nu vorbim de pur calcul oportunist. Ceea ce este dureros de constatat este împrejurarea că cele mai dizgraţioase poziţionări pro-Israel sunt formulate în tabăra ortodox-conservatoare, mai degrabă decât în tabăra secularistă, acolo unde analiza evenimentelor încă păstrează trimiteri timide la argumentele palestiniene şi la politica occidentală de condamnare a colonizărilor evreieşti în teritoriile palestiniene.

Închei acest articol cu semnalarea faptului că în comunicatul Patriarhiei nu se menţionează deloc împrejurarea că atacul Hamas este unul de retaliere faţă de acţiunile evreieşti împotriva moscheiei Al-Aqsa. Atacul Hamas nu este unul ivit din senin în logica recrudescenţei unui „război” ci reprezintă un act disperat de retaliere în faţa deposedării de facto a palestinienilor (prin violenţe şi ucideri) şi de permanenta profanare a celui mai important simbol religios al acestora.

Subiectul moscheii Al-Aqsa are o deosebită semnificaţie pentru ortodocşi pentru că demolarea ei precede în profeţiile părinţilor noştri construirea templului lui Antihrist. Or, tocmai acest aspect de natură primordial religioasă este trecut sub tăcere de comunicatul Patriarhiei Române.

Rămâne deci deschis răspunsul la întrebarea:

Cu cine exact se solidarizează pe deplin Patriarhia Română şi cât de oportună este această poziţionare politică, în cel mai tare sens al termenului?

Despre Ucraina, în SUA se rostesc adevăruri interzise românilor

Sursă imagine: The Atlantic

Şi pentru America anul 2024 va fi unul al alegerilor, motiv pentru care principalii candidaţi au început să se poziţioneze în perspectiva dezbaterilor ce vor face obiectul campaniei electorale. În acest context, săptămâna ce a trecut America a fost martora a două interviuri care au pus în discuţie subiectul războiului din Ucraina dintr-o perspectivă care este înfierată în România ca fiind „putinistă” şi „lipsită de discernământ„, iar combaterea „propagandei ruse” se cere a fi intensificată.

Tucker Carlson i-a avut drept invitaţi pe cunoscutul avocat Robert Francis Kennedy Jr. (RFK Jr.) înscris în cursa pentru a obţine candidatura din partea Partidului Democrat, fiind pe locul doi în sondajele preliminare (Biden 64%, RFK Jr. 17%, ş.a.), şi pe Vivek Ganapathy Ramaswamy înscris în cursa pentru a obţine candidatura Partidului Republican, fiind poziţionat pe locul trei în sondajele preliminare (Trump 53,7%, De Santis 14,8%, Ramaswamy 8,4%), dar cu scenariul excluderii lui Trump din cursă pe masă. Imaginea trebuie completată cu opiniile lui Trump pe subiect, dar şi cu cele ale lui Ron de Santis.

Deşi firesc ar fi fost ca ideile şi convingerile despre războiul din Ucraina ale principalilor candidaţi la funcţia de Preşedinte al Statelor Unite ale Americii să preocupe presa românească, dată fiind influenţa covârşitoare a „partenerului” asupra politicii externe a României, despre aceste chestiuni altădată de importanţă centrală s-a păstrat o tăcere deplină. Nu e greu de înţeles de ce, având în vedere că ambii interlocutori ai lui Tucker Carlson s-au pronunţat împotriva susţinerii în continuare a statului ucrainean, iar directiva de comunicare la noi este că „Războiul din Ucraina ne vizează în mod direct!”. Acasă la noi însă, a compensat Klaus Yohannis(sic) care, în discursul ţinut cu ocazia Zilelor Marinei Române, a afirmat că va continua „să susţină Ucraina” cât va fi necesar. Nimic mai mult de comentat acum, dar reafirm necesitatea organizării unui referendum cu privire la opţiunea sprijinirii Ucrainei în război, chestiune asupra căreia voi reveni.

Până la acel moment, se cuvine să observăm că scena publică americană este mult mai realistă şi mai pragmatică decât se arată unanimitatea opţiunilor politice din România, aici unde chiar şi partidele de opoziţie precum AUR s-au aliniat discursului dominant „Slava Ucrainei!”. Însă în SUA se dezbate din ce în ce mai deschis şi mai ofensiv despre viabilitatea războiului pe care America îl poartă împotriva Rusiei.

Faptul că dezbaterile electorale preliminare din SUA tratează subiectul din unghiuri care nouă ne sunt total interzise, că politicienii români se ţin departe chiar şi de insinuarea argumentelor care sunt deschis vehiculate de politicienii americani, toate acestea ar trebui să ne pună pe gânduri. Devine evident că societatea românească şi actorii politici de la noi se află într-o situaţie de captivitate mediatică, fiind obligaţi să discute despre războiul din Ucraina exclusiv într-o cheie pe care Cozmin Guşă o numeşte inspirat „soroşistă”, esenţială fiind încadrarea subiectului în cercul strâmt al unei agresiuni ruseşti neprovocate asupra unui stat vecin, cu excluderea din orice plan de analiză a acţiunilor prealabile ale SUA .

Prin urmare, am considerat oportun să traduc şi să transcriu pasajele esenţiale din cele două interviuri, în speranţa că vom găsi curajul să discutăm despre Ucraina aşa cum o fac „partenerii”, cu atât mai mult cu cât riscul extinderii conflictului este unul de natură existenţială pentru ţara noastră, interesele noastre strategice (asigurarea păcii) fiind total diferite de interesul Americii de a epuiza militar Federaţia Rusă.


Minutul: 12:35 – 35:00

RFK Jr: Când vine vorba despre războiul din Ucraina suntem cu toţii minţiţi.
Tucker Carlson: Cum anume?

RFK Jr: Ei bine, suntem minţiţi încă de la început. Avem parte de o descriere ca din desene animate: avem de-a face cu un individ plin de răutate, dar unul de o cruzime de nedescris, de felul celui care plănuieşte să cucerească întreaga lume sau care plănuieşte un atac terorist asupra Statelor Unite ale Americii (S.U.A). Iar noi trebuie să fim eroii cei buni care trebuie să-l oprească. Însă contextul războiului din Ucraina este mult mai complicat decât atât: SUA au fost implicate încă din 2001, mai ales prin acţiunile celor cunoscuţi ca fiind neo-conservatorii (neoconii) de la Casa Albă, în demersurile care au urmărit intrarea NATO în Ucraina. Şi vă ofer câteva informaţii de fond: în anul 1992 zidurile au căzut iar Uniunea Sovietică s-a prăbuşit. Gorbaciov i-a abordat pe Tony Blair şi pe George Bush Sr., conducătorii de atunci ai Marii Britanii şi ai SUA, şi le-a zis că are de gând să facă ceva cu totul extraordinar, ceva care o să-l transforme în trădător în ochii ruşilor lui: O să dispun retragerea a 400000 de trupe militare sovietice din Germania de Est şi o să încuviinţez reunificarea Germaniei în cadrul NATO. Aşadar, voi urmează să aduceţi trupe NATO, pe care noi le vedem ca trupe ostile, la infrastructura de apărare, în bazele noastre militare de acolo. La schimb, vreau să primesc un singur angajament: odată ce Germania va fi reunificată în cadrul NATO şi Germania va fi membru NATO, nu va mai exista niciun fel de extindere spre est, pentru că dorim să liberăm şi celelalte state componente ale Uniunii Sovietice. Acestea urmează să devină state independente iar noi nu dorim ca NATO să intre în fostele state sovietice. La aceasta, James Baker care era Secretarul de Stat al SUA a afirmat renumitul său angajament: „Promitem să nu mutăm NATO nici măcar un inch către est!„. Ei bine, Gorbaciov a făcut ce a spus, iar acum este o figură dispreţuită în Rusia.

Dar în 1996 şi 1997, Zbigniew Brzezinski, primul între neo-conservatori şi o figură paternă pentru aceştia, pentru grupul care îi mai includea pe Donald Rumsfeld, Paul Wolfowitz, Robert Kagan, Victoria Nuland care acum este la Departamentul de Stat, convingerea lor era că SUA a câştigat Războiul Rece iar această victorie i-a conferit privilegiul de a domina întreaga lume datorită statutului de unică superputere militară pentru următorul secol. Principalul lor document programatic este intitulat: Proiectul pentru un Secol 21 American, cu alte cuvinte, un secol 21 stăpânit de America. Iar Brzezinski a considerat că procesul trebuie demarat prin mutarea trupelor în fostele state satelit ale Uniunii Sovietice şi în statele aliate ale URSS.

Asta se întâmpla în anul 1997, iar pe atunci George Kennan încă era în activitate. George Kennan a fost principalul arhitect al politicii de îngrădire a URSS, ceeea ce l-a făcut să fie considerat probabil cel mai important şi respectat diplomat din istoria Americii. El a obiectat că dacă America va face aşa ceva, va provoca un răspuns violent din partea Rusiei. Le-a spus că Rusia nu poate exista cu trupe NATO la graniţă, nu pot accepta aşa ceva, după cum nici America nu poate accepta să coexistăm cu trupe sovietice la graniţă, în Mexic sau în Canada. Tot atunci, Bill Perry, care era secretarul de stat al preşedintelui Bil Clinton, a avertizat că dacă se va acţiona potrivit acestui plan nesăbuit atunci îşi va prezenta demisia, pentru că îi vom forţa pe ruşi să răspundă prin violenţă armată. De asemenea, ambasadorul american la Moscova de atunci, care acum conduce CIA, a spus acelaşi lucru: cea mai gravă greşeală pe care America o poate face este să mute trupele NATO către est.

Dar America a mers mai departe şi le-a mutat. A extins NATO nu doar un inch, ci 1000 de mile, 14 ţări, iar apoi am băgat acolo lansatoare de rachete nucleare, sisteme AEGIS fabricate de Lockheed care pot folosi rachete Tomahawk, care pot ajunge la Moscova în 12 minute. Putem acum decapita toată conducerea Rusiei în doar 12 minute, am pus aceste sisteme în Polonia şi în România şi am încercat acum să le băgăm şi în Ucraina. Asta este.

Îţi aminteşti când unchiul meu (preşedintele R.F.Kennedy) ar fi fost nevoit să invadeze Cuba din cauza rachetelor pe care sovieticii le-au adus acolo? Putea să facă asta, dar motivul pentru care sovieticii le-au adus în Cuba este pentru că America adus rachete cu focos nuclear în Turcia şi în Italia. Unchiul meu, dar şi tatăl meu, au făcut o înţelegere cu ambasadorul sovietic Dobrynin în care au recunoscut: Înţelegem că sunteţi mânioşi şi că nu puteţi trăi cu rachete nucleare americane în Turcia, motiv pentru care aţi adus rachetele voastre în Cuba. Dar dacă vă retrageţi rachetele din Cuba în termen de şase luni, le vom scoate şi noi pe ale noastre din Turcia şi nimeni nu trebuie să vorbească despre această promisiune. Şi promisiunea a fost respectată.

Dar iată că am revenit asupra ei şi am aplasat iar sisteme de rachete nucleare la graniţele Rusiei. Iar acum vrem să mergem mai departe şi vrem să trecem ceea ce Rusia şi Putin au spus din nou şi din nou că pentru ei reprezintă o linie roşie. De fapt, şi înainte de Putin, cei din conducerea Rusiei au avertizat că se depăşeşte o linie roşie: nu aveţi voie să intraţi în Ucraina. Ruşii au fost invadaţi de trei ori prin Ucraina. Ţara noastră nu a fost invadată niciodată, dar ruşii au fost invadaţi de trei ori prin Ucraina. Ultima oară când s-a întâmplat, Hitler a ucis între 20-40 de milioane de ruşi. Hitler a omorât un rus din şapte.

În renumitul discurs ţinut în iulie 1963 de unchiul meu într-o universitate americană, a spus direct: noi suntem plini de vorbe că am câştigat al doilea război mondial, dar nu noi am făcut-o. Ruşii au câştigat al doilea război mondial, iar sacrificiul pe care ruşii l-au făcut l-a distrus pe Hitler dincolo de orice îşi pot imagina americanii. Ceea ce încerca să le spună americanilor era că trebuie să ne punem în papucii lor, trebuie să îi înţelegem pe ruşi de ce procedează aşa, şi a continuat: o treime din ţară le-a fost nimicită, fiecare oraş ocupat a fost dărâmat, fiecare pădure şi ogor incendiate, totul nivelat. Imaginaţi-vă că s-ar fi întâmplat asta la noi, de pe Coasta de est până la Chicago, totul nimicit, fiecare oraş, pădure şi ogor. Asta au suferit ruşii. Prin asta trebuie să înţelegem de ce Ucraina este o linie roşie, pentru că acea invazie a venit prin Ucraina iar ruşii nu pot trăi cu acest risc. Pentru ei este o problemă de securitate care este peste, aproape peste puterea noastră de înţelegere. Asta este.

Tucker Carlson: Asta înseamnă că intenţia a fost să ajungem la război cu Rusia.

RFK Jr: Da, scopul extinderii a fost războiul cu ruşii şi, de fapt, neoconii (grupul neoconservatorilor) au spus iar şi iar asta, dar şi Biden. Şi trebuie să fac o paranteză aici pentru că este absolut adevărat: În 2014, în Ucraina au fost revolte, revoluţia Maidan din Ucraina, iar ceea ce nu ni se spune este că noi am finanţat acele revolte. Ziarele noastre nu ne-au spus asta, Guvernul nostru nu ne-a spus asta. USAID, care e o faţadă operativă a CIA, a cheltuit 5 miliarde de dolari pentru organizarea acelor revolte care au condus la producerea unei lovituri de stat împotriva conducerii ucrainene alese democratic. Este vorba despre un Guvern ucrainean care refuzase să aleagă una dintre tabere şi să declare că trece în barca occidentului. Aşa că i-am vrut alungaţi. Cu o lună înainte de revolta care i-a alungat de la putere, Victoria Nuland, care cum bine ştii este o piesă centrală a mişcării neocon şi care este în continuare oficial de rang înalt în Departamentul de Stat, a avut o convorbire telefonică secretizată cu ambasadorul nostru din Ucraina, care a fost interceptată şi publicată, pe care o poate acum asculta oricine, convorbire în care îi alege pe viitorii miniştri ai guvernului ucrainian, aşadar guvern ucrainean american, occidental. Deci ei îi aleg pe viitorii miniştri cu o lună înainte ca Guvernul ucrainean să fie alungat.

Tucker Carlson: Să înţeleg că vorbim despre democraţie când Victoria Nuland îţi indică nominal membrii Guvernului tău?
RFK Jr: Da, cam aşa stă treaba. Vezi tu, CIA nu prea lucrează cu democraţia. CIA a răsturnat 83 de Guverne din 1947 până în 1997, o treime din Guvernele de pe planetă, iar cele mai multe dintre acestea erau democratice. CIA nu produce democraţie, CIA produce lovituri de stat. Ei, şi ca să revenim la această istorie, atunci când am pus în funcţie un Guvern occidental, noi toţi am spus că Rusia a atacat şi a ocupat Crimeea. Dar hai să ne punem în papucii lui Putin, iar eu nu sunt un apărător a lui Putin. Putin a invadat Ucraina, a fost ilegal şi deloc necesar, iar fiul meu chiar a fost acolo şi a luptat, şi-a pus viaţa în mare pericol în timpul rebeliunii din Harkov. Aşadar, nu îi caut scuze lui Putin, a acţionat în mod brutal, nelegal şi deloc necesar. Dar, în acelaşi timp, trebuie să înţelegem şi rolul nostru în provocarea războiului.

Deci dacă ne punem în papucii lui Putin şi privim la Ucraiana: Ucraina este condusă de un guvern proamerican. La ce se poate gândi Putin mai întâi? Americanii ne vor lua portul Vladivostok (corect Sevastopol) de la Marea Neagră, singurul port de mare caldă al Rusiei din ultimii 347 de ani. Acolo le este baza navală, baza de submarine, iar ei vor crede că americanii vor veni şi le vor ocupa baza navală. Trebuie să mergem să o ocupăm! Şi Putin face asta, merge şi ocupă Crimeea fără să tragă un singur foc de armă, fără să moară nimeni. Populaţia din Crimeea este majoritar etnic rusă şi primesc benevol „invazia”. Repet, nu fac apărări pentru ruşi, dar aşa cum a spus şi unchiul meu, trebuie să înţelegem foarte bine poziţia adversarilor noştri şi cu ce forţe avem de-a face.

