Ședința extraordinară a Sinodului Bisericii Greciei, convocată în ultima clipă de Arhiepiscopul Ieronim, marchează un moment important în evoluția situației bisericești în Ortodoxie. Ea poate deschide drumul spre alte hotărâri similare din partea celorlalte Biserici Locale, printre care și cea Română. De aceea ne interesează foarte mult implicațiile care decurg de aici. Încercăm câteva observații la cald asupra lor.
1. În primul rând, ar trebui să existe o argumentare serioasă a deciziei. De aceea este necesară studierea pe îndelete a referatului Arhiepiscopului (deocamdată disponibil doar în greacă) și al celor două Comisii sinodale, care au studiat problema în cauză. Există multe implicații în ecuația așa-zisei autocefalii din Ucraina, de natură dogmatică și canonică, pe lângă cele de politică bisericească; ce presupune această recunoaștere? Din câte precizează Comunicatul oficial, a fost recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda autocefalia. Cu alte cuvinte, doar Fanarul poate face acest lucru, fără consimțământul celorlalte Biserici Locale. Rezultă o poziție privilegiată a Patriarhiei Ecumenice, un soi de papism. Este această viziune compatibilă cu doctrina ortodoxă? Poate fi ea adoptată doar pentru a impune orgolii personale sau pentru a sancționa pe cele bisericești rusești? Nu reprezintă cumva o abatere dogmatică?
Pretenția că Ucraina este în jurisdicția fanariotă și doar temporar a fost administrată de ruși este una întemeiată pe faptele istorice? Întreaga suprafață a Ucrainei de astăzi a fost sub jurisdicția Istanbulului sau doar o parte din ea? Pot restul teritoriilor fi smulse pur și simplu bisericește din granițele rusești? Acestea ar fi doar câteva întrebări care nu par a fi fost soluționate edificator, ci pur și simplu impusă o perspectivă fără a fi documentată.
2. Ce reprezintă decizia sinodală? A fost luată canonic, după regulament? Din câte informații avem, nu a existat, ba chiar a fost respins un vot asupra hotărârii. Pur și simplu a fost asumată o propunere a Arhiepiscopului, fără consimțământul scris al corpului arhiereilor. Par a fi fost urmate la literă propunerile IPS Ierotheos în această privință. Este regulamentară această practică de a atribui Întâistătătorului niște drepturi peste cele prescrise de canonul 34 apostolic, care prevede că primul dintre episcopi nu poate face nimic fără consimțământul celorlalți episcopi? Deja practica din Creta se generalizează prin impunerea unor decizii care nu adună nici voturile necesare, ba nici nu se pune problema lor, dar nici nu convinge prin puterea dovezilor? Iar aceasta nu în probleme de administrație oarecare, ci chiar în chestiuni ce țin de definiția Bisericii.
3. În ce raport se găsește Biserica Greciei cu cea Rusă acum? Mai ales în contextul în care cei din urmă au avertizat că cea mai probabilă măsură va fi ruperea comuniunii cu oricine recunoaște pe ucrainenii schismatici, ce transmite acest act de curaj? Pentru că este o îndrăzneală să vii în contradicție cu cea mai puternică Biserică de la ora actuală, care reprezintă cel puțin jumătate din lumea ortodoxă. Este evident o înfruntare deschisă. Pentru orice drept-credincios este evident că nu e doar o sfidare, ci și un tupeu pentru că vine pe fondul unor erori de doctrină fățișe. Există foarte multe mărturii istorice care atestă inexistența unui primat de putere în Ortodoxie, ci doar unul onorific, mai ales în contextul în care Papa Romei a fost rupt de Biserică și pe acest considerent, printre altele. Așadar această înfruntare nu pare un act de curaj, ci o jalnică manifestare a neputinței, după cum zicea și Mitropolitul Simeon, care afirma că ralierea la poziția Fanarului nu ar face cinste în condițiile date nici aceluia. Este posibil ca și rușii să merite o lecție pentru motive știute de toți sau de un cerc restrâns. Însă, cel puțin la nivel bisericesc, nu reiese nici o învățătură de minte, ci doar o țâfnoșenie nepotrivită. Ridicolul Patriarhiei Ecumenice, lipsită de credincioși și de credibilitate, susținută de cercuri de putere nebisericești, este expus din plin de către Biserica Greciei. Nici ea nu reușește să convingă prin canoane, dogme și seriozitate, ci prin decizii pe genunchi care pun în pericol unitatea întregii Biserici Ortodoxe.
