Stadiile schismei de la 1054

Ruptura de la 1054 este puțin cunoscută cu privire la factorii declanșatori și la implicațiile ei. O descriere care aduce lumină în această privință este cea realizată de Anastasios Philippides, din care am tradus partea relevantă. După o prezentare succintă a faptelor delegaților papali la Constantinopol, urmează o schițare a situației politice din acea vreme. Răsăritul, adică Imperiul Bizantin, era în floare, cu majoritatea adversarilor îngenuncheați la acel moment, pe când Occidentul era fărâmițat de invadatorii  vikingi și maghiari. Apusul era într-o stare de supraviețuire fizică și decadență culturală și bisericească. Simonia și imoralitatea erau plăgi grele. Roma era la începutul unei reforme prin care începea să se desprindă de puterea seculară și chiar să o subjuge. Acesta este momentul unor transformări lente, care au dus la depărtarea tot mai accentuată și, până la urmă, ireversibilă de trecutul ei.

Schisma a fost, de fapt, graduală. În orice caz, influențați de propaganda papală de multe secole, istoricii se referă adesea la „schismele” din secolele al V-lea, al VII-lea și în special al IX-lea (de sub Fotie), care nu au avut niciodată loc. În zilele noastre, datorită cercetărilor extinse ale lui Francis Dvornik și Pr. Ioannis Romanidis, adevărul este restabilit treptat. Așa că stadiile care au condus la schisma din 1054 nu sunt nici atitudinea iconoclastă din Constantinopol din sec. al VIII-lea, nici vreo excomunicare mitică a lui Fotie din sec. al IX-lea. Toate acestea, ca și disputele anterioare, au fost rezolvate de-a lungul timpului și validate formal în Sinoade cu participarea Patriarhiilor Răsăritene și a Papei.

Stadiile reale care au condus la 1054 au fost următoarele patru:

Prima etapă a avut loc în 794, când francii, sub Charlemagne (Carol cel Mare), au convocat un Sinod la Frankfurt, care a respins Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787. Astfel, Biserica francă s-a deosebit de restul Bisericii. Apoi, în 809, francii au ratificat Filioque la Sinodul de la Aachen, introducând astfel în Crez o diferență doctrinală față de restul Bisericii unite. Această mișcare a fost respinsă, bineînțeles, categoric de Papa Leon III. Această respingere a fost repetată la ceea ce este considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic din 879. Biserica celor cinci Patriarhii a rămas unită în secolul al IX-lea, dar Biserica francilor, care ocupa o mare parte din Europa Occidentală, a fost făcută țăndări.

A doua etapă a avut loc în 962, când regele saxon Otto I a venit cu armata sa la Roma și, după ce a intervenit în disputa locală, l-a forțat pe Papa Ioan al XII-lea să-l încoroneze împărat. Pentru a-și asigura loialitatea fiecărui Papă, Otto a dat lege ca toți viitorii Papi să jure credință față de el înainte de a fi întronizați. Papa Ioan XII nu a acceptat această cerință și Otto a convocat o întâlnire a episcopilor italieni, pe care i-a „convins” să-l detroneze pe Ioan și să aleagă pe candidatul lui, în 963. În acest fel, Papa a fost transformat într-un instrument al Imperiului German. Pentru următoarea sută de ani, 21 din 25 de Papi au fost aleși de regele german. Reacția romanilor în acest secol, de la Otto până în 1054, a fost reacția obișnuită a tuturor oamenilor de sub ocupație: unii au devenit colaboratori ai germanilor și unii au fost în rezistență. De vreme ce ocupația nu s-a încheiat niciodată, istoria a fost scrisă de învingători și acești ani au rămas în amintire ca o perioadă de declin pentru tronul papal și Papa Ioan XII îndeosebi este considerat de cei mai mulți drept cel mai „imoral” Papă din istorie.

