Franţa adoptă paşaportul sanitar şi vaccinarea obligatorie iar efectul este unul direct asupra întregii Europe şi, implict, al României. În ultimul timp ne-am obişnuit cu actele de jurisdicţie care sunt străine de dreptul nostru intern dar care au efect imediat asupra noastră, dar totuşi, decizia de ieri 05.08.2021 a Consiliului constituţional al Franţei este una cu totul deosebită, date fiind circumstanţele.
Ce prevede noua reglementare?
Cafenele, restaurante, terase, mari centre comerciale, trenuri de mare viteză, avioane – inclusiv pentru curse interne: în toate aceste locuri, începând de luni 9 august va fi nevoie de un paşaport – sau certificat – sanitar. Cu alte cuvinte, clienţii sau pasagerii vor trebui să fie sau vaccinaţi, fie să aibă un test Covid negativ, fie să arate că s-au vindecat de coronavirus în ultimele 6 luni. Măsuri similare, chiar mai dure, au fost adoptate şi în Italia.
Legea adoptată de parlamentul francez în 25 iulie, a fost confirmată de Consiliul constituţional şi descrisă din punct de vedere propagandistic ca reprezentând rezultatul unei „concilieri echilibrate între libertăţile publice şi protecţia sănătăţii”. De asemenea, Consiliul a confirmat obligativitatea vaccinală pentru „personalul medico-sanitar”, descris ca fiind o categorie extinsă de angajaţi ai sistemului public care funcţionează în legătură cu serviciile medicale şi de îngrijire. Legea va fi aplicată tuturor începând de lunea viitoare, cu excepţia tinerilor între 12 şi 17 ani, care au răgaz până pe 30 septembriesă se conformeze noilor dispoziţii.
Consiliul constituţional a cenzurat parţial doar dispoziţia care prevedea izolarea obligatorie timp de zece zile a persoanelor diagnosticate cu Covid, întrucât măsura „nu este necesară, adaptată şi proporţională”. De asemenea, a fost infirmată prevederea prin care se puteau desface contractele de muncă încheiate pe durată determinată ale angajaţilor care lucrează în sectoare unde paşaportul este obligatoriu, angajaţi care nu prezintă acest document. Nu este însă clar dacă decizia împiedică suspendarea fără plată a contractului de muncă, situaţie care ar exclude pe cei care nu prezintă paşaportul sanitar de la posibilitatea de a beneficia de asistenţă socială sau de şomaj.
De ce ne afectează decizia Consiliului constituţional francez pe noi?
Din pricina caracteristicilor societăţii franceze şi a prestigiului său civilizaţional. Sistemul de drept continental este inspirat de cel francez iar doctrina constituţională franceză are o foarte mare influenţă asupra doctrinelor juridice ale statelor naţionale europene. Argumentele din decizia constituţională franceză vor fi preluate prioritar în toate dezbaterile juridice continentale.
Din acest motiv, consider că decizia Consiliului constituţional francez validează, dincolo de graniţele statului francez, o „soluţie” legislativă ce urmează a fi transpusă şi la noi, fără prea multe discuţii. De altfel, discuţiile aşezate au lipsit chiar şi în Franţa, acolo unde procedurile parlamentare au fost cumplit pervertite şi au reprezentat rezultatul unui evident abuz de drept.
În acest sens, aduc în atenţia cunoscătorilor de limbă franceză avertismentul tras de corespondentul „Avocatului Poporului” din Franţa, care a invocat o serie de carenţe de neconceput (până ieri!) pentru un stat de drept. Acestea nu au fost înlăturate prin decizia jurisdicţiei constituţionale, însă este cert că au fost temperate unele dispoziţii care ar fi putut conduce la o reacţie socială extrem de virulentă.
Vor fi proteste?
Cu siguranţă că vor fi, dar cel mai probabil nu vor schimba starea de fapt şi de drept proaspăt validată. Măsurile luate se aplică de luni, dar vor produce efecte în mod etapizat, în funcţie de specificul domeniului vizat; acestea contrapun diferite segmente ale societăţii franceze una împotriva celeilalte iar anumite categorii de cetăţeni (de pildă, forţe de ordine, angajaţii din sistemul judiciar sau cei care deservesc sisteme critice) sunt exceptate de la aplicarea măsurilor totalitare.
Este evident că scopul autorităţilor franceze este acela de a evita solidarizarea cetăţenilor sau sincronizarea angajaţilor sistemului public în acţiuni de grevă generală (utilă!). Trebuie subliniat în acest punct faptul că protestele şi grevele devin suficiente nu în raport de gradul de participare ci în raport de adecvarea lor strategică. Sunt multe acţiuni de protest şi de împotrivire generalizate care, în practică, ajung să confirme (prin neputinţă) chiar situaţia reclamată, care astfel rămâne bătută în cuie.
Prin modalitatea de configurare a măsurilor adoptate în Franţa este evident că s-a urmărit conservarea autorităţii şi puterii de stat faţă de o societate franceză aflată în stare de şoc.
Ce se mai poate pierde?
Se pierde ascendentul moral al (vechii?) normalităţi atunci când se va ajunge la violenţe şi tulburări sociale semnificative. Speculez că normalitatea va fi repudiată ca producătoare de haos, suferinţă şi boală, prin ea însăşi şi va fi abandonată, aparent, pe bună dreptate.
Cultura franceză recunoaşte dreptul şi obligaţia la insurecţie (La déclaration des droits de l’homme et du citoyen de 1793 énonce en son article 35 : «Quand le gouvernement viole les droits du peuple, l’insurrection est, pour le peuple et pour chaque portion du peuple, le plus sacré des droits et le plus indispensable des devoirs.»), însă aceasta este utilă doar dacă este susţinută de o infrastructură intelectuală validată social.
Insurecţia reprezintă o formă a loviturii de stat, iar dreptul la insurecţie este ceea ce ţine de specificul societăţii franceze, aşa cum portul liber al armelor ţine de specificul civilizaţiei americane.
Forme fără fond?
Însă, obligaţia cetăţenilor de a organiza o insurecţie împotriva dictaturii şi cultura marilor proteste civice care sunt specifice societăţii franceze au fost constant reinterpretate în sensul non-violent al dreptului de participare zgomotoasă la viaţa publică, iar nu ca instrument de luptă efectivă împotriva dictaturii.
Lipseşte deci infrastructura intelectuală absolut necesară pentru ca protestele de masă să reprezinte un risc real pentru puternicii zilei, iar ideile „tari” au fost golite de conţinut, sunt marginalizate sau abuzate de voci nereprezentative sau demult compromise.
Ce e de reţinut?
Căderea Franţei sub dictatură sanitară nemijlocită este una dintre marile înfrângeri ale omenirii şi un nou „moment al adevărului”, care ilustrează fără dubiu resorturile reale ale înrobirii noastre. Cataclism care, paradoxal, nu schimbă absolut nimic esenţial pentru noi ortodocşii şi care, în mod ciudat, nu ştirbeşte nimic din optimismul şi nădejdea noastră.
Adevărul.ro a publicat motivarea hotărârii Curţii de Apel Piteşti prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi constată inaplicabile dispoziţiile din legea de organizare judiciară cu privire la înfiinţarea Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie (S.I.I.J.).
Pe înţelesul tuturor, un judecător din România a decis să lase inaplicabile dispoziţii de lege organică, prin care se stabileşte competenţa unei secţii speciale a Parchetului General, respectiv S.I.I.J. A procedat în acest mod în baza unei decizii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) din 18.05.2021 cu adevărat controversată.
Motivul pentru care decizia CJUE este controversată rezidă în faptul că, statuând asupra naturii şi forţei juridice a recomandărilor Mecanismului de Cooperare şi Verificare (vestitul MCV), apreciază că acestea sunt obligatorii pentru instituţiile şi instanţele din cadrul statului român şi, totodată, decide (parag.245 şi urm) că respectivele „recomandări obligatorii” au forţă juridică superioară legislaţiei interne, inclusiv Constituţiei României . La această concluzie CJUE ajunge indirect, considerând că obiectivele de referinţă din Decizia 2006/928 au efect direct asupra legislaţiei interne şi că, în baza principiului cooperării loiale, şi recomandările cuprinse în raportul MCV au caracter obligatoriu.
Discuţia pare una tehnică dar nu ar trebui să fie, dată fiind importanţa covârşitoare a respectivei decizii CJUE pentru ordinea de drept a statului român. Pronunţarea deciziei CJUE a fost salutată cu entuziasm de tabăra #rezist, care a făcut un abuz de interpretare în propriul interes, până în punctul în care a considerat că recomandările (cu caracter politic) din raportul MCV reprezintă izvor de drept superior Constituţiei României. Această perspectivă a fost ulterior infirmată de doamna judecător Dana Gîrbovan, care a interpretat decizia C.J.U.E. într-un mod care mie, nespecialist, îmi apare mai apropiat de ceea ce am învăţat la Facultatea de Drept.
Este limpede deci că se confruntă două perspective antagonice cu privire la ordinea de drept (constituţional) a statului român, conflict care a rezultat din perpetuarea MCV, un instrument care asigură putere şi privilegii politice unei largi categorii de politicieni, activişti şi magistraţi filoeuropeni radicali.
Cu privire la acest subiect al MCV şi al Deciziei CJUE, doamna avocat Silvia Uscov, foarte apreciată în blogosfera ortodoxă pentru demersurile CCR vizând constituţionalitatea stării de urgenţă/alertă, a publicat o opinie pe Facebook, pe care o redăm mai jos, discuţie la care au ales să participe şi avocatul Gheorghe Piperea şi fostul ministru Adrian Severin, Lavinia Tec, printre alții.
La secţiunea de comentarii, mi-am expus şi eu punctul de vedere arătând în esenţă că, raportat la natura juridică a MCV şi a jurisprudenţei CEDO, se impune mai curând discutarea serioasă a opţiunii RoExit decât eliberarea din constrângerile birocraţiei europene şi ale directivelor politice.
Pentru cei care urmăresc acest subiect de mai multă vreme, este evident că prin MCV ni s-au impus ţinte mereu în mişcare, cu un grad nepermis de liberate de apreciere pentru partea mai tare. Apare evident că presiunea MCV şi constrângerile aferente au crescut iar nu scăzut de la momentul aderării şi că, cel mai probabil, renunţarea la MCV va avea loc când va fi fost agreat un alt mecanism de verificare ce ar acorda celor puternici instrumentele de intervenţie directă în viaţa politică a României.
După cum am spus, discuţia nu este nici pe departe una neînsemnată, chiar dacă este specializată, în joc fiind chiar definiţia suveranităţii statului român, interpretarea excesivă a deciziei CJUE fiind, în opinia mea, cea mai semnificativă agresiune asupra statului român de la Revoluţia/lovitura de stat din 1989. Susţin acest lucru deşi sunt de acord ca SIIJ să fie desfiinţată, întrucât o consider o soluţie parţială şi lipsită de curaj pentru o problemă care impune mult mai multă deschidere şi o răspundere disipată în întregul sistem judiciar.
Soluția actuală este nefastă și a condus la emiterea unei jurisprudențe care, în viitorul mediu, nu are altă evoluție decât una de consolidare. Un stat în care Constituţia este inferioară unor recomandări formulate de activişti civici, este unul al derizoriului juridic şi politic absolut şi nu-şi merită denumirea de stat independent şi suveran. Nu fără temei, mai mulţi comentatori au considerat că interpretarea #rezist a deciziei CJUE reprezintă un atentat la statalitatea României.
Cert este că modalitatea în care tabăra proeuropeană din România înţelege viitorul UE este de o naivitate politică ce nu poate fi regăsită, proporţional în spaţiul public, în niciun alt stat european.
Conceptul Statelor Unite ale Europei, despre care vorbea acel băsescu şi comunicatorii din preajma sa, în care regiuni din România au aceeaşi greutate politică şi economică cu regiuni din occident este de neimaginat în politica reală; nu există nici măcar în visele celor mai radicali filoeuropeni occidentali și poate fi observată doar în cursurile diferitelor Centre de Studii Europene de la noi ! U.E. este şi va rămâne un multiplicator de putere pentru naţiunile fanion iar respectiva putere se exercită pe spezele noastre. Măcar de am avea curajul să constatăm aceste împrejurări de fapt, de netăgăduit!
Această naivitate interesată, străină de orice fel de repere ale realităţii şi simţului patriotic, este promovată şi discutată în spaţiul nostru public ca şi când ar fi o marcă a statutului social, al progresismului şi înaltei profesionalizări. Aceste persoane ar trebui denunţate ca fiind impostori şi mincinoşi, dat fiind că povestea filoeuropeană pe care ne-o repetă nu are niciun fel de corespondent în planurile reale. Aceeași actori se amuză cinic cu privire la șansele reale ale Republicii Moldova de a adera la U.E., fără a observa că șansele de convergență politică și economică ale României în U.E. sunt chiar și mai iluzorii.
Tema RoExit, asumată ca atare, ar oferi şansa unor discuţii libere de obligaţia de adeziune formală la mitul european astfel cum este el promovat astăzi, pur propagandistic. În acest moment, nu există energie şi nici interes pentru a aduce discuţia despre destinul european al României într-o zonă măcar minimal realistă, orice ezitare fiind sancţionată de cerberii filoeuropeni din spaţiul public. Dar subiectul RoExit, asumat deschis şi neconflictual, poate conferi distanţa şi neutralitatea necesare pentru a putea analiza ceea ce este cu adevărat de păstrat din experienţa integrării europene şi unde trebuie, subit, să intervină elitele româneşti pentru recâştigarea unui sens util al suveranităţii naţionale.
În acest context preiau, în extras, partea finală a studiului domnului judecător Marius Andreescu, publicat pe situl editurii Agaton, cu privire la subiectul acestui articol. În pofida limbajul specializat, consideraţiile finale privind profilul României în UE, prin prisma credinţei ortodoxe, sunt consonante cu ale noastre, deşi opţiunea RoExit nu este vizată în mod explicit.
Domnul judecător este, probabil, unul dintre cei mai valoroşi mireni ai Bisericii Ortodoxe Române, iar studiile sale recente, din timpul stării de urgenţă/alertă sunt, din păcate, pe atât de necesare pe cât de puţin ne sunt cunoscute. Intenţionez să pun în discuţie cîteva dintre studiile domnului judecător în scopul de a continua, printr-un exemplu concret, discuţia purtată cu domnul Gheorghe Fedorovici (site: Cumpăna. O viziune ortodoxă), rivind rolul intelectualităţii mijlocii în a promova şi valorifica expertiza elitelor naţionale.
IV. Supremația Constituției în contextul principiului priorității dreptului Uniunii Europene
Unul dintre cele mai importante elemente definitorii ale Uniunii Europene îl constituie existența unui sistem propriu alcătuit din principii, norme scrise și reguli stabilite de jurisprudență. Prin urmare este important de a clarifica relațiile dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național. Rezolvarea acestei probleme se regăsește într-un set de reguli care nu sunt prevăzute explicit în Tratatele constitutive dar au fost dezvoltate de Curtea de Justiție prin mai multe decizii, unele dintre ele controversate. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene cuprind reguli cu valoare de principiu privind raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național.
În plan practic interferența dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național apare în special atunci când există contradicții între normele juridice aparținând sistemelor de drept. Desigur, problema relației dintre cele două categorii de norme juridice interesează nu numai într-o astfel de situație, dar și în cazurile în care o instanță de judecată poate aplica o normă a dreptului Uniunii Europene. Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei problematici o constituie raportul dintre supremația Constituției, iar, pe de altă, parte principiul priorității dreptului Uniunii Europene precum și competențele jurisdicției constituționale în materia aplicării și interpretării normelor cuprinse în actele juridice ale Uniunii Europene. Apreciem că această problemă poate fi analizată pe două planuri: 1. relația dintre dreptul intern (altul decât cel constituțional) și dreptul Uniunii Europene; 2. relația dintre normele constituționale ale statelor membre, iar pe de altă parte, dreptul Uniunii Europene.
Una dintre cele mai interesante discuții, jurisprudențială și doctrinară, antrenând tribunalele constituționale ale statelor membre al Uniunii Europene, vizează mecanismele de cooperare cu Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, doctrina, dar și legislația internă se referă la principiul priorității sau al supremației, întâietății, preeminenței dreptului Uniunii Europene față de sistemele de drept național.
Raportul dintre normele constituționale și Dreptul Uniunii Europene este interpretat în mod diferit, existând mai multe concepții doctrinare. Un curent de gândire afirmă supremația Constituției, inclusiv față de dreptul Uniunii Europene, chiar dacă acceptă prioritatea de aplicare a acestuia din urmă, în normele sale obligatorii, față de toate celelalte norme din dreptul intern, iar altul prioritatea de aplicare sistematică și necondiționată a tuturor dispozițiilor din Dreptul Uniunii Europene față de toate normele din dreptul intern, inclusiv față de constituțiile naționale. Unele jurisdicții constituționale europene de tradiție au ajuns, în anumite momente și contexte istorice, la concluzia ca este de competența lor să efectueze controlul constituționalității dreptului Uniunii Europene, integrat în ordinea juridică internă, în virtutea principiului supremației legii fundamentale (spre exemplu, Tribunalul Constituțional din Germania).
Curtea de Justiție a ajuns la dezvoltarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, având în vedere regula de drept internațional public, conform căreia „O parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”. O altă sursă au reprezentat-o dispozițiile art. 10 din Tratatul Comunității Europene, modificat prin Tratatul de la Lisabona. Norma cuprinsă în dispozițiile art. 10 a rămas însă nemodificată până în prezent și stabilește obligația statelor membre de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care rezultă din tratatele și actele instituțiilor Comunității. Aceleași dispoziții impun și obligația negativă a statelor membre de a se abține să ia măsuri care ar pune în pericol realizarea scopurilor Tratatului. Acestea nu sunt singurele reglementări din Tratatele Uniunii Europene care fundamentează principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Principiul priorității și obligativității Dreptului Uniunii Europene s-a construit în special pe cale jurisprudențială. În materie este relevantă jurisprudența istorică a Curții de Justiție a Uniunii Europene care marchează o anumită evoluție a afirmării acestui principiu în raport cu dreptul național.
