Un eveniment de importanţă sistemică, dar care nu a primit atenţia cuvenită în mediul ortodox, este propunerea Comisiei UE de adoptare a Pactului Ecologic European (Green Deal). Ne informează Comisia următoarele:

Transformarea Europei în primul continent neutru din punct de vedere climatic până în 2050 este cea mai mare provocare și oportunitate a epocii noastre. Pentru a reuși să facem acest lucru, Comisia Europeană a prezentat Pactul ecologic european, cel mai ambițios pachet de măsuri care ar trebui să le permită cetățenilor și întreprinderilor din Europa să beneficieze de tranziția către o economie verde și durabilă. Măsurile sunt însoțite de o foaie de parcurs inițială a principalelor politici și variază de la reducerea ambițioasă a emisiilor și investițiile în cercetarea și inovarea de vârf până la conservarea mediului natural al Europei.

Susținut de investiții în tehnologii ecologice, soluții durabile și noi întreprinderi, Pactul ecologic poate fi o nouă strategie de creștere a economică a UE. Succesul său depinde în mare măsură de implicarea și angajamentul publicului și al tuturor părților implicate.

Mai presus de toate, Pactul ecologic european stabilește o cale de tranziție justă și echitabilă din punct de vedere social. El este conceput în așa fel încât marea transformare care ne așteaptă să nu lase în urmă pe nimeni – niciun om, nicio regiune.

Vă îndemnăm să consultaţi pagina dedicată pentru o prezentare generală a iniţiativei.

Este uşor de observat că presa noastră mainstream a preluat exclusiv perspectiva optimistă în articolele de informare, de cele mai multe ori folosind chiar termenii regăsiţi în materialele de promovare publicate de Comisie.

Însă, pentru o iniţiativă de o asemenea magnitudine şi cu un impact atât de pronunţat asupra ţării noastre, Green Deal-ul european a prilejuit, totuşi, puţine analize de conţinut. Acest fapt este remarcat de editorialistul Iulian Anghel de la Ziarul Financiar care atenţionează în privinţa unor efecte negative în plan economic şi social. Acestea, deşi sunt cunoscute, sunt trecute sub tăcere.

Mai avertizează editorialistul ZF asupra faptului că cei care emit opinii nealiniate entuziasmului eurofil se găsesc în postura ingrată de a fi consideraţi refractari sau chiar antieuropeni, acuzaţie deosebit de gravă în spaţiul public românesc, lucru care sporeşte tăcerea pe acest subiect şi care inhibă orice iniţiativă de punere în dialog a avantajelor dar şi a dezavantajelor(clare!) aferente acestor deziderate.

Pe acest blog nu avem astfel de temeri de a fi aşa etichetaţi, ne-am asumat anterior opţiunea în favoarea RoExit-ului (ieşirea României din Uniunea Europeană), cu menţiunea că deşi o dorim sincer, o considerăm şi cvasi-imposibilă şi extrem de periculoasă în acest moment, dar şi că îi înţelegem pe deplin pe cei care sunt pro-europeni convinşi.

Din punctul nostru de vedere, proiectul de ţară care ar trebui să fie locomotiva RoExit-ului presupune aceleaşi elemente de dezvoltare economică şi socială care trebuie implementate pentru continuarea parcursului european, plaja reformelor cu dublă utilitate fiind extrem de largă.

Tocmai această vocaţie reformatoare cu dublă utilitate este, în opinia noastră, motivul pentru care parcursul european al României este securizat printr-o vânătoare atât de necruţătoare a disidenţilor ideologici: integrarea şi alinierea europeană pot fi lesne folosite pentru atingerea unor obiective naţionale, după cum constatăm exemplul politicienilor maghiari (faţă de care avem şi rezerve pe care le vom relua cu altă ocazie). Credem că astfel se explică, pe de o parte, virulenţa cu care sunt atacate structurile de susţinere ale fibrei naţionale şi, pe de altă parte, exaltarea cu care sunt promovate temele progresiste, euro-atlantice.  

RoExit-ul, pentru a fi măcar superficial fezabil, are nevoie de energii şi sacrificii mult peste ceea ce ar presupune o aliniere integrală la setul de politici publice europene şi, din această perspectivă, considerăm că participarea României la proiectul european (integrarea U.E.) este o manifestare a neputinţei noastre de a ne căuta un rost propriu. Chiar ideea de a ne imagina, colectiv, un model de înflorire naţională, a fost abandonată de multă vreme în favoarea unei stări de apatie şi de aliniere seacă înaintea tuturor comandamentelor din exterior.