De îndată ce ne-am pus în funcţie noul Guvern ucrainean, prima lege pe care au adoptat-o a fost să declare practic ilegală folosirea limbii ruse, chiar şi în Donbas şi Lungank, unde locuia 90% populaţie rusească. Oamenii s-au revoltat, mai întâi paşnic, dar apoi au apărut violenţe şi oamenii au început să moară. Rămâne de discutat cine a început violenţele, dar nu e nimic de dezbătut în privinţa faptului că ruşii au început să fie trataţi ca nişte orfani nedoriţi de nimeni. Sunt bătuţi, sunt abuzaţi, şi li se interzice să îşi practice cultura şi să-şi vorbească limba. Se organizează acolo o votare prin care 90% din ei cer anexarea la Rusia, dar Rusia spune nu, Putin spune nu, dar voi semna un acord prin care veţi fi protejaţi. Şi se redactează o înţelegerea cu Germania, Franţa şi Rusia, denumită acordul Minsk. Acordul Mink prevede păstrarea regiunilor Donbas şi Lugansk ca parte a Ucrainei, cu statut semi-autonom, care să protejeze de violenţele Guvernului pe ruşii care trăiesc acolo şi vorbesc ruseşte. Parlamentul Rus sau cel Ucrainean nu a ratificat acordul de la Minsk, însă Franţa, Germania şi cu Putin s-au înţeles în această privinţă.

În 2019 apare Zelenski, un actor şi un comediant. Nu spun asta ca să jignesc, pentru că şi soţia mea este actriţă şi comediantă. O spun pentru a sublinia că nu are experienţă politică şi că a câştigat alegerile cu 90% din voturi. De ce? A câştigat pentru că a candidat cu un program pentru pace, a candidat promiţând că va semna acordurile Minsk. Ajunge preşedinte şi în clipa în care intră în funcţie spunând tuturor că va semna acordurile Minsk şi că va face pace cu Rusia, se răzgândeşte şi, fără să ştim sigur ce s-a întâmplat, o presupunere rezonabilă este că guvernul SUA i-a interzis să facă pace. Deci, că Victoria Nuland, Anthony Blinken şi Avril Haines, Directorul Comunităţii de Inteligence a SUA, i-au spus că nu are voie să facă pace cu Rusia. De asemenea oamenii din Ucraina, ultranaţionaliştii i-au spus că dacă semnează o să îl omoare. L-au ameninţat să nu cumva să semneze, iar asta este bine dovedit cu documente.

După asta, Rusia invadează, dar o face cu doar 40 000 de trupe. Noi spunem că Putin vrea să cucerească Europa, dar trimit doar 40 000 de soldaţi, iar Kievul singur numără 3,5 milioane de locuitori. Este limpede că Putin nu a vrut să ocupe toată ţara ci că a vrut să-i aducă pe toţi la masa de negociere. Nu a trimis suficient de mulţi soldaţi să ocupe Ucraina. Iar Zelenski acceptă şi vine la masa negocierilor şi am aflat asta recent pentru că în martie 2022, Zelenski şi Putin convin asupra unui acord, bazat pe acordurile Minsk. Zelenski acceptă, Putin acceptă, iar ruşii încep să-şi retragă trupele din Ucraina.

Şi ce urmează? Preşedintele Biden îl trimite pe Boris Johnson acolo ca să torpileze înţelegerea şi să îl convingă pe Zelenski să rupă acordul. După asta, mergem la război şi 350 000 de băieţi ucrainieni au murit şi 40 000 sau 50 000 de ruşi. Deci în luna aprilie, după ce au semnat în martie, a venit Boris Johnson şi a stricat înţelegerea. În aceeaşi lună Lloyd Austin, care este secretarul apărării lui Biden, a fost întrebat pentru ce ne luptăm noi în Ucraina, şi răspunde: obiectivul nostru în acest război este să epuizăm armata rusă şi capacitatea ei de a lupta în oricare altă parte pe glob. Dar nu asta este ceea ce ni se spune nouă. La fel Biden a fost întrebat o dată despre războiul din Ucraina şi a spus că obiectivul nostru este o schimbare de regim în Rusia. Dar asta nu are nicio legătură cu Ucraina şi ceea ce asta înseamnă e că, în esenţă, vorbim despre un conflict între două superputeri, între Rusia şi SUA.

Până în acest moment am avansat 130 de miliarde de dolari pentru acest război, în condiţiile în care tot bugetul EPA este de 12 miliarde, tot bugetul CDC este de 12 miliarde. Noi trimitem în Ucraina încă 100 de miliarde pe deasupra. Când Mitch McConnell a fost întrebat: Cum putem face asta în condiţiile în care aţi anulat tichetele de masă, în care aţi anulat Medicare, deci tichetele de masă pentru 30 de milioane de americani, Medicare pentru 15 milioane de americani fără asigurare medicală? Înţelegi, dacă nu trimiteam 130 de miliarde acolo, nu trebuia să anulăm plata nici măcar pentru un singur tichet de masă.

Răspunsul a fost: nu-ţi face griji, banii nu stau în Ucraina, toţi banii se întorc în conturile contractorilor militari ai SUA. Deci e interesant. Dacă te uiţi să vezi cui aparţin companiile de armament contractoare înţelegi şi de ce militează CNN pentru războiul din Ucraina. Vezi un grup de foşti generali şi colonei şi de oameni ai Pentagonului, dar dacă i-am verifica pe aceşti indivizi, ceea ce CNN şi MNBC nu fac niciodată, descoperi că toţi lucrează pentru Raytheon şi General Dynamics şi Boeing şi Lockheed. Deci sunt generali, dar nu sunt identificaţi şi ca agenţi ai industriei militare care câştigă de pe urma acestui război şi care la rândul ei, toată industria miliatră, este deţinută de alte trei companii: BlackRock, State Street şi Vanguard. Inflaţia produsă de tipărirea banilor pentru finanţarea războiului, pentru finanţarea lockdown-ului din perioada pandemiei Covid, în total de 8 trilioane (opt mii de miliarde de dolari) cheltuiţi din 2020, toate astea au adus înfrângeri în războaie şi toate au făcut ca ţara noastră să fie mai puţin sigură.

Iar acum uită-te ce facem cu acest război. Am împins Rusia în braţele Chinei, care e cel mai rău rezultat posibil pentru securitatea noastră naţională. Nu e deloc bine pentru ţara noastră, iar acum l-am împins pe Putin cu spatele la perete. Dar Putin reprezintă cea mai mare puterea nucleară, ei sunt, nu noi, ei au 1000 de rachete mai mult, ei au rachete mai bune, ei pot doborî rachetele noastre dar noi nu putem să le doborâm rachetele lor. Noi am provocat o confruntare care poate ajunge la război nuclear.

Tucker Carlson: Te întrerup o clipă. Tot ce ai spus este verificabil şi este rezonabil şi faci o extrapolare către un viitor uşor de intuit. Eu nu pot înţelege de ce conducătorii noştri nu trag aceleaşi concluzii. Ce cred ei, poate că vom câştiga războiul cu Rusia?
RFK Jr: Noi nu putem câştiga acest război.

Tucker Carlson: Bineînţeles că nu putem, dar ce încercăm să facem?
RFK Jr: E ca şi cum am accepta să ne învingă Mexic într-un război. Ruşii nu vor renunţa la Ucraina şi nu pot să piardă acest război. Oricine dintre noi care crede că Rusia nu e pregătită să lupte până la capăt ar face bine să caute pe Netflix documentarul despre Stalingrad şi să vadă acolo de ce sacrificii sunt capabili ruşii pentru a învinge. Iar Putin astăzi, deşi noi am crezut că războiul o să-l slăbească, Putin este acum mai popular în Rusia decât a fost vreodată, spre 90% popularitate, conform sondajelor făcute de americani. Toţi ruşii îl sprijină. La fel, noi am crezut că îl putem zdrobi cu sancţiuni economice dar asta l-a făcut şi mai puternic, s-a insularizat de comerţul mondial şi de reţeaua bancară mondială, a încheiat un acord comercial grozav cu China, lucrează la crearea alianţei BRICS împreună cu vreo 40 de state care se întorc împotriva politicii monetare a SUA şi a statutului de monedă internaţională de rezervă a dolarului, adoptând petro-moneda, valuta chinezească. Asta este cu adevărat cea mai mare ameninţare pentru America. Dacă dolarul pierde statutul de monedă internaţională de rezervă, Marea Depresiune Economică o să ne pară floare la ureche.

Tucker Carlson: Sunt de acord cu tot ce ne-ai spus iar opiniile tale îmi par moderate şi evidente. Nu înţeleg de ce conducătorii noştri, consilierii lor, nu ajung la aceste concluzii? La ce se gândesc ei?
RFK Jr: Îţi împărtăşesc deplin nelămurirea şi deşi nu-mi place să speculez despre ce gândesc alţii, cred că preşedintele Biden a fost mereu în tabăra pro-război, el a fost acel senator al partidului democrat care a susţinut războiul din Iraq, împreună cu unchiul meu (corect tatăl), cu Obama şi Hilary. Biden a fost mereu genul previzibil de tip (entuziast): „Gung ho, să mergem la război!” şi cred că în măsura în care s-a gândit la asta, pur şi simplu îşi urmează instinctele politice dintotdeauna. Mai mult, s-a şi înconjurat că aceiaşi oameni care au susţinut războiul din Iraq şi uite ce s-a întâmplat acolo.

Lasă-mă pentru un singur minut să fac un rezumat al războiului din Iraq: Noi am fost păcăliţi să atacăm Iraqul de aceeaşi neoconi care ne-au spus că Saddam a avut ceva de-a face cu turnurile World Trade Center, ceea ce a fost o minciună, că tot el a planificat atacurile cu antrax care avuseseră loc la cinci zile după. S-a dovedit că de fapt fuseseră serviciile secrete americane, FBI a descoperit că antraxul provenea de la Fort Detrick. (…)


Minutul: 20:15-21:20

Partea cealaltă este că eu nu sunt constrâns cu privire la ceea ce pot spune. Și asta îmi permite să spun adevărul pe care mulți oameni din această țară îl recunosc a fi adevărul, și anume că nu avem niciun interes național perceptibil în discuție în Ucraina.

Adevărul este că, pe cât de mult vom fetișiza și vom dezbate memorandumul de la Budapesta din 1994, pe care l-au scris SUA, știți, Marea Britanie și Rusia au fost și ele părți la el cu Ucraina, memorandum despre care cred că ne-am îndeplinit chiar mai mult decât obligațiile scrise.

Dar nu auzim nimic despre angajamentul lui James Baker din 1990. Angajamentul său „nici un inch” față de faptul că NATO nu s-ar extinde cu nici măcar câţiva centimetri dincolo de Germania. Nu avem nicio discuție despre asta pe fundalul realităților cu care ne confruntăm, și anume că împingem Rusia și mai mult în brațele Chinei în timp ce înarmăm Ucraina, întărind și mai mult ceea ce mulţi văd ca fiind cea mai mare amenințare militară cu care s-a confruntat cu siguranță Statele Unite de la al Doilea Război Mondial. Chiar am putea spune că e cea mai mare cu care Statele Unite s-au confruntat vreodată, asta dacă ne uităm cu adevărat la unde s-ar putea ajunge. Și totuși, noi suntem de fapt cei responsabili pentru stimularea acelei alianțe militare Rusia-China.

75 ani de la Nakba – Marea Catastrofă a poporului Palestinian

Luni, 15 mai 2023, a fost comemorat pentru întâia oară în istoria ONU ceea ce palestinienii denumesc „Marea Catastrofă” (Nakba) a genocidului şi epurării etnice pe care au suferit-o din partea evreilor care au constituit statul Israel. Evenimentul a fost organizat ca urmare a Rezoluţiei Adunării Generale a ONU nr. A/RES/77/23 din 31.11.2022.

Poporul palestinian comemorează 75 de ani de la Nakba – „Catastrofa” – evenimentele violente și expulzarea în masă a palestinienilor odată cu înființarea statului Israel în 1948. Nakba marchează distrugerea a peste 500 de sate palestiniene, uciderea a peste 10.000 de palestinieni și strămutarea forțată a altor 750.000 care și-au pierdut casele, pământurile și mijloacele de trai.

Încă de la înființare, Israelul a aplicat o politică de strămutare în masă a palestinienilor – aşadar o Nakba în continuă desfășurare – prin confiscarea pământurilor lor și evacuarea forțată din casele și satele lor în scopul de a coloniza pe evreii israelieni în toată țara.

Autoritățile israeliene au impus interdicţii privind comemorarea Nakba, în special odată cu adoptarea Legii Nakba din 2011, restrângând dreptul palestinienilor de a povesti și de a comemora istoria lor și de a vorbi despre o Nakba în curs de desfăşurare, necontenită de 75 de ani. Atunci când palestinienii comemorează Nakba (catastrofa) pe 15 mai, ei nu își amintesc doar un eveniment istoric violent care a dus în trecut la smulgerea a peste 750.000 de palestinieni din patria lor ci, ceea ce ei numesc „o Nakba în curs de desfășurare” care încă generează suferință, distrugerea caselor și pierderea de vieți.

Ei trăiesc acest lucru în continuarea anexării israeliene a pământului lor și a atacurilor lansate în mod repetat împotriva caselor lor din Gaza şi o recunosc în multitudinea de încălcări ale drepturilor omului, atât din interiorul Israelului, cât și în „teritoriile ocupate” și Fâșia Gaza.

Războiul din Palestina din 1948, care a dus la crearea statului israelian, a lăsat societatea palestiniană fără lideri, dezorganizată și împrăștiată. Astăzi, peste 60% din numărul estimat la nivel global de 14,3 milioane de palestinieni sunt strămutați iar restul se află în teritoriile ocupate, Fâșia Gaza și Israel, unde au fost supuși discriminării și incidentelor repetate de violență interetnică.

Violența s-a intensificat mai cu seamă de la revenirea la putere la sfârșitul anului 2022 a lui Benjamin Netanyahu într-o alianță cu facțiuni extremiste religioase-naționaliste israeliene și politicieni ultra-naționaliști.  Anterior, în 2021, 313 palestinieni, inclusiv 71 de minori, au fost uciși în Fâșia Gaza și Cisiordania (inclusiv Ierusalimul de Est) de forțele de securitate israeliene. Un record de 204 palestinieni au fost uciși în 2022, fiind cel mai mortal an pentru palestinienii din Cisiordania, din anul 2005. În 2023, 96 de palestinieni au fost uciși în primele patru luni ale anului 2023 iar politica statului evreu continuă neabătut.

Toate acestea au fost documentate și recunoscute ca atare de mai multe organizații internaționale pentru drepturile omului, inclusiv Amnesty International și Human Rights Watch.

Pe lângă arestările pe scară largă ale palestinienilor de la lansarea sa, Israelul a luat și măsuri punitive împotriva societății civile palestiniene. Ea a desemnat ca organizații teroriste șase organizații palestiniene de frunte care susţin eforturilor internaţionale de a cere socoteală Israelului – inclusiv prin plângeri depuse la Curtea Penală Internațională.

Puțini occidentali știu despre Deir Yassin, Nakba sau evenimentele din jurul constituirii statului Israel, pe care istoricul israelian Ilan Pappe le-a calificat drept epurare etnică. Studiind împrejurările care au condus la formarea Israelului, Pappe a documentat că între 1947 și 1949, peste 500 de sate palestiniene au fost distruse în mod intenţionat, civilii palestinieni au fost masacrați și aproximativ un milion de bărbați, femei și copii au fost expulzați din casele lor sub amenințarea armelor.

Lipsa informaţiilor certe despre Nakba se justifică parțial faptului că narațiunea oficială despre 1948 și despre crearea Israelului s-a bazat pe mai multe ficțiuni şi falsificări – inclusiv ideea că teritoriul palestinian era neocupat, nelocuit, dar şi din cauza capacității Israelului de a-și propaga versiunea naraţiunii sale istorice în mass-media internaţională.