A treia etapă logică a fost expulzarea finală a romanilor de pe tronul papal și înlocuirea lor cu germani. Din cauza rezistenței romanilor, a fost nevoie de câțiva ani pentru a realiza această etapă. În 996, Împăratul german Otto III a desemnat primul papă german, tânărul său verișor Bruno, care a fost numit Grigorie V. Nou Papă nu a fost recunoscut de Constantinopol, fie deoarece a adăugat Filioque în Crez, fie pentru că nu a vrut să trimită Scrisoare de recomandare acolo. A fost curând expulzat de romani, care au ales în locul lui un roman, pe Ioan cel Binevoitor[1]. A trimis o Scrisoare la Constantinopol și a fost recunoscut de el. Otto s-a înfuriat și s-a dus la Roma și l-a repus pe Grigorie V și l-a arestat pe Ioan și l-a dezmembrat[2]. Când a murit Grigorie, Otto l-a desemnat pe primul Papă francez, Gerbert d’Aurillac, numit Silvestru II, care nu a fost înregistrat nici el în dipticele de la Constantinopol.

Ultimul Papă ortodox a demisionat (din motive necunoscute) în 1009. Acesta este ultimul an, până astăzi, în care numele Papei a fost trecut în dipticele de la Constantinopol. S-a speculat că de atunci Papii germani au înlocuit definitiv pe cei romani. Pare că acest punct de vedere nu este corect deoarece în următoarele patru decenii au existat Papi romani. În orice caz, după cum a remarcat Pr. Ioannis Romanidis, toți veneau din familii germane și, de aceea, au introdus oficial Filioque în Biserica Romei din 1014. Mai târziu, Biserica papală, de acum deținută de germani, a recunoscut ca „sfânt” pe Regele Henric II (1002-1024), care a realizat expulzarea definitivă a romanilor ortodocși de pe tronul papal și introducerea Filioque. După un efort de două sute de ani, adaosul Filioque în Biserica Romei a reprezentat triumful politicii germane acolo.

A patra etapă au fost evenimentele din 1046-1049 din Roma. Datorită conflictului germanofil și rezistenței, în 1046 au fost trei Papi concomitenți. Regele german Henric III a coborât la Roma și i-a scos pe toți trei și l-a desemnat pe propriul său ales, dar a murit în mai puțin de un an. Henric a desemnat pe un al doilea, dar a trăit doar 23 de zile. Există bănuiala că ambii au fost victime ale rezistenței romane împotriva germanilor. Cel de-al treilea desemnat de Henric a fost vărul său, Leo IX, care a fost mai norocos și, în acele zile, delegația culminantă a fost trimisă cu Humbert la Constantinopol în 1054.

Evenimentele din 1054 au provocat direct desfășurările militare din Sudul Italiei, când balanța puterii a fost răsturnată între Statul Papal, bizantini și normanzi din cauza avansării celor din urmă. Conflictul, în orice caz, începuse în 1050, când Papa a desemnat pe Cardinalul Humbert ca Arhiepiscop de Sicilia, membru al ambasadei ulterioare fatidice din 1054, deși Sicilia aparținea de Patriarhia de Constantinopol și nu fusese cucerită (încă) de normanzi. Ca răzbunare, Patriarhul de Constantinopol, Mihail Cerularie, a luat măsuri împotriva bisericilor latine din Constantinopol și l-a determinat pe Arhiepiscopul Leon de Ohrida să facă un raport scris cu erorile latine în 1053. Cele mai noi cercetări, în orice caz, nu admit că Patriarhul ar fi închis bisericile latine din Oraș, după cum se credea până de curând. Când Humbert era în Constantinopol în 1054, a restructurat unele obiceiuri în anumite biserici de acolo, așa că evident bisericile latine din Constantinopol trebuie să fi rămas deschise.

De-a lungul anului 1053, au fost evoluții militare rapide în Italia. La început, Papa Leon nu a avut nici o problemă față de cuceririle normande în desfășurare, de vreme ce aparțineau de Biserica Latină. Dar, când au început să se apropie de Roma, a căutat alarmat o alianță cu Constantinopolul, care avea și el un interes în înăbușirea normanzilor. Înainte ca cele două armate aliate să se întâlnească, normanzii au biruit pe bizantini în februarie 1053 și au capturat pe Papă în iunie 1053. În timpul captivității, Papa a primit Scrisoarea lui Leon al Ohridei și l-a îndrumat pe Cardinalul Humbert să redacteze un răspuns către Patriarh. În acesta, folosind argumente din Pseudo-Donația lui Constantin, apăra primatul papal. Emisarii au dus scrisoarea cu ei la Constantinopol în 1054.