Un moment semnificativ îl reprezintă cauza Costa c. Enel [6/64 Costa c. Enel (1964) ECR 585]. Instanța italiană a înaintat două cereri de interpretare, una Curții Constituționale a Italiei și alta Curții de Justiție a Uniunii Europene. Curtea Constituțională a apreciat că Tratatul de instituire a Comunității Europene nu poate avea o valoare normativă decât în măsura în care este încorporat în dreptul național printr-o lege. Totodată se admitea că o lege națională poate să deroge de la prevederile Tratatului.
Curtea de Justiție a avut o altă părere exprimată în decizia pronunțată: „Rezultă din aceste considerente că sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi din pricina naturii sale speciale și originale surclasat de către normele juridice interne oricare ar fi forța lor juridică, fără a fi lipsit de caracterul său de drept comunitar și fără ca însuși fundamentul juridic al Comunității să fie pus sub semnul întrebării”.
Un alt moment al evoluției jurisprudenței Curții de Justiție în această materie îl reprezintă cauzele „Internaționale H” [11/70, Internaționale H., (1970) ECR 1125]; „Simmenthal I [35/76, Simmenthal SpA (1976) ECR 1871] și Simmenthal II [106/77, Simmenthal (1978) ECR 629]”. Pentru tema noastră de cercetare sunt relevante următoarele considerente din decizia pronunțată în cauza Simmenthal II: „ca atare, este incompatibilă cu cerințele inerente naturii dreptului comunitar, orice dispoziție a ordinii juridice naționale sau orice practică, legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea drept efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul de a refuza judecătorului competent să îl aplice, competența de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legale naționale care, eventual, ar reprezenta un obstacol în calea deplinei eficacități a normelor comunitare… Prin urmare, răspunsul la prima întrebare este că judecătorul național însărcinat, potrivit competenței sale, să aplice dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional” (considerentele 22 și 24 ale deciziei).
Mai mult, Curtea de Justiție a UE a considerat că instanțele naționale au competența de a constrânge și chiar de a sancționa puterea legislativă și puterea executivă cu scopul de a garanta eficiența deplină a principiului priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național (T. Ştefan, B. Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, p. 196-202).
Acest principiu trebuie înțeles și din perspectiva regulii obligativității actelor comunitare. Regulamentul are aplicabilitate generală și este obligatoriu în toate elementele sale. Spre deosebire, Directiva se adresează unora sau tuturor statelor membre și este obligatorie cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele pe care le folosesc pentru atingerea obiectivelor stabilite. Iar Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii care îi indică.
Regula aplicării directe ce caracterizează unele dintre actele juridice ale dreptului Uniunii Europene interesează modul de înțelegere și aplicare a principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Regulamentele au aplicare directă deoarece nu necesită o transpunere în dreptul național. După cum a indicat curtea în jurisprudența sa, statele membre nu trebuie să adopte legislație națională prin care să preia regulamentele. Prevederile lor pot fi invocate de către persoanele fizice și juridice direct în fața instanțelor naționale. Spre deosebire, directiva nu are aplicabilitate directă. Ea trebuie întotdeauna transpusă în sistemul de drept al fiecărui stat membru căruia îi este adresată. Actul normativ intern de transpunere a directivei este cel prin intermediul căruia conținutul directivei va pătrunde în sistemul de drept național.
Principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național trebuie înțeles și după criteriul posibilității invocării directe a actelor comunitare în fața instanțelor naționale. Sintagma „efect direct” desemnează atributul unui act normativ comunitar de a crea în patrimoniul persoanelor fizice și juridice drepturi pe care acestea le pot invoca direct în fața instanțelor naționale. Fără a intra în amănunte subliniem că în anumite condiții, regulamentele, directivele și deciziile pot avea efect direct.
II. Raportul dintre dreptul Uniunii Europene și normele constituționale
În mod constant instanțele constituționale din unele state membre cu deosebire Germania, Italia și Franța, au considerat că principiul priorității dreptului Uniunii Europene nu se aplică în relația cu reglementările cuprinse într-o constituție, deoarece legea fundamentală a unui stat exprimă identitatea și suveranitatea națională. Această soluție a vizat cu deosebire reglementările privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Până la data de 1 decembrie 2009, dată la care a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul Uniunii Europene nu cuprindea un sistem coerent normativ de garantare a drepturilor fundamentale ale omului. În consecință, instanțele statelor membre au invocat în astfel de situații reglementările constituționale interne.
De altfel, practica instanțelor statelor membre ale Uniunii Europene nu oferă prea multe exemple de conflict între normele dreptului Uniunii Europene, iar pe de altă parte reglementările constituționale. Această situație se explică prin aceea că în urma procesului de aderare la Uniunea Europeană statele membre și-au adaptat reglementările constituționale cu caracter de principiu la cerințele specifice dreptului Uniunii Europene și au consacrat într-o formă sau alta principiul priorității acestui sistem de drept față de dreptul intern ori de câte ori există o contradicție între regulile celor două categorii de norme juridice. Desigur, această problemă rămâne deschisă și este departe de a fi rezolvată. Remarcăm că în jurisprudența din ultimii ani a Consiliului Constituțional și a Consiliului de Stat din Franța s-a dezvoltat conceptul de „identitate națională constituțională”. Potrivit acestui principiu, instanțele naționale vor aplica întotdeauna normele constituționale interne, dar și regulile înscrise în legislația obișnuită ori de câte ori acestea nu au corespondent în dreptul Uniunii Europene.
Constituția României realizează distincția între principiul supremației legii fundamentale, iar pe de altă parte, principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Astfel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție consacră principiul supremației legii fundamentale: „În România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Aceste principiu nu poate fi confundat cu cel al priorității dreptului Uniunii Europene față de reglementările contrar din legile interne consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituție. Jurisprudența Curții Constituționale a României reflectă această diferență.
Prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, instanța noastră constituțională realizează în mod clar distincția dintre supremația Constituției și principiul priorității dreptului Uniunii Europene, afirmând: „Consecința aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au înțeles să situeze acquisul comunitar, tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea pe o poziție intermediară între Constituție și celelalte legi atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”. În literatura juridică de specialitate, cu referire la dispozițiile art. 148 din Constituție și în conformitate cu decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, s-a precizat: „Prin urmare, se poate afirma că în ordinea juridică internă actul juridic prin care România aderă la Uniunea Europeană are forță juridică inferioară Constituției și legilor constituționale, dar superioară legilor organice și ordinare” (M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004, p. 331).
Prin Decizia nr. 1258 din 8 octombrie 2009 (M.Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009), pe care o considerăm ca având o importanță istorică în jurisprudența constituțională ulterioară, Curtea constată că o lege internă prin care se transpune în dreptul intern o directivă a Uniunii Europene este neconstituțională. O astfel de soluție, în opinia noastră, consacră principiul supremației Constituției și obligațivitatea respectării acesteia în raport cu principiul priorității dreptului Uniunii Europene. Prin decizia cu numărul de mai sus, instanța constituțională a constatat că dispozițiile Legii nr. 298/2008 (M.Of. nr. 780 din 21 noiembrie 2008) sunt neconstituționale. Din considerentele deciziei rezultă că Legea nr. 298/2008 a fost adoptată pentru a transpune în planul legislației naționale Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicație electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice. Curtea se referă la regimul juridic al unor astfel de acte comunitare, subliniind că: „(…) impune obligativitatea sa pentru statele membre ale Uniunii Europene în privința soluției juridice reglementate, nu și în ceea ce privește modalitățile concrete prin care se ajunge la acest rezultat, statele beneficiind de o marjă largă de apreciere în scopul adoptării acestora la specificul legislației și realităților naționale”. Examinând conținutul Legii nr. 298/2008, Curtea a constatat că acest act normativ este de natură să afecteze exercițiul drepturilor sau al libertăților fundamentale, respectiv dreptul la viață intimă, privată și de familie, dreptul la secretul corespondenței și libertatea de exprimare. Instanța constituțională reține că restrângerea exercițiului acestor drepturi nu corespunde cerințelor stabilite de art. 53 din Constituția României.
Pentru tema noastră este relevantă Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 (M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014), asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României. Referitor la interpretarea dispozițiilor art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, Curtea reține că: „dispozițiile constituționale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituționale obligatorii, fără de care nu se poate concepe existența statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, Legea fundamentală reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel, și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional, cuprinse chiar în art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie”.
În opinia instanței noastre constituționale, a considera că dreptul Uniunii Europene se aplică fără nicio diferențiere în cadrul ordinii juridice naționale, nedistingând între Constituție și celelalte legi interne, echivalează cu plasarea Legii fundamentale într-un plan secund față de ordinea juridică a Uniunii Europene. Legitimitatea Constituției este însăși voința poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu își poate pierde forța obligatorie, chiar și în ipoteza în care ar exista neconcordanțe între prevederile sale și cele europene. Mai mult decât atât, s-a subliniat faptul că aderarea României la Uniunea Europeană nu poate afecta supremația Constituției asupra întregii ordini juridice interne.
Curtea Constituțională a stabilit că actele obligatorii ale Uniunii Europene sunt norme interpuse în cadrul controlului de constituționalitate [Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 (M.Of. nr. 487 din 8 iulie 2011)]. Totodată, s-a subliniat lipsa de relevanță constituțională a normei de drept european, interpusă în norme constituționale de referință în cadrul controlului de constituționalitate. În acest caz, este inadmisibilă sesizarea Curții întemeiată pe nerespectarea dispozițiilor art. 148 alin. 4 din Constituție [Decizia nr. 157 din 19 martie 2014 (M.Of. nr. 296 din 23 aprilie 2014)]. Prin aceeași decizie, Curtea a stabilit că este necesar ca norma juridică a dreptului Uniunii Europene să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției – „unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate”. Instanța constituțională a consacrat, la fel ca și Consiliul Constituțional Francez, conceptul de „identitate constituțională națională”, prin care înțelege relevanța supremației constituției ori de câte ori se pune problema conformării legilor interne cu actele Uniunii Europene [Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 (M.Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015)].
Un alt aspect analizat în jurisprudența constituțională se referă la aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Instanța noastră constituțională a statuat că, în principiu, aceasta este aplicabilă în cadrul controlului de constituționalitate „în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul dreptului omului” [Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 (M.Of. nr. 433 din 28 iunie 2010)].
De asemenea, în jurisprudența constituțională s-a stabilit că nu este de competența Curții Constituționale să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept constituțional cu textul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, prin prisma art. 148 din Constituție. O atare competență, și anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea națională și tratat, aparține exclusiv instanței de judecată, care are și posibilitatea de a formula o întrebare preliminară la Curtea de Justiției a Uniunii Europene.
Este interesant faptul că instanța constituțională se consideră necompetentă să verifice conformitatea unei dispoziții de drept național cu textul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și pentru faptul că, în cazul în care și-ar aroga o astfel de competență, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicție între Curtea Constituțională a României și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce, la acest nivel, este considerat ca fiind inadmisibil [Decizia nr. 1249 din 7 octombrie 2010 (M.Of. nr. 764 din 16 noiembrie 2010) și Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010 (M.Of. nr. 182 din 22 martie 2010)].
În ceea ce privește cooperarea dintre Curtea Constituțională și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța noastră constituțională a afirmat că rămâne la aprecierea sa, în aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate, a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene sau formularea de către Curte de întrebări preliminare în vederea stabilirii conținutului normei europene. „O atare atitudine ține de cooperarea dintre instanța constituțională națională și cea europeană, precum și de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuție aspecte ce țin de stabilirea unei ierarhii între aceste instanțe” [Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 (M.Of. nr. 487 din 8 iulie 2011)].
Din această succintă prezentare se poate constata că instanța noastră constituțională este singura instituție a statului român care se opune aplicării dreptului Uniunii Europene în mod necondiționat în raport cu dreptul intern. Prin jurisprudența sa în această materie, atât cât este posibil, Curtea Constituțională este nu numai un garant al supremației Constituției, dar și un garant al suveranității naționale față de tendințele dominatoare tot mai accentuate ale celor ce dețin puterea politică, economică și juridică în Uniunea Europeană față de țările membre de mâna a doua, cum este considerată și România.
Curtea de justiție a Uniunii Europene, printr-o decizie recentă, pronunțată la data de 18 mai anul acesta, la solicitarea unor organizații judiciare neguvernamentale din România și la solicitarea Curții de Apel Pitești, cu privire la interpretarea tratatelor fundamentale ale Uniunii Europene, a afirmat printre altele că dreptul Uniunii Europene este superior și se aplică cu prioritate față de ordinea constituțională și legislativă a României.
Considerăm că acest act juridic al instanței europene este o încălcare gravă a suveranității naționale, depășind chiar și prevederile tratatului de aderare al României la Uniunea Europeană.
V. Ce reprezintă Uniune Europeană pentru România
Mulți români uită că aderarea în 2007 la Uniunea Europeană nu e același lucru cu integrarea în Uniune. A adera la un organism, de orice fel, nu presupune în chip obligatoriu să te și integrezi în acel organism.
Totuși, sub unele aspecte defavorabile României integrarea s-a realizat. Statul român a renunțat la atribute importante ale suveranității sale. Cele mai importante considerăm că sunt independența politică, economică și legislativă. Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România iar actele normative cele mai importante pe care urmează să le adopte Parlamentul trebuie avizate în prealabil de instituțiile Uniunii Europene. Integrarea s-a realizat și prin aceea că valori ale culturii și civilizației noastre au fost abandonate iar în locul lor au apărut standarde sociale europene străine vieții noastre românești. Economia și agricultura românească, atâta cât a mai rămas, sunt dominate de trusturile multinaționale care controlează și Uniunea Europeană. Dreapta credință ortodoxă a poporului român,valorile acesteia sunt blamate de Uniunea Europeană și se încearcă integrarea societății românești – în parte s-a reușit printr-un umanism raționalizat și protestant sau ateu, care desconsideră omul ca persoană și bineînțeles dreapta credință ortodoxă de origine apostolică a poporului român. Mulți așa ziși politicieni ai momentului, care exercită guvernarea, se declară atei, se comportă ca necredincioșii și prigonesc Biserica Ortodoxă și cultul ortodox prin interdicții și restricții neconstituționale și care sunt totodată sacrilegii, acte de lezare gravă a demnității poporului român ortodox în majoritate covârșitoare.
Integrarea nu s-a realizat și nu se va realiza în privința statutului nostru în Uniunea Europeană. În realitate nu suntem și nu vom fi considerați egali cu marile puteri europene. Suntem și vom fi o țară de mâna a doua, furnizoare de forță de muncă ieftină, de materii prime importante, dar și de terenuri agricole ieftine care se pot dobândi ușor de străini. Discrepanțele sociale și economice sunt și vor rămâne importante. România este și va rămâne una dintre cele mai sărace țări ale Uniunii Europene, care așteaptă și va aștepta și de acum înainte mila stăpânilor de la Bruxelles. Nivelul de trai, garantarea unei vieți demne, a sănătății în România nu va fi niciodată la nivelul țărilor din Uniunea Europenă. De fapt forțele politice și economice care controlează Uniunea Europeană nu doresc integrarea României și sub aceste aspecte așa cum declarativ se susține.
Ce este mai grav politicienii și populația din țările europene îi desconsideră și îi marginalizează pe români. În nici un caz românii nu sunt considerați egali cu cetățenii acestor țări și cel mult tolerați și tratați ca atare. Este adevărat că această realitate are drept cauză și conduita unora dintre românii aflați în alte țări ale Uniunii Europene, stilului de viață mult sub standardele civilizației occidentale și, ce este mai grav, o rată crescută a infracționalității cauzată de români.
Conform celui mai recent Eurobarometru pentru România, publicat la începutul lunii martie anul acesta, libera circulație a cetățenilor, bunurilor și serviciilor în interiorul Uniunii Europene este considerată de o parte însemnată a românilor ca fiind cea mai mare realizare a Uniunii. Viitorul UE este privit optimist de două treimi din populație, cu mult peste media europeană. De asemenea, peste 50% dintre români consideră că Uniunea Europeană se îndreaptă într-o direcție bună, cu 20 de procente peste media europeană. Optimismul românilor privind relația cu Uniunea Europeană, în măsura în care datele statistice reflectă realitatea, nu este justificat la o analiză mai atentă a situației din România.
Ajutorul financiar și material al Uniunii Europene față de România este nesemnificativ, aproape o iluzie în raport cu taxele și contribuțiile financiare anuale ale României la bugetul Uniunii Europene. Astfel contribuția financiară anuală a României este de aproape șase ori mai mare decât fondurile alocate de Uniunea Europeană pentru România. La aceasta se adaogă birocrația împovărătoare impusă de legislația europeană pentru accesarea fondurilor europene.
Domeniile prioritare în care ar trebui să crească investițiile din bugetul UE alocat României sânt considerate de către români a fi ocuparea forței de muncă, educația, cultura și mass-media, agricultura și dezvoltarea rurală. Este de neînțeles de ce sănătatea, infrastructura, schimbările climatice sau protecția mediului și Justiția nu se află printre priorități, așa cum stau lucrurile la nivelul Uniunii Europene.
În cei 14 ani care au trecut de la aderare situația socială și economică a României s-a înrăutățit. Sărăcia în care se zbate majoritatea populației s-a accentuat. Venitul național anual pe locuitor nu depășește 400 de euro. Discrepanțele sociale s-au accentuat în mod îngrijorător. Bogații României, foarte puțini în raport cu populația săracă, statistic au un venit anual personal între 30000 și 300000 de euro.
Nu există o creștere economică reală și prin urmare locurile de muncă sunt puține iar șomajul este relativ ridicat. Migrația unui mare număr de români în țările Uniunii Europene, aproximativ 5 milioane, a avut consecințe dezastruoase pentru multe din familiile rămase în țară și în special pentru copii.