***

În acest sumbru context, ignorând rezoluţia Adunării Generale a ONU, Parlamentul României a celebrat astăzi printr-o şedinţă solemnă a Camerelor reunite 75 de ani de la constituirea statului Israel. Muţenia parlamentarilor noştri cu privire la caracterul terorist al politicii israeliene, la genocidul continuu şi la crimele împotriva umanităţii la care sunt supuşi palestinienii reprezintă (încă) o ruşine pentru Parlamentul României şi abandonarea tradiţiei diplomaţiei româneşti de a încerca medierea şi încetarea războiului dus împotriva palestinienilor.

România are o mare problemă cu modalitatea în care se face curea de transmisie a intereselor evreieşti, atât cu privire la chestiunile de politică externă cât, mai ales, în privinţa celor de politică internă. Dominaţia evreiască este deosebit de supărătoare şi de împovărătoare, întemeindu-se pe o cavalcadă de neadevăruri şi nedreptăţiri, menite să cimenteze caracterul privilegiat şi disproporţionat al interesului evreiesc asupra poporului român.

Este păcat, dar totuşi de înţeles sub aspect juridic, că atât de puţine voci româneşti mai îndrăznesc să denunţe această veritabilă vrăjmăşie ce se manifestă împotriva noastră.

Au fost ruşii întotdeauna duşmanii românilor?

Preluăm cu încântare un nou articol publicat pe situl Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu” sub semnătura domnului dr. Nicolae Dolghin, articol ce contextualizează istoric extrem de necesar, printr-o lentilă a gândirii româneşti, conflictul ce se desfăşoară pe teritoriul Ucrainei şi modul în care România este împinsă spre participare.

Ca şi în cazul precedentului articol, ne aliniem integral la opiniile autorului, cu menţiunea necesară că textul inferă şi pe baza unor elemente istorice doar amintite sau sugerate, deosebit de sensibile pentru orgoliul nostru naţional, fiind o lectură care conversează cu cititori din mai multe categorii, mai ales din rândul celor cu o cultură istorică rezonabilă.

Însă chiar şi în absenţa cheii secundare de lectură, destinată celor pasionaţi de istorie, articolul formulează concluzii deosebit de necesare în raport de înstăpânirea tot mai apăsătoare a gândirii şi naraţiunii unice (euro-atlantice) asupra societăţii româneşti.


Sursă imagine: Aesgs.ro

Este anul Cantemir, personaj copleșitor în universul românesc. A fost nu doar un cercetător al civilizațiilor, ci și un vizionar în geopolitică. Este rar amintit în discursul intelectual, se vorbește puțin despre el pentru că, probabil, le alimentează altora complexele. Niciun alt român nu a fost co-făuritor de știință și geopolitică precum el. Nu-și găsește locul în discursul atât de bine poleit de astăzi, este ceea ce transmite domnitorul-savant de la înălțimea statuii de pe fosta sa moșie din Moscova, ignorată la București. De la el încoace conducătorii români n-au făcut altceva decât să privească la evenimentele din jur prin gaura cheii, convinși că sunt eroi ai marelui spectacol.

Am copilărit pe malul Dunării, nu departe de locul unde în timpul războiului nostru pentru independență fusese torpilată o navă de război otomană, pe brațul Măcinului. A fost consemnat prin articole de istorie, în jurnalele vremii. Memoria locului, încă vie, își avea propria versiune. Pe Dunăre epava era marcată cu o geamandură, pe mal exista o mică stelă care amintea episodul. A fost interesantă evoluția inscripției de pe monument. De fiecare dată când am citit-o spunea altceva: când rușii scufundaseră nava, când românii, când era o acțiune comună. Epava a fost scoasă la tăiat, geamandura a dispărut, Ziua Independenței a devenit Ziua Europei, nu știu dacă mai există stela. Târziu am înțeles că ea mi-a predat prima lecție despre raporturile dintre istorie și geopolitică, un singur secol nu îi este suficient istoriei pentru a descrie un eveniment, chiar dacă are totul la îndemână, iar cercetarea istorică trebuie să răspundă exigențelor politicii curente, altfel încurcă lucrurile. De aceea în propaganda istorică de la noi, când e vorba de evenimente legate de relațiile româno-ruse a existat întotdeauna un anumit dualism, într-un fel au fost considerate atunci când s-au petrecut, altfel, post-factum.

În conștiința politică românească imaginea rușilor ca inamic și rusofobia au fost influențate întotdeauna de natura relațiilor dintre Rusia și Occident. Chiar și episoadele confruntării ruso-otomane desfășurate pe meleagurile noastre și care au contribuit, la urma urmei, la succesul proceselor geopoliticii în definirea statalității românești au fost folosite pentru cultivarea acestei imagini, deși acele episoade reflectau relații între imperii rivale, în spiritul vremurilor în care se derulau. Brăila turistică, de exemplu, nu amintește nicăieri în prospectele sale, că cetatea otomană de acolo a fost distrusă de armata rusă, ca și celelalte cetăți de pe malul stâng, românesc, al Dunării. Orașul împreună cu întreaga raia și cu alte raiale au redevenit românești printr-o decizie a țarului. Turistul, chiar și mulți brăileni află doar dacă se apleacă asupra literaturii istorice. Istoricii nu ne-au spus dacă împăratul rus a urmărit înlăturarea unei nedreptăți, dar geopolitica ne demonstrează că a fost o rațiune de strategie între mari puteri, iar calculul a fost favorabil Valahiei ortodoxe.

A te apleca asupra relațiilor dintre ruși și români pare un gest de inconștiență, iar în atmosfera cvasidominată de afirmația că rușii sunt acum și inamicii europenilor, este autoaprinderea unui rug. Pentru propagandă, ceea ce se întâmplă la granița noastră pare să fie argumentul căzut din ceruri. Cei care nu obosesc să scrie despre istorie luând din geopolitică doar ce le convine au primit o gură de aer proaspăt. Schimbările din geografia politică a zonei păreau că au neutralizat muniția din depozite, dar ele au recondiționat-o, doar. Războiul informațional camuflează că acum, ca și altădată, noi suntem în ofensivă alături de alții , pornind de la premisa tabu că rușii sunt oricum o amenințare. Ca și altădată, ne afundăm în jocuri ale marilor actori, pe care nu le putem controla. Oricum, se poate repeta obsesiv că rușii sunt dușmanii românilor, deși ei nu au întreprins până acum nimic special împotriva noastră, ne listează doar printre cei aparținând inamicului colectiv.

Secolul al XIX-lea a fost secolul unor confruntări geopolitice decisive la Marea Neagră între Imperiile Rus și Otoman. Ele au afectat teritorii românești, dar au creat și condiții favorabile transformării statului român în actor politic european deplin. În conștiința politică românească imaginea rușilor a fost cultivată și a depins de geopolitica europeană, în funcție de ea se modela și opinia dominantă. La fel este și astăzi, doar determinările sunt mai largi, euroatlantice. Probleme apăreau doar atunci când puterile occidentale aveau strategii diferite pentru relațiile lor cu puterea din Est și când pentru unii ea era aliat, pentru alții inamic. A fost circumstanța care a influențat mediul politic românesc chiar și atunci când Moscova și Bucureștiul erau aliați. Când Moscova postbelică a lui Stalin avea încă un cuvânt greu, iar Europa ținea seamă de el, în România lozincile proclamau prietenia veșnică. Pe măsură ce a intrat în criză, lozincile au dispărut, apoi încet-încet aliatului i s-au atribuit toate relele din România. Perestroika a blurat puțin imaginea, apoi totul a reintrat în formula inițială. Despre Rusia se poate afirma astăzi orice public, nimeni nu va pretinde aparat științific.

Războiul Crimeii (1853-1856) a fost prilejul care a dezvăluit puterilor europene locul teritoriilor românești în strategiile lor din sud-estul continentului. Rezultatele acelui conflict au marcat sfârșitul echilibrelor strategice din Europa post-napoleoneană și al mecanismelor continentale de pace ale Sfintei Alianțe, au inițiat reculul Rusiei în gestionarea problemelor păcii. Congresul de la Paris din 1856 a confirmat statutul de putere europeană pentru Imperiul Otoman, dar a imprimat și o nouă fizionomie relațiilor dintre imperiile europene după obișnuite târguieli între marile puteri tradiționale. Câștigătoare imediată a părut Franța, care și-a dorit acel război, numai că s-a dovedit curând că adevăratul învingător a fost Germania. Nu a tras niciun foc, dar, prin Realpolitik-ul bismarckian, era prezentă oriunde se întâmpla ceva. După doar puține decenii, Înalta Poartă se afla în sfera de influență a Germaniei, unele state balcanice, inclusiv România, aveau regi cu origini germanice, iar Berlinul își începea încălzirea pentru marea geopolitică. După ce Napoleon al III-lea a ajuns prizonierul cancelarului de fier, Franța și-a amintit de Rusia. Tradiționala conflictualitate ruso-otomană a transformat geopolitica întregii Europe. Câteva decenii periferia europeană a Balcanilor a devenit teatru central al rivalităților dintre imperiile europene. Pentru acestea nu elementul național era decisiv, ci rațiunile de apărare, ca și astăzi, de altfel.

Bătăliile din Peninsula Crimeea au scos în evidență rolul căilor de comunicație în marile confruntări continentale. Rusia a pierdut războiul, printre altele, și pentru că nu a putut deplasa rapid întăriri, erau departe și nu dispunea de infrastructură terestră, în timp ce inamicii săi dominau căile maritime, mult mai rapide. Învingătorii nu și-au dezvoltat succesul în partea continentală tot din lipsa căilor de comunicație. Așa s-a relevat rolul teritoriilor românești în scenariile de război ale europenilor împotriva Rusiei și atunci a început ceea ce astăzi se numește cultivarea motivului amenințării ruse. Deși ne place să subliniem, tot mai rar, e adevărat, că în acea perioadă societatea românească avea afinități franceze, în realitate erau franco-germane, iar în Transilvania și Bucovina influența germanică domina. Dinicu Golescu a descoperit Europa pe Dunăre prin universul germanic, Mihai Eminescu și multe alte personalități intelectuale ale României s-au format mai curând în spiritul lui Schopenhauer decât al lui Voltaire. Ca urmare, relațiile dintre Germania și Franța au divizat mediul politic din România, dar și pe cel informațional. Pentru cele două puteri, Rusia a fost când aliat, când inamic, și această realitate geopolitică s-a reflectat în propaganda de la noi. Mai mult, a asigurat continuitate imaginii de adversar pentru ruși, deoarece întotdeauna în mediul informațional românesc existau vectori care o promovau indiferent de poziția oficială a statului.

Cele două războaie mondiale din secolul trecut au oferit și acea ocazie unică, prin dramatismul ei, când propaganda a fost nevoită să transforme factorul rus din aliat în inamic și invers pe durata aceluiași conflict, dar s-a descurcat, nu au existat șocuri psihice de adaptare. Ne amintim încă lozincile puse în circulație imediat după întoarcerea armelor din 23 august 1944, care chemau să trăiască și să înflorească nu numai prietenia, ci și frăția, veșnică. S-au rostit cam până pe la începuturile anilor ’60. Astăzi trăim momentul unic când Vladimir Putin pare adversarul tuturor, pare sursa tuturor neliniștilor, iar propaganda este, în sfârșit, liberă. Basarabia a fost narativul inepuizabil pentru propaganda României moderne în dezvoltarea imaginii rușilor ca inamic. Dreptul istoric a filtrat realitățile politice, deși dreptul internațional este cel care fixează realitățile geopolitice, nu cel istoric. Este ceea ce amintesc Statele Unite Rusiei, când e vorba de Ucraina, și Rusia Statelor Unite, când e vorba de Afganistan, Irak, Siria. După Războiul Crimeii, Rusia a rămas fără flotă militară la Marea Neagră, a fost scoasă de la gurile Dunării, fluviul a devenit cale paneuropeană de comunicație. Așa a mai fost doar pe timpul Germaniei naziste. Imperiul Otoman a fost repus în drepturile sale formale. Județele din sudul Basarabiei i-au fost luate țarului și reatribuite sultanului, pentru că el reprezenta puterea militară din zonă capabilă să asigure protecția imediată a noului statut al Dunării, Rusia era la doi pași, Franța și Marea Britanie departe. Totul făcea parte din noua ordine decisă prin tratat internațional. Tot din același motiv, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite, a mers la Istanbul pentru hatișeriful de confirmare. Este adevărat, nu s-a dus la Palatul Topkapî, precum fanarioții, ci la Dolmabahce. Realitatea otomană era alta, europeană.

Două decenii mai târziu, când politicul din România a intuit momentul favorabil obținerii independenței, a acționat exact împotriva acelei ordini și a negociat cu rușii condițiile, adică cu învinșii de ieri, nu cu învingătorii care garantau ordinea. Condițiile includeau și renunțarea la acele teritorii basarabene la schimb cu Dobrogea. Delegația română a acceptat. Astăzi vedem cât înseamnă Dobrogea pentru România. A fost nu doar un schimb avantajos, ci și o armonizare de interese. Rușii au negociat cu românii schimbul de teritorii, le-au recunoscut, indirect, dreptul istoric, românii au arătat că teritoriile nu sunt atât de sacre cum spune propaganda, ci monedă pentru situații mai avantajoase, ca peste tot în lume.

Relațiile normale cu vecinul din Est au durat decenii, deși imediat după Congresul de Pace de la Berlin, România a încheiat alianța secretă cu Imperiul Austro-Ungar apropiat de Germania. Imaginea rușilor de adversar implacabil a rămas în propagandă, s-au găsit motive ori s-au inventat. Nu a fost greu. Mai mult, s-a menținut și pe timpul campaniilor din 1916 și 1917 când am fost aliați, deși înalților militari de la Sankt-Petersburg le-ar fi convenit să rămânem neutri. Nicolae Iorga saluta venirea aliatului rus în România, alții înjurau. De altfel, dacă socotim bine, România independentă a fost aliata Rusiei mult mai mulți ani decât i-a fost inamic. În 1941, oficial, ea a declarat război Moscovei, nu invers. Succese importante ale statului român, într-o perioadă relativ scurtă, au fost posibile când România nu i-a fost inamică vecinului din Est, ci aliată: independența, războiul balcanic, reîntregirea Transilvaniei, industrializarea postbelică. Geopolitica ne arată că promovarea intereselor este deasupra motivelor propagandei.

La urma urmei, tot geopolitica ne demonstrează că Marea Unire au inițiat-o bolșevicii, noi am desăvârșit-o. Vladimir I. Lenin a declarat dreptul la libertate pentru popoarele din Imperiu, a răsturnat ordinea internă provocând haos, a susținut ideea revoluției mondiale, a speriat de moarte capitalismul învingător, care a constatat brusc că e nevoie de o barieră în calea amenințării statului proletarilor bolșevici. O Românie Mare și puternică o oferea. Politicul din România a pierdut atunci ocazia să convingă liderul rus de noua realitate la care și el contribuise. Logica ne spune că, în condițiile războiului civil din Rusia, s-ar fi putut discuta, existau precedente. Apoi, situația s-a modificat rapid, Stalin a început industrializarea, înarmarea și întărirea puterii noului stat, geopolitica europeană a intrat rapid în jocurile revanșei, ea a generat a doua conflagrație mondială a secolului, ideologiile au oferit motivele. România nu a putut rezista.

Momentul România Mare și perioada interbelică au atins punctul maxim în justificarea și extinderea narativului rusofob, deși statul român reușise să transforme un dezastru în triumf și cu ajutorul aliatului rus. Lumea germanică a fost învinsă nu doar în Franța, ci pentru că a fost obligată să lupte patru ani, până la epuizare, pe două fronturi, în Alpii italieni și în Est. Armata României a luptat ceva mai mult de un an. Pe timpul tratativelor de la Paris politicienii români au adus cele mai cumplite acuze fostului aliat, punând sub preș dezastrul campaniei din 1916 și realitatea că cea din 1917 s-a desfășurat nu doar în Poarta Focșaniului, ci pe un aliniament de la Vatra Dornei la Dunăre, unde majoritare au fost efectivele ruse. Propaganda a susținut intens că acestea, bolșevizate, nu au luptat, susține și acum. Dar, cu adevărat, după Mărășești, nimeni nu a mai desfășurat operații majore, nici inamicul. Frontul Românesc, marea unitate multinațională comandată de regele României, nu a fost supus acelorași efecte distructive ale propagandei bolșevice ca în alte părți. Într-un fel, situația a fost confirmată și de regele Ferdinand I al României. După război el a oferit pensii unor înalți ofițeri ruși, recunoscându-le astfel serviciile, pe alții i-a integrat în Armata României. Anonimului soldat rus, însă, nu i-a ridicat un monument, ar fi distrus narativul propagandei.

