Stărețismul din sec. XVIII-XX este un fenomen ce decurge din isihasm și este important pentru că el constituie materializarea autentică și este continuatorul Ortodoxiei curate în acele vremuri. Credința a cunoscut perioade de revigorare, cum ar fi cea dată de Sf. Simeon Noul Teolog (sec. X-XI) și isihasmul de câteva secole mai târziu (XIV), urmate de neo-isihasmul colivarilor și paisianism (de la Neamț, sec. XVIII). Înainte de acestea, în perioada bizantină, viața Bisericii își avea cadre firești prin simfonia cu puterea imperială, dar, după căderea Bizanțului și chiar mai înainte de aceasta, odată cu scolastica (sec. XII-XIV), etosul creștin a cunoscut un regres și a fost concurat de umanism și a filozofia profană, care au dominat Occidentul, dar și Orientul. Pe acest fundal deteriorat au apărut curentele enumerate mai sus, de valorificare a autenticității Ortodoxiei. Stărețismul este ultimul fenomen important, urmat de moduri de supraviețuire duhovnicească precum este cel reprezentat de Starețul Sampson în perioada prigoanei bolșevice. Este important să fie cunoscute rădăcinile Ortodoxiei autentice pentru a dobândi experiență și legitimitate.

Spiritualitatea „de la Optina” nu ține atât de ascultarea în sine de un duhovnic, cât de un anumit tip de formare în Hristos, de modul de abordare a vieții (duhovnicești). Este vorba de isihasm aplicat. Un înnoitor al acestei căi în Ortodoxie a fost Sf. Paisie de la Neamț, iar mai înainte de el a fost renumit Sf. Serafim de Sarov. O împlinire la scară mare a fost șirul de stareți de la Optina. În rândurile ce urmează redăm câteva trăsături ale stăreției, așa cum a fost înțeleasă și trăită de primul stareț, Leonid. Relatările alese sunt dinainte de a se fi instalat acesta în vestita Mănăstire, pe când era încă ucenic și prieten cu Schimonahul Teodor, fost viețuitor pe lângă Sfântul Stareț Paisie de la Neamț.

„În același timp cu Părintele Teodor și părintele Leonid, trăia în Valaam și ieromonahul Varlaam (mai târziu stareț la Valaam). Fiind un mare iubitor de liniște, el era intrigat cum reușeau acești bătrâni să petreacă zile întregi în mijlocul mulțimilor de oameni, vorbind celor care veniseră să găsească sfat duhovnicesc, și totuși să rămână netulburați. Odată, el i-a adresat părintelui Teodor aceste cuvinte: „Părinte! Cum este posibil să fii zile întregi ocupat, orbind cu cei din afară, și să nu te tulburi?” „Ei, ce om simpatic ești, frățioare”, răspunse bătrânul. „Din iubire, pot sta câteva zile de vorbă cu aproapele meu și să rămân netulburat”. Din acest răspuns al unui duhovnic cunoscut pentru ostenelile și darurile sale harice, părintele Varlaam a înțeles odată pentru totdeauna cum să deosebească căile „anahoretică și cenobitică”. (notă: Sf. Ioan Scărarul spune: „Cu adevărat e lucru mare să te lupți în singurătate cu bărbăție și curaj; dar este neasemănat mai mare lucru să nu te temi de zarvă și să rămâi neclintit sub atacurile ei cu o inimă netemătoare în timp ce sălășluiești printre oameni doar în afară, dar în realitate în Dumnezeu”. Totuși la această măsură ajung foarte puțini și nu ușor; și ei o primesc ca pe o răsplată a multor osteneli, și mai ales a smereniei. Abia atunci sunt chemați de Dumnezeu la lucrare de slujire a aproapelui, căci atunci sunt în stare de a dărui și altora marile binefaceri duhovnicești, ei înșiși nefiind câtuși de puțin păgubiți de întâlnirea cu ceilalți. așa au și fost acești vrednici de pomenire stareți Teodor și Leonid și urmașul lor, părintele Macarie.)