Învățământul românesc suferă grav datorită așa ziselor reforme repetate și aplicarea unor standarde europene străine tradițiilor și valorilor naționale. Statisticile arată că în România sunt cei mai mulți analfabeți intelectuali din țările Uniunii Europene, adică persoane care știu să citească și să scrie, dar nu înțeleg sensul și semnificația cuvintelor.
Sistemul de sănătate este dezastruos aflat într-o continuă involuție datorită lipsei de interes a guvernanților, nealocarea fondurilor necesare inclusiv din partea Uniunii Europene și a măsurilor politice și legislative greșite și dăunătoare aplicate în domeniul. Medicii români și personalul sanitar bine pregătiți profesional sunt nevoiți să emigreze în țările Uniunii Europene, unde în general pot lucra și sunt recunoscuți la adevărata lor valoare profesională.
De altfel speranța de viață în România este cea ai mică dintre țările Uniunii Europene.
Justiția este bulversată de multiplele așa zisele reforme, dar și de legislația proastă, adecvată legislației europene pe care trebuie să o aplice. Mecanismul de Control și Verificare (MCV) impus României pentru justiție și afaceri interne, un adevărat sistem instituțional de dominare și încălcare a independenței puterii judecătorești, nu a avut urmări benefice pentru justiția din România, dimpotrivă, nu a dus la garantarea independenței judecătorilor, ci la instituirea unui sistem de control administrativ excesiv al activității acestora, însoțit de reguli împovărătoare privind răspunderea disciplinară a magistraților.
În acest interval de timp infracționalitatea și formele sale cele mai grave ale acesteia, traficul de droguri, traficul de persoane, crima organizată spălarea de bani, criminalitatea transfrontalieră s-au amplificat. Aderarea României la Uniunea Europeană a favorizat săvârșirea acestui gen de infracțiuni datorită facilităților acordate circulației persoanelor și a capitalurilor.
Puterea discreționară a guvernanților, acțiunile abuzive ale agenților care au atribuții privind ordinea publică, constrângerile de tot felul și interdicțiile s-au accentuat cu urmarea diminuării libertăților publice. În schimb s-au amplificat libertinajele de tot felul care semnifică un mod de viață contrar bunelor moravuri și în mod deosebit tradițiilor și valorilor ortodoxe milenare ale poporului român.
Terenurile din România și în special cele agricole sunt cumpărate masiv de către străini în dauna producătorilor autohtoni. România are cea mai permisivă legislație din Uniunea Europeană privind posibilitatea cumpărării terenurilor de către străini. Această situație este expresia slugărniciei guvernanților noștri față de cei care dețin puterea în Uniunea Europeană dar și a subordonării intereselor României intereselor proprii.
Mediul natural în România este în mare pericol. Defrișările de păduri sunt cele mai ample din Europa datorită legislației permisive. Poluarea este extrem de ridicată cu riscuri majore pentru sănătatea populației și mai grav România a devenit o groapă de gunoi pentru deșeurile Europei.
Desigur acest rechizitoriul ar putea continua, iar analiza ar putea deveni și mai amănunțită, dar ne oprim aici.
În contrast cu aparentul optimism românesc privind Uniunea Europeană, există țări care au o atitudine cu totul diferită față de această organizație. Norvegia și Elveția sunt două dintre cele mai bogate state din Europa și din lume. Cetățenii lor au un nivel de trai de invidiat și o viață lipsită de griji. Cu toate acestea, Elveția și Norvegia nu fac parte din Uniunea Europeană și nici nu au de gând. Un “Nu“ hotărât Uniunii Europene au spus norvegienii care au luat parte la cel mai recent sondaj cu privire la eventuala alăturare a țării lor la spațiul comunitar. Aproximativ 45% dintre participanții la sondaj au spus că nu vor ca țara lor să devină membru UE, față de 42% pentru care aderarea ar fi o idee bună și de 13% care s-au declarat indeciși. De doua ori au refuzat norvegienii ca țara lor sa devină membru al UE. Atât la referendumul din 1972, cât și la cel din 1994, ei au considerat ca o duc suficient de bine ca să nu se lege la cap cu Uniunea și cu schimbările pe care le-ar presupune o eventuala aderare. Au un venit mediu anual de aproape 32.000 de euro pe cap de locuitor, adică peste 2.500 de euro pe lună.
Norvegienii nu văd de ce ar intra într-o comunitate în care vor trebui să dea socoteală când e vorba de buget, de politica internă și externă, agricultură sau pescuit. Tot din punct de vedere economic, Norvegia a înregistrat în ultimii 30 de ani de o creștere economică dublă față de țările membre ale Uniunii Europene. Toate acestea sunt argumente cu care cei care militează ca Norvegia să rămână în afara Uniunii Europene. “Norvegia trebuie sa rămână departe de această Uniune care amenință să se transforme în Statele Unite ale Europei, cu buget comun și președinte ales“, spun ei.
În Elveția, e curată sinucidere politică să aduci vorba despre o eventuală aderare. “Cel puțin în următorii 15 ani, nimeni n-o să-i poată convinge pe elvețieni să se alăture Uniunii Europene. Pur și simplu nu avem nevoie“, spune profesorul Franz Jaeger, fost parlamentar elvețian. “Dacă UE se dezvoltă frumos și îi va putea garanta Elveției libertățile de care se bucură acum, poate că vom deveni membri cam în 50 de ani“, crede șeful unuia dintre cele mai reputate cotidiane din Zürich, Neue Züricher Zeitung. “Asta dacă Uniunea nu va dispărea până atunci“, completează secretarul general al Federației Bancherilor Privați din Elveția. Asemenea norvegienilor, nici pe elvețieni nu-i interesează Uniunea Europeană. Taxele în țara lor sunt mai mici decât în statele Uniunii, la fel și ipotecile, fără a mai lua în considerare faptul că multe dintre impozitele din UE nu există în Elveția. Elvețienii sunt, pur și simplu, prea obișnuiți să ia singuri absolut orice decizie legată de ce se întâmplă în țara lor. Multe din legi sunt adoptate prin procedura referendumului. De aceea, este greu de crezut ca elvețienii ar fi vreodată împăcați cu ideea că Bruxelles-ul dă directive, iar statele membre le adaptează și le aplica fără posibilitatea organizării referendumurilor naționale.
Anglia a părăsit recent Uniunea Europeană, motivele fiind similare celor pentru care țări ca Norvegia sau Elveția nu vor să facă parte din această organizație.
VI. Unele concluzii
Domnul nostru Iisus Hristos spune că Împărăția lui Dumnezeu se ia cu stăruință de cei puternici (Matei 11,12). La fel și libertatea. Există libertate individuală a omului ca persoană dar și libertate și libertăți sociale a popoarelor și națiunilor. După cuvântul Mântuitorului și libertatea individuală și socială sunt daruri neprețuite ale lui Dumnezeu pentru om și popoare dar, pentru a deveni realități sunt necesare și străduințele omului și ale popoarelor.
Poporul român și statul Român și-au cucerit libertatea de a exista și au menținut-o prin jertfa martirilor, a eroilor cunoscuți sau necunoscuți, prin statornicia în dreapta credință ortodoxă, oricare au fost vitregiile vremurilor, prin construcția eroică a culturii și civilizații proprii, prin iubirea, harul și mila lui Dumnezeu. Niciodată în istoria sa poporul român nu a vrut și nu a dominat alte națiuni, nu a impus libertatea și civilizația sa altora. Poporul nostru s-a arătat tolerant cu mulți prieteni sau dușmani, dar niciodată nu a renunțat la identitatea sa de ființă, la dreapta credință ortodoxă sau la libertate.
Iată câteva momente istorice ale libertății noastre. Prin Constituția din 1864 domnitorul Ioan Cuza cucerea libertatea legislativă a României față de imperiile vecine. În 1877 România devenea stat independent și suveran din punct de vedere politic, iar în 1918 stat unitar național și liber.
Ceea ce nu au reușit dea lungul istoriei milenare a poporului să facă imperiile și puterile Europei din acele vremuri, nici cu forța armelor și nici cu forța politică, adică să desființeze dreapta credință ortodoxă și libertatea poporului român, s-a reușit acum, nu prin forță ci prin actul liber asumat de adeziune a statului Român la Uniunea Europeană, act care a îngrădit până la desființare suveranitatea națională, libertatea politică și legislativă.
Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România, fapt care nu s-a întâmplat în istoria noastră. Legislația imperiilor care au dominat țările române nu s-a impus niciodată pe teritoriul lor. Actele normative mai importante care trebuie adoptate de Parlament trebuie acum să fie mai întâi avizate de către organismele Uniunii Europene. Independența politică a României este îngrădită deoarece politica internă și externă a României se realizează în raport cu deciziile politice ale acestei organizații suprastatale.
Libertatea cultului ortodox și a Bisericii Ortodoxe este îngrădită de deciziile guvernanților loiali fără rezerve directivelor care vin de la Bruxelles, fapt de asemenea fără precedent în istoria noastră. Libertățile individuale și demnitatea persoanei sunt și ele afectate de umanismul raționalist protestant și ateu impus de cei care conduc Uniunea Europeană. Această realitate dureroasă este un exemplu clar al faptului că democrația poate duce la dictatură.
Colaborarea și cooperarea între state este necesară mai ales în contextul actual al diferitelor forme de globalizare. Dar relațiile internaționale, directe sau prin organizații internaționale, trebuie să se bazeze pe un comportament politic loial principiilor statului de drept din partea tuturor participanților, fără dominare politică economică și juridică, pe respectarea suveranității, a credinței, a libertății, a culturii și civilizației fiecărui popor.
Uniunea Europeană ca organizație suprastatală nu aplică aceste principii democratice, ci principiul dominării. Ca popor, trebuie să ne ferim de libertatea care poate să ducă la robia cea rea, cum spune Sfântul Issac Sirul, până când mai avem timp și iubirea milostivă a Domnului este cu noi. Dumnezeu să ne ajute !
Presa noastră preia, în brut, relatări despre noile violenţe din Israel după calapodul încetăţenit: Israel răspunde atacurilor Hamas în urma cărora au rezultat X victime. Punctajul comun al ştirilor din România este cel al statului evreu care răspunde unor atentate teroriste/extremiste palestiniene, ştiri care vorbesc despre un cadraj mediatic flagrant pro-Israel, care nu ia niciodată în considerare cauzele tensiunilor iar când totuşi o face, falsifică realitatea din teren într-un mod de-a dreptul stupefiant: de vină sunt, mereu, mereu, palestinienii; nimic din poziţia palestiniană nu are legitimitate.
În cazul tensiunilor ultimelor zile avem în vedere obiceiul coloniştilor evrei, sprijiniţi de forţele de ordine israeliene, de a efectua incursiuni pe esplanada Moscheilor, inclusiv în interiorul Moscheii Al-Aqsa, pentru a sublinia suveranitatea evreiască exclusivă asupra teritoriului statului evreu.
Sursele arabe relatează cu o frecvenţă aproape zilnică despre acest tip de incursiuni din partea coloniştilor evrei sprijiniţi (apăraţi?) de forţe de ordine, asupra unor situri cu o semnificaţie deosebită pentru palestinieni, în ideea de a creea o rutină şi o practică a manifestării vizibile a suveranităţii evreieşti asupra întregului teritoriu şi, mai ales, asupra acelor locuri percepute de palestinieni ca aparţinându-le în mod exclusiv.
Tensiunile din prezent decurg din politica statului evreu de intensificare a acţiunilor de intimidare a populaţiei palestiniene, ca urmare contextului internaţional favorabil şi a succeselor diplomatice obţinute recent de statul evreu, palestinienii fiind abandonaţi chiar şi de foştii lor aliaţi arabi.
Israelul pare pregătit pentru o ofensivă generală semnificativă de pe urma căreia să obţină noi câştiguri specifice politicii faptului împlinit pe calea căreia a reuşit în trecut să trimită în desuetudine reglementări internaţionale (îndeosebi europene), care erau formulate într-un limbaj ferm.
În contextul în care sancţiunile economice au ajuns în pragul decredibilizării lor totale (întrucât sunt aplicate după cea mai subiectivă grilă posibilă a dreptului forţei), este aproape de neînţeles modul şi motivul pentru care puterile mondiale tolerează în tăcere un regim de epurare etnică la vedere, o politică de aservire şi de distrugere pentru care termenul de apartheid este, totuşi, unul cu mult prea blând.
Faţă de acestea de mai sus, consider că zona politică din România trebuie să îşi schimbe urgent politica de alianţă cu statul evreu, aflat într-un faliment moral ireversibil, care maculează orice simţ al dreptăţii precum şi demnitatea noastră naţională, câtă mai este.
După ce am acceptat torturarea îndelungată, pe teritoriul ţării noastre, a celor răpiţi şi ascunşi în închisorile CIA, păstrarea relaţiilor diplomatice apropiate cu un stat cunoscut pentru săvârşirea de crime împotriva umanităţii, în sensul larg al termenului, reprezintă o scădere morală cu efecte istorice şi o ruşine în plus pentru statul român.
Iar acest lucru este cu atât mai grav cu cât statul român este depozitarul experienţei integrării cu succes a minorităţii evreieşti în societatea românească, prin acordarea cetăţeniei şi recunoaşterea drepturilor echivalente depline, înlăturarea oricăror discriminări, eliminarea efectelor politicilor rasiale, retrocedarea proprietăţile şi multe alte politici reparatorii care trebuie să fie adoptate de statul evreu în privinţa palestinienilor.
Este cu adevărat revoltător faptul că reprezentantul diplomatic al statului evreu în România se află într-un periplu continuu al întâlnirilor cu reprezentanţii autorităţilor române, fiind primit inclusiv în mănăstiri şi intervievat cu deosebită deferenţă de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, printre alţii, fără a fi pusă în discuţie condiţia acestui stat considerat criminal şi investigat pentru comiterea de crime împotriva umanităţii de către Curtea Penală Internaţională, un organism de drept internaţional public la care România a aderat şi care se află sub o presiune politică semnificativă. Oare care ar fi fost condiţia României pe scena mondială dacă s-ar fi aflat sub această acuzaţie de crime împotriva umanităţii, dacă ar fi fost investigată de Curtea Penală Internaţională?
În fine, în contextul deposedării noastre ilegale de cele mai elementare drepturi, fiind cu program fix de părăsire a domiciliului şi obligaţia de a purta permanent măşti care trebuie să ne acopere faţa, grija faţă de situaţia palestinienilor pare plâns la morminte străine.
Însă modalitatea în care massmedia noastră minte este un element comun al ambelor condiţii, de palestinian aflat sub stăpânire evreiască şi de român aflat sub un tip similar de stăpânire, caz în care lecţiile rezistenţei palestiniene trebuie să ne fie mai cunoscute decât ne-au fost până acum. Condiţia comună impune o minimă solidarizare simbolică, măcar în planul informării şi a ascultării celeilalte părţi.
Prin urmare, găsesc nimerit să public în cele ce urmează apelul unor organizaţii palestiniene în care se descrie perspectiva trecută sub tăcere de presa românească cu privire la evenimentele relatate, cu atât mai mult cu cât pare că „tulburările şi violenţele” se vor prelungi.
De la începutul zilei de 10 mai 2021, Israelul și forțele sale de ocupație și-au intensificat atacurile împotriva palestinienilor din Ierusalim și în special împotriva închinătorilor din interiorul moscheii Al-Aqsa. Asaltând campusul Moscheii Al-Aqsa, unde erau prezenți la rugăciune aproximativ 20.000 de palestinieni, Forțele Israeliene de Ocupare (IOF) au tras cu gloanțe de cauciuc, gaze lacrimogene și bombe sonore, în palestinienii acolo aflaţi, împiedicând în același timp intrarea în complex a medicilor din cadrul organizaţiei umanitare Semiluna Roșie, deşi zeci de palestinieni erau răniți, unii în stare gravă.
Începând cu ora 10 dimineața, când aproximativ 7.000 de palestinieni participau la un sit-in în interiorul moscheii, Semiluna Roșie a raportat că cel puțin 180 de palestinieni au fost răniți, dintre care 80 necesitau spitalizare. Printre cei răniţi sunt paramedici și jurnaliști. Având în vedere escaladarea agresiunilor împotriva palestinienilor din ultimele câteva săptămâni, care continuă să se înmulţească rapid, precum și intenția coloniștilor israelieni de a lua cu asalt complexul Moscheii Al-Aqsa, avertizăm că utilizarea forței de către Israel va conduce la o escaladare suplimentară a atacurilor și îndemnăm comunitatea internațională să ia măsuri imediate și concrete pentru a opri agresiunile Israelului.
Opresiunea israeliană şi fragmentarea voită a poporului palestinian, utilizarea sistematică a forței excesive, pedepsele colective și politicile de arestare arbitrară, împreună cu violența coloniștilor care se desfășoară cu impunitate instituționalizată, sunt câteva caracteristici ale regimului colonist și de apartheid al Israelului. În ultimele patru zile, IOF a ucis trei palestinieni, inclusiv un băiat de 16 ani, Said Odeh, care a fost împușcat, cel puțin de două ori, în spate. Odată cu intensificarea opresiunii și agresiunii împotriva palestinienilor ierusalimiţi de la începutul Ramadanului şi cu amenințarea iminentă de strămutare forţată a 87 de palestinieni ierusalimiţi de către organizația coloniștilor israelieni, prin intermediul sistemului juridic discriminator și ilegal al Israelului, teritoriul palestinian ocupat în general și Ierusalimul, în mod special, au cunoscut o creștere accentuată a acestor demersuri şi agresiuni.
Palestinienii ierusalimiţi au fost vizați și atacați sistematic începând cu 13 aprilie 2021, din prima zi a Ramadanului. Forţele de Ocupaţie ale Israelului au asaltat minaretele exterioare ale moscheii Al-Aqsa și au tăiat cablurile difuzoarelor, împiedicând chemarea la rugăciune, înainte de a plasa bariere metalice aproape de Poarta Damascului. Forţele de Ocupaţie ale Israelului au continuat aceste provocări atacând palestinienii, folosind bastoanele și bombele sonore, în încercarea de a-i împiedica pe aceștia din urmă să stea pe trepte.