Cel care a reușit să identifice definitiv rusofobia și amenințarea din Est cu Basarabia a fost Mareșalul Ion Antonescu în momente tragice pentru România. Este fierul înroșit de care știu toți, dar se feresc să-l atingă. A invocat Basarabia pentru a porni războiul său personal în Est. A știut că provincia fusese cedată în urma unui ultimatum aprobat prin vot în Consiliul de Coroană al României. Era militar și a știut argumentele militarilor membri ai Consiliului. Se dovedise încă o dată că teritoriile nu sunt atât de sacre cum sunau lozincile. Pusă într-o situație asemănătoare, Finlanda, cu aproximativ patru milioane de locuitori, alesese rezistența și a luptat. La noi s-a decis altfel. Fascinat, la fel ca aproape întreaga Europă continentală, de strălucirea lui Hitler, generalul Ion Antonescu a știut că nimeni nu va rămâne indiferent la chemările către neam și țară după decenii de cultivare a amenințării ruse. În realitate, el a expus statul loviturii. Pe cei care i-au amintit că Armata nu este pregătită pentru fizionomia unei lupte armate ce tocmai se profila, i-a înlăturat. Tot Mareșalul Ion Antonescu a îngropat în realitate pentru România și motivul numit Basarabia. Pierderea acestui motiv a fost oficializată prin tratatele internaționale ale învingătorilor. El mai este amintit doar când propaganda vrea să-și arate mușchii. Astăzi o parte a Basarabiei constituie Republica Moldova, stat membru al ONU, cu politici și geopolitici proprii, altă parte aparține Ucrainei și ea o consideră tot sacră. Geopolitic, România suverană și independentă nu are socoteli neîncheiate cu Rusia.

Războiul de la granițele noastre și ale Republicii Moldova escaladează după un scenariu specific ajungerii la confruntarea directă, inclusiv nucleară, între două superputeri. Probabil că planificatorii militari au convenit asupra pierderilor asumate într-un conflict nuclear și au decis pentru întreaga lume că sunt acceptabile. SUA oferă aliatului lor ucrainean arme din ce în ce mai sofisticate și puternice, toate informațiile, îi asigură comunicațiile, conducerea în rețea a trupelor și focului, indicarea și dirijarea la ținte etc. Evenimentele apropie momentul în care infrastructura americană care oferă avantaje în teren armatei ucrainene va fi lovită. Occidentul vinde Ucrainei speranțe, ignorând tot ceea ce se știe despre potențiale de război, resurse și arme, îi cultivă orgoliile doar pentru a-i evidenția vulnerabilitățile, faliile interne, deci capcana fără ieșire în care a intrat. Occidentul decimează astăzi populație albă pentru a se elibera de povara psihică a crimelor istorice împotriva populațiilor non-albe. Profită acum de o clasă politică ucraineană lipsită de tradiția gestionării statalității, convinsă că un stat poate fi construit pe oportunități efemere, voluntarism, violență, fobii, corupție și, mai nou, spectacol. Ni se dezvăluie toate fețele cinismului civilizat din spatele întregului conflict european în care am intrat și noi. Susținând că un eșec în Ucraina va fi o înfrângere pentru el, Occidentul nu oferă decât soluția războiului pentru Frontul de Est. Cu o uriașă tradiție în proiectarea ordinii mondiale, nu știe cum trebuie să arate victoria. Rusia nu și-a schimbat scopurile politice declarate la începutul operației militare speciale: denazificarea, demilitarizarea statului ucrainean și protecția etnicilor ruși. În acest ultim motiv se află cheia pentru pace. Consideră că tot ceea ce se întâmplă acum este doar un episod dintr-o decisivă confruntare a civilizațiilor și își mobilizează intens întregul potențial de război.

În cadrul operației militare speciale, forțele ruse și-au întărit dispozitivul de apărare pe aliniamentele atinse și la adăpostul lui își continuă ofensiva, lentă, dar semnificativă, folosesc procedee care să le permită economisirea propriilor resurse și obligarea adversarului la consumuri exagerate și pierderi umane mari, chiar liderul ucrainean afirmă că pierderile în oameni sunt groaznice. Continuă distrugerea potențialului de apărare al inamicului.

Aliații Occidentali încep să condiționeze furnizarea ajutoarelor de succesul unei viitoare ofensive ucrainene și cer aplicarea de raționalizări în consumul muniției, îngrijorați că armata ucraineană folosește într-o zi muniția pe care Slovacia o produce într-un an, de exemplu. Pierderile umane vor fi și mai mari, deoarece misiuni care se îndeplineau cu artileria vor fi executate cu oameni. Armele tot mai performante nu fac altceva decât să lărgească lista cu obiectivele de infrastructură critică ce vor fi lovite. Se apropie și momentul în care se va oficializa participarea efectivelor NATO la operații, cele ucrainene devin insuficiente. Citând surse din Israel, presa turcă a publicat că NATO a pierdut până acum acolo cca 8.000 de oameni: mercenari, luptători și instructori. Până astăzi cel mai strict secret din teatru îl constituie pierderile umane. Fiecare nouă categorie de arme oferite Ucrainei a mărit datoria publică și distrugerile pe întreg teritoriul ei. Eficiența armelor nu depinde doar de performanțele lor tehnico-tactice, ci, în primul rând, de modul în care inamicul își organizează lupta armată.

Statele europene sunt supuse la eforturi progresive și îndelungate. Adevăratele probleme pentru politicienii lor sunt abia la început, se înmulțesc pe măsură ce se apropie momentul implicării neintermediate a efectivelor lor militare în război. Sondajele arată că în multe țări europene majoritatea populației se opune acestei implicări, dar liderii politici au alte opinii. Cât timp va mai dispune de luptători pregătiți, statul ucrainean va primi, probabil, tot ce-i trebuie, aliații săi nu-i oferă decât o soluție, continuarea războiului până când ei vor decide că s-a obținut victoria.

Operaționalizarea altor actori intermediari europeni este doar o problemă de timp. Nimeni nu știe care sunt scopurile stabilite în planurile de operații ale armatei ruse, nici care sunt soluțiile realiste pentru pace și nici cum vede Rusia victoria, se speculează, doar. Dacă ne amintim, înainte de a se autodeclara independente, regiunile separatiste și-au dorit doar un statut special, cu mecanisme de protecție, dar în cadrul statului ucrainean. În acest spirit fuseseră proiectate tratativele de la Minsk. Au urmat represaliile sprijinite de occidentali împotriva a tot ceea ce era legat de universul rus, spectacolul negocierilor s-a dovedit a fi o mare înșelătorie. Acum acele regiuni cărora li s-au alăturat și altele sunt treptat integrate în statul rus. Media de la noi află, în sfârșit, că nici universul românesc din Ucraina nu este scutit de probleme. Dincolo de optimismul și solidaritatea euroatlantică atât de generos trâmbițate încep să apară nuanțe, rezerve și chiar idei noi. Trebuie doar să reînvățăm cititul printre rânduri.

Propaganda românească este liberă acum să susțină pe toate vocile că rușii ne sunt inamici dintotdeauna, deși nu mai avem granițe comune. Nu mai poate folosi vechile motive decât în retrospective istorice, doar repetă șabloanele euroatlantice și pe cele valabile pentru toată lumea și pentru toate războaiele. Nimeni nu este convins că sunt suficiente argumente pentru a motiva autodistrugerea continentului. Cel puțin așa pare. Dacă scoatem ambalajul, ies la iveală o mulțime de realități și interese contradictorii, pentru a căror armonizare cultivarea rusofobiei nu mai este suficientă. România nu are acum niciun scop politic concret, niciun interes național pe care să-l promoveze pornind la un război cu Rusia. În afara raționamentelor sale legate de confruntarea cu SUA, nici Rusia nu are motive să atace România, iar propaganda ei nu se referă la țara noastră decât în contextul acțiunilor NATO în regiune.

Scopurile urmărite la granițele noastre împotriva Rusiei sunt ale SUA, ele le promovează de mulți ani, investesc, obligă aliații să investească și ei. Ceea ce ceruse președintele Donald Trump, dacă vreți să fiți apărați, plătiți, se realizează sub actualul președinte. Ele au cultivat amenințarea, au pregătit acest proxi-război, au obținut avantaje în competiția economică și politică cu UE, au eliminat Moscova din economia acesteia și par a fi unicul câștigător. Dar până la înfruntarea decisivă directă între cei doi, pentru SUA războiul va rămâne oricum unul purtat prin intermediari, după ucraineni va veni rândul europenilor aliați. De peste ocean vor sosi arme și forțe expediționare atent cântărite pentru acțiuni departe de teritoriul lor, economia americană va înflori, cum s-a mai întâmplat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Efortul principal va aparține europenilor. După lovitura de stat din 2014, politicienii ucraineni au avut numeroase ocazii să discute cu Rusia evitarea confruntării armate, dar nu au făcut nimic, au participat doar la generarea războiului.

Confruntarea între superputeri este abia la început, nu apar semnale că escaladarea ar putea fi supusă vreunui control, iar Europa și-a acceptat statutul de pagubă colaterală. În declarații recente, secretarul general al NATO a chemat aliații să se pregătească pentru acțiuni și în zone geografice din afara responsabilităților Alianței. E doar un funcționar pe picior de plecare, e adevărat. Dar un om cu greutate, șeful Pentagonului, merge mai departe și nu exclude folosirea armei nucleare pentru apărarea unui aliat. Se pare că liderii politici vor să se elibereze de complexe prin război, pe care îl văd desfășurându-se după scenariile filmelor din seria Rambo, eroul care a fost cel mai eficient vector propagandistic după înfrângerea din Vietnam, armata colectivă a fost învinsă, dar individul-erou și-a nimicit toți adversarii.

A oferi un răspuns clar întrebării din titlu este imposibil, cred că nici azi, nici altădată. Nu se poate disloca narativul peren, nu se poate încerca nici măcar o atitudine elastică față de analiza evenimentelor. De altfel, atât de draga invenție a propagandei – adevărul istoric – nu este altceva decât o modalitate de a propaga ceea ce momentul dorește, o fereastră care să permită fiecăruia să-și prezinte propriile narative, surd la celălalt. Adevărul nu este decât unul singur, nu poate fi tăiat în felii din care să alegi ce-ți place și nu se aplică numai relațiilor dintre români și ruși. Doar așa putem înțelege de ce în România nu s-au elaborat istorii exhaustive ale vecinilor, ar fi însemnat, într-un fel sau altul, citarea ori consultarea ipotezelor lor, deci șubrezirea betonului. Nici măcar nu s-au tradus în limba română lucrări editate în capitalele din jur. Cred că și invers situația este asemănătoare. În acest fel, propaganda va domina întotdeauna informația, așa se cultivă războiul. La începutul studenției mele, ministrul Învățământului, o personalitate a științei și diplomației românești, își exprima admirația față de studenții de la filologia turcă pentru că vor avea posibilitatea să studieze direct surse din arhivele otomane și vor descoperi realități ale unei bune părți a lumii din care făceam parte. Era optimist, nu știu câți dintre ei au ajuns acolo.

Deși încă mai credem că nu suntem în război, propaganda ne contrazice. Ea este în război și-l pregătește pe cel mare. În spațiul UE au fost interziși vectori informaționali de limba rusă. Cică sunt singurii care manipulează, în timp toți ceilalți se adapă de la izvoarele sfântului adevăr. Cea mai mare minoritate lingvistică din UE este cea vorbitoare de limbă rusă. Este mai numeroasă decât populația statelor baltice, de exemplu. Cum rămâne cu dreptul la informare liberă al milioanelor de rusofoni, cetățeni europeni? Să fie oare pasul spre un regim asemănător aplicat în România lui Antonescu rușilor-lipoveni ori, și mai rău, spre practici ale SUA folosite cam tot atunci împotriva cetățenilor lor cu origini japoneze?

Războiul din Ucraina, cale deschisă spre escaladare

Publicăm un articol de final de an preluat de pe situl Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu” privitor la perspectiva iminentă de escaladare a conflictului din Ucraina, articol care este surprinzător nu doar prin analiza realizată cât, element cu adevărat inedit, prin justa sa contextualizare, în care ne regăsim integral ca poziţie şi la care aderăm fără rest.

Articolul nu se sfieşte să abordeze fără ocolişuri tabu-urile mediatice mainstream, referindu-se în termenii adecvaţi şi la perfidia politicii europene care a căutat exclusiv avantajele accesului privilegiat la resurse naturale (inclusiv cele româneşti), şi la interesul belicos al americanilor de a iniţia şi desfăşura un război total la marginea Rusiei. Mai mult, sugerează că acest conflict va include obligatoriu şi România (flancul estic al N.A.T.O.) şi că acest lucru răspunde unui interes strategic al SUA şi ţărilor din Occident, iar nu Rusiei. Intreresul Rusiei este să angajeze adversarul său direct, S.U.A., nu să se risipească într-un efort militar diluat pe teritoriul ţărilor de la frontiera NATO.

Nu în ultimul rând, articolul face menţiune despre acţiunile puterii politice de la Kiev care este direct implicată într-un conflict în care Ucraina aduce doar sacrificiul uman, deservind obiectivele strategice ale S.U.A., fără a căuta să protejeze interesele strategice ale naţiunii ucrainene.

Apare previzibil faptul că şi românii urmează să se regăsească în papucii ucrainienilor în scurt timp, articolul fiind un avertisment public la conştientizarea pericolului în care ne regăsim.

Totodată, sesizăm că în presa mainstream, pe platforma Contributors.ro, a fost publicat un articol extins al autorului Alexandru Dodan, funcţionar M.A.E. care s-a făcut cunoscut în trecut prin articole de promovare a ideii de stat european unificat politic, aşadar de la extrema filo-europenismului, articol bine argumentat şi bine structurat din punct de vedere argumentativ, dar care pledează pentru conştientizarea nevoii de a ne implica în mod direct în războiul de la graniţa ţării noastre.

Contributors.ro: Alexandru Dodan – Războiul de 105 ani al Moscovei cu lumea şi de ce a venit timpul „aterizării” la realitate

În acest context de propagandă insidioasă pentru implicarea noastră directă în război, articolul publicat de aesgs.ro este cu atât mai valoros.

Mai adăugăm doar că Asociaţia Europeană de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu” este o organizaţie non-guvernamentală, independentă şi non-profit care a fost înfiinţată în 2009 de un grup de experţi, având ca principal obiectiv realizarea de analize asupra relaţiilor politico-economice şi realităţilor geopolitice regionale şi globale destinate îndeosebi mediului academic. Articolul aparţine domnului Dr. Nicolae DOLGHIN, membru al echipei aesgs.ro.

Dr.Nicolae Dolghin: În loc de… La mulţi ani!

Visa Europa cu trei decenii în urmă la un alt război nimicitor? Oare atât de repede au uitat liderii politici că valorile drepturilor omului și democrației nu pot fi introduse într-un regulament al operațiilor pentru destabilizări cu participare colectivă, că lumea este complexă și acesta este secretul dezvoltării ei prin evoluție? Vă invit încă o dată să citiți documentul Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990. Va fi o lectură cu efecte zguduitoare când veți reafla ce așteptări avea lumea acum trei decenii și unde s-a ajuns. Atunci marea politică se făcea încă în costume și cu strângeri de mâini care exprimau încredere, astăzi în uniforme de campanie. Dar și mai zguduitor va fi când veți constata că ne aflăm aici în urma deciziilor politice ale unor indivizi care știau bine ce fac cu adevărat. Mulți dintre ei semnaseră documentul. Oameni mărunți, cărora fascinația puterii le-a ascuns măreția momentului și le-a anihilat simțurile politice exact când se întrezărea altceva.