Propaganda anti-europeană întâlnită în spaţiul public românesc vânează motive de a picta UE în culorile cele mai sumbre, căutând exclusiv componenta negativă, lucru ce înfrânge tocmai ideea unui RoExit viabil. Vedem în acest lucru dovada că propaganda antieuropeană nu urmăreşte o Românie puternică şi înfloritoare ci, în primul rând, şubrezirea elementelor de sprijin actuale, sporirea vulnerabilităţilor României. Or, pentru a nu cădea în această capcană, este nevoie de discernământ şi pricepere în a fi înţelese atât avantajele cât şi dezavantajele politicilor europene. În continuare, este mare nevoie de un spaţiu public în care să-şi găsească loc şi ideile neconforme grilei acceptate politic, şi analiza critică a proiectelor europene, şi contestarea legislaţiei de sprijin.  

În acest context, preluăm editorialul din Ziarul Financiar pentru că, deşi este redactat sub forma unei simple opinii, loveşte convingător în aura eurofilă în care este prezentat meta-proiectul european şi poate fi un model de însuşire a poziţiei minoritare pe teme importante, poate fi acel model care ar putea să caracterizeze intelectualitatea mijlocie activă în spaţiul public ortodox (middle-class intelectual).

Din nefericire însă, când vine vorba de UE, în spaţiul ortodox sporeşte ideea respingerii de plano a oricărei forme de asimilare a lucrurilor folositoare, cu consecinţa perpetuării stării noastre de slăbiciune şi a îndepărtării continue de posibilitatea concretă de a ne bucura de un RoExit viabil.   


Sursă imagine: G4media.ro

Green Deal. României i se întinde un măr otrăvit, dar frica paralizează la Bucureşti orice reacţie de bun-simţ

Dacă deschizi gura pe subiect, te poţi aştepta la un potop de imprecaţii. Încă este bine. La cum se mişcă valul, în anii următori te-ai putea trezi cu bastoane pe spinare, dacă vei pune la îndoială predicile apostolilor lumilor noi.

„Nimic nu va mai fi la fel”, răsună glas tulburător, din amvonul noii ideologii.

Epidemia de gripă plecată din China ar trebui să rupă, sub povara regretelor, coloana oricăui apostat. Să ingenuncheze definitiv voinţa oricărui incredul. Iată că, la nici două luni de când o parte a industriei Chinei şi-a închis obloanele în urma carantinei, cerul Imperiului de Mijloc, pustiu şi gol ca în vremea în care Duhul Domnului plutea peste ape, a devenit limpede, ca imediat după infricoşătoarea poruncă: Să fie lumină!

Cu voie sau din teamă, rândurile închinătorilor noii ideologii îngraşă pământul până ieri neroditor al revelaţiei climatice. De pe un site franţuzesc aflăm poveşti de jale. În Uniunea Europeană ar fi deja peste 700.000 de  strămutaţi ai climei. Unde sunt ei? Printre noi, dar ochii noştri sunt prea orbi de neştiină ca să-i vadă.

Acum, desigur, problema încălzirii globale este un foarte serioasă. Până la a vedea soarele căzând pe pământ, zeci şi sute de mii de oameni mor în fiecare an în marile aglomerări urbane, din cauza bolilor asociate cu poluarea, poluare care contribuie, nemijlocit, la modificarea climei. Dar, în acest punct, nu mai este suficient să acţionezi raţional. Focul Vestei a fost reaprins, iar Vestalium Maxima ţipă infricoşător de la tribunele marilor organizaţii: ”Vreau să vă speriaţi!”  Desigur, ştim din istorie puterea unei vestale. Poate ierta păcatul de moarte printr-o simplă atingere, iar pentru cel care i-ar aduce un prejudiciu exista o singură binecuvântare: moartea.

Aşa că, oricare dintre cei care au mai rămas pe aici să-şi pună întrebări se împacă cu muţenia lebedei. De ce să mă bag eu?

Comisia Europeană a propus la finalul anului trecut un megaproiect, pompos intitulat “Green Deal”, care vrea să facă din Europa, până în 2050, un spaţiu în care emisiile de carbon să nu depăşească ceea ce mediul poate absorbi în mod natural (“neutralitate climatică”). Adică ceva de felul Edenului, grădina feerică, în care Adam se plimba fără amintiri şi fără dorinţe, înainte de a muşca din mărul promisiunii şi al morţii.

Comisia a mers mai departe în această săptămână şi a pus proiectul în dezbatere publică. Proiectul va deveni lege şi toate ţările sunt obligate să-l urmeze.

Ca întotdeauna, mai întâi sunt prezentate lucrurile bune. Cu toţii ne dorim o planetă fără poluare. Tehnologiile viitoare ne vor ajuta. Suntem bogaţi, avem, prin urmare, bani pentru un astfel de efort. Putem renunţa la cărbune ca materie primă pentru energie. Mai încolo poate şi la gaz (probabil acesta va fi admis ca element de tranziţie, nu se ştie pentru câţi ani), la energie nucleară, cine ştie.