La 22 aprilie 2021, noaptea, coloniștii israelieni, inclusiv cei afiliați grupului de extrema dreaptă israelian Lehava, au ieșit în stradă, scandând „moartea arabilor”. În special, Forţele de Ocupaţie ale Israelului oferă mereu protecție coloniștilor, încurajând și contribuind la atacurile acestora. Potrivit Semilunii Roșii Palestiniene, 105 palestinieni au fost răniți, dintre care 22 au fost spitalizați într-o stare medicală cu gravitate moderată. De asemenea, s-a raportat că peste 50 de palestinieni au fost arestați. Aceste evenimente au continuat, alături de arestări arbitrare, în fiecare zi până la 25 aprilie 2021, când palestinienii au reuşit eliminarea barierele metalice. Cu toate acestea, Israelul și-a continuat represiunea împotriva palestinienilor, inclusiv prin arestarea arbitrară a palestinienilor care au sărbătorit eliminarea barierelor.
În același context de opresiune și de dominație israeliană, inerent regimului său colonist și de apartheid, Forţele de Ocupaţie ale Israelului și coloniștii israelieni atacă și hărțuiesc sistematic rezidenții palestinieni din cartierul Sheik Jarrah și pe ceilalţi palestinieni care li se alătură solidar. Curtea Supremă Israeliană, care aplică ilegal legislația internă israeliană discriminatorie pe un teritoriu ocupat, trebuia să organizeze o audiere la 10 mai 2021 cu privire la evacuarea forțată a opt familii palestiniene, care au fost deja expulzate cu forța în timpul Nakba din 1948 și continuă să trăiască un Nakba în continuă desfășurare.
În așteptarea deciziei Curții, locuitorii cartierului Sheik Jarrah au făcut apel la solidaritate în sprijinul luptei lor și la rezistență faţă de politica de opresiune a Israelului. Începând cu 2 mai 2021, împreună cu alți palestinieni care s-au alăturat acestora din solidaritate, rezidenții s-au întâlnit pentru a-și întrerupe postirea în fața caselor lor din cartierul Sheik Jarrah.
Întrucât palestinienii se împotrivesc acestor măsuri, ierusalimiţii se confruntă acum cu şi mai multă opresiune. De peste o săptămână, Forţele de Ocupaţie ale Israelului și coloniștii israelieni, unii dintre aceștia din urmă fiind înarmați, suprimă protestele și atacă palestinienii din Sheikh Jarrah, inclusiv prin raiduri și distrugerea caselor palestinienilor, prin aruncarea de canistre cu gaze lacrimogene, bombe sonore și apă skunk (lichide foarte urât mirositoare) precum și prin arestări arbitrare.
La 6 mai 2021, membrul Knesset, Itamar Ben-Gvir, și-a mutat biroul în cartierul Sheikh Jarrah, plasându-l în fața casei familiei Al-Ghawi, care a fost preluată de coloniști în 2009. În aceeaşi zi, coloniștii israelieni, protejaţi de IOF, au atacat pe palestinieni cu spray-uri iritant lacrimogene (pepper spay), iar aceştia s-au apărat aruncând scaune asupra coloniștilor. Prin urmare IOF a intervenit şi a folosit forța pentru a suprima protestul palestinienienilor și pentru a lua apărarea coloniștilor israelieni. Aproximativ 15 palestinieni au fost arestați în acea zi.
Începând cu 7 mai 2021, IOF a închis complet intrările din cartier, permițând doar intrarea rezidenților palestinieni din Sheikh Jarrah. Palestinienii au continuat să se manifeste solidar, la intrările din cartier, dar întrunirile lor au continuat să fie înăbușite și atacate de IOF.
La 7 mai 2021, ultima zi de vineri a Ramadanului, IOF a continuat să atace pe palestinieni, inclusiv prin folosirea excesivă a unor bombe sonore și iritant lacrimogene și prin trageri cu gloanțe cu cauciuc către închinătorii aflaţi în curtea moscheii Al-Aqsa. Represiunea palestinienilor din Moscheea Al-Aqsa a continuat până în jurul orei 3:00, când IOF a reuşit golirea Moscheii și i-au închis ușile. Potrivit Semilunii Roșii Palestiniene, 205 de palestinieni au fost răniți, dintre care peste 80 au fost spitalizați. În acea zi, trei palestinieni au rămas fără ochi, iar doi au avut maxilarele fracturate.
Împiedicarea închinării palestinienilor a continuat pe 8 mai 2021, rezultând rănirea a peste 90 de palestinieni, dintre care cinci au fost răniți la cap. De asemenea, în aceeași zi, Israelul a închis ruta 433 și drumul Abu Ghosh și a împiedicat autobuzele palestiniene venind din interiorul Liniei Verzi pentru a ajunge la Moscheea Al-Aqsa, fapt care exemplifică modul în care Israelul continuă să fragmenteze geografic poporul palestinian.
Alarmați fiind de această escaladare rapidă a violenței, salutăm declarația comună emisă de Franța, Germania, Italia, Spania și Regatul Unit, care îndeamnă Israelul să „înceteze politica de extindere a așezărilor coloniştilor” vizând cartierul Sheik Jarrah și reamintim Israelului obligațiile sale legale. Cu toate acestea, ne preocupă limbajul folosit în declarațiile reprezentanţilor Cvartetului pentru Orientul Mijlociu și Uniunii Europeane, care exprimă „îngrijorări” cu privire la evacuările forțate și la creșterea „tensiunilor și violenței” în Ierusalimul de Est, apelând la „toate părțile să susțină și să respecte status quo-ul în locurile sfinte”, afirmând că „toți liderii au responsabilitatea de a acționa împotriva extremiștilor și de a se pronunța împotriva tuturor actelor de violență și incitare.”
În ambele declarații se omite să i se reamintească Israelului, în calitate de Putere ocupantă, a obligațiilor sale legale față de toți palestinienii ierusalimiţi. Cele două declarații nu contextualizează și nu abordează rădăcina şi cauzele profunde ale agresiunilor israeliene împotriva palestinienilor, respectiv, regimul colonial și de apartheid al Israelului. Ambele declarații atribuie palestinienilor, un popor aflat sub ocupaţie, aceeași pondere a responsabilităţii faţă de evenimente cu cea atribuită Puterii ocupante.
La 9 mai 2021, Curtea Supremă a Israelului a amânat ședința privind cartierul Sheik Jarrah, care a fost inițial programată în aceeași zi cu așa-numita „Ziua Ierusalimului”, o sărbătoare israeliană „care sărbătorește” ocuparea ilegală și anexarea Ierusalimului de Est în 1967. Este necesar de menţionat că sistemul judiciar israelian are caracter atât discriminatoriu dar și părtinitor faţă de cererile palestinienilor şi că servește intereselor întreprinderilor expansiv-coloniale din Israel. Ca atare, este necesar să intervină imediat comunitatea internațională pentru a împiedica Israelul să efectueze aceste noi evacuări.
Având în vedere înteţirea recentă a atacurilor israeliene împotriva palestinienilor, în special asupra palestinienilor ierusalimiţi, avertizăm că folosirea forței de către Israel va conduce la o nouă escaladare a atacurilor împotriva palestinienilor din partea coloniştilor. Prin eșecul de a lua măsuri imediate și directe pentru a opri opresiunea israeliană asupra palestinienilor, nu numai că va fi atacată însăși structura ordinii juridice internaționale, dar și palestinienii, care îndură de decenii un regim de apartheid, vor continua să sufere atacurile sistematice și intensificate ale Puterii Ocupante.
Declaraţiile de condamnare nu sunt suficiente. Politicile ilegale, îndelungate, urmate de Israel nu vor înceta cât timp comunitatea internațională nu va avea voința politică de a lua măsuri concrete, inclusiv prin sancționarea Israelului, pentru a-l trage la răspundere şi pentru încălcarea drepturilor omului şi a dreptului umanitar internaţional.
Organizații semnatare:
Consiliul Organizațiilor Palestiniene pentru Drepturile Omului (PHROC)
Un nou scandal diplomatic esteexploatat de socialiştii pro-ruşi din Republica Moldova, folosindu-se de gluma ambasadorului nostru la Chişnău, domnul Daniel Ioniţă, despre „vaccinarea împotriva moldovenismul primitiv”. Referindu-se la campania de vaccinare din Republica Moldova cu vaccinuri ce provin din România, dintre cele achiziţionate de statul român pentru proprii cetăţeni, domnul Ioniţă a declarat (potrivit cadrajului Hotnews.ro) următoarele:
Fiind întrebat dacă în incinta Ambasadei sau a consulatelor din R. Moldova pot fi deschise centre de vaccinare, pentru ca deținătorii cetățeniei României să nu fie nevoiți să treacă granița pentru vaccinare, acesta a menționat că lucrul respectiv este imposibil.
„Misiunile diplomatice au prerogative și responsabilități stricte care au fost definite în convențiile internaționale, practic, nu suntem centru medical. Vaccinarea este un act medical, care trebuie să fie exercitat de personal calificat.(…) Dar să știți, dacă aș putea deschide centre de vaccinare în ambasade, nicidecum nu i-aș vaccina pe cetățenii moldoveni contra COVID-ului, i-aș vaccina poate contra moldovenismului primitiv sau contra sentimentelor, pe care le au, la un moment dat, contra României, care sunt moștenite din perioada sovietică”, a mai spus Daniel Ioniță în cadrul unei emisiuni de la PRO TV Chișinău.
În context, ambasadorul României la Chișinău a mai adăugat că uneori aceste lucruri îl deranjează, pentru că își dă seama că astfel de sentimente sunt prezente extins în societatea respectivă:
„Sigur, cetățenii încep să realizeze că România a fost, este și le va fi întotdeauna alături, în special, când lor le este greu. Însă, din păcate propaganda, dezinformarea și fake news-urile funcționează, iar nostalgia trecutului este în continuare la scara destul de largă în Republica Moldova”.
Totodată, referindu-se la sondajul BOP de la sfârșitul anului trecut, conform căruia în patru ani numărul celor care își doresc Unirea s-a dublat, Daniel Ioniță a mai spus că „oamenii au început să înțeleagă că România face ceea ce spune, este serioasă și la modul sincer și dezinteresat a acționat în folosul tuturor cetățenilor Republica Moldova”.
Falimentul diplomaţiei vaccinurilor româneşti
Transcriptul redat de Hotnews.ro este un cadraj neutru, dar foarte favorabil părţii române, însă mesajul ambasadorului nostru trebuie judecat în funcţie de mediul în care acesta a fost produs, în raport de publicul căruia domnul ambasador i se adresează. Emisiunea poate fi urmărită integral aici, însă interesează doar primele minute şi, cu precizie, doar fragmentul cuprins între min: 06:25-09:30.
Este evident că România s-a angajat într-un demers de „diplomaţie a vaccinurilor” faţă de Republica Moldova, în care foloseşte tropii europeni de comunicare, încercând să se substituie cât mai mult discursului european despre pandemia Covid-19. Narativul european oficial face vorbire despre vaccinare ca singură soluţie/salvare a omenirii din ghearele pandemiei şi este structurat împotriva mesajului produs de „conspiraţionişti” şi promotori de fake-news şi dezinformare.
Prin urmare, domnul ambasador găseşte oportun să cupleze în înţelegerea publică basarabeană, pe fondul campaniei de vaccinare, două stigmate concurente: de promotori ai dezinformării (fake-news) şi de promotori ai moldovenismului primitiv, pe care domnul ambasador îl şi explică ulterior, într-o scurtă înregistrare video separată, referindu-se la tropii anti-româneşti binecunoscuţi: limba moldovenească, etnogeneză moldovenească seprată de cea a poporului român, mitul jandarmului etc.
Dar ce înţeleg ceilalţi prin moldovenism primitiv?
Însă dincolo de explicaţiile domnului ambasador, trebuie adăugat că stigmatul de „moldovenism primitiv” este un produs al confruntării între discursul unionist şi cel moldovenist, prin care partea pro-română înfierează ca „primitiv” cam orice nu este pro-unire. Cumva România este europeană, este de partea progresului, în timp ce moldoveniştii vor stagnare sau regres. Narativul acesta a fost validat prin victoria Maiei Sandu în alegerile prezidenţiale, agenda sa publică fiind strâns legată de politica progresistă europeană, deşi nu e explicit pro-românească.
Conceptul „moldovenismului primitiv” a intrat în mainstream-ul comunicării de peste Prut, fiind preluat inclusiv în publicaţii academice de la noi care descriu calea europeană a Republicii Moldova. Faptul că acest stigmat polemic este folosit de ambasadorul României şi validat de diplomaţia publică a părţii române a iscat o reacţie promptă a partidei adverse, care exploatează sentimentele de ofensare şi de insultă pe care adepţii statalităţii, limbii şi etnogenezei moldoveneşti le resimt pe bună dreptate, chiar dacă sunt ştiinţific indefensibile.
Apărarea părţii române se rezumă la caracterul neştiinţific al acestor piloni de sprijin ai „moldovenismului”, face apel la cercetători ştiinţifici şi la studii recunoscute internaţional despre moldoveni şi moldovenism, uitând că un astfel de discurs, deşi poate puncta intelectual, cu siguranţă nu poate câştiga inimi. Cu siguranţă, puţinul de simpatie obţinută prin diplomaţia vaccinurilor se pierde prin comunicarea defectuoasă, speculată în sensul că românii sunt aroganţi, se comportă ca stăpâni, exhibă aere de superioritate, de autoritate necuvenită etc.
Rezultatul concret al diplomaţiei vaccinurilor
Ambasadorul nostru a fost chemat la sediul Ministerului de externe de la Chişnău şi somat să se abţină de la astfel de declaraţii. Prin urmare, constatăm că narativul „moldovenismului primitiv” a fost re-validat ca opţiune politică oficială în Republica Moldova, chemarea la ordine a ambasadorului nostru producând efectul contrar celui pe care ni l-am propus prin demararea campaniei de vaccinare cu seruri din România.
În acest context survine şi reacţia fostului preşedinte Igor Dodon, pe care o redăm mai jos:
Poporul moldovenesc este unul blajin de fire și recunoscător celor care ne ajută. Așa este corect și creștinește. Noi suntem recunoscători României pentru ajutoarele pe care ni le oferă, inclusiv recentele vaccinuri anti-COVID-19 pe care le-a donat țării noastre. Cu toate acestea, nu putem să acceptăm modul în care ne tratează unii de la București cu aere de superioritate și cu lipsă de respect față de moldoveni. Cu mare regret am constatat o atitudine de acest fel, deloc diplomatică, din partea Ambasadorului României la Chișinău, Daniel Ioniță. Într-o emisiune TV, acesta și-a permis să lanseze ofense la adresa poporului nostru, pe care și-ar dori „să-l vaccineze împotriva moldovenismului primitiv”. Este o atitudine batjocoritoare la adresa moldovenilor, la adresa celor care doresc să păstreze statul Republica Moldova, pe care Ambasadorul român vrea să-l distrugă prin ”vaccinare””, scrie Novac pe pagina sa de socializare.
Prin urmare, putem consemna falimentuldiplomaţiei vaccinurilor româneşti în Republica Moldova, care se înscrie în linia falimentului discursului unionist românesc în general!
Am în vedere faptul că Reunificarea nu poate avea drept obiectiv o majoritate pro-unionistă de 51% din publicul basarabean, ci e nevoie de o cultură care să includă şi minorităţile politice, oricât de primitive le-am considera.
Moldovenii greşesc dar au dreptate (sic)
Exemplele moldoveniştilor cu privire la „aerele de superioritate” ale românilor şi unioniştilor sunt, din păcate, cu duiumul. Politica oficială a României faţă de Republica Moldova oglindeşte fidel aroganţa şi neobrăzarea ambasadorilor străini la Bucureşti faţă de poporul român. Pe cât de jignitoare ni se par intervenţiile diplomaţilor străini de la noi, întemeiate pe scăderi şi neputinţe punctuale, trebuie să recunoaştem că şi noi am adoptat o atitudine similară faţă de Republica Moldova.
Inclusiv discursul patriotic naţionalist din România, afiliat partidului AUR, suferă de aceleaşi metehne. Aparent românii nu greşesc, avem nenumărate motive temeinice pentru a adopta această atitudine, la fel cum şi europenii se simt îndreptăţiţi, în mod obiectiv, să ne dispreţuiască retardul economic, social şi cultural. Asta, totuşi, nu ne dă dreptate să procedăm cu aceleaşi instrumente, într-o manieră identică faţă de cei pe care trebuie să-i simţim că sunt fraţii noştri.
Ce fel de reunificare ne dorim?
Tocmai de aceea, este cu atât mai dureros faptul că nu sesizăm capcana pe care singuri ne-o întindem, alimentând şi confirmând diviziuni care nu ar trebui să existe în cadrul aceluiaşi popor, decât dacă Bucureştiul îşi propunem o „reunificare prin colonizare”, ceea ce ar constitui decesul oricărui model paşnic de coexistenţă pe plaiurile moldoveneşti.
În mod ciudat, la Bucureşti se tot vorbeşte despre modelul german de reunificare, model care deşi ar putea fi interesant din punct de vedere economic, nu poate fi aplicat din cauza diferenţelor culturale. Germanii de est nu au fost rusificaţi ci, într-o mică măsură sovietizaţi pentru scurtă vreme. Cele două cazuri nu pot fi considerate asemănătoare din niciun punct de vedere, decât dacă refuzăm să vedem diferenţele!
Or, tocmai aceste diferenţe sunt ignorate şi stigmatizate de unionişti ca fiind „moldovenism primitiv” deşi reprezintă interese şi opinii politice legitime(!), chiar dacă nouă nu ne plac, nu ne convin, pentru că nu se încadrează în ficţiunea în care alegem noi să trăim.