Marii actori au fost conștienți însă spre ce se îndreaptă, pentru că în geopolitică nu e nimic întâmplător. Ei mai știau bine că prosperitatea este asigurată de resurse, că acestea nu există pentru toți, deci asaltul asupra ei se va intensifica, iar pentru a o apăra era nevoie de ofensivă spre locurile din față. Figuranții de acum ai scenei politice consideră că e normal ceea ce se întâmplă și se amăgesc cu roluri principale. În anii ’70 statele arabe tocmai demonstraseră că petrolul poate fi folosit cu succes în ecuațiile geopoliticii, chiar și în lipsa altor factori credibili de putere. Dar, după ce au generat criza, ele au fost supuse proceselor care se repetă în Europa de vreo două decenii, au fost neutralizate cu instrumentele lor. Acum încearcă să revină în marea geopolitică.

Dispariția bipolarității a deschis oportunități noi în cursa Occidentului pentru resursele atât de necesare în orice mare proiect. Resursele României au fost parte a acestor oportunități, degeaba ne amăgim cu cuvinte mari despre idealuri, libertăți și dezvoltare. S-a inaugurat marea cursă pentru bogățiile emisferei nordice, la care fiecare participă cum poate. Părea că acestea deveniseră accesibile, concurență mai mică, economia de piață ar fi rezolvat restul prin regulile sale sacre, iar propaganda ar fi ascuns practicile dintotdeauna în ambalaje mobilizatoare. Zona Arcticii este un poligon incipient pentru viitoarele desfășurări, acolo se experimentează tacticile pentru întreaga emisferă.

Statele situate la Oceanul Înghețat de Nord au poziții avantajate din start, sunt scutite de foamea internă a resurselor și au perspectiva de a domina piața. Zona oferă cele mai scurte căi de transport spre marii consumatori. O demonstrează și perseverența cu care Rusia își operaționalizează propriul drum al mătăsii prin ghețuri, strategiile NATO pentru zonă, atenția cu care China, Japonia și chiar India se înscriu în desfășurări, dar și modul brutal prin care lumea dezvoltată impune Rusiei prețul la hidrocarburi, generând astfel un precedent periculos pentru economia de piață și când va fi pace. Totul este abia la început. Doar accesul la resurse, în special la cele energetice imediate, motivează intoleranța cu care lumea se îndreaptă spre război. Resursele energetice clasice sunt încă necesare multe decenii. Viitoarele surse de energie alternativă sunt încă nesigure, generează riscuri noi pentru mediu, dar au mare nevoie și de sursele de energie clasică de azi.

Din cauza accesibilității sale, bazinul consacrat al hidrocarburilor – Orientul Mijlociu – devine tot mai dependent de condiționări exprimând interese geopolitice, într-o lume ce se dezechilibrează. Dar marfa de acolo este căutată peste tot. Zona este ușor de destabilizat, pentru că actorii ei încearcă să-și administreze suveran resursele, sunt tot mai activi și modifică, astfel, ecuații consacrate. Destabilizarea ar fi dezastruoasă pentru multe dintre economiile lumii, dar nu pentru toate, altele vor fi avantajate. Oricum, Orientul Mijlociu rămâne locul unde se petrece cel mai îndelungat proces coroziv public pentru raporturile dintre libertăți și geopolitică, proces acceptat și chiar stimulat de democrații, din motive de hidrocarburi. Ceea ce prin alte părți atrage sancțiuni, acolo se trece cu vederea. Aceeași filozofie se practică acum în Ucraina. Confruntarea clasică între ideologii a dispărut, dar politicul a preluat rapid ceea ce bipolaritatea reușise să dezvolte perfect – mecanismele motivării publicului pentru război. Propaganda s-a pus pe treabă.

În Nordul înghețat se practică modele confruntaționale clasice. Puțini sunt actorii care dispun de mijloacele potrivite pentru a susține cursa într-o regiune atât de specifică. Problema este că în calea resurselor de acolo se află Rusia, superputerea nucleară, realitate pe care Europa o uitase, dar și-a reamintit-o acum, când confruntarea se intensifică. Statele Unite – cealaltă superputere nucleară – au fost mereu conștiente de potențialul nuclear al inamicului lor de astăzi, cunosc cel mai bine consecințele unui război nuclear, chiar și limitat, dar mai știu și că arma nucleară este, până la urmă, armă, pe care și ele au folosit-o cândva. Necunoscuta de astăzi pentru securitatea globală este cât sunt de dispuse cele două superputeri să șteargă deceniile de negocieri și să se angajeze într-un conflict distrugător pentru ele, în primul rând. Toate problemele lumii pălesc în fața perspectivei confruntării directe dintre cele două. Ea se apropie. De când a început războiul din Ucraina, oficialii NATO au declarat că Alianța Nord-Atlantică nu se va angaja într-un conflict militar cu Rusia tocmai pentru a evita ciocnirea între superputerile nucleare. Zilele trecute secretarul ei general a afirmat că nu este exclusă și această opțiune. Evident, nu este părerea lui, a avut împuterniciri pentru un asemenea avertisment.

Lumea întreagă se polarizează în jurul zonelor bogate în resurse, concurența pentru ele se adâncește. Marile concentrări de populație ale globului sunt și cele mai mari consumatoare de resurse din afara teritoriilor lor. China, India, Indonezia, Brazilia, reprezentând aproape jumătate din populația lumii, au adoptat ambițioase programe de dezvoltare, au obținut succese importante, au oferit popoarelor perspective concrete, dar liderii lor au devenit ostateci ai acestor perspective. Ei nu mai pot da înapoi și se pare că nici nu au de gând. Acolo problema resurselor devine un vector concret al politicii externe, un argument convingător pentru opinia internă. Occidentul, la rându-i, își simte amenințată prosperitatea realizată în decenii. Între voința de a menține poziții câștigate și dinamismul schimbărilor din ordinea mondială, concurența pentru resurse se va accentua, alimentând opțiunea pentru război, ca întotdeauna.

Perspectiva prosperității generalizate ar putea fi o motivație globală pentru estomparea rivalităților geopolitice și temperarea percepției victoriei. Într-o lume a haosului, doar ea ar putea aduce liniște, dar este o utopie. După Al Doilea Război Mondial, a existat o asemenea șansă. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și-a propus la înființare, în 1951, nu numai prosperitate, într-o lume în care nenorocirile războiului erau încă proaspete, ci și eliminarea violenței armate, cel puțin într-o parte a continentului. Însă, tentațiile geopoliticii au fost mai puternice, Comunitatea a devenit imperiul Uniunea Europeană de azi, intrat rapid în sistemul global al relațiilor de putere cu tot ceea ce a urmat. Dimensionarea puterii și exercițiul ei sunt esențiale, ca în toate imperiile. Nu se știe cum se va sfârși totul, pentru că nu toți actorii sunt avantajați în cursa ce va domina acest secol, UE se află în pragul unor crize multiple, prosperitatea se subțiază, iar la orizont se profilează competiția pentru alte resurse decisive: apa, hrana, aerul curat etc. Provocările vor fi nesfârșite.

Ca întotdeauna, ideologia a transformat ciclica confruntare geopolitică pentru controlul spațiilor într-una a valorilor. De o parte, democrația și drepturile omului, de cealaltă, nu se știe ce, dar ceva amenințător – Rusia, li se spune occidentalilor pe toate vocile, dar pe acolo sunt sursele prosperității. Totul într-o parte a lumii unde întotdeauna s-au generat dezechilibre strategice, dar în care viața a înflorit după reglementarea haosului, indiferent de ceea ce au susținut ideologiile și propaganda. Se pare că astăzi geopolitica ne oferă o nouă lecție, cea în care nu doar spațiile sunt obiectivul real al confruntării, ci și oamenii. Paradoxul este că întregul spațiu euroasiatic postsovietic, devenit scenă a unor crize prelungite, se îndrepta spre democrație și libertăți pentru om, dar în felul său, cu particulatitățile, tradițiile și experiențele politice de acolo, cu succese mari ori mici, dar succese. Numai că, prin evoluția lor normală, Occidentul nu și-ar fi asigurat pozițiile dorite în cursa pentru resurse. Ceea ce ne ascunde războiul informațional în plină desfășurare este realitatea că democrația și libertatea sunt folosite doar pentru a justifica generarea haosului controlat și a războiului. Toate discursurile maschează capacitatea infinită a puterii de a manipula democrația, folosind tocmai mecanismele pe care exercițiul ei i le pune la dispoziție. Ni se mai ascunde că adevăratele amenințări pentru om sunt inegalitățile.

Își mai amintește cineva de mișcarea Occupy Wall Street, pornită în chiar inima democrației, în Manhattan? Ea transmitea lumii că inechitatea este adevăratul pericol pentru libertăți, iar diferența dintre democrație și autocrație este doar o problemă de încadrare în articole de cod penal. Mișcarea demasca exercițiul politic modelat de puterea banului, ceea ce face ca, în sărăcie, libertatea să fie doar un drog, să se manifeste ca într-o grădină zoologică. Occupy… părea inofensivă, un protest non-violent, o demonstrație a democrației – afirma propaganda, dar când ideile ei au început să atragă atenția lumii a fost reprimată într-o singură noapte, pentru mai multă siguranță. Guvernanța nu a uitat că Mahatma Gandhi a răsturnat lumea pornind tot cu un protest non-violent.

Europa este depășită de rapiditatea desfășurărilor. Participă la un război hibrid pentru care nu a fost pregătită. În doar câteva luni discursul ei politic s-a transformat total, susține escaladarea riscurilor și amenințărilor pentru securitate. Toți europenii sunt mânați spre război. Eliminarea hidrocarburilor Rusiei de pe piața europeană și aplicarea diverselor măsuri pentru controlul lor în lume sunt obiectivul strategic urmărit de SUA, dar Europei nu îi este clar ce va urma. Rusia a declanșat procesul de transformare a resurselor sale în potențial pentru război cu întregul Occident. Ucraina este doar începutul.

Operația militară specială a Rusiei a stins viziunile occidentale despre fizionomia luptei, consacrate în ultimele decenii. Lupta armată nu este o paradă a forțelor cosmice, aeriene și speciale împotriva unor adversari paralizați de sancțiuni internaționale și rezoluții părtinitoare, interpretabile în funcție de numărul rachetelor. Se demonstrează că nu se deosebește prea mult de cea proiectată în războaiele mondiale și toate armatele vor fi nevoite să coboare cu picioarele pe pământ. Deosebirile sunt aduse doar de evoluția armelor și de tacticile devenite, astfel, posibile. În Donbass se redescoperă că războiul este al distrugerilor și terorizării populației civile, al tranșeelor și pozițiilor fortificate, al puterii distructive a artileriei de toate calibrele și a celei reactive, a apărării antiaeriene eșalonate a trupelor terestre – în lipsa ei nu se prea poate face nimic în câmpul tactic –, a dronelor de cercetare și lovire, a armelor de înaltă precizie, avioanelor de atac și elicopterelor, a tancurilor, blindatelor și autotunurilor, a procedeelor tactice în schimbare de la o zi la alta, a loviturilor pe adâncimea întregului teritoriu al adversarului. De asemenea, rămâne și războiul cosmosului și confruntării electronice. În această fizionomie a acționat armata ucraineană, pentru ea și-a rulat Rusia unitățile forțelor sale armate, de la Pacific la Arctica.

Până nu demult Europa a avut acces nelimitat la resursele emisferei nordice prin mecanisme economice, comerciale, financiare. Totul părea normal. Marele câștigător a fost Germania. Liderii ei au susținut dezvoltarea sistemului de conducte și au obținut toate derogările necesare pentru circulația petrolului și gazelor naturale. Mai mult, Germania, care, evident, ne spunea că propagă în jurul ei doar valorile europene ale libertății, își permitea să practice ceea ce pe meleaguri balcanice se cheamă bișniță. Cumpăra pe conducte gaze naturale ieftine din Rusia și le revindea partenerilor europeni la prețurile bursei. Afacerea a adus prosperitate, dar astăzi, liderii germani spun că nu a fost bine, că s-a contribuit la declanșarea războiului din Ucraina. Să înțelegem că, după ce se vor liniști lucrurile, ceea ce se va întâmpla, probabil, într-un viitor îndepărtat, Germania își va asuma vreo responsabilitate? De altfel, Angela Merkel, cancelarul care a modelat ani buni politica Germaniei și a UE, a declarat că a susținut negocierea și semnarea documentelor de la Minsk nu pentru a aduce pacea, cum s-a crezut, ci pentru a oferi Ucrainei timp necesar pregătirii războiului. Tot ceea ce a urmat după semnarea Planului Steinmeier a fost inducere în eroare bine regizată. Nu ne rămâne decât să ne întrebam ce a apucat-o pe doamna Merkel să fie sinceră tocmai acum. Propaganda le repetă monoton europenilor că ei luptă pentru libertate și trebuie să fie pregătiți pentru orice sacrificiu.

Nu sunt prea clare motivele pentru care Germania și-a modificat brusc poziția după atâția ani de Ostpolitik ce i-a adus avantaje. Schimbările politice interne nu pot explica totul. Actualul cancelar a fost vice-cancelar disciplinat în guvernul precedent, deci artizan al bișniței. Acum declară că va construi cea mai puternică armată europeană pentru a apăra valorile europene, cumpără arme din SUA, sfidează industria europeană de armament și gripează motorul franco-german. Să se profileze, oare, viitorul rol al Germaniei pe continent? Lideri ai Europei declară că nu mai sunt dependenți de gazul rusesc, dar prețul facturilor le-a scos populația în stradă. Libertatea nu are preț, mai afirmă ei, pregătindu-se de vacanță.

România a trăit episodul pierderii controlului asupra resurselor sale europenește, fără violență și cu contribuția liderilor ei politici. A început cu pierderea celei mai importante bogății – tinerii și forța de muncă activă. De atunci, orice mare proiect este golit de conținut. Fenomenul nu s-a terminat. A continuat cu resursele subsolului, apoi ale solului. Treptat a renunțat la multe dintre atributele suveranității, cele rămase sunt mai mult simbolice. Momentul în care timonierul statului le adresa românilor îndemnul de a-și afla viitorul pe alte meleaguri, pentru că țara lor, al cărei conducător era, nu le oferea vreo perspectivă, este culmea neputinței clasei noastre politice. Marinarul și-a demonstrat micimea vizionară, ceea ce nu-l va împiedica să-și caute fotoliul în miturile neamului.

Propagandiștii ne recită cu perseverență lecția libertății, pregătesc psihologic populația pentru război, dar uită să ne spună că au existat și mecanisme care generau pace pe continent și că au fost nenumărate momentele în care puteau fi activate. În organizațiile din care face parte, România avea posibilitatea de a cere operaționalizarea lor, dar nu a făcut-o, deși avea motive mai multe decât alții. Spre deosebire de celelalte state din Frontul de Est, situația ei este alta. În Est, există Republica Moldova, cel de-al doilea stat locuit de români, față de care politicul românesc nu poate rămâne indiferent. Republica Moldova nu este Basarabia de altădată, aparținând altui stat, ci o țară suverană și independentă, vulnerabilă la ceea ce se petrece în proximitatea sa.

Conflictul de la granița noastră a fost pregătit cu minuțiozitate. Statelor Unite li s-a oferit, în sfârșit, ocazia să rezolve chestiunea cu rivalul de decenii printr-un proxi-război desfășurat la periferiile spațiului euroatlantic, departe de teritoriul lor protejat oricum de oceane, dar la granițele Rusiei. Au găsit și subiectul care să se sacrifice, Ucraina. Pentru acest conflict au inițiat și susțin în continuare lărgirea NATO, în căutarea altor subiecți. De zece luni, ele duc împotriva Rusiei un război unic în felul lui, pentru că nu au pierdut niciun soldat. Eficiență maximă, proxi-războiul ideal ce s-ar dori cât mai îndelungat, eficient împotriva rușilor, dar cinic pentru ucraineni și demolator pentru europeni. Este războiul prin intermediar, care ar putea asigura atingerea multor scopuri strategice. Planificatorii militari ruși sunt în căutarea amenințării credibile directe ca răspuns. Statele de pe Frontul de Est sunt potențiale viitoare victime. Aici, nu în SUA, va exista cea mai mare densitate a loviturilor, de aici va începe escaladarea selectivă a violenței armate. Pentru partenerul nostru strategic va fi important ca războiul să rămână localizat doar în acest spațiu și să nu escaladeze către faza nucleară intercontinentală. Populația Ucrainei este sacrificată, țara va fi distrusă, statele din Frontul de Est urmează la rând, liderii lor își fac socluri pentru statui, alte conflicte sunt în așteptare, dar spațiul dintre mări va menține Rusia ocupată strategic multă vreme.