Printre cei care s-au folosit de îndrumarea părintească a Părintelui Teodor și a Părintelui Leonid a fost și chelarul Mănăstirii Valaam, părintele Evdochie (ulterior Schimonahul Eftimie, duhovnicul Mănăstirii Valaam). El și-a petrecut mai întâi viața monahală fără călăuzire duhovnicească și-a petrecut viaţa monahală fără călăuzire duhovnicească, nădăjduind să dobândească sporirea duhovnicească numai pe calea nevoinţelor exterioare şi prin supunerea desăvârșită faţă de Stareţ, care îl considera a fi un ucenic fidel. Dar nici ascultarea, exprimată prin dispoziţia de a muri, chiar, în împlinirea unei porunci a Stareţului, nici nevoințele ascetice nu i-au adus roadele adevăratei vieţi monahiceşti. Părintele Evdochie nu simţea în sine nici blândeţe, nici dragoste, nici lacrimi sau umilinţă, ci mai degrabă uscăciune, asprime, dispreţ faţă de alţii şi alte patimi ascun­se, care îl chinuiau. Nu găsea nici o scăpare din această situaţie, chiar dacă îndeplinea tot ceea ce ar fi trebuit să împlinească conform cu cărţile şi cu propria sa părere şi experienţă. Călugărul căzu în deznădejde; gândurile i se îndreptau deja spre sinucidere, îndemnându-l să se azvârle de pe o stâncă in mare. Domnul a inspirat pe Evdochie, după ce a renunţat la a mai nădăjdui în propria lui dreptate, să recurgă la părintele Teodor şi la părintele Leonid. Bătrâ­nii l-au ajutat amândoi imediat, arătându-i, cu temeiuri din Sfinţii Părinţi, că numai lucrarea exterioară şi nevoinţele trupeşti nu aduc unui monah sporire, mai ales dacă, fiind făcute în văzul celorlalţi, îl târăsc în slava deşartă şi mân­drie cu toate urmările acestor patimi, nesimţirea, judecarea și deznădejdea; și că, fără o lucrare lăuntrică, smerită, tainică a rugăciunii și fără o totală lepădare se sine[1], cineva nu poate simți nici o ușurare, nici să se smerească și să găsească fericirea în acea bucurie copilărească, evanghelică. Bătrânii i-au arătat adevărata cheie care deschide inima; şi părintele Evdochie, călugăr doar în afară, deşi sincer şi gata să rabde chiar moarte pentru mântuire, înţelese învăţătura smerită a duhovnicilor şi începu să renască, să se smerească în sine însuşi şi puţin câte puţin să capete pacea. După aceea el a fost respectat de toţi în Valaam. Stareţul din acea vre­me, părintele Damaschin, se spune că îi cerea deseori sfatul şi spunea anumitor persoane că numele părintelui Teodor şi al părintelui Leonid erau întotdeauna pe buzele părintelui Evdochie şi că-şi amintea mereu de ei cu recunoştinţă şi cea mai adâncă veneraţie.

Faima bătrânilor se răspândea din ce in ce mai mult. Alături de părintele Evdochie şi urmărindu-i exemplul, tot mai mulţi fraţi începură si îi cerceteze. Pelerini sosiţi la mănăstire din toate cărările vieţii, grăbeau de asemeni spre chilia lor pentru a se folosi de sfaturile dumnezeieştii lor înţelepciuni.