Va dizolva corozivul european asperităţile moldoveneşti?
Noi ne aşteptăm ca modelul european de dizolvare a identităţii naţionale să corodeze şi „părţile neplăcute” ale moldovenismului, pe care insistăm să-l punem la colţ, să-l marginalizăm şi ostracizăm, de o manieră mult prea cunoscută ortodocşilor expulzaţi din spaţiul public românesc. Însă, aşa cum noi nu am dispărut din peisaj pentru că suntem „conspiraţionişti”, „bigoţi” şi „pupători de moaşte”, la fel nu vor dispărea nici „moldoveniştii primitivi”, „mancurţii rusiei”, rusofilii etc.
După cum am scris în mod repetat, România nu are o politică alternativă acestui tip de propagandă unionistă care nu poate conduce la reunificarea paşnică a plaiurilor moldoveneşti. România pare că nici nu-şi propune aşa ceva, ci doar face politica vorbelor în vânt şi împrumută politica de colonizare cultural-identitară prin care noi românii am fost transformaţi în pleava Europei.
Să nu combatem ci să convertim!
România vrea să combată moldovenismul, ceea ce este o eroare catastrofală din punct de vedere strategic, având în vedere că o face prin mijloace neloiale, inapte să convertească inimi şi conştiinţe. România face apel la forme viciate de şantaj emoţional şi la metode imorale de captare a bunăvoinţei moldovenilor de peste Prut.
Moldovenismul „primitiv” nu trebuie combătut ci trebuie covârşit, convertit printr-un moldovenism autentic, ce poate fi recunoscut ca atare de inimile celor din Basarabia şi din plaiurile moldoveneşti din Ucraina şi din România.
Cum?
Opinia mea este că România trebuie să ia, la modul serios, în calcul proiectarea unui (1)sistem constituţional federal şi (2)reconsolidarea culturilor regionale, între care moldovenismul românesc nu poate să ignore filonul limbii şi culturii ruseşti, chiar şi ucrainiene, oricât de iritant pare acest lucru la Bucureşti.
Cred că între păstrarea statului naţional unitar şi indivizibil român şi reunificarea Moldovei Mari în cadrul unui sistem federalist nu poate exista vreo dilemă de alegere pentru niciun român care simte româneşte. Un stat naţional unitar şi indivizibil care să accepte, chiar şi tacit, părăsirea moldovenilor din afara ţării, nu-şi merită existenţa.
Naţiunea română trebuie să evolueze spre forme federaliste de organizare statală dacă îşi ia viitorul în serios, nu doar să mimeze dorinţa de reunificare. Această minciună europenistă pe care ne-o tot repetăm a ajuns să agaseze strident un contingent destul de mare de moldoveni, între care mă număr, care totuşi nu se joacă cu iubirea de neam.
Reunificarea prin aderarea Republicii Moldova şi Ucrainei la Uniunea Europeană este o ficţiune pe care nu am regăsit-o argumentată undeva în mod viabil.
Ce facem cu ruşii, ucrainienii, bulgarii, găgăuzii din Moldova?
Reunificarea prin adeziunea „fără rest” a moldovenilor şi a locuitorilor de altă etnie/naţionalitate din Republica Moldova şi din Ucraina, la românismul european cu care defilăm astăzi nu poate să se producă, indiferent de evoluţiile geopolitice, aşa cum nu se poate produce căderea obiectelor în sus!
Avem nevoie de un moldovenism românesc care să-i facă pe ruşii/ucrainienii/bulgarii/găgăuzii de pe plaiurile moldoveneşti să se simtă acasă pe plaiurile natale. Acest moldovenism românesc nu poate fi construit fără limba şi cultura rusă, decât dacă ne propunem reunificarea prin epurări şi colonizări de tot felul, o reunificare prin coerciţie şi opresiune. Am eşuat o dată, în interbelic, urmând această cale!
Măcar să fim oneşti cu noi înşine şi să recunoaştem lucrurile care nu ne plac, nu să ni le ascundem după fel de fel de eufemisme şi ostracizări „primitive”.
Moldovenism filo-rusesc produs în România
Deşi am scris „produs” nu acest verb este cel necesar. Moldovenismul prorusesc din România trebuie regăsit, revalorificat în componenta sa autentică, cultivat cu discernământ, deci nu produs, nu confecţionat.
Această regăsire, revalorificare, poate fi realizată doar de conştiinţa creştină ortodoxă, dat fiind că propaganda filorusă actuală este atât de falsă în substanţa sa politică încât este complet nefolositoare. Insistenţa cu care Rusia pretinde să fie iubită aşa cum vrea ea, în condiţiile pe care le dictează prin pârghii de putere şi prin minciună, o face integral respingătoare şi dezgustătoare.
Dar conştiinţa creştină are chemarea să distingă între bine şi rău, să vadă în ceea ce e respingător darul lui Dumnezeu, şi în prieten şi în vrăjmaş, să covârşească cu inimă de mamă orice scădere şi neputinţă. Suntem chemaţi la un cu totul alt nivel de credinţă, iubire şi discernământ, dacă ne dorim reunificarea plaiurilor moldoveneşti.
Moldovenismul românesc va trebui să fie singurul rod cultural şi politic autentic ortodox, atât în formă cât şi în substanţă, ori nu va exista deloc. Să avem nădejde!
Succesul electoral recent al AUR a adus o nouă vizibilitate ideilor „unioniste” al căror fanion a fost o bună bucată de vreme George Simion, fără însă a le pune în discuţie viabilitatea lor substanţială. Unionismul predominant discutat de massmedia românească reprezintă mai degrabă un om de paie, o noţiune menită să blocheze elaborarea unei foi de parcurs credibile prin care să se obţină reîntregirea Moldovei. Discuţia este menţinută la un nivel atât de precar, atât de sfidător lipsită de repere concrete şi de viabilitate practică, încât a subscrie discursului oficial, potrivit căruia România urmăreşte reîntregirea cu Basarabia în cadrul Uniunii Europene, reprezintă un simplu pretext străveziu pentru inacţiune şi o trădare a patriotismului de factură regională şi de factură naţională.
Această atitudine este o dovadă de neîncredere în identitatea românească şi în destinul românesc, neîncredere care se foloseşte de idei naţionale în scopuri mărunte, în principal de ascendent politic pro-românesc sau de influenţare a spectrului politic din Republica Moldova.
Nemaivorbind de alte probleme mai adânci ce ar fi iscate de această prezumtivă formă de reîntregire, care impun analizarea unor idei ce ţin de identitate şi ethos naţional, chestiuni marginalizate flagrant de curentul globalist dominant care s-a impus la conducerea statului român. În pagina de Năzuinţe am descris ideile pentru care am iniţiat activitatea acestui blog şi am precizat convingerea că moldovenismul nu trebuie lăsat la îndemâna celor interesaţi să îl instrumenteze împotriva românismului. Pe de altă parte, românismul, astfel cum este el cultivat astăzi de statul român, se surpă şi se compromite singur, fără a mai fi necesară acţiunea corozivă a unor concepte cultural-societale concurente, aşa cum greşit este înţeles moldovenismul astăzi.
Opinia noastră, pe care o exprimăm sub formă de convingere şi, îngăduit să ne fie, viziune asupra viitorului, este că România nu va putea fi Mare decât dacă mai întâi vom avea o Moldovă Mare. Chiar dacă, printr-o minune istorică îngăduită de Dumnezeu, Basarabia s-ar alipi astăzi ori mâine României, în cadrul Uniunii Europene, îndrăznesc să afirm cu oarecare siguranţă că statutul ţării noastre nu s-ar schimba substanţial nici în plan intern şi nici în cel extern. Consider că am aduce ideea naţională la o condiţie şi mai joasă, ratând, sub motivaţia salvagrdării europenismului, o nouă şansă de afirmare a ethosului românesc potrivit firii sale autentice, care nu poate fi nicicum despărţită de ortodoxia vie, trăită, germinatoare cultural.
Din acest motiv am evitat să punctăm printr-o postare separată ziua de 24 ianuarie, în care sărbătorim aşa-zisa „Mică Unire„, dat fiind că amnezia istorică voită ne menţine trăirea momentului la un nivel de extremă superficialitate şi de un formalism şi dogmatism istoric dureros, pe care societatea se grăbeşte să-l marcheze mecanic, fără suflet, doar pentru a reconfirma, anual, aceeaşi viziune îngustă şi aceeaşi cheie de interpretare a evenimentelor istorice. În ultimii ani, un nou punctaj mediatic agresează patriotismul moldovenesc, reducându-i obiectivele şi manifestarea publică doar la ideea construirii unei autostrăzi. Acest unic deziderat reprezintă o jignire desăvârşită şi o reducere a unui univers identitar extrem de bogat şi de important pentru viitorul neamului românesc la condiţia unui blid de linte.
Moldova este încă iubită aprig, este plânsă, simţită, înţeleasă şi râvnită cu dor adânc, în specificul identitar care nu apare ca fiind reflectat sau recunoscut de cei care dau astăzi glas unionismului de factură euro-atlantică. Moldova nu este doar Basarabia, Moldova nu apare în presă, nu este în inimile celor care ocupă scena publică şi care vorbesc despre viitorul românesc. Moldova pare că nu mai există în afara unui punctaj retoric de coloratură patriotică, dar corect politică.
Dimpotrivă, Moldova Mare ne este căminul pe care l-am pierdut în primul rând din cauze duhovniceşti, deloc străine de căderea Constantinopolului. Pentru că Moldova mult a primit de la Domnul, mult i s-a cerut şi greu a fost pedepsită pentru înstrăinarea de credinţă. Cauzele politice care au condus la risipirea cheagului nostru sufletesc şi a moşiei noastre străbune sunt consecinţe ale căderilor duhovniceşti succesive, pentru care nici cei dinaintea noastră şi nici noi nu am făcut pocăinţă.
Acestea au fost profeţite cu o precizie care ruşineză orice grup, forum sau institut de studii politice prospective la care se „închină” astăzi elita românească, fascinată de reconfigurări globale şi mari resetări. Cuvintele Sfântului Mitropolit Varlaam, pe care le preluăm cu sublinierile noastre în extras de pe portalul Doxologia.ro, sunt lămuritoare:
„Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase. La vremea din urmă o hiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele. Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nicio neruşinare, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii. Vor defăima obiceiurile creştineşti dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sânge creştinesc. Mare urgie va fi atunci. Domnii pământului vor fi oameni vânduţi satanei, care nu vor mai purta grija poporului drept-credincios. Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac, lucru nemaiîntâlnit în curgerea timpului în Moldova. Biserica strămoşească va fi ruşinată de noile obiceiuri păgâneşti şi papistăşeşti, aduse cu sila de vlădicii lor cu apucături sataniceşti. Oamenii afierosiţi lui Hristos cu slujbă veşnică vor lepăda sfântul chip şi făgăduinţa înaintea lui Hristos, dedându-se la viaţa lumească de dinainte.„
Este de absolută trebuinţă oricărui suflet românesc să citească integral această profeţie, nu doar extrasul preluat mai sus. Această lectură ne arată că orice discuţie despre unire, reunificare, reîntregire, trebuie să pornească de la cauzele duhovniceşti ale risipirii noastre. Aceste cauze trebuie cunoscute şi recunoscute, aduse la lumină, judecate şi vindecate potrivit învăţăturii noastre de credinţă.
Credem că doar acest rod duhovnicesc al pocăinţei şi al reaşezării în credinţa ortodoxă poate constitui temelia pe care să se reaşeze orice discuţie despre regăsirea moldovenilor în aceeaşi patrie. Ortodoxia singură reprezintă limanul şi hrana care îi poate aduce împreună pe toţi cei aflaţi pe locurile moldoveneşti, indiferent de etnie, limbă, cultură şi convingeri politice. Ortodoxia singură este aptă să producă spaţiul de libertate şi de binecuvântare necesar regăsirii şi reconstruirii noastre colective, nu în scopul reafirmărilor politice lumeşti, ci în scopul sfinţirii şi mânturii noastre.
Însă, din perspectiva pe care am descris-o mai sus, cea potrivit căreia starea actuală de risipire a moldovenilor are cauze duhovniceşti, instrumentarea celor două date în discursul public are însemnătate secundară şi trebuie primită ca simplu efect al acestei risipiri. Dar, o bună aşezare a noastră în credinţă poate alătura aceste două date, care acum aparţin unor naraţiuni istorice concurente, sub lumina aceleiaşi candele. Prin urmare, ar putea fi rost de bucurie vie a moldovenilor şi 24 ianuarie şi 2 februarie, cu tot haloul controverselor istorice care umbresc astăzi înţelegerea noastră comună, dacă acum am plânge întru pocăinţă potrivit îndemnurilor Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei.
Astăzi, țara noastră marchează o dată istorică importantă – aniversarea a 662-a a statalității moldovenești!
La 2 februarie 1365, regele Ungariei Ludovic I a semnat un act prin care recunoaște independența Țării Moldovei, care a fost întemeiată în anul 1359.
Bogdan I, care a început lupta poporului pentru independență, a fost recunoscut Domnitor al Moldovei.
Țara noastră a trecut prin mai multe provocări, a cunoscut succese și eșecuri, dar pagina de glorie din istoria Moldovei este domnia de aproape o jumătate de secol a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, cu care ne mândrim până în prezent.
Noi suntem datori să păstrăm memoria și să respectăm istoria Moldovei, pentru ca generația actuală și cele viitoare să poată ocroti și consolida țara noastră.
Prilej de reală stupefacţie ne este publicarea de către siteul Historia.ro a unui articol rara avis în peisajul mediatic românesc, despre problema palestiniană. Surprinderea noastră se datorează faptului că, deşi indirect şi cu multe precauţii, articolul lasă să se întrevadă, îngăduie să fie intuită de cititor, suferinţa fără egal a poporului palestinian aflat sub ocupaţie evreiască. Iar acest lucru este cu atât mai demn de reţinut cunoscută fiind tendinţa flagrant părtinitoare, până la completă distorsionare, cu care presa românească tratează subiectele din această arie de interes. Preluăm extrase extinse din articolul publicat de Alexandru Danilov, după care vom adăuga câteva completări şi speculaţii personale.
HISTORIA.RO: Istoria conflictului israelo-palestinian
Având rădăcini încă din perioada otomană, conflictul israelo-palestinian continuă şi până acum să fie unul dintre cele mai greu de soluţionat din lume.
Apariţia Israelului în 1948, cu ajutorul grupurilor de lobby evreieşti din Congresul SUA, i-a transformat pe palestinieni într-o populaţie „tolerată”. Examinând harta iniţială a teritoriilor palestiniene, putem observa că de-a lungul timpului acestea au început să se restrângă ca rezultat al acţiunilor militare şi a colonizărilor organizate de statul israelian. Mii de palestinieni au ajuns să fie expulzaţi din propriile lor teritorii sau au fost siliţi să ia calea exilului în urma unei adevărate politici de epurare etnică promovată de Israel. Atacurile teroriste ale Hamasului sau ale Jihadului Islamic au intensificat operaţiunile militare israeliene în teritoriile ocupate palestiniene.
Hamasul este unul dintre principalii vinovaţi ai eşuării procesului de pace în Palestina. Liderii Hamasului au ajuns să se apere în faţa atacurilor Israelului folosind civilii palestinieni pe post de scut uman. O mare parte din statele arabe nu a recunoscut nici până acum dreptul la existenţă a statului israelian şi au continuat să promoveze o politică agresivă faţă de Israel, înarmând în secret organizaţii teroriste palestiniene.
Israelul a luat însă nişte măsuri de securitate care au provocat indignare în rândul organizaţiilor de apărare a drepturilor omului. Zidul israelian de securitate care a început să fie construit în Cisiordania, începând cu 2003, a reuşit să transforme viaţa palestinienilor într-un calvar, silindu-i să trăiască ca într-un adevărat ghetou. Cu toate că politicienii israelieni şi americani continuă să promoveze prin discursuri crearea unui stat palestinian independent, armata israeliană continuă să bombardeze teritoriile palestiniene, distrugând infrastructura civilă (centrale electrice, conducte de apă, şcoli, spitale şi alte obiective civile), lăsând în urmă mii de victime în rândul civililor palestinieni.
Sionismul şi începuturile conflictului arabo-israelian
Conturat încă din secolul al XIX-lea în rândul burgheziei evreieşti ca mişcare politică şi religioasă, sionismul a militat pentru întemeierea unui stat evreu pe teritoriul Palestinei. Conflictul israelo-palestinian a debutat, în 1920, o dată cu violenţele interetnice din interiorul Palestinei aflate sub administraţia britanică. Violenţele s-au transformat treptat într-un conflict general o dată cu războiul arabo-israelian din perioada 1947-1949, apoi antisemitismul din Europa a grăbit apariţia unui stat evreu independent în 1948.
La baza gândirii sioniste stă argumentul potrivit căruia palestinienii nu au constituit niciodată un popor. În nuvela lui Theodor Herzl, Altneuland (1902), palestinienii sunt descrişi ca fiind nişte arabi mizerabili care trăiesc în sate cernite şi arată ca nişte bandiţi. Nuvela lui Herzl va deveni unul din textele de bază ale gândirii sioniste. Barbarismul palestinienilor contrasteză, în textele sioniste, cu nobleţea evreilor europeni care îşi revendică dreptul de a stăpâni Tărâmul Făgăduinţei, având în acelaşi timp şi o misiune civilizatoare.
