Pe lângă încredințarea deosebit de importantă a Sf. Serafim de Sarov dată lui Motovilov despre scopul vieții creștine ca dobândire a Duhului Sfânt, mai există și alte învățături folositoare, care pornesc din aceasta. Redăm aici o altă întâmplare uimitoare și pilduitoare pentru coordonatele vieții creștine mai ales pentru mulți dintre cei care cred că nu exiată iad, ci doar o mustrare de conștiință și vorbesc mai mult despre harul Duhului Sfânt, ignorând realitățile copleșitoare ale lumii de dincolo. Și nu doar oamenii de rând, nici numai creștinii simpli ajung la astfel de concepții, ci aceste idei se găsesc și la diverși “teologi”.

Fragmentul este preluat din cartea Arhim. Dosoftei Murariu, Sfântul Serafim de Sarov, Ediția a III-a, Mănăstirea Sihăstria, 2010.

Istorisirea lui N.A. Motovilov
(după revista rusească Pravoslavnaia Karpatskaia Rosii (ian. 1933); trad. de pr. N. Grosu în manuscris)

N. A. Motovilov, robul lui Serafim, după cum îi plăcea lui să se numească, un om cu inimă curată și credință fierbinte, după ce s-a vindecat cu rugăciunile Părintelui Serafim de o grea suferință și după ce s-a învrednicit să vadă cu proprii săi ochi strălucirea chipului binefăcătorului său cu lumina taborică a harului Sfântului Duh, s-a hotărât ca, în amintirea Părintelui Serafim, să plece el însuși la locul de naștere al marelui stareț, la Kursk, pentru a aduna unele date din copilăria și tinerețea lui și să cerceteze Mănăstirea Kievo-Florensky. Această plecare a avut foarte grele urmări pentru N.A. Motovilov, întrucât, cu voia lui Dumnezeu, el s-a îmbolnăvit, devenind victima vrăjmașului, care s-a răzbunat cumplit asupra lui pentru faptul că a slujit la proslăvirea plăcutului lui Dumnezeu Serafim. Împrejurările în care a avut loc îmbolnăvirea lui Motovilov și care lămuresc începuturile ei sunt următoarele:

Odată, într-o convorbire mai îndelungată cu Preacuviosul Serafim, a venit vorba despre atacurile pe care vrăjmașul diavol le dă asupra oamenilor. Motovilov, care a avut o creștere lumească, n-a pregetat, desigur, să se îndoiască de existența adevărată a puterilor rele. Atunci Preacuviosul i-a destăinuit lupta groaznică pe care a avut-o împotriva demonilor timp de o mie de zile și o mie de nopți. Și, prin puterea cuvântului său, ca și prin autoritatea sfințeniei sale, în care nu mai încăpea nici o urmă de îndoială, l-a convins pe Motovilov de existența demonilor, care se arată nu numai în felurite năluciri sau vise, ci chiar aievea, în cea mai crudă înfățișare văzută cu ochii trupești. Aprins cum era din fire, Motovilov s-a însuflețit în așa măsură de povestirea starețului, încât a strigat din adâncul sufletului: «Părinte, am mare dorință să mă lupt cu dracii!».

Părintele Serafim, umplându-se de spaimă, l-a întrerupt, zicând: «Ce-i cu dumneata, bucuria mea? Îți dai seama ce vorbești? Dacă ai ști că cel mai mic dintre demoni este în stare să răstoarne tot pământul numai cu o singură unghie (în măsura în care îi îngăduie Dumnezeu), atunci nu te-ai mai apuca să te lupți cu ei!».

«Dar dracii au unghii, Părinte?» «Hei, bucuria mea, bucuria mea! Ce vă mai învață pe voi profesorii pe la școlile mari? Nu știți oare că demonii nu au unghii? Ei sunt zugrăviți cu copite, cu coarne, cu coadă pentru că închipuirea omenească nu poate să născocească ceva mai respingător, mai grozav decât astfel de chipuri. Căci, în adevăr, ei sunt neînchipuit de respingători, deoarece, în urma căderii lor de bunăvoie din fața lui Dumnezeu și din pricina împotrivirii lor voite la harul Duhului Sfânt, din îngeri luminați au devenit demoni, atât de întunecați și de respingători, încât este cu neputință să fie înfățișați prin vreo asemănare omenească. Și, cu toate acestea, este nevoie de o asemănare care să cuprindă toată răutatea lor și atunci sunt înfățișați negri și urâți. Dar, întrucât au fost creați cu puteri și însușiri de îngeri (care nu li s-au luat întru totul după cădere), ei se arată sub înfățișare de oameni și au față de lume, ca și față de tot ce este pământesc, o putere neobișnuită, așa încât cel mai mic dintre ei, după cum ți-am spus, este în stare să răstoarne pământul întreg numai cu o singură unghie. Și doar harul Sfântului Duh, care ni s-a dat nouă, creștinilor ortodocși pentru meritele dumnezeiești ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, numai El zădărnicește cu desăvârșire și nimicește uneltirile și vicleșugurile vrăjmașului.