Echilibrul diplomatic fragil al vremii s-a reflectat în următoarele două scrisori primite de Papă în captivitate, una de la Împăratul Constantin Monomahul și cealaltă chiar de la Patriarh. Prima era într-un stil prietenos, în favoarea unei alianțe politice mai strânse, în timp ce a doua, de la Cerularie, era adresată cu respect față de Papă și se ruga pentru unitatea celor două Biserici, fără să se refere la conflict. În orice caz, Papa a ignorat stilul de ansamblu și a reacționat la titlul de „Patriarh Ecumenic”, cu care a semnat Cerularie. Așa că a decis să trimită delegația papală condusă de Humbert la Constantinopol în 1054. (Ar trebui remarcat că între timp Papa i-a recunoscut pe normanzi și s-a aliat cu ei. În 1059, conducătorul lor, Robert Guiscard, și-a luat titlul de duce împreună cu puterea în Apulia și Calabria și cu dreptul de a se extinde spre principatul Siciliei, dacă putea să-l cucerească. Din partea lor, normanzii i-au dat Papei bisericile bizantine care erau pe teritoriul lor.)

Ce s-a întâmplat exact în vara lui 1054?

Când cei trei legați papali au ajuns în Constantinopol, l-au tratat pe Patriarh într-un mod disprețuitor, refuzând să-i arate cinstirea stabilită sau chiar o înclinare normală a capului spre dreapta pentru a-i arăta respect. Când a fost citită scrisoarea Papei Leon, l-a criticat pe Patriarh pentru titlul de „Ecumenic” și a continuat cu o polemică pe alte chestiuni. Patriarhul a fost dezamăgit atât de mult, încât a refuzat să creadă că venea de la biroul papal. A examinat cu atenție sigiliile și a decis că documentul este un fals. (Aceasta s-a datorat probabil schimbării recente a ștampilelor adoptată de Papă). Apoi Humbert a prezentat un răspuns către Leon al Ohridei, care fusese redactat de latini. Bizantinii au răspuns cu un text de Nichita Stithatul împotriva folosirii pâinii nedospite, celibatului clerului și alte lucruri. Humbert a reacționat violent și abuziv. Nichita Stithatul, în orice caz, a fost forțat să rămână tăcut la ordinul Împăratului, care voia să mențină alianța cu Papa împotriva normanzilor. Humbert, încurajat, a trecut la un nou atac prin criticarea bizantinilor că nu acceptă Filioque. Cerularie a refuzat categoric să discute asta la vremea aceea, insistând că o astfel de discuție ar trebui să aibă loc cu ceilalți Patriarhi din Răsărit. Apoi Humbert a decis să treacă la anatematizare.

Documentul anatematizării produce surpriză astăzi, pentru că este plin de imprecizii. Singura concluzie logică este că latinii erau într-o lipsă disperată de argumente pentru a-și susține singurul lucru care-i interesa, care era primatul autoritar al Papei. Vom înșirui aici unele dintre acuzațiile pe care le conținea, împreună cu un comentariu (în paranteze) de la un istoric neortodox modern, Steven Runciman.