Existenţa unui stat evreu străvechi pe aceste pământuri nu are totuşi o dovadă arheologică solidată, bazându-se în mare parte pe menţiunile din Biblie. Ze’ev Herzog, profesor de arheologie la Universitatea din Tel Aviv, a creat o adevărată furtună mediaticăîn 1999, atunci când a afirmat că nu a găsit dovezi arheologice care să ateste că Tărâmul Făgăduinţei din Biblie a fost de fapt teritoriul unui stat evreu. O carte care a creat o mare controversă în Israel a fost cea al lui Shlomo Sand, profesor de istorie la Universitatea din Tel Aviv, intitulată When and How Was the Jewish People Invented?. În lucrarea sa, Sand afirmă faptul că evreii şi creştinii din Palestina au fost convertiţi la Islam odată cu cucerirea arabă. Astfel, autorul neagă istoria oficială a Israelului, care afirmă că evreii de astăzi sunt urmaşii comunităţii evreieşti din Palestina de acum 2000 de ani. Faptul că evreii sunt răspândiţi în foarte multe colţuri ale globului este pus de către Shlomo Sand pe seama convertirii unor populaţii de origine non-evreiască la iudaism. În accepţiunea lui Sand, a fi evreu nu ţine de o apartenenţă etnică, ci de una religioasă. Recunoaşterea pe plan internaţional cu excepţia statelor arabe, în 1949, a unui nou stat evreu, a dus la transformarea palestinienilor în „populaţie tolerată”. Aproape 700.000 de palestinieni au luat calea exilului s-au au fost expulzaţi o dată cu proclamarea Israelului.
De ce SUA sprijină Israelul în chestiunea palestiniană?
Pe plan internaţional, SUA şi-a manifestat în permanenţă sprijinul faţă de politica israeliană din Palestina, acordând ajutor financiar şi diplomatic guvernului de la Tel Aviv. În nenumărate ocazii, SUA au blocat adoptarea unei Rezoluţii a Consiliului de Securitate ONU, care să condamne acţiunile militare israeliene din Fâşia Gaza şi celelalte teritorii locuite de palestinieni. Cetăţenii americani de origine evreiască reprezintă aproximativ 1, 7%-2, 4% din populaţia SUA (între 5-8 milioane de evrei). Astfel, politicienii americani de origine evreiască au exercitat o influenţă importantă în Congresul SUA încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar grupul de lobby evreiesc a reuşit de cele mai multe ori să-şi impună viziunea atât în politica internă, cât şi în cea externă.
Mulţi evrei au început să ocupe poziţii de conducere în mişcările muncitoreşti de la începutul secolului XX, contribuind la înfiinţarea sindicatelor şi fiind un factor activ în implementarea politicilor de stânga ale Partidului Democrat, începând cu 1936. Politica New Deal din anii’30 şi mişcările pentru drepturi civile de la mijllocul anilor ’60 au beneficiat de o largă susţinere în rândul comunităţii evreieşti din SUA. În politica internaţională, o dată cu fondarea Israelului în 1948 şi recunoaşterea sa de către SUA, Orientul Mijlociu a devenit o zona de interes pentru politica externă americană. În contextul Războiului Rece dintre SUA şi URSS, Israelul a fost pilonul principal al implementării politici externe americane în regiune. După prăbuşirea URSS, Israelul a continuat să fie piesa centrală a strategiei americane din Orientul Mijlociu.
Mai mulţi analişti ai relaţiei SUA-Israel, aşa cum este Michael Barnett de la Universitate George Washington, consideră că sprijinul iniţial al SUA pentru Israel a venit mai mult din calcule strategice decât din alte raţiuni. Barnett îşi completează aprecierea afirmând că după Războiul de Şase Zile din 1967, relaţia diplomatică americano-israeliană a fost una furtunoasă. Ţinând cont că URSS beneficia de o mare influenţă în rândul statelor arabe, Israelul a fost pentru SUA unealta perfectă pentru a restabili echilibrul de putere în regiune. Statul evreu a devenit cel mai important membru al blocului anti-sovietic din regiune. Sprijinul american pentru guvernul de la Tel Aviv nu a fost doar diplomatic, ci de asemenea şi unul militar. SUA a ajutat Israelul să se înzestreze cu cele mai importante arme, permiţându-i accesul la cele mai importante cercetări din industria de apărare americană. Actualmente, armata Israelului este considerată a fi una dintre cele mai puternice armate din lume din punct de vedere al tehnologiilor militare dezvoltate.
SUA au fost interesate de menţinerea unei stabilităţi regionale în Orientul Mijlociu şi pentru a putea ţine sub control preţul mondial al petrolului. Chiar dacă SUA şi-au asumat şi rolul de mediator în conflictul israelo-palestinian, promiţând să ia în considerare cerinţele ambelor tabere, totul s-a rezumat la semnarea unor acorduri de pace fără substanţă, deoarece Israelul nu a fost silit în nici un fel să renunţe în a mai înfiinţa colonii evreieşti în teritoriile palestiniene. Acordurile de la Oslo semnate între Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei în anul 1993 au ajuns să nu mai fie respectate. În ceea ce priveşte politica discriminatorie dusă de Israel în teritoriile locuite de palestinieni, politicienii americani s-au ferit să critice deschis Tel Avivul. Aşa a procedat şi preşedintele Obama, care s-a rezumat în a critica timid înfiinţarea de noi colonii evreieşti în Cisiordania, locul unde îşi exercită autoritatea de facto guvernul laic al Autorităţii Naţionale Palestiniene.
Conform sondajelor de opinie, Israelul beneficiază de asemenea de o mare popularitate şi în rândul votanţilor americani, care încă din anii ’80 au manifestat o simpatie mult mai mare pentru evrei dacât pentru palestinieni. Acest val de simpatie din partea americanilor nu a putut fi ignorat de politicienii americani. Tendinţa s-a accentuat după atentatele teroriste din 2001, în care au fost implicaţi terorişti arabi. Americanii apreciază faptul că între SUA şi Israel există valori comune. În ceea ce priveşte grupurile de lobby evreieşti, cel mai influent din Congres este American Israel Public Affairs Committee(AIPAC).
Aşa cum apreciază cunoscuţii specialiştii în relaţii internaţionale, John Mearsheimer şi Stephen Walt, în lucrarea The Israel Lobby and American Foreign Policy, AIPAC şi aliaţii săi au ajuns să împingă SUA să acţioneze chiar contrar intereselor sale strategice, atunci când vine vorba de susţinerea Israelului.
Viaţa din “ghetoul palestinian”
O dată cu proclamarea statului evreu, palestinienii au ajuns să trăiască pe teritorii care de-a lungul anilor s-au restrâns din ce în ce mai mult din cauza înfiinţării de noi colonii evreieşti. Datorită spaţiului de locuit retrâns, asezările palestiniene au ajuns să capete treptat aspectul unor imense ghetouri. Pe 30 august 2003, de-a lungul limitelor Cisiordaniei aflate sub controlul de facto al Autorităţii Palestiene, a început să fie construit un zid de securitate israelian, ca răspuns la valul de atentate teroriste palestiniene organizate pe teritoriul Israelului, cunoscute şi sub numele de „Intifada a II-a”. În mediile palestiniene acest zid de izolare este numit „zidul apartheidului”. Zidul are în componenţă şi sisteme de alarmă electrice.
Sursa imaginii: Historia.ro
Observatorii palestinieni raportează faptul că acesta a îngrădit libertatea de mişcare a palestinienilor, mai ales pentru cei care au locuri de muncă în teritoriul israelian. Au fost semnalate de asemenea şi o serie de abuzuri săvârşite de soldaţii evrei la punctele de control din Cisiordania. Israelul dă replica celor care aduc aceste acuzaţii soldaţilor evrei, afirmând faptul că modul lor de comportare este permanent ţinut sub supraveghere de observatori, iar orice abateri de la regulile de conduită sunt sancţionate corespunzător. Marele neajuns este că aceşti observatori nu reuşesc să fie tot timpul prezenţi la toate punctele de control.
În ciuda faptului că zidul construit în Cisiordania a fost declarat ilegal de către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, prin decizia din iulie 2004, Israelul a refuzat să se conformeze deciziei, motivând că astfel se apără împotriva bandelor de jefuitori palestinieni.
O altă măsură controversată luată de Israel este şi anularea dreptului de şedere în teritoriile ocupate pentru palestinienii care deţin un paşaport străin. Palestinienii consideră că o astfel de măsură nu face altceva dacât să izoleze comunitatea palestiniană.
Israelul este acuzat de către Autoritatea Palestiniană şi pentru faptul că bombardează, în timpul acţunilor sale militare în Fâşia Gaza, infrastructura civilă (reţeaua de apă, centralele electrice) transformând viaţa cotidiană a palestinienilor într-un calvar. Sub pretextul unor greşeli săvârşite de armata israeliană(aşa-numitele pagube colaterale) au ajuns să fie bombardate şcoli şi spitale.
Ca rezultat al construirii „zidului din Cisiordania”, circulaţia mărfurilor şi a persoanelor a devenit un coşmar logistic cu mari costuri de întârziere. Zidul de securitate israelian are 75 de puncte de control permanente la care se adaugă încă 150 de puncte de control mobile. În mai mult de 400 de locuri, drumurille din Cisiordania sunt blocate de obstacole. La astfel de puncte de control, alimentele se degradează până ce sunt aduse în pieţe, bolnavii mor datorită întârzierilor cauzate de aglomeraţia de la punctul de trecere, copiii palestinieni nu mai reuşesc să ajungă în timp la şcoală, iar palestinienii ajung să-şi piardă locurile de muncă. În plus, foarte mulţi palestinieni nici nu ajung să beneficieze de permise de trecere.
După cum afirmă Banca Mondială, toate aceste restricţii la libera circulaţie a mărfurilor şi persoanelor este principala cauză a sufocării economiei palestiniene şi, în consecinţă, a nivelului de trai scăzut. Aşa cum se declara într-un raport ONU, un sfert de milion de palestinieni au ajuns să fie izolaţi atât faţă de Israel cât şi în interiorul Cisiordaniei, în propriile lor ghetouri.
Problema palestiniană din perspectiva Israelului
Statul israelian nu este însă singurul vinovat al actualei situaţii din Palestina. Agresivitatea statelor arabe şi manipularea opiniei publice palestiniene de către organizaţiile teroriste arabe au contribuit la amplificarea conflictului israelo-palestinian.
Israelul şi-a afirmat în nenumărate rânduri disponibilitatea de a negocia cu liderii palestinieni, pentru formarea unui stat palestinian independent, dar atacurile teroriste venite din teritoriile palestiniene au blocat orice demers. Relaţiile cu statele arabe din jur sunt în continuare îngheţate şi asta datorită faptului că existenţa statului Israel continuă să nu fie recunoscută la nivel internaţional de către acestea. Imediat după apariţia Israelului ca stat, o alianță militară a statelor arabe a lansat un război de anihilare împotriva sa. Din tabăra arabă, doar Egiptul şi Iordanul au fost de acord să recunoască la nivel oficial existenţa statului Israel. Coaliţia statelor arabe a fost de asemenea vinovată de declanşarea Războiului de Şase Zile (1967) şi a Războiului de Yom Kippur (1972). Unele state arabe, precum Iranul s-au implicat activ în finanţarea şi antrenarea mişcărilor teroriste ce îşi desfăşoara activitatea în Israel (Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah). Situaţia politică din teritoriile palestiniene s-a complicat şi mai mult după victoria Hamasului în alegerile legislative şi prezidenţiale din 2006. Fatah, gruparea politică palestiniană organizată de Yasser Arafat, a ajuns să fie ţinta atacurilor Hamasului pentru acaparea puterii depline în Palestina. În contextul Primăverii Arabe, Hamasul a reuşit să încheie noi înţelegeri cu guvernele arabe, extinzându-şi traficul cu arme în Fâşia Gaza. Folosindu-se de reţele de caritate, Hamasul a ajuns să transfome clădiri publice palestiniene în ţinte potenţiale pentru armata israeliană, care s-a angajat în acţiuni militare menite să distrugă infrastructura folosită de brigăzile militare ale Hamasului.
O altă chestiune importantă în reluarea negocierilor de pace israelo-palestiniene a fost desfiinţarea coloniilor evreieşti apărute în teritoriile palestiniene. Conform planului de dezangajarela care a aderat, Israelul a fost de acord să demoleze aceste colonii din Fâşia Gaza, considerate ilegale de comunitatea internaţională. Rămân în continuare coloniile evreieşti din Cisiordania, care sunt deocamdată în extindere. Israelul a decis să construiască începând cu 2014 alte 14000 de colonii evreieşti. Au fost distruse în acelaşi timp şi 500 de case palestiniene, inclusiv cele ale satului Khirbit Makhoul.
Formarea unei coaliţii de guvernare între Fatah şi Hamas, în vederea organizării unor noi alegeri, l-a determinat pe premierul israelian, Beniamin Netanyahu, să afirme că preşedintele palestinian Mahmoud Abbas este pus în faţa unei alegeri decisive:pacea cu Israelul sau pacea cu Hamasul, o organizaţie teroristă care urmăreşte distrugerea Israelul. Premierul Netanyahu a decis în cele din urmă să introducă sancţiuni economice împotriva palestinienilor şi a suspendat construcţia de case destinate palestinienilor din Zona C a Cisiordaniei.
Pentru Israel, semnarea Acordurilor de la Oslo (1993) a constituit o speranţă în ceea ce priveşte instalarea unei păci durabile între israelieni şi palestinieni. Violenţele palestiniene care au continuat şi după semnarea Acordurilor de la Oslo au reprezentat o dezamăgire pentru diplomaţia israeliană care a considerat că a făcut nenumărate concesii Autorităţii Palestiniene (Israelul a acceptat să acorde 95% din teritoriul solicitat de liderii palestinieni). Cea de a doua Intifadă (revoltă palestiniană) a fost cea care a pus capăt negocierilor israelo-palestiniene menite să găsească o soluţie paşnică. De atunci, Israelul a fost nevoit să intervină militar în teritoriile palestiniene de fiecare dată când Hamasul sau alte organizaţii teroriste au lansat atacuri asupra teritoriului său.
Contribuţia Hamasului şi al Jihadului Islamic în agravarea conflictului din Palestina
Eşecul de a pune în aplicare un plan de pace pe termen lung i-a determinat pe mulţi palestinieni să sprijine organizaţiile cu caracter terorist:Hamas şi Jihadul Islamic. Aceste organizaţii au ajuns să fie catalogate teroriste de către Israel, SUA, Canada, UE, Iordan, Egipt şi Japonia.
Rusia, Iranul şi China sunt principalele state care nu au dorit să clasifice aceste grupări drept teroriste, numindu-le mişcări de rezistenţă. Valul de atacuri sinucigaşe şi de asasinate din Israel puse la cale de Hamas şi Jihadul Islamic, începând cu mijlocul anilor ’90, este motivul principal pentru care aceste organizaţii au ajuns să fie catalogate drept teroriste. Asasinarea premierului israelian, Ițhak Rabin, de către un extremist evreu şi valurile de atentate ale Hamasului şi Jihadului Islamic au fost cele care au dus la compromiterea negocierilor de pace israelo-palestiniene.
Faptul că au fost înregistrate numeroase victime în rândul populaţiei civile palestiniene este pus de israelieni pe seama faptului că organizaţiile teroriste palestiniene se infiltrează în rândul civililor palestinieni.
Tirurile de rachete ale Hamasului asupra teritoriului israelian au ajuns să fie principalul motiv pentru care Israelul lansează frecvent operaţiuni militare în Fâşia Gaza. Represaliile organizate de armata israeliană sunt însă complet disproporţionate. Atunci când se intervine împotriva unor organizaţii teroriste, ţintele nu pot fi niciodată determinate cu precizie. Astfel, o rachetă israeliană care vizează un obiectiv folosit de Hamas loveşte în cele din urmă un bloc de locuinţe, lăsând în urmă o adevărată dramă umană.
Israelul nu a ţinut niciodată cont de faptul că acţiunile sale în teritoriile palestiniene lasă în urmă o gravă criză umanitară. O astfel de atitudine de indiferenţă a Israelul nu face altceva decât să sporească popularitatea acestor organizaţii teroriste în rândul palestinienilor, care ajung să le considere mişcări de eliberare. În schimb, Autoritatea Palestiniană nu a recunoscut niciodată legitimitatea Hamasului.
Un conflict interetnic perpetuu
Conflictul israelo-palestinian rămâne unul dintre cele mai dificile conflicte din lume. Nu s-a determinat dacă este oportună delimitarea actualului teritoriu în două state diferite. Cert este faptul că existenţa unui singur stat în Palestina nu poate fi o soluţie viabilă.
După cum declara Michael Newmann în lucrarea sa, The Case against Israel, primul pas în crearea unui stat palestinian independent este retragerea tuturor coloniştilor evrei din teritoriile palestiniene ocupate. Pentru a atinge acest deziderat este în primul rând necesar ca Israelul să se retragă pe graniţele existente dinaintea declanşării Războiului de Şase Zile din 1967. O dilemă este şi ce fel de suveranitate va avea un eventual stat palestinian asupra teritoriul său, deoarece în mod cert SUA şi Israelul nu sunt dispuse să accepte existenţa unei armate palestiniene care să apere graniţele din Fâşia Gaza şi Cisiordania. Iranul, prin influenţa pe care o are asupra Hamasului, poate instiga, după aprecierile strategilor americani şi evrei, un conflict de graniţă israelo-palestinian.
Israelul declară că este dispus să accepte existenţa unui stat palestinian independent, dar în schimb continuă să menţină sub ocupaţie întreaga Palestină istorică. Comunitatea internaţională nu face altceva decât să accepte această stare de fapt.
Motivul pentru care Israelul încearcă să împiedice existenţa unui stat independent în Cisiordania este legat şi de aprovizionarea cu apă. Dacă renunţă la Cisiordania, Israelul va pierde controlul izvoarelor montane de aici, care în prezent asigură o mare parte a necesarului de apă a statului evreu. În acest scenariu, Israelul va fi nevoit să cumpere apa de la palestinieni, o situaţie deloc fericită. Un stat palestinian sărăcit şi lipsit de legitimitate în faţa propriilor cetăţeni e puţin probabil să asigure o aprovizionare cu apă corespunzătoare pentru Israel. De fapt şi Israelul, după cum raportează Organizaţia Mondială a Sănătăţii, nu asigură la ora actuală nici măcar necesarul minim de apă pentru populaţia palestiniană, preferând să facă rezerve pentru propria populaţie.
