Principalul obstacol pe care l-am întâmpinat vorbind despre Învăţăturile Sfântului Neagoe Basarab către fiul său Theodosieesteinternalizarea de către credincioşi a ruşinii şi vinovăţiei de a fi considerat „fanatic religios” sau „retrograd”.
Această ruşine nu se manifestă în interiorul ortopraxiei, în viaţa parohială sau în participarea la tot ceea ce ţine de activitatea Bisericii în general, ci se manifestă cu virulenţă oricând se întrevede o translaţiune a valorilor creştine către sfera civică sau politică.
Internalizarea este într-atât de adâncă încât majoritatea creştinilor refuză chiar cuvântul unor Sfinţi ai vremurilor noastre care au fost implicaţi în viaţa cetăţii sau care au îndemnat explicit la edificarea unei politici creştine. Deşi neasumată, religia ca patologie iraţională este trăită din plin.
Prin seria de articole despre RoExit şi Europa am urmărit şi să combat aceste convingeri-parazit, nu pentru că nu ar exista fanatici religioşi sau persoane cu convingeri retrograde, ci pentru că sunt tipologii politice cultivate şi confecţionate anume pentru a împiedica evoluţiile civice şi politice care se revendică în mod direct de la afirmarea publică a credinţei.
Inima intelectuală a secularismului ofensiv rezidă în acuzaţia că orice tip de mărturisire este produsul fanatismului. Că fanatismul ar fi un rău de căpătâi aflăm din istoria războaielor aşa-zis „religioase” sau din cea a inchiziţiei şi a catolicismului tiranic. În România, agresiunea este continuată pe baza comparaţiilor, a confundării sau proiectării păcatelor politice ale catolicismului asupra ortodoxiei.
Propaganda secularistă neperturbată de secole face inutilă invocarea istoriei reale a războaielor religioase şi, mai ales, a războiului informaţional ce se desfăşoară împotriva noastră pe baza dogmelor seculariste create de Iluminism. Secularismul este mediul în care operăm şi este necesar un efort concentrat şi susţinut pentru a ne putea extrage de sub vraja ambienţei sale.
Chiar dacă vorbim despre scriitori care au trăit în urmă cu trei secole, formatarea mentalităţilor revoluţionare franceze s-a revărsat în întreg continentul, fiind difuzate necritic în loji masonice ce au configurat nu doar spaţiul politic şi geopolitic, ci şi limbajul şi presupoziţiile sociologice pe baza cărora (încă) operăm în lume.
Însă secularismul este o minciună, o pseudologie socială, edificată conştient împotriva credinţei şi a credincioşilor. Articolul acesta este o dezvoltare a celui precedent despre războaiele religioase, având la bază aceeaşi carte. Îi va urma ultimul articol al seriei despre Europa – Marea înşelare, articol care va face legătura între ficţiunea fanaticului religios şi arma juridică a discursului urii (hate speech), devoalând astfel o liniaritate evidentă a şarjei secularismului european împotriva creştinismului.
Nădăjduiesc ca aceste materiale să reprezinte un prim pas în direcţia unor problematizări sănătoase.
De la fanatism la ficțiune: Cum a inventat Iluminismul violența religioasă pentru a sacraliza statul
SECȚIUNEA I – O teorie născută din frică: Cum a transformat Iluminismul trecutul religios în avertisment secular
„Statul modern nu s-a născut din rațiune, ci dintr-o frică mitologizată: frica de Dumnezeu în cetate.”
Iluminismul nu a fost doar un curent filosofic, ci o operațiune ideologică. Iar una dintre cele mai eficiente arme ale acestei operațiuni a fost construcția unui inamic absolut: fanatismul religios. Într-o epocă marcată de instabilitate, conflict confesional și reforme politice violente, gânditorii secolului XVIII au inventat o lecție de istorie universală simplificată, pedagogică și mistificatoare: religia este, prin natura ei, cauza tuturor războaielor. Soluția? Un stat secular, puternic, centralizat și atotcuprinzător, care să țină religia în lesă, ca pe un câine periculos.
Această ficțiune cu funcție de ordine socială a devenit mit fondator al Europei moderne.
1. Fanatismul religios – invenția unui inamic ideologic
Pentru Voltaire, Bayle și Gibbon, „fanaticul religios” nu era doar o figură istorică – era o categorie morală și un pericol politic actual. El simboliza opusul rațiunii: omul care acționează în numele unei transcendențe imposibil de verificat, care ucide în numele unei revelații și nu în numele unei legi umane. Această imagine nu a fost construită din date istorice, ci din nevoia unei noi ordini.