Atunci Motovilov s-a îngrozit. Și, atâta vreme cât s-a aflat sub scutul de apărare al rugăciunilor Părintelui Serafim, el a putut să nu se teamă de răutatea satanică. Dar această provocare îndrăzneață și chiar nesocotită, cu îngăduința lui Dumnezeu, n-a rămas fără urmări. Când Motovilov, după adormirea Părintelui Serafim, a plecat cu trăsura la Kursk, n-a putut aduna decât puține știri despre copilăria și tinerețea Părintelui Serafim. Rudele mai apropiate nu-și mai aminteau de el încă de pe când era tânăr; unele din ele muriseră, iar altele spuneau că l-au uitat. Chiar casa în care s-a născut copilul Prohor era distrusă și în locul ei se ridicaseră alte clădiri. Totuși s-a găsit un uncheș, care era cam de aceeași vârstă cu Părintele Serafim și care a dat lui Motovilov unele informații care au fost trecute după aceea în toate cărțile câte s-au scris despre viața Părintelui Serafim. Așa că această călătorie la Kursk și rămânerea acolo a fost încununată cu un oarecare succes, căci vijelia potrivnicului nu s-a dezlănțuit asupra lui Motovilov decât la întoarcerea spre Voronej.

Făcându-se noapte, Motovilov a fost nevoit să rămână pentru găzduire la una din stațiile de poștă, care se afla pe drumul dintre Kursk și Voronej. Fiind singur în casa de oaspeți, și-a scos din cufăr manuscrisele sale și a început să le descifreze la lumina slabă a unei lămpi care abia pâlpâia într-o oaie largă. Cele dintâi însemnări care i-au căzut sub ochi vorbeau despre vindecarea unei femei de neam novil, Erapkin, la sicriul Sfântului Mitrofan de la Voronej. „În acel moment m-am gândit, scria Motovilov, cum este cu putință ca o creștină ortodoxă, care se împărtășește cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos să mai poată fi stăpânită de duhul cel rău al diavolului și încă un timp așa de îndelungat de treizeci și mai bine de ani? Și am zis: «E o prostie! Nu se poate una ca asta! Aș vrea să văd cum ar îndrăzni necuratul să se cuibărească înlăuntrul meu dacă m-aș împărtăși cât se poate de des cu Trupul și Sângele Domnului Hristos!»

În aceeași clipă, un nor înfricoșat, rece ca gheața și cu miros nespus de urât l-a înconjurat și a început să se strecoare prin gura lui închisă, cu toate că el se opunea din răsputeri, zbătându-se în spasme. Și, în ciuda tuturor zvârcolirilor nenorocitului Motovilov, în ciuda încercărilor lui disperate de a se apăra împotriva norului de gheață și împotriva puterii de care se vedea împresurat, norul puturos a intrat în întregime înlăuntrul lui, fără să țină seama de sforțările lui mai presus de om. I se părea că mâinile îi sunt paralizate și nu era în stare să facă semnul Crucii, iar mintea fiindu-i încremenită de spaimă, nu-și putea aminti de numele Domnului nostru Iisus Hristos. Se săvârșise ceva dezgustător și groaznic și pentru Motovilov a început perioada celor mai cumplite munci. Chinurile pe care le-a suferit el atunci au fost descrise astfel în însemnările făcute cu propria sa mână:

„Domnul m-a învrednicit să cunosc din proprie experiență, în deplină trezvie a trupului și a duhului, nu în stare de vis ori de nălucire, trei din muncile iadului. Prima a fost focul cel nestins (nematerialnic), care nu se poate stinge prin nimic altceva decât prin harul Sfântului Duh. Acest chin a durat trei zile și trei nopți, în timpul cărora simțeam cum mă mistuie flăcările și cum, cu toate acestea, nu ard de tot. De zece ori, iar altădată de șaptesprezece ori în curs de o zi și o noapte ștergeam de pe corpul meu un fel de funingine ca de gheenă, pe care oricine o putea vedea. Și aceste munci n-au contenit decât după ce m-am spovedit și m-am împărtășit cu Sfintele Taine, prin rugăciunile Arhiepiscopului Antonie și prin ecteniile de însănătoșire pe care acest vlădică le-a rânduit la 47 de biserici și mănăstiri din Voronej pentru vindecarea robului lui Dumnezeu Nicolae.