Potrivit lui Runciman, documentul depus de trimișii papali pe Sfântul Altar din Sfânta Sofia pe 16 iulie 1054 acuza, printre alte lucruri, pe oricine susținea pe Cerularie ca fiind vinovat de simonie („viciul major al Bisericii Occidentale la vremea aceea, după cum Humbert știa mai bine ca oricine”), de încurajare la castrare („o practică care se aplica și la Roma”), de insistența pe re-botezarea latinilor („ceea ce nu era adevărat la vremea aceea”), de îngăduirea preoților să se căsătorească („ceea ce era greșit: un om căsătorit putea deveni preot, dar unul deja hirotonit nu se putea căsători”), de botezarea femeilor gravide, chiar dacă erau pe moarte („o practică bună a Bisericii străvechi”), de refuzarea împărtășirii oamenilor bărbieriți („ceea ce nu era adevărat, în ciuda faptului că grecii nu erau de acord cu preoții bărbieriți”) și, în final, de omiterea unei clauze în Crez („care era tocmai opusul adevărului”).

Emiterea acestui document a provocat o revoltă în rândul oamenilor din Constantinopol, care a dus la un Sinod ce a condamnat pe autorii ei.

După furia din prima instanță, Constantinopolul se pare că nu a dat mare greutate acțiunilor tronului papal slăbit atunci. Într-un climat de superioritate politică și culturală deținut de bizantini în secolul al XI-lea, acțiunile Apusului au fost privite probabil cu dispreț și sfidare. Comportamentul grosolan al trimișilor papali doar a confirmat percepția bizantină.

În afară de Cerularie, alți oameni ai Bisericii din timpul acela au fost prudenți. De exemplu, Patriarhul Petru al Antiohiei și Arhiepiscopul Leon al Ohridei au avut un ton destul de condescendent în scrierile lor. Ei credeau că latinii s-au distanțat de adevărata cale din ignoranță și că, dacă erau corectați de oamenii mai învățați și mai înțelepți dintre frații lor din Răsărit, s-ar putea întoarce la calea dreaptă. Petru al Antiohiei a scris o Scrisoare către Cerularie: „Pentru că sunt frații noștri, chiar dacă, din cauza unei lipse de educație, s-au abătut adesea de la calea cea dreaptă”. De asemenea, cu referire la Biserica papistașă, el vorbește de „romani” pentru a-i distinge de „vandali”, deși se teme că romanii au fost influențați de vandali.

Este remarcabil că la început bizantinii nu au susținut că Biserica Apuseană a căzut pe de-a-ntregul în eroare. În corespondența sa, Cerularie insista de obicei că Papa nu era de vină pentru greșelile Apusului sau pentru gâlceava cu Humbert. Făcea o diferență între Papă, cu care căuta să colaboreze, și „franci” (aceia pe care îi numim normanzi). În plus, Sinodul din Constantinopol din 20 iulie 1054 nu l-a condamnat pe Papă sau Apusul în general, ci a pus toată răspunderea asupra lui Humbert și celorlalți trimiși care aduseseră documente falsificate. Petru al Antiohiei insista că, dacă unii occidentali încălcau canoanele, o făceau fără știința Papei.

Este evident că Biserica Ortodoxă făcea un efort să mențină canale deschise de comunicare cu Apusul, sperând că trimișii papali au acționat arbitrar, fără aprobarea Papei, sau că unii dintre viitorii Papi vor înfrânge vederile separatiste ale predecesorilor lui. De aceea prima mențiune cunoscută la schisma dintre Cerularie și Humbert datează mult mai târziu, la începutul secolului al XII-lea.

Mai mult, după cum a fost indicat corect de către istorici moderni, în general protagoniștii acestei perioade din Bizanț nu vedeau Apusul ca ceva monolitic și, de aceea, nu simțeau că trăiau într-o lume foarte distinctă Răsărit-Apus. În schimb, ciocnirea Roma-Constantinopol a arătat diferite grupuri cu interese diferite. În Italia, să zicem, era Papa, Împăratul german, normanzii, lombarzii și italienii nativi, care se considerau cetățeni ai Imperiului Roman de Constantinopol. Multe din elementele din relațiile ulterioare dintre Bizanț și apuseni nu erau încă vizibile. Percepția Apusului ca o amenințare unitară, antipatia populară față de „latini”, toate acestea se vor ivi mai târziu. Se poate spune chiar că schisma însăși a dus treptat la construirea unui Apus monolitic în ochii bizantinilor și subtilitățile minore s-au înclinat în fața priorității de a face o demarcație între ortodocși și eretici.