Pentru Israel, teritoriile palestiniene continuă să fie poligonul de încercare pentru noile tehnologii militare israeliene. Atâta timp cât Israelul va fi un stat etnic, ocupaţia militară din teritoriile palestiniene se va consolida, iar politicile de epurare etnică se vor intensifica pentru a preveni apariţia unei puternice influenţe politice palestiniene.
Observaţiile noastre: Bineînţeles că această sinteză concisă este vulnerabilă la critică din multe puncte de vedere, nefiind vorba despre o expunere care să prezinte cauzalităţile istorice prin care s-a ajuns la situaţia de fapt din prezent. Mai mult chiar, despre situaţia de fapt din prezent, cititorul articolului nu rămâne cu informaţii care sunt de esenţa temei propuse, însă nu intenţionăm să completăm noi acest material cu alte informaţii, ci îndemnăm pe cei care vor deveni interesaţi să caute singuri date suplimentare, să manifeste deschidere şi curiozitate, dar mai ales simţ critic pentru acest subiect întrucât credem că importanţa acestuia pentru pregătirea venirii lui Antihrist este complet subestimată de publicul ortodox.
Sunt necesare câteva precizări de context: Motivul pentru care „conflictul” este unul dintre cele mai dificil de rezolvat din lume este disproporţia vădită de putere între cele două tabere, statul evreu controlând integral şi cu deosebită agresivitate toate pârghiile importante care ar putea influenţa într-un fel sau altul traseul acestui dosar. Am folosit ghilimelele întrucât nu putem vorbi despre un conflict propriu-zis, ci despre o ocupaţie militară a unui popor care se încăpăţânează să subziste, în ciuda eforturilor de epurare etnică, de suprimare fizică şi morală a palestinienilor.
„Conflictul” este necesar statului evreu pentru a legitima politica sa de întărire a statalităţii şi a controlului asupra unor teritorii pentru care comunitatea internaţională nu este încă dispusă să-i recunoască dreptul. Dacă conflictul s-ar stinge pe poziţiile politice din prezent, Israelul ar fi nevoit să renunţe la vaste teritorii şi la interese importante pe care le controlează de facto dar pentru care nu are justificare legală sau morală. Nu le are Încă. Orice soluţionare a conflictului, acum, s-ar traduce într-o pace foarte proastă pentru Israel.
Aşadar, partea de articol de mai sus, care aduce în discuţie Hamas şi Jihadul islamic ca factori inhibitori pentru pace este inexactă. Similar, susţinerea că „Israelul şi-a afirmat în nenumărate rânduri disponibilitatea de a negocia cu liderii palestinieni, pentru formarea unui stat palestinian independent, dar atacurile teroriste venite din teritoriile palestiniene au blocat orice demers” este o încercare străvezie de a se distanţa de elementele periculoase ale judecăţii morale. Discutarea în sine a acestor chestiuni prezintă un pericol de intrumentare cu rea credinţă de către lobby-ul evreiesc dat fiind că accepţiunea cea mai recentă a învinuirii de antisemitism include şi referiri la acţiunile statului Israel. Acestea sunt însă chestiuni de importanţă secundară.
Poporul palestinian este fără îndoială un popor martir aflat într-o situaţie unicat în istoria lumii. Istoria cunoaşte multă suferinţă individuală şi colectivă, iar istoria românilor, chiar şi cea recentă, cu atât mai mult. Cu toate acestea, consider că niciun alt popor, niciodată, privit atât în plan individual cât şi colectiv, nu a suferit atât de mult, într-atât de îndelung, într-atât de nedrept şi în văzul tuturor. Nu există nicio altă situaţie în istoria lumii care să îndeplinească aceste criterii şi de aceea, într-o speculaţie pur personală pe care vă rog să mi-o îngăduiţi, consider că greutatea morală a acestor orori va fi, pentru publicul nereligios, baza legitimităţii politice a lui Antihrist.
Pentru publicul ortodox obişnuit, neinformat despre aceste chestiuni (sau dezinformat?), o astfel de susţinere poate fi calificată drept o simplă hiperbolă dar, din păcate, nu este cazul. În niciun alt loc din lume nu putem recunoaşte mai uşor duhul antihristic care a stat la baza Fenomenului Piteşti de distrugere fizică dar mai ales spirituală. Nu există niciunde mai multă dezumanizare, nedreptate, ură, diversiune şi minciună impusă prin abuz de putere.
Ştim că Antihrist se va impune pe sine ca un conducător politic deosebit de înţelept şi care va fi mare făcător de pace. Prin acţiunile sale va căpăta suficientă legitimitate încât să pretindă şi să i se ofere conducerea politică a lumii, ca mai apoi să se impună ca lider spiritual pentru cei care îl vor primi sau pe care îi va înşela. De aceea, în dinamica jocurilor politice care ocupă spaţiul public global, nu există la acest moment nicio altă situaţie politică cu un asemenea capital moral cum este cauza palestiniană şi care va subzista, probabil, încă mult timp de acum înainte. Este, în opinia noastră, cu neputinţă ca problema palestiniană să nu aibă reverberaţii în acest plan, este cu neputinţă altfel ca Antihrist să fie primit simultan şi ca Mahdi de către musulmani, între care, palestinienii reprezintă esenţa morală a mărturisirii credinţei lor.
De aceea, consider că publicul ortodox trebuie să acorde o atenţie aparte acestui subiect deoarece instrumentarea sa este probabil să îi fie opusă în pregătirea stăpânirii lui Antihrist.
Victor Orban, premierul Ungariei, se află în vizită la Chişinău pentru a „marca trecerea la o nouă etapă de parteneriat strategic” iar această ştire este ignorată atât de presa noastră cât şi de formatorii de opinie care se pronunţă în mod obişnuit cu privire la politica Republicii Moldova. Preluăm un articol Sputnik, la care vom adăuga câteva precizări proprii, pentru contextualizare, urmând ca ulterior să actualizăm postarea noastră cu Declaraţia comună privind parteneriatul strategic încheiat între cele două ţări.
Orban este însoțit la Chișinău de un număr important de agenți economici care sunt dispuși să investească în țara noastră.
CHIȘINĂU, 12 mart – Sputnik. Prim-ministrul Ungariei, Victor Orban, se află joi într-o vizită la Chișinău. Anterior, șeful statului, Igor Dodon, a subliniat că este vorba de o vizită importantă, care va marca trecerea la o nouă etapă de parteneriat strategic între țările noastre.
În timpul vizitei premierului de la Budapesta este preconizată semnarea unui acord privind parteneriatul strategic între Republica Moldova și Ungaria.
”Un eveniment important al acestei vizite este aspectul economic și aici vreau să menționez că Dumnealui va veni cu un număr destul de mare de agenți economici care sunt gata să investească în Republica Moldova”, a declarat Igor Dodon anterior.
Mai mult, pentru suportul deschiderii noilor afaceri, Ungaria va oferi Chișinăului un credit de 100 de milioane de euro pentru agenții economici care vor să dezvolte afaceri aici, în Republica Moldova, mai precizase șeful statului.
Ultima dată Viktor Orban a fost la Chișinău în luna octombrie a anului 2010, atunci când premier al Republicii Moldova era Vlad Filat.
În contextul vizitei oficiale în Republica Moldova a premierului Ungariei, Viktor Orban, joi, 12 martie, circulația este restricționată pe mai artere din centrul Capitalei.
Nota noastră: Deşi România este preocupată momentan de alte subiecte, considerăm că nu trebuie ignorate ştirile care confirmă evoluţiile geopolitice nefavorabile intereselor noastre. Am semnalat anterior rezultatul alegerilor locale din Republica Moldova în urma cărora primăria Chişinăului a intrat în sfera de putere a socialiştilor. Mai departe, preşedintele Igor Dodon a reuşit să-şi impună un guvern format din foşti consilieri prezidenţiali, numindu-l pe Ion Chicu, un fost ministru democrat al finanţelor, în calitate de prim-ministru. Niciodată partida pro-rusă de la Chişinău nu a deţinut mai multă putere, evoluţia politicii basarabene transformând România în simplă spectatoare la jocurile politice de peste Prut.
În acest context, vizita prim-ministrului maghiar, din a cărui delegaţie fac parte ministrul de externe precum şi numeroşi afacerişti, semnalează o ofensivă maghiară în zona zero de interes geopolitic a României.
Trebuie menţionat că interesul maghiar pentru Republica Moldova este unul de tradiţie, Ungaria dovedindu-şi în mod repetat influenţa pe care o are în politica basarabeană în momente foarte sensibile pentru relaţiile româno-moldoveneşti.
Premierul României, Ludovic Orban, a discutat cu oficialii europeni, la Bruxelles, despre situația din Republica Moldova și a transmis că ceea ce s-a întâmplat acolo „reprezintă o involuție”.
Ludovic Orban a fost întrebat, marți seară, într-o declarație de presă la Bruxelles, ce mesaj a transmis oficialilor europeni cu care s-a întâlnit referitor la Republica Moldova.
„Am transmis un mesaj care este foarte bine cunoscut. După moțiunea de cenzură depusă de PSRM care a adus la căderea Guvernului Maia Sandu, iar ulterior la formarea unui guvern PSRM fără singura forță politică clar pro-europeană și care avea girul nostru și nu numai al nostru și ne conferă garanția unui parcurs european pentru Republica Moldova, tot ceea ce s-a întâmplat în Republica Moldova reprezintă o involuție care ne creează îngrijorare și din punctul nostru de vedere, nu putem să considerăm un partener serios actualul Guvern”, a declarat premierul.
De asemenea, premierul a cerut oficialilor europeni „maximă circumspecție” și „maximă exigență” în legătură cu ce se întâmplă în Republica Moldova.
„În ceea ce privește poziția pe care am exprimat-o, atât comisarului pentru Extindere cât și altor social-europeni a fost aceea de a privi cu maximă circumspecție și cu maximă exigență tot ceea ce se întâmplă în Republica Moldova și, practic, dacă nu se respectă angajamentele care au fost luate în ceea ce privește parcursul european, Uniunea Europeană, Comisia Europeană să acționeze în consecință”, a mai adăugat sursa.
Momentul nu a fost ratat de Budapesta care, la doar câteva zile distanţă, a numit doi diplomaţi la Chişinău pentru a consolida relaţiile Republicii Moldova cu Urniunea Europeană, subliniid în mesajul emis faptul că ”De la noi nu o să auziți ceva care să sune a învățătură de minte”:
Republica Moldova și Ungaria au semnat două memorandumuri, unul în sectorul cooperării diplomatice și altul în domeniul educației, în cadrul vizitei pe care ministrul ungar al afacerilor externe Peter Szijjarto o efectuează marți la Chișinău. Cu acest prilej, șeful diplomației de la Budapesta a spus că doi diplomați maghiari vor fi delegați la Chișinău pentru acordarea asistenței și expertizei pe dimensiunea integrării europene și a afirmat că Republica Moldova nu va auzi niciodată din partea Ungariei ceva care ”să sune a învățătură de minte”. Vizita lui Szijjarto la Chișinău are loc cu o zi înaintea prezentării a unui nou plan și metodologii ale Comisiei Europene privind extinderea Uniunii Europene, document ce va fi lansat public miercuri de comisarul european pentru vecinătate și extindere, Olivér Várhelyi, fostul ambasador al Ungariei la UE.
Ministrul de externe al Ungariei, Peter Szijjarto, declarat la conferința de presă comună cu omologul său de la Chișinău că Republica Moldova trebuie să-și dezvolte relațiile cu UE, lansând însă și o afirmație contondentă.
”Când vorbim despre Parteneriatul Estic, cuvântul parteneriat îl înțelegem în sensul strict al cuvântului. De aceea, de la noi niciodată nu o să auziți ceva care o să sune a învățătură de minte sau care să fie un fel de intervenție în treburile interne. Niciodată nu o să pronunțăm o părere despre problemele de politică internă, fiindcă acestea nu sunt de competența noastră. Însă avem marea plăcere să ajutăm. De aceea, ne-am înțeles că doi diplomați din Ungaria vor fi delegați în Republica Moldova ca să fie de ajutor cu experiența lor în treburile pe care le efectuează Republica Moldova în ce privește integrarea europeană”, a precizat șeful diplomației ungare, a cărei țară este criticată în interiorul UE pentru bunele relații cu Rusia.
”Intenția noastră nu este doar să dezvoltăm relațiile bilaterale, ne-ar place foarte mult ca relațiile dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană să devină și mai strânse. Uniunea Europeană are nevoie de istorii de succes și una poate deveni Parteneriatul Estic în care Republica Moldova are un rol foarte important”, a spus Peter Szijjarto.
Șeful diplomației de la Budapesta a reamintit că grupul financiar OTP din Ungaria a cumpărat o bancă în Republica Moldova, o altă companie farmaceutică deține o cotă de 10 la sută pe piața noastră, iar Banca Maghiară de Export a deschis un fond de 100 de milioane de dolari destinat oamenilor de afaceri.
Un eveniment de importanţă sistemică, dar care nu a primit atenţia cuvenită în mediul ortodox, este propunerea Comisiei UE de adoptare a Pactului Ecologic European (Green Deal). Ne informează Comisia următoarele:
Transformarea Europei în primul continent neutru din punct de vedere climatic până în 2050 este cea mai mare provocare și oportunitate a epocii noastre. Pentru a reuși să facem acest lucru, Comisia Europeană a prezentat Pactul ecologic european, cel mai ambițios pachet de măsuri care ar trebui să le permită cetățenilor și întreprinderilor din Europa să beneficieze de tranziția către o economie verde și durabilă. Măsurile sunt însoțite de o foaie de parcurs inițială a principalelor politici și variază de la reducerea ambițioasă a emisiilor și investițiile în cercetarea și inovarea de vârf până la conservarea mediului natural al Europei.
Susținut de investiții în tehnologii ecologice, soluții durabile și noi întreprinderi, Pactul ecologic poate fi o nouă strategie de creștere a economică a UE. Succesul său depinde în mare măsură de implicarea și angajamentul publicului și al tuturor părților implicate.
Mai presus de toate, Pactul ecologic european stabilește o cale de tranziție justă și echitabilă din punct de vedere social. El este conceput în așa fel încât marea transformare care ne așteaptă să nu lase în urmă pe nimeni – niciun om, nicio regiune.
Este uşor de observat că presa noastră mainstream a preluat exclusiv perspectiva optimistă în articolele de informare, de cele mai multe ori folosind chiar termenii regăsiţi în materialele de promovare publicate de Comisie.
Însă, pentru o iniţiativă de o asemenea magnitudine şi cu un impact atât de pronunţat asupra ţării noastre, Green Deal-ul european a prilejuit, totuşi, puţine analize de conţinut. Acest fapt este remarcat de editorialistul Iulian Anghel de la Ziarul Financiar care atenţionează în privinţa unor efecte negative în plan economic şi social. Acestea, deşi sunt cunoscute, sunt trecute sub tăcere.
Mai avertizează editorialistul ZF asupra faptului că cei care emit opinii nealiniate entuziasmului eurofil se găsesc în postura ingrată de a fi consideraţi refractari sau chiar antieuropeni, acuzaţie deosebit de gravă în spaţiul public românesc, lucru care sporeşte tăcerea pe acest subiect şi care inhibă orice iniţiativă de punere în dialog a avantajelor dar şi a dezavantajelor(clare!) aferente acestor deziderate.
Pe
acest blog nu avem astfel de temeri de a fi aşa etichetaţi, ne-am asumat anterior
opţiunea în favoarea RoExit-ului (ieşirea României din Uniunea Europeană), cu
menţiunea că deşi o dorim sincer, o considerăm şi cvasi-imposibilă şi extrem de
periculoasă în acest moment, dar şi că îi înţelegem pe deplin pe cei care sunt
pro-europeni convinşi.
Din
punctul nostru de vedere, proiectul de ţară care ar trebui să fie locomotiva
RoExit-ului presupune aceleaşi elemente de dezvoltare economică şi socială care
trebuie implementate pentru continuarea parcursului european, plaja reformelor cu dublă utilitate fiind
extrem de largă.
Tocmai această vocaţie reformatoare cu dublă utilitate este, în opinia noastră, motivul pentru care parcursul european al României este securizat printr-o vânătoare atât de necruţătoare a disidenţilor ideologici: integrarea şi alinierea europeană pot fi lesne folosite pentru atingerea unor obiective naţionale, după cum constatăm exemplul politicienilor maghiari (faţă de care avem şi rezerve pe care le vom relua cu altă ocazie). Credem că astfel se explică, pe de o parte, virulenţa cu care sunt atacate structurile de susţinere ale fibrei naţionale şi, pe de altă parte, exaltarea cu care sunt promovate temele progresiste, euro-atlantice.
RoExit-ul,
pentru a fi măcar superficial fezabil, are nevoie de energii şi sacrificii mult
peste ceea ce ar presupune o aliniere integrală la setul de politici publice
europene şi, din această perspectivă, considerăm că participarea României la
proiectul european (integrarea U.E.) este o manifestare a neputinţei noastre de
a ne căuta un rost propriu. Chiar ideea de a ne imagina, colectiv, un model de
înflorire naţională, a fost abandonată de multă vreme în favoarea unei stări de
apatie şi de aliniere seacă înaintea tuturor comandamentelor din exterior.
Propaganda anti-europeană întâlnită în spaţiul public românesc vânează motive de a picta UE în culorile cele mai sumbre, căutând exclusiv componenta negativă, lucru ce înfrânge tocmai ideea unui RoExit viabil. Vedem în acest lucru dovada că propaganda antieuropeană nu urmăreşte o Românie puternică şi înfloritoare ci, în primul rând, şubrezirea elementelor de sprijin actuale, sporirea vulnerabilităţilor României. Or, pentru a nu cădea în această capcană, este nevoie de discernământ şi pricepere în a fi înţelese atât avantajele cât şi dezavantajele politicilor europene. În continuare, este mare nevoie de un spaţiu public în care să-şi găsească loc şi ideile neconforme grilei acceptate politic, şi analiza critică a proiectelor europene, şi contestarea legislaţiei de sprijin.