Dar, în acelaşi timp în care aceste călăuze înţelepte îi foloseau pe unii, în alţii creştea nemulţumirea faţă de dânşii, care în parte provenea din slăbiciunea inimii omeneşti, în parte din faptul că aceştia nu puteau înţelege cum se cuvine țelul de viaţă şi învăţăturile celor doi. Am spus mai înainte că părintele Evdochie era considerat ucenicul cel mai credincios al Stareţului de la Valaam, părintele Inochentie. Dar, când el şi, după el, şi alţi fraţi se întoarseră către cei doi bătrâni, stareţul se văzu cu tristeţe abandonat de unul dintre cei mai devotaţi oameni ai lui şi se simţi cumva trecut cu vederea de către fraţi, poate fiindcă gândea că stareţul trebuie să fie singura călăuză duhovnicească din mănăstire. În vremurile mai simple din vechime, aceasta ţinea mai mult de regulă decât de excepţie. Dar, în timpurie noastre mult mai formaliste și rigide, starețul singur, fără sprijinul părinților duhovnici și al bătrânilor experimentați, nu poate conduce cu ușurință obștea. Acest lucru a fost înțeles încă din timpurile vechi de unul dintre cei mai mari învățători monahi, de cel între Sfinți Părintele nostru Teodor Studitul, care, cu privire la alegerea și numirea starețului, în ultimul său testament lăsat fraților, a scris acestea: „Mai întâi vă las drept călăuzitor pe învățătorul și Părintele meu și al vostru, pe pustnicul și părintele nostru cel mai venerabil și luminător și învățător. … Iar apoi pe oricine, prin alegerea voastră comună, îl veți numi, în felul potrivit de a o face, să vă fie stareț…” Nu cu astfel de sentimente și gânduri îi privea părintele Inochentie pe părintele Teodor și pe părintele Leonid. Iubirea lor părintească pentru toți, deschiderea lor permanentă și felul lor liber de a fi i se părea a fi lipsă de supunere față de stareț și amestec în treburile lui; învățătura lor i se părea a fi o noutate de un soi ciudat. Nemulumirea lui ață de bătrâni ajunse la apogeu când Ministrul Cultelor, prințul A. N. Golițin, în timpul unei vizite la Valaam, petrecu tot timpul în chilia lor, chiar cerând să i se servească ceaiul acolo și invitându-l pe stareț să vină de la Mănăstire la Schit.

În cele din urmă, părintele Inochentie se hotărî să înainteze o plângere Mitropolitului Ambrozie al Novgorodului și Sankt Petersburgului împotriva acestor duhovnici noi, care, după părerea sa, tulburau pacea Mănăstirii. Mitropolitul cunoștea partea bună a Starețului de la Valaam, știindu-l un nevoitor cinstit și sârguitor; așa că s-a lăsat influențat împotriva bătrânilor și se pregăti de să îi învinovățească. Curânnd începură să circule zvonuri cum că părintele Teodor, de vreme ce fusese călugărit în Moldova, și nu în Rusia și de vreme ce în Rusia nu fusese decât un simplu negustor din Karachev, trebuia să fie expulzat din Mănăstire și trimis în fosta sa țară și că nici părintele Leonid nu va scăpa ușor. Totuși Mitropolitul încredință cercetarea problemei părintelui Ialrion (ultimul Arhimandrit al Mănăstirii Tikhvin). Părintele Ilarion vizită Mănăstirea Valaam în februarie 1817, îl cercetă pe părintele Teodor și pe tovarășii săi de nevoințe și le puse dinainte 30 de întrebări scrise. Părintele Ilarion citi răspunsurile cu uimire și după aceea spunea întotdeauna că nu mai citise niciodată nimic precum cele ce acești duhovnici simpli răspunseseră în rândurile lor. Simplitatea lor sfântă s-a dovedit a fi mai înaltă decât înțelepciunea oamenilor.

Părintele Ilarion a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru a-l împăca pe Stareț cu bătrânii. El a procedat în acest fel în parte dintr-o conștiință a adevărului și un simț al dreptății și poate că și pentru că împreună cu el fusese trimis la Valaam un om de încredere al Ministrului Cultelor, A. N. Golițin, un anume A. N. Nicolsky, spre a cerceta chestiunea care fusese ridicată și a-i apăra pe duhovnici. În același timp, unele dintre persoanele cele mai devotate au adus la cunoștința a doi mari ierarhi, Filaret și Inochentie, dificila situație în care se aflau bătrânii. Acești gânditori creștini, care auziseră câte ceva despre părintele Leonid, luară partea celor doi și interveniră în apărarea lor. Cuvintele lor au produs efect asupra Mitropolitului. Cam tot atunci a fost primit raportul părintelui Ilarion.