Astfel, a apărut ceea ce putem numi „teologia seculară a Iluminismului”: o doctrină a salvării politice prin evacuarea şi exilarea sacrului.
Fanatismul religios nu a fost descoperit, ci construit.
Exemplele oferite de acești gânditori erau selectate, exagerate, mitizate. Războaiele confesionale au fost prezentate ca haos pur, fără cauze sociale, fără conflicte de autoritate, fără context economic. Era suficient să spui: „au fost religioși, și s-au ucis între ei”. O simplificare atroce, eficientă ideologic, superbă propagandistic.
2. Istoria transformată în avertisment
Această rescriere a trecutului nu avea scop erudit, ci preventiv. Iluminismul a înlocuit istoria cu pedagogia: „uite ce a făcut religia, să nu mai repetăm greșeala!”. Dar pentru ca lecția să funcționeze, religia trebuia prezentată nu ca o sursă de sens, ci ca o patologie irațională.
În acest scop, Războiul de Treizeci de Ani, Noaptea Sfântului Bartolomeu, Inchiziția sau Conflictele huguenote au fost scoase din context și reîmpachetate într-o retorică emoțională. Istoria nu mai servea adevărul, ci construcția unei frici de fond.
Religia trebuia să devină vinovatul absolut – nu ca să înțelegem trecutul, ci ca să justificăm viitorul.
De aici s-a născut convingerea că numai un stat care reduce religia la tăcere poate menține pacea. Nu se mai discuta despre reformă religioasă, nici despre echilibru confesional. Singura opțiune considerată „rațională” era separarea totală, însoțită de o delegitimare simbolică a oricărei autorități religioase.
3. Fanatismul ca natură, nu ca abuz
Voltaire și Bayle au avansat o teză radicală: nu doar că religia poate deveni fanatism, ci că religia este prin natura ei fanatism. Cine crede în revelație, spun ei, crede într-o instanță mai înaltă decât statul, și deci este un pericol pentru ordinea publică.
Această gândire a fost preluată, extinsă, oficializată. Nu doar fanatismul e inacceptabil, ci religia însăși – dacă e trăită în mod viu, activ, articulat. Singura religie tolerabilă este cea dezactivată, privatizată, interiorizată, ruptă de realitatea socială și de vocația ei comunitară.
Religia adevărată, pentru Iluminism, este religia moartă – cea care nu mai vorbește.
Aceasta a fost una dintre cele mai mari victorii ale propagandei secolului XVIII: să transforme răul punctual (abuzul religios) într-o esență inevitabilă (religia = fanatism). E un salt logic și ontologic uriaș, dar extrem de seducător.
4. Fanaticul – un personaj fictiv, dar operațional
Din această construcție ideologică s-a născut și o figură tipologică: „fanaticul religios”. Acesta nu mai este un actor politic, ci o caricatură morală. Nu contează ce spune, nici ce cere. Doar faptul că invocă un adevăr absolut îl face periculos. El nu e doar un opozant – e un inamicul sistemului sau structurii.
Acest „fanatic” este invocat până astăzi în discursul public: orice preot care vorbește despre păcat, orice creștin care afirmă adevărul Evangheliei în spațiul public, orice părinți care refuză educația sexuală impusă copiilor – toți sunt etichetați ca „potențiali fanatici”.
Fanaticul e omul pe care statul secular îl definește ca obstacol – nu pentru că e violent, ci pentru că nu tace, nu acceptă, nu se supune.
5. Narațiunea care exclude complexitatea
În spatele acestor construcții, Iluminismul a operat cu o formă de manipulare sistematică a complexității. Conflictele religioase nu sunt prezentate ca evenimente cu cauze multiple (politice, economice, teritoriale, juridice), ci ca simple „crize ale dogmei”.
De exemplu, întreaga problematică constituțională a Imperiului Romano-German, motivele economice ale Războiului de Treizeci de Ani, rețelele de interese nobiliare din Franța – toate sunt șterse. Rămâne o explicație unică: oamenii erau religioși, deci s-au omorât.
Aceasta este esența mitului: a face din complex – unidimensional, și apoi din unidimensional – absolut.
6. Frica drept combustibil ideologic
De ce a avut succes această mitologie? Pentru că Iluminismul a înțeles ceva esențial: oamenii pot fi modelați nu prin adevăr, ci prin frică. Iar frica de religie a fost mai eficientă decât orice raționament. Ea a fost proiectată în imaginația colectivă prin panseuri, satire, „dialoguri filosofice”, tratate și manuale de morală civică.