4. Ce ar însemna ruperea comuniunii Moscovei cu Atena? Nimic altceva decât o grea lovitură duhovnicească. Chiar dacă nu ar presupune anatematizarea, totuși ar fi un canon sever. Credincioșii greci ar trebui să ia serios în considerare direcția impusă de păstorii lor și supunerea bisericească mai departe. Oprirea comuniunii la nivelul actual nu presupune invalidarea Tainelor din Grecia, după cum a afirmat un ierarh rus (ucrainean), totuși reprezintă o sancționare pe care nu și-o dorește nimeni asupra sa. Este un pericol pentru mântuire, un semn vizibil al deraierii de la calea cea dreaptă. Se poate ajunge la punctul critic în care cei din diaspora să fie favorizați pentru că-și pot alege jurisdicția pe care o doresc, având la dispoziție mai multe opțiuni. Dar, mai potrivit zis, predispoziția spre rupere/schismă nu este una adecvată și ușor de apelat la ea, ci se impune o evaluare corectă a credinței și poziționării bisericești. Altfel spus, există o situație de criză care se tot adâncește și apare pericolul real al unei ruperi serioase, ce trebuie preîntâmpinată din timp, cu responsabilitate. Nu alegerea jurisdicției „corecte” din partea credincioșilor de rând ar fi soluția, ci o atitudine și preocupare care să contribuie la stingerea conflictului. De aceea și celelalte Biserici Locale vor avea un rol important în această ecuație în funcție de felul cum vor reacționa, cu calm și limpezime sau în dispreț cu legile duhovnicești și bisericești lăsate de Hristos.
Comentariu adăugat: „Aprecierile cu privire la ruperea comuniunii și mai ales la eventuala reacție a credincioșilor de rând pot părea exagerate. Însă aceasta se datorează neștiinței din zilele noastre. Reacțiile de genul acesta au existat dintotdeauna în istoria Bisericii, și nu din partea unor extremiști, ci a celor mai râvnitori și evlavioși, după cum dă mărturie Sf. Vasile cel Mare, spre exemplu, în scrisorile sale 238, 242 și 243. Atunci când episcopii cetăților schimbau credința cea dreaptă, poporul nu îi urma, ci își făcea slujbele mai degrabă în afara zidurilor, în vânt și condițiile de afară, numai să nu aibă comuniune cu erezia. Totuși aceasta nu a fost o caracteristică absolută pentru că în alte zone răbdau până sosea momentul alegerii unui nou episcop, când credincioșii (care aveau pe atunci drept de vot) alegeau episcop ortodox. Dar important este că despărțirea de ierarhul eretic nu era ceva ieșit din comun, ci chiar ceva firesc. Cu precizarea că pentru noi e mai bună temperarea.”
5. Acum s-a vădit că discordia ține de orgolii naționaliste, filetiste. Aceasta în primul rând, dar pot exista și alte motivații. Disputele acestea seamănă cu certurile dintre apostoli pentru întâietate. Ori este limpede că Hristos i-a învățat că toți trebuie să fie egali în a se sluji unul pe altul; doar El este Învățătorul prin excelență, restul sunt slugi și frați între ei în dragoste smerită. Însă este vădit că există o luptă pentru întâietate între Biserici, care implică multe aspecte. Arhiepiscopul Ciprului a făcut referire la unele contre ale rușilor la rezolvarea „problemelor din Ortodoxie”. Cea mai importantă aluzie este față de ne/participarea la „Sfântul Sinod”, cu alte cuvinte la demersurile ecumeniste. Aceasta nu ar fi deloc o bulină neagră pentru ruși. Ecumenismul nu este nicidecum o problemă a Ortodoxiei, ci una străină de ea. Deci împotrivirea a fost chiar bună și lăudabilă, deși puțin sesizabilă din afară (poate ar fi trebuit să fie mai puternică).