Cu amărăciune Mitropolitul văzu că era cât pe ce să comită o mare nedreptate. Starețul Inochentie a fost chemat și întâmpinat cu neprevăzuta și neceremonioasa întrebare: „Ce încerci să-mi faci, bătrâne…? Din cauza ta era cât pe ce să osândesc persoane care sunt mai bune decât noi amândoi”. Apoi i s-a poruncit să nu îi mai stingherească în nici un fel pe bătrâni cu avertismentul că, dacă aceștia îi vor adresa vreo plângere, el va fi înlăturat. Bătrânilor li s-a spus că pot să fie siguri de sprijinul celor mai înalte autorități bisericești. Dar experimentații și smeriții asceți, cunoscând inimile oamenilor, nu s-au lăsat în nădejdea că starețul se va împăca într-adevăr cu ei. Conștienți de faptul că e mai ușor să porți ura întregii obști decât intențiile rele din partea starețului și pentru a evita un păcat prelungit, se hotărâră părăsească Valaamul. Curând după aceasta, în iunie 1817, ei se mutară la Sfântul Alexandru din Mănăstirea Svir, considerându-se respinși din lume și nevrednici de nici un loc pe pământ.

Cu privire la starețul Inochentie, am notat că a făcut o greșeală datorită în principal neînțelegerii. Această experiență dureroasă pentru el și pe care a trebuit să și-o asume i-a folosit ca o lecție utilă, se pare, întrucât după aceea, era amintit ca o figură remarcabilă.”

Din cartea Ierom. Clement Sederholm, Viața și învățăturile Starețului Leonid de la Optina, traducere din engleză de Paul Daniel, Editura Bunavestire, Bacău, 1998, p. 23-27.


[1] Lepădarea de sine, conform cu învățătura Sfântului Varsanufie cel Mare, constă în aceea ca să te consideri pe tine nimic, să te vezi țărână și cenușă, să nu te compare cu nimeni și să nu vorbești despre propriile tale fapte bune, spunând: „Eu am făcut aceasta”.

Prigonirea Starețului Leonid nu a încetat, sub alte auspicii, după moartea Părintelui Teodor, nici măcar la Optina. Dar Dumnezeu l-a întărit să-i facă față. În special datorită lui au urmat o serie de stareți sfinți, pe parcursul unui secol, dintre care amintim pe Ambrozie, Macarie, Sebastian, Nectarie, Nikon, Varsanufie, până când a fost închisă Mănăstirea de bolșevici. Ceea ce-i reunește pe toți aceștia nu este locul, ci duhul. Nu pustia Optinei a dat astfel de Părinți, ci tradiția pe care au cultivat-o a rodit în locul acesta. De aceea am și ales ca întâmplările prezentate în acest articol să fie dinainte de a reveni Starețul Leonid la Mănăstirea sa de început, Optina, pentru a reliefa că factorul principal nu este litera (forma), ci duhul.

Au mai existat Părinți duhovnicești de o statură impresionantă, dar aici vorbim de un focar. Nu s-a putut ajunge în acest punct din întâmplare, ci atât ca urmare a eforturilor Stareților, cât și ca ecou al monahilor si credincioșilor ruși.

Un vlăstar deosebit al Optinei, mai precis chiar al Starețului Leonid (Lev în schimă), a fost marele ierarh Sfântul Ignatie Briancianinov. Dar Stareții de mai târziu au influențat nu doar pe călugări, ci și personalități precum scriitorii Gogol și Dostoievski, care au arătat o întoarcere radicală.

Tradiția duhovnicească pe care o putem numi generic „de la Optina” arată linia autentică a Ortodoxiei, care a supraviețuit dincolo de decadența și moartea spirituală care vatămă Biserica la nivel generalizat. Se poate afirma că esența se păstrează în astfel de fenomene providențiale (la noi putem remarca strădania de redescoperire a izvoarelor dusă de unii teologi precum Părintele Dumitru Stăniloae), nu în linia oficială tot mai formalistă și chiar deraiată. Pentru a evita falsul bisericesc actual și chiar devierile doctrinare (ecumenismul), este nevoie să ne cunoaștem rădăcinile, să reușim să găsim căile care duc cu adevărat la Hristos, nu la forme și formule religioase înfundate.