Până la lovitura de stat din 2014, Ucraina făcuse pași importanți spre valorile europene, însă nu cu viteza dorită de geopolitică. Liderul de atunci, destituit atunci, nu refuzase semnarea unor documente importante pentru viitorul european al țării sale, ci amânarea momentului pentru a le studia. Primise chiar și garanții politice. Președintele de astăzi al Germaniei a fost unul dintre garanți. Perseverența cu care se îndreaptă Europa către război acum ne demonstrează că nu democrația era amenințată, ci avantajul geopolitic sigur. Tot așa, Occidentul a democratizat colectiv Afganistanul, dar după două decenii s-a retras brusc și nu mai interesează pe nimeni ce se întâmplă acolo cu democrația și drepturile omului. Procesele democratizării societății ucrainene erau în desfășurare, dar exista riscul să dureze prea mult, profitul să fie împărțit, iar dividendele prea subțiate. Doar așa se poate explica motivul pentru care întregul Occident și-a transformat Rusia în inamic. Aceeași Rusie cu care întotdeauna găsise formule pentru a coexista, a colabora și a obține avantaje. Lovitura de stat de la Kiev a fost un act de violență politică pe care Occidentul democratic l-a stimulat și salutat, la Moscova a fost considerat un act ostil, la care nu mai avea cum să nu răspundă. A urmat ceea ce știm și am ajuns unde suntem. Astăzi în democrația de război a Ucrainei se petrec episoade care cu câțiva ani în urmă ar fi cutremurat conștiințele libere ale europenilor, dar nu e timpul pentru ele. Ca întotdeauna, ideologia a transformat ciclica confruntare geopolitică pentru controlul spațiilor într-una a valorilor.

La granița noastră este un război purtat de europeni împotriva lor înșiși. Spațiul euroatlantic s-a transformat în spațiu de generare a forței pentru Ucraina, adică într-un teatru de război expus deocamdată doar parțial loviturilor. Câștigătoare vor fi SUA. Într-o perioadă de reconfigurare a rolului lor în lume își neutralizează un important concurent economic și financiar în perspectiva viitoarei ordini mondiale. Europa va fi sub control total. Mare câștigător va fi și China, care nu depune niciun efort și așteaptă reconfigurările globale. În vecinătatea noastră războiul este al superputerilor nucleare în care Alianței Nord-Atlantice i se pregătește rolul de principal combatant. Vom asista probabil, cel puțin pentru faza inițială convențională, la un interesant proces de activare graduală a Articolului V pe seama statelor din Frontul de Est. Ele vor fi primele unde se vor aplica lovituri asupra infrastructurii civile critice, obiectivelor militare și economice – tablou multiplicat al distrugerilor din Ucraina.

Președintele Vladimir V. Putin a declarat că nu va folosi arma nucleară tactică în Ucraina, nu e nevoie, și cam atât. În Europa, de arme nucleare tactice dispun doar armatele rusă și americană. Deocamdată, armele sunt în depozite. A mai declarat că nu exclude posibilitatea folosirii întregului potențial nuclear dacă securitatea rușilor va fi amenințată, că Rusia nu va recurge prima la armele nucleare strategice, dar că analizează posibilitatea introducerii în doctrina sa nucleară a principiului loviturilor preventive, după modelul american. Triada nucleară de descurajare este la capacitate maximă, a mai anunțat, transmițând un mesaj direct spre SUA, devenite acum inamic strategic. Pe fondul absenței negocierilor dintre cei doi privind reducerea armelor nucleare strategice și al inexistenței dialogului bilateral pe tema stabilității în lume, armata rusă introduce în serviciu operativ noi vectori purtători, unici prin performanțe. În Europa, acești vectori pot fi folosiți ca arme de descurajare chiar și cu încărcături convenționale. Principala preocupare a planificatorilor americani este cum să modeleze evoluția conflictului ruso-american fără să se ajungă la folosirea armelor nucleare strategice. Dacă vor reuși vom afla curând, dacă nu, ar putea începe lungul drum spre pace.

Ucraina, așa cum a existat, nu va mai fi. În războiul pe care-l poartă și-a epuizat demult potențialul, industria de apărare i-a fost distrusă în bună măsură, are o armată compusă aproape exclusiv din trupe terestre și luptă acum cu banii și materialele primite din lume. Ea pune la dispoziție doar carnea de tun. Teritoriul i s-a transformat într-o scenă pentru epuizarea cu orice preț a Rusiei. Occidentul poartă împotriva acesteia un război total – politic, economic, financiar, comercial și informațional. Pentru dimensiunea militară a fost desemnată, deocamdată, Ucraina. Liderii ei politici își interpretează rolul cu inconștiență. Occidentul participă la efortul de război al acesteia cu tot ceea ce este necesar, dar declară că actor este doar eroica armată ucraineană. Rusia își pune în mișcare mașinăria de război pregătindu-se pentru confruntarea îndelungată cu Occidentul.

Probabil că vom afla cândva motivul pentru care actualul regim politic de la Kiev a participat conștient la generarea războiului cu superputerea nucleară vecină, sfidându-i interesele de securitate, dar distrugându-și țara, poporul, epuizând Europa, anihilând multe dintre mecanismele securității europene și aducând NATO în pragul confruntării directe cu Rusia. Liderii ucraineni nu puteau fi surprinși de reacțiile Rusiei, pentru că țara lor însăși a contribuit decenii la construcția modelului de securitate al superputerii sovietice căreia i-a fost co-fondator. Acel model, pe care și ea l-a moștenit, pornea de la axioma că Rusia a fost întotdeauna atacată din Vest, iar ceea ce se întâmplă acum îl confirmă. Era prezent și în ideile de securitate de la Kiev. Pe la începuturile independenței sale, acolo România era percepută ca o amenințare. Modelul este același, s-a schimbat doar punctul cardinal.

Liderii Ucrainei independente au știut bine că Rusia nu va rămâne indiferentă la transformarea într-o platformă de ostilitate a unui spațiu cu profunde conexiuni în istoria comună. Propaganda rusă acuză SUA că urmăresc să transforme Ucraina într-o anti-Rusie, ștergând toate realitățile civilizaționale comune celor două și stimulând toate excesele în eliminarea acelor realități. SUA au știut că Rusia va interveni, tot așa cum au intervenit și ele în Cuba, iar în istoria recentă, în Libia, Siria, Irak, Afganistan, adică departe. Acolo nu au existat conexiunile civilizaționale de tipul celor ucraineano-ruse, ci doar geopolitică și resurse, aici ucrainenii și rușii vor rămâne tot vecini.

România este treptat atrasă în evenimente ce se apropie de punctul din care nu mai există cale de întoarcere. Când și-a propus integrarea în spațiul euroatlantic, discursul general era că intrăm într-un spațiu al securității și stabilității. Așa a fost la început. S-a dovedit curând că Alianța Nord-Atlantică generează confruntare pentru a justifica extinderea, direct proporțional cu noile spații asumate. Când s-a considerat suficient de puternică, a abordat și adversarul pentru care a fost constituită. Liderii noștri politici ne asigură că NATO ne apără, dar nu explică și rolul Alianței în reapariția războiului pe continent prin cultivarea percepției amenințării. Declarații recente indică faptul că și China devine obiectiv al preocupărilor Alianței Nord-Atlantice. Așa se pornește la drum.

România s-a înscris în procesul avansării spre Est a infrastructurii militare a Alianței Nord-Atlantice din momentul în care și-a pus la dispoziție teritoriul pentru scutul de la Deveselu. Nu este scut, este armă capabilă să acopere multe. Sporirea infrastructurii militare a NATO în țara noastră s-a înscris în logica operațională a Alianței Nord-Atlantice și în practicile escaladărilor pre-război. Teritoriul Statelor Unite este în afara loviturilor convenționale, tradiționalele puteri europene sunt departe. Rusia nu își dorește să le transforme pe toate deodată în inamici ireductibili, nu este nici în tradiția sa, nici în avantajul ei. Niciodată în istorie, Rusia nu a fost inamic al întregii Europe și nici toată Europa inamic al Rusiei.

Ro-UE-Exit sau Ro-NATO-Exit

Imagine: Nu mai vedem sau auzim nimic din pricina „libertăţii”

Plecând de la intenţia de a formula peste noapte un răspuns la comentariul cititorului Vecinicul postat la articolul despre implicarea României în războiul din Ucraina, am decis să completez cele scrise acolo cu unele gânduri despre ieşirea ţării noastre din NATO, din UE, despre viitorul naţiunii noastre văzut prin ochii opinentului ortodox, activ din punct de vedere civic.

Eu unul nu îmi fac iluzii că putem ieşi din UE sau din NATO în condiţiile actuale, în termenii noştri. Eventual, din NATO putem fi smulşi, de jure sau de facto, de pildă în sensul ultimatumului pe care Rusia l-a adresat SUA, amintit în articolul anterior, dar mie mi-e clar că noi nu putem ieşi singuri.

Despre ce e vorba?

Ruşii au cerut în decembrie anul trecut retragerea NATO la frontiera din momentul acordului Rusia-NATO din 1997, când noi nu eram membri. Este clar că au propus o cerinţă maximală a politicii Rusiei, una care trebuia privită ca fiind deschiderea procesului de negociere, oricât de brutal se anunţa a fi.

Sunt şi păreri că forma ultimativă a urmărit tocmai efectul desconsiderării propunerii astfel încât Moscova să urmeze calea „operaţiunii militare speciale” şi să o justifice convingător propriului popor.

Dar dacă negocierea ar fi fost serioasă?

O idee cu care am fi putut lucra noi românii ar fi fost aceea să fie retrasă infrastructura militară strategică a SUA de pe teritoriul României (scut Deveselu/aviaţie strategică Kogălniceanu), dar menţinerea calităţii de membru NATO.

Cu alte cuvinte, să rămânem de drept în NATO dar infrastructura militară efectivă a ţării să fie exclusiv cea naţională, considerată incapabilă să ameninţe la nivel strategic Federaţia Rusă.

Aşadar, punctul nostru de negociere cu Rusia (presupunând că am fi fost capabili să ne angajăm în nume propriu şi acceptaţi să o facem) urma să fie cel în sensul alianţelor militare clasice încheiate de state cu o suveranitate reală, în limitele puterii lor naţionale, deci nu aflate sub controlul direct şi nemijlocit al super-puterii adversare Federaţiei Ruse, aşa cum suntem noi astăzi.

Argumente imediate pentru a fi acceptaţi

Partea rusă poate invoca în beneficiul său procesul de dezarmare a României (mascat într-o reformă militară de aliniere la standarde NATO) care ne-a fost impus pentru a putea adera la NATO, proces prin care România a renunţat la capacităţile militare care îi puteau oferi autonomie strategică (rachete balistice, arme chimice, biologice şi nucleare), considerate un risc de imprevizibilitate pentru întreaga alianţă.

În condiţiile în care dezarmarea României a fost acceptabilă pentru a asigura securitatea membrilor NATO, în ochii ruşilor înlăturarea infrastructurii militare NATO, în special SUA, din România devine la fel de acceptabilă pentru a determina şi securitatea Federaţiei Ruse. Dacă am fi încurajat acest raţionament am fi putut trage roadele principalelor două argumente ale ruşilor: principiul puterii militare suverane care se reflectă în principiul indivizibilităţii securităţii.

Ce este indivizibilitatea securităţii internaţionale?

Partea rusă invocă principiul fundamental al indivizibilităţii securităţii internaţionale constând în aceea că securitatea trebuie să fie negociată şi asigurată în mod real tuturor părţilor, căci în caz contrar, partea care se simte ameninţată sau vulnerabilă va lua măsuri de apărare care anulează convenţiile ce îi ignoră interesele.

Principiul invocat de ruşi este real, recunoscut şi folosit la încheierea tratatelor internaţionale, este parte din dreptul material pozitiv (drept internaţional public) stând la baza Acordurilor de la Helsinki, care au produs cadrul de dialog între taberele războiului rece.

Mai sunt de actualitate principiile de la Helsinki?

Conduita Federaţiei Ruse în Ucraina reprezintă o negare efectivă a principiilor convenite la Helsinki, respectiv: respectarea drepturilor inerente ale suveranității, nerecurgerea la amenințarea sau la folosirea forței, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea pașnică a diferendelor, neintervenția în afacerile interne, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, cooperarea între state, îndeplinirea cu bună credința a obligațiilor asumate conform dreptului internațional.

Rusia susţine că, urmare a încălcării (mai întâi de către occident) a principiului indivizibilităţii securităţii, ea nu mai este ţinută de respectarea principiilor subsecvente (a acordurilor de la Helsinki) în dauna propriei sale securităţi. O lume în care Rusia nu se simte sigură trebuie să fie o lume nesigură pentru toţi, iar o lume fără Rusia este o lume care nu va exista.

Realitatea „care este” şi vocabularul care o descrie

Acestea sunt jaloanele unei realităţi pe care Rusia o impune printr-un act de putere legitimă şi asumată, iar ignorarea acestei realităţi (din unghiul aroganţei SUA sau al politicii europene a struţului) vine cu costul real, direct şi imediat al războiului.

În privinţa vocabularului strategic, trebuie spus că declanşarea „operaţiunii militare speciale” de către Rusia reprezintă pentru România „un război de agresiune” asupra unei ţări vecine care justifică la acest moment adoptarea tuturor măsurilor defensive pe care le considerăm adecvate, fără să mai fim datori să dăm asigurări de pace agresorului, astfel cum am făcut-o (umilitor şi complet necredibil) până în 2014, susţinând că scutul de la Deveselu ne protejează de ameninţarea balistică iraniană(!) şi că nu ar fi îndreptat împotriva Rusiei.

Ce măsuri defensive (vrem) să adoptăm?

Motivul oficial pentru care România a solicitat prezenţă militară concretă şi consistentă în ţară este operaţiunea prin care Rusia a smuls Crimea de la ucrainieni, agresiune rusă făţişă care a încălcat chiar garanţiile de integritate date de ruşi la momentul dezarmării nucleare a Ucrainei.
Cu alte cuvinte, România spune că avem nevoie de trupele americane şi de cele franceze în ţară, precum şi de o capacitate militară de disuasiune reală, deci mult sporită faţă de ce avem acum, pentru că Rusia este imprevizibilă şi schimbă graniţele ţărilor prin acte de agresiune militară ca în cazul Ucrainei (cu trimitere totodată la Georgia şi Transnistria), încălcând principiile acordurilor de la Helsinki.

Şi Rusia ce spune?

Pe de altă parte, România ignoră argumentele Rusiei care susţine că politica occidentului şi, mai precis, a SUA-prin-NATO, de expansiune s-a manifestat pe paliere multiple, toate manifestând un puternic accent rusofob, necontestat, de ignorare sau de încălcare făţişă a intereselor fundamentale ruseşti, chiar şi când naţiunea rusă s-a manifestat cu o deschidere şi cu o credulitate depline faţă de prezumatele bune intenţii occidentale.

Mai ales invocă Rusia faptul de necontestat că în Ucraina a avut loc în 2013-2014 o lovitură de stat pe care SUA a pregătit-o şi a operat-o prin mijloace la fel de violente şi cu mult mai lipsite de legitimitate decât acţiunile Rusiei, acţiuni care se bucură de sprijin popular (inclusiv referendumuri).

Aşadar, Rusia arată că noi, cei din tabăra occidentală, suntem primii care am trimis în desuetudine principiile acordurilor de la Helsinki şi că judecăm mereu cu o dublă măsură.

Rusia face apoi examenul conduitei occidentale pe scena internaţională de după căderea URSS şi constată fără greş că SUA au acţionat constant cu impunitate, încălcând după bunul plac nu doar principiile dreptului internaţional ci şi convenţiile şi tratatele în vigoare.

Are Rusia dreptate în privinţa asta?

În replică, SUA respinge această opinie invocând evenimente cu caracter excepţional sau doctrine intervenţioniste excepţionale (pe care le neagă în mod flagrant altora), precum este „principiul intervenţiei umanitare unilaterale” sau „dreptul de a proteja”, justificându-l printre altele şi prin aceea că dreptul de veto al Rusiei din Consiliul de securitate ONU este abuzat împotriva rostului pentru care i-a fost recunoscut, după cum principiile dreptului internaţional sunt abuzate de regimurile nedemocratice pentru a încălca sistematic drepturile omului.