Cercetarea completă a surselor în perioada secolului al XII-lea a condus pe mulți istorici la concluzia că nu a fost o schismă definitivă în 1054. Acest punct de vedere este susținut de două curente de gândire.

Primul pretinde că chiar înainte de 1054 a fost o creștere notabilă a distanțării celor două Biserici și că în 1054 nu s-a petrecut nimic decât o pecetluire formală a separării care exista deja între lumile vorbitoare de greacă și latină. Aceste două popoare s-au înstrăinat treptat cu trecerea secolelor și schisma a fost doar culminarea rupturii.

Al doilea curent susține că schisma nu a avut loc în 1054 pentru motive tocmai opuse: în ciuda diferențelor culturale și teologice și a evenimentelor din 1054, ambele părți au continuat contactele fără să arate că s-a produs ceva definitiv. Mai degrabă, de vreme ce acest fapt era obișnuit din conflictele trecute, ei credeau că în timp vor putea să recupereze decalajul tranzitoriu. Probabil că acesta este motivul pentru care istoricii timpului respectiv nu au considerat că merită să menționeze evenimentele din 1054. Potrivit acestui punct de vedere, evenimentul „definitiv” a venit la a patra Cruciadă și căderea Constantinopolului în fața occidentalilor. Prăduirea care a urmat după ocuparea țării, ocupația francă, „a radicalizat” populația „de la cei mai învățați teologi din Constantinopol până la ultimii fermieri din Peloponez”, după cum a remarcat profesorul universitar de la Princeton Tia Kolbaba. Apoi, ulterior, evenimentele din 1054 au dobândit o altă însemnătate.

Runciman scrie la fel că, după cucerirea Constantinopolului de către cruciați în 1204, „Papa a rămas prins între plăcerea față de rezultatul total și antipatia față de metode și, astfel, a pierdut singura oportunitate să recâștige bunăvoința din partea Răsăritului. Într-un moment critic, a arătat că este lipsit de compasiune și înțelegere și nu a fost iertat niciodată pentru asta”.

În opinia noastră, adevărul este undeva la mijloc între cele două curente istoriografice. Este un fapt recunoscut că evoluțiile istorice diferite ale Răsăritului și Apusului și diferențele culturale au distanțat cele două popoare. În orice caz, de la sine, nu este suficient pentru a crea o schismă. Celelalte trei Patriarhii din Răsărit (Alexandria, Antiohia și Ierusalimul) au avut și ele o evoluție istorică diferită. De secole au fost diferențe imense la nivel cultural între Constantinopol și slavi. Oricum, nu a fost niciodată nici o schismă între ei.

Este adevărat și că în unele părți ale Imperiului Bizantin nu erau semnele unei rupturi ireversibile în primii ani după 1054. În 1073, de exemplu, diplomații bizantini l-au abordat pe Papă pentru o alianță împotriva selgiucizilor. Răspunsul a fost pozitiv, deși în final Constantinopolul și-a asigurat ajutorul normanzilor și nu a răspuns. În 1089, când Alexios I era interesat în dizolvarea alianței dintre Papă și normanzi, i-a primit pe delegații Papei Urban II și a consultat Sinodul din Constantinopol asupra stării de schismă dintre Biserici. Nu a fost găsită nici o documentație oficială pentru schismă în arhivele Patriarhiei și Patriarhul Nicolae III a scris Romei, oferind o restabilire a relațiilor bazată pe condiția obișnuită ca Papa să expedieze o mărturisire de credință ortodoxă către Constantinopol. „Aparent, în ochii bizantinilor, nu era nici o ‘schismă’ oficială a Bisericilor, ci doar o înstrăinare care putea fi remediată printr-o eliminare simplă și formală a lui Filioque din Crezul latin”, remarcă Meyendorff. Bineînțeles, Papa nu a răspuns niciodată deoarece știa foarte bine că mărturisirea de creidnță cu adăugarea lui Filioque nu ar fi fost probabil niciodată acceptată la Constantinopol. Drept aceea, deși era o dispoziție de a apropia diferențele din partea ortodocșilor, ei recunoșteau în același timp că menținerea Filioque era o pricină de schismă.