A doua muncă a durat două zile și două nopți. Acesta a fost chinul tartarului celui neîmblânzit al gheenei, care îmi băga atâta răceală în oase, încât focul nu numai că nu mă ardea, dar nici nu mă putea încălzi. După dorința personală a IPS Antonie de Voronej, am ținut mâna timp de o jumătate de oră asupra unei lumânări aprinse și, cu toate că mâna s-a afumat cu desăvârșire, totuși nu s-a încălzit deloc. Această probă, care a fost verificată de mai mulți martori, eu am scris-o pe o coală de hârtie pe care apoi am semnat-o, aplicând totodată pe ea și mâna mea plină de funinginea lumânării. Aceste chinuri nu mi se ușurau prin Sfânta Împărtășanie. Trupul și Sângele Domnului îmi dădeau numai putința să mănânc, să beau și să dorm puțin. Dar, dacă aceste două munci erau cu putință de văzut pentru oricine, al treilea chin de gheenă, deși a fost de mai scurtă durată, căci n-a ținut decât 36 de ore, a fost îngrozitor, iar suferințele mele erau de nedescris și de nepătruns cu mintea omenească.

Mă mir eu singur cum de am mai putut să rămân în viață. Și de acesta am scăpat tot prin spovedanie și împărtășire cu Sfintele Taine ale Domnului. De data aceasta m-a împărtășit însuși Arhiepiscopul Antonie, cu propriile sale mâini. Acest chin a fost pricinuit de viermele cel neadormit al gheenei, pe care nu l-a putut vedea nimeni afară de mine și de Arhiepiscopul Antonie. Eu însă am fost copleșit peste tot de acest vierme atât de rău, care se târa prin toate mădularele mele și-mi rodea într-un chip nespus de îngrozitor toate măruntaiele dinăuntrul meu, ieșind când pe gură, când pe urechi ori pe nas și apoi întorcându-se iarăși înăuntru. Dumnezeu mi-a dat putere asupra lui, așa încât puteam să-l iau în mână și să-l întind. Eu declar toate acestea de nevoie, căci nu în zadar mi s-a dat mei de sus ca să încerc toate acestea, ci ca să nu mai poată gândi cineva că eu îndrăznesc să chem numele lui Dumnezeu în deșert. Nu! În ziua Înfricoșătoarei Judecăți a Domnului, El Însuși, Dumnezeu, ajutorul și acoperitorul meu, va mărturisi că eu n-am mințit împotriva Lui și împotriva providenței Sale dumnezeiești!”

Curând după această încercare groaznică și nepătrunsă de mintea omului, Motovilov a văzut într-o vedenie pe iubitul său îndrumător și ocrotitor, pe Părintele Serafim, care l-a mângâiat și i-a făgăduit că va primi vindecare desăvârșită abia atunci când se vor descoperi moaștele Sfântului Tihon de Zadonsk, iar până atunci demonul care s-a cuibărit în el va continua să-l chinuiască, dar nu cu atât cruzime.

Într-adevăr, această făgăduință s-a împlinit după mai bine de treizeci și mai bine de ani, când așteptarea lui Motovilov a luat sfârșit și, după marea lui credință, s-a vindecat. În ziua când s-au descoperit moaștele Sfântului Tihon de Zadonsk (1861), Motovilov sta în fața sfântului altar și se ruga plângând cu amar că Domnul nu-i trimite vindecarea, pe care sufletul lui necăjit o aștepta de atâta vreme, potrivit cu făgăduința Preacuviosului Serafim de Sarov. Și iată că, în timp ce se cânta Heruvicul, el și-a ridicat ochii în sus și a văzut pe Sfântul Tihon, care l-a binecuvântat și apoi s-a făcut nevăzut. După aceea, Motovilov s-a vindecat cu desăvârșire.