În faţa acestor realităţi, SUA ar avea dreptul moral să îşi folosească puterea, în mod excepţional, pentru a lucra binele în lume, scop care nu ar fi îndeplinit de Rusia, deşi invocă acelaşi considerent al intervenţiei umanitare (pentru protejarea ruşilor din Ucraina).

Faţă de acestea, eu unul consider că Rusia are dreptate şi că astăzi SUA şi-a pierdut orice drept moral în a invoca astfel de justificări; totdată cred că este de neacceptat ideea că ar fi avut vreodată acest drept de intervenţie, în varianta sa unilaterală.

Cui credem?

Însă, din acest tablou rezultă o imaginea unei competiţii pentru legitimitate în care întreaga planetă este nu doar somată ci de-a dreptul constrânsă să-şi manifeste solidaritatea cu perspectiva occidentală, poziţie care, deşi este în continuare majoritară şi consistentă, nu se prezintă deloc la un nivel de entuziasm cu care tabăra occidentală s-a obişnuit să fie urmată.
Şi în Africa, şi în Asia, şi în Orientul Mijlociu şi America Latină, atitudinea statelor este mult mai relaxată şi mai moderată faţă de surescitarea mesajelor occidentale de condamnare şi de izolare a Rusiei, recunoscându-i un dram de dreptate.

Pacifism sau rusofobie?

Revenind la graniţele noastre, Rusia invocă şocul loviturii de stat din 2014 care l-a alungat pe Victor Yanukovici din ţară şi a lustrat clasa politică de până atunci, dar care nu a îndreptat Ucraina spre o politică europeană civilizată şi pacifistă, ci a transformat-o într-o platformă rusofobă total aservită SUA, împrejurare care ar reprezenta o ameninţare directă la securitatea Federaţiei Ruse, fiind în prelungirea logică a politicilor rusofobe pe care Rusia le-a denunţat în trecut.

Mai clar, ruşii spun că deşi au recunoscut schimbările de regim de la ucrainieni subsecvente loviturii de stat din 2014 (Poroşenko/Zelenski) în scopul negocierilor şi medierii situaţiilor conflictuale pe baze pacifiste, Ucraina nu a acţionat ca actor legitim pe scena politică internaţională, care să respecte uzanţele şi angajamentele sale ci, considerându-se protejată de SUA şi UE, a continuat să-şi construiască o identitate naţională virulent rusofobă, de filiaţie naţionalist-nazistă, şovină, după care a acţionat în sensul producerii unui genocid cultural şi apoi chiar prin persecuţii şi epurări etnice nemijlocite, cu caracter genocidal necontestat.

Care sunt cauzalităţile pe care le văd ruşii?

Mai explică ruşii că politica genocidară a regimului Ucrainian faţă de minoritatea rusă justifică formarea şi recunoaşterea republicilor populare din est şi a celor ce urmează a fi recunoscute în sud, care corespund conceptului de Novorussia (cu care preconizez că ne vom învecina în 3-4 ani) şi că „operaţiunea militară specială” a urmărit pe de o parte imperativul protejării populaţiei rusofone şi eliminarea capacităţii militare in situ care ar putea servi la un atac asupra Federaţiei Ruse.

În ochii ruşilor, denazificarea reprezintă înlăturarea regimului de persecuţii şi epurări etnice ale populaţiei rusofone din Ucraina iar demilitarizarea înseamnă înlăturarea capacităţilor militare apte să servească adversarilor Rusiei (a se citi SUA).

Poate avea intervenţia militară un caracter justificat?

De asemenea, Rusia invocă un caracter ultima ratio pentru declanşarea operaţiunii militare, după ce ar fi epuizat toate celelalte mijloace disponibile pentru a corecta cursul de coliziune a regimului de la Kiev cu Federaţia Rusă.

Mai mult, Rusia argumentează în continuare că operaţiunile militare au un caracter limitat, punctual şi proporţional, că vizează ţinte militare, nu civile, nefiind vorba despre un război de cucerire şi distrugere, care este limpede că ar fi fost purtat la altă intensitate operaţională.

Dimpotrivă, Rusia explică faptul că tocmai aspectul limitat al intervenţiei o face să suporte pierderi umane şi materiale atât de mari, pierderi care ar fi fost semnificativ diminuate dacă Rusia îşi propunea cu adevărat să distrugă sau să cucerească Ucraina.

„De dragul fraţilor”

În ochii ruşilor, pierderile suferite reprezintă un sacrificiu datorat şi necesar pe care sunt nevoiţi să-l sufere pentru fraţii de neam din Ucraina, fraţi care le-au fost întorşi împotrivă de către occident.

Pentru a dovedi caracterul inevitabil al operaţiunii militare pe care a declanşat-o, Rusia invocă epuizarea tuturor căilor alternative de asigurare a păcii, respectiv eşecul acordurilor de la Minsk şi a negocierilor cu puterile europene, ignorarea ofertelor economice favorabile, apelurilor elitei ruse la pace, la fondul etnic, cultural şi istoric comun, la interesele economice directe şi indirecte, la filiaţia spirituală comună.

Totodată, Rusia invocă şi caracterul progresiv al implicării sale militare, pornind de la momentul omuleţilor verzi şi a alipirii paşnice a Crimeii, implicare ce a fost în toate cazurile una reactivă, determinată de lovitura de stat organizată de SUA şi de conduita ulterioară a regimurilor de la Kiev.

Marginea dragului de fraţi

Rusia avertizează asupra faptului că îşi menţine capacitatea de a escalada intensitatea operaţiunilor militare oricât va fi necesar pentru atingerea obiectivelor propuse, denunţând politica NATO de a lupta prin interpuşi, până la ultimul ucrainian. Pentru a se înţelege ce presupune această ameninţare îi îndemn pe cititori să studieze cele 44 de trepte ale scării Kahn de evaluare a escaladei conflictelor militare.

Întreaga naraţiune a Rusiei, deşi aparent îndreptăţită şi susţinută faptic de eforturi şi paşi precursori conflictului militar ignoră evidenţa calculului militar greşit care miza pe o prăbuşire a statului ucrainian. Este limpede că Rusia nu a exclus că se va ajunge la o confruntare militară la scară largă, ce poate involua într-un război mondial, lucru pe care şi l-a asumat de la bun început, după cum este la fel de limpede că evaluarea iniţială a ignorat forţa mediatică a occidentului de a produce rezerva de îndârjire colectivă care să oprească planul iniţial al Rusiei şi argumentul dragului fratricid.

Cum se văd lucrurile de la Kiev?

Din punctul de vedere al Ucrainei, Euromaidanul a fost o expresie efervescenţei societăţii civile din Ucraina, a alinierii sale la civilizaţia democratică occidentală, sprijinul american reprezentând un aport necesar şi binevenit pentru îndepărtarea de la putere a unui conducător care îşi pierduse legitimitatea ca urmare a represiunii sângeroase a manifestanţilor.

Mai departe, politica privind minorităţile naţionale este atributul suveranităţii sale exclusive, iar referendumul local din Crimeea este nelegal şi nerecunoscut întrucât ignoră dreptul tuturor ucrainienilor de a dispune şi decide asupra teritoriului naţional.

Apoi, se reţine că în estul Ucrainei a avut loc o operaţiune antiteroristă, desfăşurată împotriva acelor persoane care contestau suveranitatea şi legitimitatea statului ucrainian, care au primit arme şi asistenţă de peste graniţă. În lipsa implicării directe a Rusiei în estul Ucrainei, în calitate de stat agresor, operaţiunea antiteroristă ar fi fost epuizată cu succes fără să se producă numărul de victime ce îi este imputat astăzi Ucrainei ca fiind o politică de genocid a populaţiei rusofone.

Finalmente, Rusia nu poate invoca dreptul de intervenţie umanitară unilaterală, asemenea SUA în Siria, Libia sau Serbia, întrucât Rusia este parte implicată direct în conflict şi acţionează în propriul beneficiu de acaparare teritorială, prin formarea şi alipirea unor republici populare.

Vărsare de sânge fără niciun vinovat?

Acestea sunt jaloanele cu care operez şi în baza cărora propun infosferei ortodoxe din România o judecată pe care o formulez, ca întotdeauna, de pe poziţia unui opinent-observator de condiţie intelectuală medie.

Orice vărsare de sânge în urma războiului comportă vinovăţii individuale şi colective, iar în ochii mei, ordinea vinovăţiilor colective este următoarea: SUA, iar apoi la rând la mare distanţă, Rusia şi, finalmente, Ucraina.

Cea mai vinovată parte pentru sângele vărsat

Vinovăţia absolut covârşitoare pentru tragedia din Ucraina aparţine Statelor Unite ale Americii (şi, în aval, statelor membre UE şi NATO), politica lor de expansiune ideologică, politică, economică şi militară, reprezentând factorul determinant al conflictului ucrainian. În acest sens, subscriu integral argumentelor profesorului John Mearsheimer.

Consider că organizarea unei schimbări violente de regim politic la Kiev printr-o veritabilă lovitură de stat infirmă orice pretenţie de ascendent moral al SUA, iar ignorarea factorilor de echilibru dintre interesele Federaţiei Ruse, ale Ucrainei şi ţărilor vecine, prin care era asigurată pacea regională, constituie un motiv de pierdere a oricărui drept politic şi moral de intervenţie sau de prezenţă SUA în regiunea Mării Negre.

Ce înseamnă asta pentru România?

Prin provocarea unui război de mare intensitate la graniţele României şi prin împingerea ţării noastre într-o postură de beligeranţă împotriva unei puteri nucleare, precum şi prin vătămarea ortodoxiei prin provocarea tomosului schismei ucrainiene, a organizării sinodului tâlhăresc din Creta şi a impunerii în România a agendei LGBTQ+, amintind şi de înfiinţarea închisorilor de tortură C.I.A. pe pământ românesc, SUA şi-a compromis în fondul substanţei sale calitatea de partener strategic al României, devenind o imensă problemă de gestionat pentru orice politician român care s-ar mai dori preocupat de soarta ţării noastre.

Principala provocare politică a naţiunii româneşti în secolul 21 va fi să găsească modalitatea şi instrumentele adecvate pentru explusia americanilor din ţără, pentru insularizarea politicii naţionale de acţiunea geopolitică şi militară americană, fără a se produce o decuplare a României de la civilizaţia occidentală căreia, din păcate, îi aparţinem. Poate că după ce vom scăpa de americani, ne va ajuta Domnul să găsim spaţiul necesar de consolidare a civilizaţiei româneşti, fără a reintra în tragicul reflux al rusificării şi al negării de sine.

Rusia a apăsat pe trăgaci!

Chiar şi aşa, vinovăţia Rusiei în conflictul ucrainian îmi pare minusculă în raport de răspunderea SUA şi, în acelaşi timp, zdrobitor de mare faţă de vinovăţia regimului de la Kiev.

Statutul de mare putere impune un standard de conduită şi în diplomaţie şi în folosirea forţei, standard la care civilizaţia rusă a năzuit dar pe care Rusia, în toate formele sale de organizare, nu a reuşit niciodată să şi-l valorifice. În ciuda promisiunilor implicite şi a resurselor irosite, politica rusă nu a produs niciodată, nici măcar în măsură infimă, o fracţiune din binele cu care se pot lăuda naţiunile occidentale.

Suntem orbiţi de rusofobie?

Pentru rusofili (aşa cum mă cunosc şi mă consider) este dureros să accepte/acceptăm că Rusia s-a manifestat constant ca abuzator şi lucrător al răului şi nedreptăţii, stigmat ce riscă să o însoţească în veac, în pofida nenumăraţilor talanţi primiţi de la Domnul şi a risipirii în culanţe forţate. Tocmai darurile cu care această civilizaţie a sufletului rusesc a fost împodobită de Dumnezeu produc un efect deosebit de respingător în hidoşenia manifestărilor concrete.

Inutil explică propaganda rusă faptul că rusofobia ar reprezenta o aversiune hiperbolizată şi instrumentată de atlantişti pe firul unor vinovăţii istorice comparabile cu a altor naţii. Comparaţiile nu pot fi primite în miezul lor spiritual şi insistenţa în a le plasa pe soclul analizei juridice mai degrabă le condamnă.

Indiferent de cadrul culpei juridice, scârnăvia faptelor unui preot ortodox va fi în veac mai respingătoare decât cea a unui pastor de confesiune oarecare, pentru că indiferent de caracteristica actului material, făptuitorii acţionează în baza unui adevăr al firii, a unui capital şi a unor răspunderi morale diferite.

Celui ce mult a primit, mult i se va cere, iar Rusia de astăzi nici ce crede că are nu ştie să ofere, ci smulge şi ce o vătămează. Aşa dezgust adânc şi sincer, atâtor de mulţi deodată, nu poate provoca niciun alt popor pe lumea asta şi sunt greu de înţeles resorturile spirituale care animă aceste trăiri colective.

E Kievul victimă fără vină?

Bineînţeles că nu! Consider că rodul neputinţelor civilizaţiei ruseşti e tocmai statul ucrainian şi îndărătnicia sa obraznică de a-şi renega calitatea de marginalitate a civilizaţiei ruse, precum şi dorinţa sa obtuză de edificare statală prin interzicere a dimensiunilor şi rădăcinilor etnice, culturale, spirituale ale celor aflaţi înăuntrul graniţelor sale.

Este puţin probabil ca acest stat să supravieţuiască convulsiilor istorice care l-au cuprins, alegând să-şi construiască casa pe nisipul marketingului politic al eroismului holywoodian, lovind cu piciorul în ţăpuşa schismelor şi a renegării de sine.

Tocmai noi ne-am găsit să judecăm?

Dintre toţi, judecând cu aceeaşi măsură, poporul român este cel mai de plâns şi mai netrebnic, neputincios măcar a-şi spune gândul, a se întreba pe sine încotro se îndreaptă, cu cine se însoţeşte la drum, în ce scop, făr a mai trece şi la faptă. Suntem tuturor toate iar nouă ne suntem nimic şi nimeni; şi doar când suntem aşa, doar atunci, o facem din inimă.

Românii se păstrează o civilizaţie a mimării şi a amăgirii de sine. Profesorul Adrian Miroiu explica foarte convingător multe din neputinţele noastre ca rezultând din Fuga de competiţie purtată peste veacuri şi decantată instituţional.

Dar îndrăznesc să cred că e mai mult decât atât, că determinantă pentru români e „Fuga de Adevăr” şi trăirea colectivă în trecut prin demnitatea celor ce se fac pe ei înşişi excepţii de la această normă.

Ne-ar ajuta ieşirea din UE şi NATO?

Concluzionez în privinţa împrejurărilor de moment în sensul că este inutil a spera la o ieşire din UE sau din NATO care să ne folosească.

Este posibil să fim smulşi din NATO prin smucirile şi convulsiile conflictelor prezente şi viitoare, după cum este probabil să fim împinşi afară din UE când RoExitul va fi soluţia mai ieftină şi mai convenabilă celor sătui să mai mulgă stors ugere sterpe.

Ne lipseşte însă fermentul dorinţei de emancipare, practica primară a punerii întrebărilor şi a ridicării în hapuri mărunte şi cu paşi mici a adevărurilor grele. Nu suferim să ne vedem goi de toate cele cu care ne-am minţit că ne-au împodobit alţii, la schimb cu ceea ce neamul românesc a primit mai de preţ. Preferăm să ne minţim singuri că suntem ceea ce vrem noi să credem că ar fi bine să fim.

Ne ispitim singuri cu gândul neutralităţii şi slobozirii din chingile stăpânirii, dar nu punem bun început întâlnindu-ne faţă către faţă, cu nume şi prenume, cei câţiva în acelaşi gând.

Are România statut de beligerant în războiul ruso-ucrainean?

Da, are.

Sursă imagine: Moscow Times

Dincolo de evoluţiile militare ale frontului din Ucraina, acolo unde trupele ruse se încăpăţânează să contrazică zilnic cadrajul presei româneşti, se cuvine să consemnăm evoluţii deloc îmbucurătoare în privinţa modalităţii în care autorităţile statului român înţeleg să se implice în războiul de peste graniţă.

Se implică România în conflict?