Este caracteristic faptul că în jurul anului 1090 Teofilact de Ohrida a scris că o persoană adâncită în tradiția Bisericii noastre știe că nu este nici un obicei îndeajuns de important încât să pricinuiască o separare a Bisericilor decât dacă duce la distrugerea doctrinei. De aceea nu era de acord că Apusul comisese un păcat de neiertat cu privire la chestiuni precum folosirea pâinii nedospite. Dimpotrivă, credea că Filioque era o eroare traumatică.

Din păcate, în ciuda bunei voințe a ortodocșilor, nu a fost nici un răspuns din partea opusă. Într-adevăr, dacă ar fi existat, ar fi fost o simplă și scurtă anulare a anatemelor pentru a scuza o problemă normală: se putea afirma că acțiunile trimișilor papali au fost lipsiți de legitimitate deoarece Papa Leon murise în aprilie 1054 (tronul rămăsese gol chiar și în iulie) și, de aceea, Humbert nu avea autorizarea să facă ce a făcut. Oricum, după 1054 Papii nu au denunțat acțiunile lui Humbert, așa că anatemele au fost ținute în vigoare. De fapt, urmașul lui Leon a fost desemnat Ștefan IX de către regele german Henric III, care, ca Frederick de Lorrena, a fost unul dintre cei doi care au venit ca ambasadori cu Humbert în 1054. Chiar dacă noul Papă a fost condamnat de Sinodul din Constantinopol pe 20 iulie 1054, este clar că alegerea a fost o provocare conștientă față de Biserica de Răsărit și o politică adâncită implicită a germanilor față de apropierea celor două popoare. În final, în 1098, un Sinod din Bari a condamnat oficial ca eretici pe aceia care nu acceptau Filioque, finalizând astfel schisma. A trebuit să treacă nouă sute de ani ca să ajungă la 1965, pentru ca anatemele să fie ridicate. A fost, bineînțeles, prea târziu.

În secolele care au urmat după schismă, teologia apuseană a apucat pe căi noi, bazate pe o tratare rațională a adevărurilor de credință. Treptat, raționalismul a monopolizat modul de apropiere de Dumnezeu în Apus. Biserica papistașă a fost prinsă într-o școală aparte filozofică și s-a identificat cu ea. Așa că, atunci când descoperirile științifice ale lui Copernic, Galileo și Newton au condus la prăbușirea metafizicii occidentale, Biserica papistașă s-a simțit amenințată și a reacționat în maniera violentă cunoscută. Din cauza acestor evoluții, o cultură nouă în întregime s-a născut în Occident după schismă. O dispută care a început sub aspect teologic și cultural a deteriorat acum evoluția de ansamblu a omenirii.

Vom încheia studiul nostru cu punctul de vedere al unui mare teolog al timpului nostru, Pr. Ioannis Romanidis, care este punctul de vedere autentic ortodox și singurul bazat pe informații istorice:

„Simpla ridicare a anatemelor din 1054 nu poate obține unitatea. Când ne întoarcem la starea lucrurilor de dinainte de 1054, ne aflăm iarăși în schisma dintre latini și romani din cauza lui Filioque.”… „Avem o datorie sfântă, după cum se cerea din partea Papei roman ortodox al Romei dinainte de 1009, de a urmări eliminarea schismei nu prin ridicarea anatemelor din 1054, ci prin îndepărtarea Filioque și a condițiilor și rezultatelor lui.”

[1] A rămas cunoscut în istorie ca Antipapa Ioan XVI.

[2] Trupele împăratului i-au tăiat nasul, limba, i-au rupt degetele și l-au orbit, ca să nu scrie, și l-au degradat public înaintea lui Otto III și Grigorie V. La cererile Sf. Nil cel mai Tânăr, unul din conaționalii săi, viața i-a fost cruțată: a fost trimis la mănăstirea din Fulda, în Germania, unde a murit în jur de 1001.