6. Din păcate, există pericolul ca în acest conflict să fie implicate interese politice sau chiar geopolitice, după cum acuză Mitropolitul Serafim de Pireu, spre exemplu. Ori este de trebuință ca problemele bisericești să fie rezolvate bisericește. Credința nu este și nu trebuie să fie tratată ca fiind din lumea aceasta. De aceea noi, credincioșii și sinodalii (îndrăznesc să spun), nu putem să ne identificăm cu interesele grecilor, nici cu cele NATO sau de altă culoare. Bineînțeles că nici cu ale rușilor. Problema trebuie abordată în granițele strict ale credinței, indiferent cât de greu ne este să suportăm eventuale neajunsuri. Altfel există riscul unor abateri grave de la credință și să fie subminată serios Biserica lui Hristos, dar și mântuirea noastră.
Foarte bun articol. Multumim. O singura remarca: ce stiti de intalnirea dintre Patriarhul Moscovei si Papa inainte de Creta? Nu cumva documentul semnat e similar cu deciziile din Creta? Nu cumva doar din orgolii nu au participat la Creta? Si ca Dumnezeu ne apara folosindu-se de patimi omenesti sa nu se valideze sinodul? Dar in spate rusii sunt la fel de ecumenisti ca si omologul, Patriarhul de Constantinopol?
Sigur, restul observatiilor sunt perfect valabile.
Personal eu cred că a existat o presiune a poporului rus drept-credincios, pe lângă alte rațiuni politice. Chiar in episcop rus a justificat absența prin faptul că s-ar fi produs o sminteală în popor, de care trebuie să țină seama ierarhii.
Pe de altă parte, este evident că Patriarhul Chiril este ecumenist și promotor acerb. Chiar katanixi.gr, site-ul părinților nepomenitori din jurul pr. Zisis publică fapte ecumeniste vădite, acum fiind la episodul al 4-lea cu referire la Patr. Chiril. Deci avem imparțialitate și nu ținem la afinități cu rușii. De altfel, am și scris în articol că rușii ar fi trebuit să fie mai potrivnici ecumenismului fanariot.
Cât privește declarația din Cuba, eu nu o văd pur ecumenistă, dar ascunde intenții de această factură. Eu cred că e mai mult de factură politică. Fără ca asta să însemne că ar fi neavenite reacțiile de împotrivire, dimpotrivă. Ci doar că nu se compară cu Creta nici pe departe, la care aveau intenția rușii printre primii să participe.
Ca o adăugire, poziția Mitr. Serafim de Pireu se pare că ar fi cea mai bună din Sinodul recent. El nu a cerut amânarea deciziei, ci a criticat-o ca fiind greșită pur și simplu. Există un articol pe acest subiect, asupra căruia voi reveni când voi avea vreme. Cu precizarea că încă nu am priceput limpede clarificările aduse.
Multumesc mult, de folos clarificarile.
Aprecierile cu privire la ruperea comuniunii și mai ales la eventuala reacție a credincioșilor de rând pot părea exagerate. Însă aceasta se datorează neștiinței din zilele noastre. Reacțiile de genul acesta au existat dintotdeauna în istoria Bisericii, și nu din partea unor extremiști, ci a celor mai râvnitori și evlavioși, după cum dă mărturie Sf. Vasile cel Mare, spre exemplu, în scrisorile sale 238, 242 și 243. Atunci când episcopii cetăților schimbau credința cea dreaptă, poporul nu îi urma, ci își făcea slujbele mai degrabă în afara zidurilor, în vânt și condițiile de afară, numai să nu aibă comuniune cu erezia. Totuși aceasta nu a fost o caracteristică absolută pentru că în alte zone răbdau până sosea momentul alegerii unui nou episcop, când credincioșii (care aveau pe atunci drept de vot) alegeau episcop ortodox. Dar important este că despărțirea de ierarhul eretic nu era ceva ieșit din comun, ci chiar ceva firesc. Cu precizarea că pentru noi e mai bună temperarea.