În acest context, preluăm editorialul din Ziarul Financiar pentru că, deşi este redactat sub forma unei simple opinii, loveşte convingător în aura eurofilă în care este prezentat meta-proiectul european şi poate fi un model de însuşire a poziţiei minoritare pe teme importante, poate fi acel model care ar putea să caracterizeze intelectualitatea mijlocie activă în spaţiul public ortodox (middle-class intelectual).
Din nefericire însă, când vine vorba de UE, în spaţiul ortodox sporeşte ideea respingerii de plano a oricărei forme de asimilare a lucrurilor folositoare, cu consecinţa perpetuării stării noastre de slăbiciune şi a îndepărtării continue de posibilitatea concretă de a ne bucura de un RoExit viabil.
Dacă deschizi gura pe subiect, te poţi aştepta la un potop de imprecaţii. Încă este bine. La cum se mişcă valul, în anii următori te-ai putea trezi cu bastoane pe spinare, dacă vei pune la îndoială predicile apostolilor lumilor noi.
„Nimic nu va mai fi la fel”, răsună glas tulburător, din amvonul noii ideologii.
Epidemia de gripă plecată din China ar trebui să rupă, sub povara regretelor, coloana oricăui apostat. Să ingenuncheze definitiv voinţa oricărui incredul. Iată că, la nici două luni de când o parte a industriei Chinei şi-a închis obloanele în urma carantinei, cerul Imperiului de Mijloc, pustiu şi gol ca în vremea în care Duhul Domnului plutea peste ape, a devenit limpede, ca imediat după infricoşătoarea poruncă: Să fie lumină!
Cu voie sau din teamă, rândurile închinătorilor noii ideologii îngraşă pământul până ieri neroditor al revelaţiei climatice. De pe un site franţuzesc aflăm poveşti de jale. În Uniunea Europeană ar fi deja peste 700.000 de strămutaţi ai climei. Unde sunt ei? Printre noi, dar ochii noştri sunt prea orbi de neştiină ca să-i vadă.
Acum, desigur, problema încălzirii globale este un foarte serioasă. Până la a vedea soarele căzând pe pământ, zeci şi sute de mii de oameni mor în fiecare an în marile aglomerări urbane, din cauza bolilor asociate cu poluarea, poluare care contribuie, nemijlocit, la modificarea climei. Dar, în acest punct, nu mai este suficient să acţionezi raţional. Focul Vestei a fost reaprins, iar Vestalium Maxima ţipă infricoşător de la tribunele marilor organizaţii: ”Vreau să vă speriaţi!” Desigur, ştim din istorie puterea unei vestale. Poate ierta păcatul de moarte printr-o simplă atingere, iar pentru cel care i-ar aduce un prejudiciu exista o singură binecuvântare: moartea.
Aşa că, oricare dintre cei care au mai rămas pe aici să-şi pună întrebări se împacă cu muţenia lebedei. De ce să mă bag eu?
Comisia Europeană a propus la finalul anului trecut un megaproiect, pompos intitulat “Green Deal”, care vrea să facă din Europa, până în 2050, un spaţiu în care emisiile de carbon să nu depăşească ceea ce mediul poate absorbi în mod natural (“neutralitate climatică”). Adică ceva de felul Edenului, grădina feerică, în care Adam se plimba fără amintiri şi fără dorinţe, înainte de a muşca din mărul promisiunii şi al morţii.
Comisia a mers mai departe în această săptămână şi a pus proiectul în dezbatere publică. Proiectul va deveni lege şi toate ţările sunt obligate să-l urmeze.
Ca întotdeauna, mai întâi sunt prezentate lucrurile bune. Cu toţii ne dorim o planetă fără poluare. Tehnologiile viitoare ne vor ajuta. Suntem bogaţi, avem, prin urmare, bani pentru un astfel de efort. Putem renunţa la cărbune ca materie primă pentru energie. Mai încolo poate şi la gaz (probabil acesta va fi admis ca element de tranziţie, nu se ştie pentru câţi ani), la energie nucleară, cine ştie.
Costuri? Modeste. Între 2021 şi 2027 va fi creat un fond de 100 mld. euro. 7,5 mld. euro (“fond al tranziţiei juste”) sunt granturi pentru ţările în dificultate. România primeşte, din aceşti bani, 750 mil. euro ca să închidă minele din Valea Jiului şi capacităţile de la Rovinari şi Turceni. Vor mai avea de suferit unii prin Galaţi, Dolj, Parhova, Mureş – vrei 28.000 de locuri de muncă. Un mizilic. Nu face să gura când ţi se cere să-ţi inchizi 24% din capacitatea de producţie a energiei.Poate de la 90% încolo…
Restul banilor, până la 100 mld. euro, sunt imprumuturi ce vor fi acordate preferenţial statelor şi companiilor private.
Nimeni nu spune însă că proiectul costă între 260 mld. euro anual şi 400 mld. euro anual, până în 2030 – estimare a serviciilor de specialitate ale Parlamentului European. Adică spre 4.000 de miliarde de euro, în zece ani. Cum România înseamnă doar ceva peste 1% din PIB-ul Uniunii, rezultă că ea trebuie să găsească vreo 40 de miliarde de euro, în zece ani, pentru a se conforma. Mai mult decât soldul pozitiv al fondurilor structurale primite de România – 37 mld. euro, de la aderare până azi.
Şi mai puţin se vorbeşte în România, deşi informaţia este publică: un sfert din fondurile stucturale acordate de UE trebuie redirecţionate către “proiecte verzi”. În plus, pentru a avea acces la granturile de 750 mil. euro, România trebuie să pună, din banii ei, cel puţin 1,5 euro (probabil şi aceştia din fondurile structurale) pentru fiecare euro primit prin mecanismult tranziţiei juste.
Acum în România de la analişti cu ştaif din Big Four, până la ziarişti leneşi, toată lumea şterge aburul din fereastră şi-şi dă cu părerea despre câte grade sunt afară, dar nimeni nu deschide uşa să păşească în zăpadă. Vai, România trebuie să fie pregătită să absoarbă pleaşca de 750 de milioane de euro de la UE: să facă programe, proiecte, să susţină iniţiativa privată, să facă reconversie profesională! Dar unde am mai auzit eu muzica asta de film?
Păi am auzit-o chiar în Valea Jiului, unde minele de cărbune vor fi închise definitiv. Am auzit-o de fiecare dată când se închidea câte un fost colos comunist.
Vă mai aduceţi aminte de ultima mineriadă, cea din 1999? Credeţi că putea fi posibilă fără “reforma” lui Ciorbea? Eu nu cred. Am fost în Vale şi înainte, şi după “reforma” guvernelor CDR. Atât i-a reconvertit profesional reforma lui Ciorbea pe minerii scoşi din minele Dâlja, încât toţi au devenit culegători de fructe de pădure cu diplomă, care iarna se încălzeau cu energie furată şi făceau cozi la cantinele sociale, care, pentru majoritate celor din Uricani sau Petrila, era singura soluţie pentru o masă caldă.
Acum, din nou: “reconversie profesională”, “iniţiativă privată” “proiecte inteligente” – toată maculatura gândirii leneşe îşi revarsă puhoaiele de nimicuri peste bruma de bun-simţ care a mai rămas pe aici.
Cine-mi poate spune câţi oameni şi-au schimbat profesia în urma cursurilor de “reconversie profesională”, susţinute cu banii POSDRU (2007 -2014) – 4,2 miliarde de euro? Câţi şomeri au fost angajaţi? Ştie cineva?
Ştie cineva de unde va scoate România (statul şi mediul privat) în următorii zece ani 30 – 40 mld. Euro, pe care să-i investească în proiecte verzi? Când statul are nevoie, an de an, de 8 – 10 miliarde de euro, din împrumuturi, pentru a se menţine pe linia de plutire?
Nu este de dorit ca roata lumii să fie întoarsă. Este bine că problema protejării mediului a ajuns în centrul dezbaterii. Dar oamenii nu trebuie să ştie ce-i aşteaptă?
Preşedintele Klaus Iohannis a participat la astfel de discuţii, dar întors în ţară, nu zice nici pis. De parcă nu ar şti că cei care plătesc factura la final vor fi tot cetăţenii.
Puţin au rămas cei care ridică problema şi pun întrebări. Fostul preşedinte Traian Băsescu vorbeşte în pustiu: Green Deal este un dezastru, vom cultiva mori de vânt pe câmpurile de grâu de astăzi.
Adrian Volintiru, directorul general al Romgaz admite: Greean Deal ne va reduce profitul. Păi îl va reduce. Dar Comisia Europeană, în trufia ei, crede că a găsit antitodul: va pune taxe vamale mari pentru produsele din afara UE care sunt realizate cu materii prime poluante. De parcă ceilalţi nu pot pune şi ei taxe.
României i se întinde un măr otrăvit şi nimeni nu reacţionează. Ajunşi în acest punct şi temători de a nu fi arătaţi cu degetul şi cârtiţi ca făuritori de dezastru, oameni cu influenţă în dezbateri au ales să înghită în sec şi să tacă.
Grecia a fost avertizată de Iran, spunând că va riposta dacă
Statele Unite vor ataca Republica Islamică folosind bazele sale militare aflate
pe pământ grecesc. Este pentru prima dată când Iranul a avertizat că va lansa
atacuri împotriva unui membru al Uniunii Europene în legătură cu creșterea
recentă a tensiunilor dintre Teheran și Washington.
Oficialii iranieni au emis avertismentul împotriva Greciei ca răspuns la comentariile primului ministru grec Kyriakos Mitsotakis din timpul vizitei sale recente la Casa Albă, care a coincis cu asasinarea generalului iranian Qasem Soleimani de către SUA. Vorbind despre uciderea lui Soleimani, Mitsotakis a spus că „noi (grecii) suntem aliați cu SUA, așa că stăm alături de aliații noștri în momente dificile”. Și apoi a continuat: „Am înțeles că această decizie specială a fost luată luând în considerare care este interesul național al SUA, iar noi suntem de acord cu această decizie”.
Răspunsul Iranului la comentariile premierului grec a venit
într-o scrisoare care a fost trimisă de ambasada Iranului la Atena unui portal
online important al Greciei, Kathimerini. Scrisoarea menţionează că Grecia și
Iranul se bucură de „relații prietenoase,
tradiționale și istorice”. Având în vedere „absența vreunei diferențe sau tensiuni între [cele două țări] din
ultimele secole”, se menţionează în scrisoare, „credem că [dl. Declarația lui Mitsotakis] nu poate fi poziția oficială
a guvernului grec ”. Totodată, statul grec este avertizat că „Republica Islamică Iran a precizat foarte
clar că, în cazul unui război început de SUA împotriva țării, concesionarea
bazelor [militare] de către orice țară către invadatorul american va fi
considerată o acţiune ostilă iar Iranul își rezervă dreptul de a răspunde
într-un mod clar și decisiv ”.
Weekendul trecut, ministrul Afacerilor Externe al Greciei,
Nikos Dendias, a dezvăluit că guvernul iranian a remis o declarație biroului
său, protestând împotriva comentariilor lui Mitsotakis, dar a adăugat că nu a
avut nicio șansă să o citească. El a mai spus că omologul său iranian, Mohammad
Javad Zarif, a cerut să vorbească cu el despre poziția Greciei în disputa
SUA-Iran.
Nota Theodosie.ro: Situaţia din Orientul Mijlociu rămâne în continuare critică. Deşi oficial între Iran şi SUA nu este declarată stare de război, este cert că există o stare de beligeranţă în plină desfăşurare. Un articol scris de profesorul Valentin Naumescu descrie tocmai această situaţie de fapt a războiului pe timp de pace.
Ştirea pe care o relatăm astăzi este relevantă pentru
România prin prisma activităţii militare de la bazele americane de la Deveselu
şi Constanţa – Mihail Kogălniceanu, ambele aflate în raza de acţiune a
rachetelor iraniene, iar poziţionarea
diplomatică a României faţă de situaţia din Orientul Mijlociu este identică
celei exprimate de Grecia.
Unul dintre cele mai grave incidente militare posibile a avut loc astăzi când, pe fondul evacuării ambasadei americane din Bagdad, Irak, ca urmare a unor proteste violente, SUA a efectuat un atac cu rachete împotriva conducătorului Brigăzilor Quds, generalul Qassem Soleimani, pe care l-au ucis.
Deși acest general iranian este puțin cunoscut în rândul celor care nu urmăresc politica externă, în fapt, generalul Qassem Soleimani a fost cel mai important conducător militar iranian și principalul artizan al politicii iraniene în Orientul Mijlociu. În planul prestigiului personal, generalul era, fără îndoială, un personaj de talia simbolică a ayatollahului Ali Khamenei, fiind mult mai iubit de iranienii de rând decât orice alt politician sau cleric local. Există un adevărat cult personal de care generalul se bucura în întregul Orient Mijlociu, de o amploare şi o autenticitate care i-ar fi făcut invidioşi pe dictatorii comunişti din alte vremuri.
Modalitatea brutală pe care au ales-o americanii pentru asasinarea generalului Soleimani, precum şi modul sfidător în care secretarul de stat Mike Pompeo a ales să o anunţe pe Twitter, împreună cu asumarea explicită a atentatului de către Pentagon şi de către preşedintele Donald Trump, lasă să se întrevadă strategia americană bazată pe o lovitură de şoc prin care să fie paralizată întreaga societate iraniană, pusă în imposibilitate imediată de a răspunde, proporţional, unui astfel de atac. Iranienii nu au, concret vorbind, cum să răzbune acest asasinat în scara de măsură corespondentă importanţei asasinării generalului Soleimani.
Este, din punctul nostru de vedere, cel mai clar casus belli intervenit în ultimii 30 de ani pe scena internaţională şi presupunem că americanii vor accentua presiunile politice, economice şi militare asupra Iranului pentru a obţine o demoralizare de lungă durată, subliniind prin sfidare şi acţiuni de forţă neputinţa statului iranian de a da conţinut ameninţărilor de retaliere, americanii şi aliaţii acestora obţinând astfel echivalentul unei înfrângeri strategice a naţiunii iraniene în Orientul Mijlociu. Nu este exclus să urmeze acţiuni de răzbunare din partea unor miliţii irakiene pro-iraniene, care să încerce să salveze onoarea iraniană, în mod tranzitoriu, dar este clar că Iranul, de unul singur, nu poate răspunde acestui atac şi acestei umilinţe.
Preluăm în continuare un articol din Q Magazine cu informaţii de fond sugestive:
Pentagonul a anunțat că generalul Qassem Soleimani a fost ucis ieri, la aeroportul din Bagdad, de trupele americane. Conducea Quds Force (Gărzile Revoluționare Iraniene) și era considerat cea mai glorioasă figură a Iranului. Analiștii de politică americani îl vedeau drept artizanul rezistenței antiamericane oriunde în Orientul Mijlociu. Generalul Joseph Votel, fost comandant al Centrului de Comandă american care supervizează operațiunile militare americane în Orientul Mijlociu, explică rolul lui Soleimani în 2018:
Oriunde vezi activitate iraniană, îl vezi pe Qassem Soleimani, fie că e în Siria, fie că e în Irak sau în Yemen. El este acolo alături de Quds Force, pe care eu o consider amenințarea principală.
Când un avion de luptă rusesc Sukhoi Su 24M s-a prăbușit în 2015, în teritoriile siriene controlate de kurzi, un pilot și-a pierdut viața și unul s-a catapultat. Operațiunea de salvare a pilotului rămas în viață a fost coordonată neoficial de generalul Soleimani. La câteva zile, surse din intelligence informau că acesta a fost primit la Kremlin de Vladimir Putin într-o întâlnire privată. Qassem Soleimani era unul dintre puținii oameni care, dacă ar fi vrut să răstoarne regimul politic de la Teheran, avea puterea de-a o face. I s-au dedicat balade, era un erou al țării sale și un dușman declarat al Israelului. De aceea astăzi nu mai e în viață!
Promisiuni de răzbunare, avertizări și îndemnuri la calm
Această moarte nu va rămâne fără urmări! Iar semnele deja au apărut. Ayatollahul Ali Khamenei, s-a angajat vineri să „răzbune” moartea influentului general iranian Qassem Soleimani şi a decretat trei zile de doliu naţional în ţara sa. „Martiriul este recompensa pentru munca sa continuă în toţi aceşti ani (…). Cu voia lui Dumnezeu, opera şi drumul lui nu se vor opri aici şi o răzbunare implacabilă îi aşteaptă pe criminalii care şi-au murdărit mâinile cu sângele lui şi cu cel al altor martiri”, a subliniat ayatollahul Khamenei pe contul său de Twitter în limba farsi. Preşedintele iranian Hassan Rouhani a declarat că Iranul şi „naţiunile libere din regiune” se vor răzbuna pe SUA după uciderea influentului general Soleimani.
„Nu există nicio îndoială cu privire la faptul că marea naţiune a Iranului şi alte naţiuni libere îşi vor lua revanşa asupra Americii criminale pentru acest asasinat oribil”, a declarat Rouhani, potrivit unui comunicat publicat pe site-ul guvernului iranian.
La rândul său, ministrul de externe iranian Mohammad Javad Zarif a avertizat vineri pe contul său de Twitter că uciderea puternicului general iranian Soleimani în raidul american de la Bagdad, la ordinul preşedintelui SUA, Donald Trump, este „o escaladare extrem de periculoasă şi imprudentă”.
Iranul a convocat vineri un responsabil al ambasadei Elveţiei, care reprezintă interesele americane la Teheran în absenţa relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, după moartea influentului general iranian Qassem Soleimani într-un raid american în Irak.
Diplomatului i s-a comunicat că „asasinarea generalului Soleimani” constituie „o dovadă flagrantă a terorismului statului american şi că regimul american este pe deplin responsabil de consecinţele acestuia”, a notat pe Twitter purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe iranian, Abbas Moussavi.