Mai demult Iohannis ne asigura oficial de faptul că „România nu va fi implicată în conflictul dintre Rusia şi Ucraina”, preşedintele României luând act de poziţionarea unanimă a societăţii civile în sensul că „Românii vor neutralitate” deplină faţă de cele două tabere. Cu privire la neutralitatea noastră, în acel moment, au fost lansate mai multe petiţii online cu poziţionări complementare, necontestate, unanime, care au adunat împreună câteva zeci de mii de semnături. Nu a existat niciuna pentru Ucraina sau pentru Rusia. Cu toţii solicitau ţinerea departe de un conflict iscat fără ca România să fi avut vreo culpă sau răspundere în acest sens.

Nici atunci şi nici până în acest moment, în România nu a fost afirmată vreo altă poziţie a societăţii civile (securistă sau nu) sau a partidelor politice, prin care să se înţeleagă că poporul român ar avea o altă opinie decât cea explicit exprimată din prima clipă şi că poporul român ar fi de acord să participe la conflictul militar din Ucraina în modalitatea în care autorităţile române o fac acum.

Cum o fac?

O fac prin sprijin militar direct acordat trupelor ucrainene împotriva trupelor ruse. Din păcate, printr-o ambiguitate mediatică vizând, pe de o parte, condamnarea morală a agresiunii militare ruseşti, iar pe de altă parte, vizând natura sprijinului umanitar concret prestat de România faţă de refugiaţii ucraineni, ne-am trezit într-o realitate cu totul şi cu totul străină de interesele României ca stat şi de cele ale românilor ca popor. În ultimele luni au apărut nenumărate relatări de presă despre alinierea poziţiei României la cea a Statelor Unite ale Americii, statul român transformându-se, după cum relatează Kiev Post, în „una dintre principalele țări de tranzit pentru livrarea de armament și echipament militar venit sub formă de ajutor din Statele Unite”.

Însă, ca şi cum nu ar fi fost suficient, zilele trecute presa din Ucraina a făcut publice imagini de pe front cu muniţii de artilerie fabricate de statul român în acest an, muniţii care au fost puse la dispoziţia forţelor armate ucrainene. Simultan, presa a fost nevoită să relateze despre faptul că un convoi rutier care transporta tancuri către Ucraina a blocat circulaţia undeva în Sălaj, părăsind ulterior România pe la vama Halmeu, judeţul Satu Mare. Asta fără să amintim despre speculaţii precum prezenţa mercenarilor români în Ucraina sau despre asistenţa trupelor române la identificarea, lovirea şi scufundarea navelor ruseşti din Marea Neagră.   

Prin urmare, autorităţile statului român sprijină Ucraina militar, în mod deschis, public, asumat, mizând pe incapacitatea societăţii de a-şi susţine consecvent interesele. Se folosesc în acest scop de o presă complet coruptă, care face cu trufie caz de subordonarea sa politică. Toţi aceştia o fac în dauna poporului român, fără mandat, fără să fi existat măcar sâmburele unei dezbateri publice cu privire la limitele implicării noastre, aşezându-ne în avangarda unor interse ne-româneşti care nu riscă absolut nimic atunci când aţâţă focul în pragul uşii noastre.

Ce spun ruşii?

În lumina asistenţei militare de care beneficiază Ucraina din partea Statelor Unite ale Americii, de la arme şi muniţii, instructori şi mercenari, până la furnizarea de informaţii tactice la nivel de coordonare şi de validare a ţintelor de bombardament, Rusia consideră că SUA sunt direct implicate în război. Reiau: Rusia consideră că SUA sunt direct implicate în război! Având în vedere că implicarea SUA în război se face de pe teritoriul României, cu participarea directă a României, concluziile se impun de la sine şi este probabil că vor deveni evidente în funcţie de evoluţia războiului şi de apropierea trupelor ruse de teritoriul României.  

Pentru noi, această evoluţie este de departe cea mai gravă şi este una care ar fi trebuit să provoace o minimă tresărire în conştiinţa noastră colectivă, cu atât mai mult cu cât conflictul militar din Ucraina a pornit în urma ignorării de către SUA a ultimatumului rusesc care viza infrastructura militară NATO din România. Faţă de modalitatea în care statul român se doreşte să fie platformă militară pentru SUA, ruşii consideră, pe bună dreptate, că şi România este direct implicată în război, măcar şi pentru faptul că nu are o politică proprie, că este complet aservită SUA şi că este mulţumită să se abandoneze sorţii.

Bogdan Aurescu: „Nu cred că este bine să vorbim prea mult public despre aceste lucruri”

Acesta este răspunsul pe care ministrul român de externe l-a dat în cadrul vizitei omologului său ucrainean în România, atunci când a fost interpelat cu privire la întinderea ajutorului militar pe care România îl oferă Ucrainei. Din păcate, presa a ratat momentul să întrebe: De ce? De ce nu este bine să vorbim public despre aceste lucruri?

Credem oare că nu cunosc ruşii cu oarecare certitudine utilă care sunt echipamentele care sunt furnizate Ucrainei de către România? Oare ambiguitatea ministrului Aurescu îi menţine pe ruşi într-o asemenea stare de confuzie încât nu se pot decide ce să creadă, cum să trateze România pe mai departe? Cui foloseşte muţenia pe care autorităţile române o impun publicului şi presei? Cum să înţelegem replica unui ministru precum că o să facă „nişte verificări” privitor la muniţiile româneşti de pe frontul ucrainean? O fi această viclenie făţarnică îndreptată împotriva Rusiei sau oare nu cumva, mai degrabă, este îndreptată împotriva societăţii româneşti?

Opinia noastră este că ambiguitatea, minciuna autorităţilor române are un scop precis care îi priveşte exclusiv pe români: Să împiedice dezbaterea publică, să împiedice acţiunile civice în favoarea neutralităţii României faţă de conflicul iscat între două ţări care nu ne sunt prietene, să împiedice concluzii periculoase, de pildă dintre cele care iau în considerare şi argumentele Rusiei.

Românii sunt trădaţi!

Românii sunt trădaţi prin aceea că autorităţile menţin societatea românească în minciună, în întuneric, într-o stare evidentă de confuzie, de ambiguitate politică pe care tot autorităţile române o împachetează mediatic ca fiind o poziţie de sprijin tacit a poporului pentru implicarea directă a României în războiul ruso-ucrainean. Această poziţie este mincinoasă, este falsă, este un abuz de interpretare şi o răstălmăcire a neputinţelor noastre colective, principalele fiind laşitatea şi uşurătatea.

În fapt, în România nu s-a desfăşurat niciunul dintre demersurile obişnuite prin care politicienii obţin legitimitatea reprezentării şi a aducerii la îndeplinire a dezideratelor lor politice. Niciun politician în poziţii de autoritate nu a pus în discuţie implicarea directă a României în conflict, scopul urmărit, avantajele de obţinut, riscurile de evitat. Nu a căutat să se consulte, să obţină adeziuni publice la poziţia proprie, nu a căutat să se delimiteze de propaganda de război desfăşurată de instituţiile de presă la ale căror emisiuni participă, cu care interacţionează.

Nici nu îndrăznim a zice că o asemenea chestiune, mai mult decât oricare alta, se preta unui referendum de consultare a populaţiei având în vedere că, aşa cum am arătat, societatea civilă s-a exprimat fără echivoc în sensul neutralităţii. De altfel, Pompiliu Diplan şi Constantin Ilie s-au deplasat împreună la sediul Guvernului Român pentru a depune petiţia menţionată împreună cu cele aproximativ 40 de mii de semnături de adeziune adunate în doar câteva zile. Nu există nicio altă iniţiativă civică de sens contrar din România, care să vizeze conflictul ucrainean, şi care să fi adunat măcar o fracţiune din acest număr de adeziuni. Cu toate acestea, cadrajul mediatic al presei din România ilustrează o plăsmuire total străină de realităţile sociale de la firul ierbii.   

În dispreţul opiniei publice, a intereselor poporului român, cu încălcarea legii şi fără să fi fost provocate de conduita Federaţiei Ruse, autorităţile statului român, în numele ţării şi al poporului român, au aşezat ţara în curs făţiş de coliziune militară o putere nucleară care ne este vecină.

Ce păzeşte Parchetul General?

Codul penal circumscrie actul material cu precizie în infracţiunea de trădare: „a) provocare de război contra țării sau de înlesnire a ocupației militare străine”. Tot acolo regăsim şi litera „c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină”, dar să le luăm pe rând.

Autorităţile statului român au trecut pe nesimţite de la ajutorarea refugiaţilor de război din Ucraina la ajutorarea militară directă a trupelor ucrainene împotriva trupelor ruse. Autorităţile statului român au instrumentat în mod fraudulos entuziasmul de a ajuta şi buna-credinţă a poporului român dispus la sacrificii notabile în sprijinul celor bejeniţi de război, răstălmăcind împotriva Rusiei şi a ruşilor în general, prin presa cumpărată, simpatia pe care românii au arătat-o refugiaţilor. Printr-o campanie susţinută de presă, fapta bună a ajutorării a fost răstălmăcită fraudulos în proba sprijinului politic acordat împotriva Rusiei.

De altfel, Rusia a afirmat cu subiect şi predicat faptul că înarmarea Ucrainei conduce la prelungirea ostilităţilor, la creşterea numărului de victime civile şi militare, de ambele părţi. Este neîndoielnic că în-armarea Ucrainei de către România, în condiţiile în care Rusia a iniţiat conflictul militar pentru dez-armarea Ucrainei, reprezintă chiar în oglindă o opţiune militară explicită a României împotriva opţiunii militare a Rusiei, una care poate conduce, în termenii cei mai rezonabili ai probabilităţilor, la „provocarea de război contra ţării”. Niciunul dintre politicienii români nu a binevoit să prezinte publicului nici cea mai firavă urmă de justificare pentru conduita statului român şi pentru pasivitatea cu care acceptă riscul războiului asupra ţării.

O amăgire perfidă: aservirea faţă de „flancul estic al NATO”

De câţiva ani, nu mulţi, formulările de presă abundă în uzitarea centrală a unui concept fraudulos: „flancul estic al NATO”. De îndată ce a apărut această formulare în peisajul nostru mediatic întreaga suflare a intelectualităţii româneşti a uitat că NATO este pentru România, iar *nu* România pentru NATO! Cu alte cuvinte, NATO trebuie să fie alianţa instituţionalizată care să deservească interesele de securitate ale României în zona geografică unde aceasta se găseşte. Or, discursul public din România subordonează interesului apărării „flancului estic” nu doar interesele legitime ale ţării ci chiar rostul funcţionării României ca stat! Rostul României este acela de „a păzi” sanchi flancul estic!

Vă îndemn să deveniţi atenţi ori de câte ori veţi întâlni această formulare şi să urmăriţi care este raportul de ordonare a ierarhiilor de interese. Cine şi pentru ce există şi fiinţează?

„Flancul estic” reprezintă o simplă convenţie geografică, un atribut de comunicare ce se suprapune însă peste un conţinut de interese care trebuie să fie foarte real şi concret, care trebuie să aparţină unei Românii suverane deservită de o alianţă defensivă. Or, ne regăsim în situaţia în care alianţa defensivă la care ne-am alăturat ne-a diluat cel mai important interes de securitate (asigurarea păcii) până într-acolo încât să devenim, neprovocat, beligeranţi împotriva unei puteri nucleare.   

Dar domnule, NATO suntem noi, România este NATO!

Auzim des această replică: Noi suntem NATO! Întreb atunci şi eu: Cum suntem noi NATO? Cum este NATO configurat de interesele reale şi concrete ale României? În care instituţie românească se elaborează  o doctrină, un program-policy, din care desprindem un interes punctual, concret, care mai apoi este preluat cu loialitate de un român şi pus în discuţia conducerii politice a NATO, cu consecinţa firească a modificării conceptului strategic al alianţei cică defensive? Cum arată concret acţiunea statului român şi implicaţiile subsecvente în activitatea NATO?

Oare nu e mai aproape de realitate calculul supra-statal al taberelor geopolitice în care o Românie fără voce cade victimă, sacrificându-şi interesele sale fundamentale în beneficiul unor alte state? Oare nu este mai aproape de realitatea imediată pierderea autonomiei noastre strategice, a suveranităţii, a păcii şi bunăstării? Oare nu recunoaştem realitatea prezenţei militare străine covârşitoare faţă de forţa militară românească pe teritoriul ţării noastre? Sunt aceste împrejurări lipsite de orice însemnătate?

Înţeleg că rostul NATO este să ne apere de ruşi. Cum se împlineşte acest deziderat dacă politica de expansiune NATO provoacă un război în care acelaşi NATO ne transformă forţat în beligeranţi?

Care este rodul apartenenţei noastre la NATO? Oare nu e vorba despre o veritabilă „aservire”? Să nu ne grăbim să răspundem acum, presimt că ne va fi din ce în ce mai uşor să o facem în viitorul apropiat.

Dar domnule, Ucraina este victima imperialismului rus!   

Ucraina este o ţară condusă de elite care au greşit grav calculul politic pe baza căruia au promis cetăţenilor pace şi prosperitate. România este pe calea de a repeta greşeala Ucrainei, alegând şi ea, asemenea Ucrainei, să trăiască în lumea lui „cum ar trebui să fie” în loc de lumea „care este”.

În cartea Războiul şi Biblia, Sfântul Nicolae Velimirovici concluzionează că răspunderea cea mai importantă a unui popor este să îşi aleagă conducători vrednici şi înţelepţi. Nu este scop colectiv mai important decât acesta, nu există proiect de ţară mai presus de a ne găsi, a lucra împreună şi a ne ridica spre conducere pe cei mai buni dintre noi. Fără a insista prea mult în formulări prea categorice, consemnează Sfântul că pedeapsa pentru netrebnicia conducătorilor este războiul.

Opinez că războiul a pornit dintr-un calcul greşit al Rusiei care a vrut să pedepsească un calcul greşit al Ucrainei. Spre deosebire de situaţia celor două ţări, România este împinsă în război cu bună-ştiinţă şi cu cinism. Iar asta cu atât mai limpede cu cât Ungaria, cu care ne aflăm în competiţie pe paliere multiple, ne arată că se poate altfel. România este împinsă în război de un grup de personaje care au uzurpat funcţia de stat şi scopul demnităţii de conducători.    

Tragerea la răspundere a responsabililor

Intrarea României orbeşte într-un conflict militar deosebit de fierbinte, din simplă inerţie a atitudinii slugarnice faţă de SUA, conflict în care ţara nu are nicio pârghie de control, niciun instrument de intervenţie sau de negociere, cu trupe străine pe teritoriul naţional, sub comandă străină şi care sunt net superioare armatei naţionale, pe fondul unui cataclism economic şi a îndatorării insurmontabile (pecetea aservirii depline a statului român), reprezintă o fundătură istorică demnă de tradiţia amară a poporului român.

Am scris repetat că, în ochii mei, plandemia este o lovitură de stat prin care am fost deposedaţi de drepturi şi de libertăţi, inclusiv de recunoaşterea dreptului la suveranitate individuală ca izvor al suveranităţii statului. Conduita celor care au capturat statul român şi îi folosesc pârghiile pentru a regla poliţe geostrategice la nivel superior, între marile puteri, pentru a ne alinia unei noi ere pe care noi o recunoaştem ca fiind antihristică, reprezintă un atentat faţă de care credinciosului ortodox nu îi este permis să mai stăruie în confuzie. Fără a insista prea mult pe neobişnuitul ideilor radicale, consider că a venit vremea punerii sub semnul întrebării a multora dintre reperele conştiinţelor noastre cetăţeneşti, inclusiv aspectelor care vizează falsa noastră statalitate şi legitimitatea inexistentă a conducerii politice uzurpatoare.

Voi petiţiona Parchetul General în sensul ideilor expuse mai sus; nu pentru că-mi fac iluzii că cei care ignora imperativul neutralităţii ţării noastre vor fi pedepsiţi pe această cale, ci pentru că e necesar păstrăm năzuinţa jocului după reguli, ca fundament pentru orice tip de reconstrucţie, dacă se mai cade să avem aşa nădejde. Estimp, să luăm act de noua noastră calitate de beligeranţă ce decurge din implicarea, literalmente cu „arme şi bagaje”, în războiul ruso-ucrainean şi să înţelegem corect semnificaţia războiului armat:

Cum să înțeleagă un credincios războiul armat?

Translate page >>