Costuri? Modeste. Între 2021 şi 2027 va fi creat un fond de 100 mld. euro. 7,5 mld. euro (“fond al tranziţiei juste”) sunt granturi pentru ţările în dificultate. România primeşte, din aceşti bani, 750 mil. euro ca să închidă minele din Valea Jiului şi capacităţile de la Rovinari şi Turceni. Vor mai avea de suferit unii prin Galaţi, Dolj, Parhova, Mureş – vrei 28.000 de locuri de muncă. Un mizilic. Nu face să gura când ţi se cere să-ţi inchizi 24% din capacitatea de producţie a energiei.Poate de la 90% încolo…

Restul banilor, până la 100 mld. euro, sunt imprumuturi ce vor fi acordate preferenţial statelor şi companiilor private.

Nimeni nu spune însă că proiectul costă între 260 mld. euro anual şi 400 mld. euro anual, până în 2030 – estimare a serviciilor de specialitate ale Parlamentului European. Adică spre 4.000 de miliarde de euro, în zece ani. Cum România înseamnă doar ceva peste 1% din PIB-ul Uniunii, rezultă că ea trebuie să găsească vreo 40 de miliarde de euro, în zece ani, pentru a se conforma. Mai mult decât  soldul pozitiv al fondurilor structurale primite de România – 37 mld. euro, de la aderare până azi.

Şi mai puţin se vorbeşte în România, deşi informaţia este publică: un sfert din fondurile stucturale acordate de UE trebuie redirecţionate către “proiecte verzi”. În plus, pentru a avea acces la granturile de 750 mil. euro, România trebuie să pună, din banii ei, cel puţin 1,5 euro (probabil şi aceştia din fondurile structurale) pentru fiecare euro primit prin mecanismult tranziţiei juste.

Acum în România de la analişti cu ştaif din Big Four, până la ziarişti leneşi, toată lumea şterge aburul din fereastră şi-şi dă cu părerea despre câte grade sunt afară, dar nimeni nu deschide uşa să păşească în zăpadă. Vai, România trebuie să fie pregătită să absoarbă pleaşca de 750 de milioane de euro de la UE: să facă programe, proiecte, să susţină iniţiativa privată, să facă reconversie profesională! Dar unde am mai auzit eu muzica asta de film?

Păi am auzit-o chiar în Valea Jiului, unde minele de cărbune vor fi închise definitiv. Am auzit-o de fiecare dată când se închidea câte un fost colos comunist.

Vă mai aduceţi aminte de ultima mineriadă, cea din 1999? Credeţi că putea fi posibilă fără “reforma” lui Ciorbea? Eu nu cred. Am fost în Vale şi înainte, şi după “reforma” guvernelor CDR. Atât i-a reconvertit profesional reforma lui Ciorbea pe minerii scoşi din minele Dâlja, încât toţi au devenit culegători de fructe de pădure cu diplomă, care iarna se încălzeau cu energie furată şi făceau cozi la cantinele sociale, care, pentru majoritate celor din Uricani sau Petrila, era singura soluţie pentru o masă caldă.

Acum, din nou: “reconversie profesională”, “iniţiativă privată” “proiecte inteligente” – toată maculatura gândirii leneşe îşi revarsă puhoaiele de nimicuri peste bruma de bun-simţ care a mai rămas pe aici.

Cine-mi poate spune câţi oameni şi-au schimbat profesia în urma cursurilor de “reconversie profesională”, susţinute cu banii POSDRU (2007 -2014) – 4,2 miliarde de euro? Câţi şomeri au fost angajaţi? Ştie cineva?

Ştie cineva de unde va scoate România (statul şi mediul privat) în următorii zece ani 30 – 40 mld. Euro, pe care să-i investească în proiecte verzi? Când statul are nevoie, an de an, de 8 – 10 miliarde de euro, din împrumuturi, pentru a se menţine pe linia de plutire?

Nu este de dorit ca roata lumii să fie întoarsă. Este bine că problema protejării mediului a ajuns în centrul dezbaterii. Dar oamenii nu trebuie să ştie ce-i aşteaptă?

Preşedintele Klaus Iohannis a participat la astfel de discuţii, dar întors în ţară, nu zice nici pis. De parcă nu ar şti că cei care plătesc factura la final vor fi tot cetăţenii.

Puţin au rămas cei care ridică problema şi pun întrebări. Fostul preşedinte Traian Băsescu vorbeşte în pustiu: Green Deal este un dezastru, vom cultiva mori de vânt pe câmpurile de grâu de astăzi.

Adrian Volintiru, directorul general al Romgaz admite: Greean Deal ne va reduce profitul. Păi îl va reduce. Dar Comisia Europeană, în trufia ei, crede că a găsit antitodul: va pune taxe vamale mari pentru produsele din afara UE care sunt realizate cu materii prime poluante. De parcă ceilalţi nu pot pune şi ei taxe.

României i se întinde un măr otrăvit şi nimeni nu reacţionează. Ajunşi în acest punct şi temători de a nu fi arătaţi cu degetul şi cârtiţi ca făuritori de dezastru, oameni cu influenţă în dezbateri au ales să înghită în sec şi să tacă.

Continuarea editorialului poate fi citită pe situl Ziarul Financiar

0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x