Statul modern s-a născut ca gardian împotriva acestui „coșmar religios”. Nu ca administrator, ci ca exorcist. Nu ca mediator, ci ca paznic şi temnicer.
Cine deține monopolul asupra fricii, deține monopolul asupra ordinii.
7. Ruptura – nu între religie și politică, ci între religie și demnitate
În această viziune, Iluminismul nu a creat o separare echilibrată între religie și politică. A creat o ierarhie. Statul este rațional, religia – irațională. Statul apără, religia atacă. Statul ordonează, religia dezbină. Nu există simetrie, ci subordonare.
Astfel, orice intervenție religioasă în spațiul public e interpretată ca agresiune, iar orice reacție statală – ca apărare legitimă. Această asimetrie nu este întâmplătoare: este produsul programatic al unei gândiri politice care are nevoie de un dușman intern pentru a-și justifica controlul.
8. Amuţirea religiei – prețul păcii
Cea mai eficientă idee a Iluminismului a fost aceea că pacea civilă depinde de neutralizarea sacrului. Religia poate fi tolerată – dar numai dacă e dezactivată. Doar o religie care nu mai revendică nimic, care nu mai vrea nimic, care nu mai afirmă nimic – poate coexista cu statul.
Dar aceasta nu mai e religie – e superstiție administrabilă. Religia fără profunzime nu e credință, ci decor.
Pacea care se construiește pe amuţirea religiei e o tăcere vinovată.
„Fanatismul religios n-a fost o realitate istorică universală – ci o etichetă aplicată strategic de Iluminism pentru a-și impune teologia seculară.”
SECȚIUNEA II – Istorie ca armă ideologică: Rescrierea Războiului de Treizeci de Ani
„Istoria a fost scrisă nu ca să ne învețe adevărul, ci ca să ne convingă că nu mai avem nevoie de sfinți.”
Între 1618 și 1648, Europa a fost zguduită de cel mai devastator conflict al epocii moderne timpurii: Războiul de Treizeci de Ani. O conflagrație cuprinzătoare, care a distrus orașe, a dezrădăcinat milioane de oameni și a reconfigurat granițele și ierarhiile politice ale continentului. Dar în secolul XVIII, această realitate istorică a fost transformată, reinterpretată și instrumentalizată într-o legendă fondatoare: dovada supremă că religia este incompatibilă cu pacea.
Voltaire și succesorii săi nu au vrut să înțeleagă acest război – ci să-l utilizeze. Nu ca fenomen complex, ci ca simbol.
1. O rescriere selectivă și ideologică
Pentru a servi cauzei secularismului, Iluminismul a înfățișat Războiul de Treizeci de Ani ca o explozie de barbarie religioasă. Faptul că luptele erau întreţesute cu rivalități dinastice (Habsburgii contra Bourbonilor), ambiții teritoriale, crize juridice imperiale sau alianțe comerciale – toate acestea au fost omise intenţionat. Prevalau un singur fir narativ: oamenii, fiind religioși, s-au urât și s-au măcelărit.
Această simplificare a fost cheia eficienței propagandistice: un public larg putea fi convins, printr-o poveste clară, că religia aduce haos.
Războiul nu mai era un fapt istoric – ci o parabolă morală scrisă pentru viitor.
2. Voltaire: naratorul unui trecut înspăimântător
În Essai sur les moeurs et l’esprit des nations, Voltaire schițează Războiul de Treizeci de Ani ca o decădere totală: o perioadă de cruzime, ignoranță și intoleranță provocată de credințele religioase. El ignoră subtilitățile constituționale ale Imperiului Romano-German, complexitatea tratatelor de alianță, logica echilibrelor de putere – totul este redus la o axiomă: religiile se urăsc și distrug lumea.
Dar Voltaire nu căuta adevărul istoric. El căuta un efect civic. Războiul devine un exemplu de „așa nu”, o poveste de groază prin care să învețe generațiile următoare ce se întâmplă dacă religia e lăsată liberă.
Istoria devine mit pedagogic. Istoricul devine moralist. Adevărul devine efect retoric.
3. Eradicarea cauzelor reale
Zwierlein insistă asupra dimensiunii erudite a acestui proces: relectura Războiului de Treizeci de Ani ignoră intenționat cauzele socio-politice. De exemplu:
Criza constituțională a Sfântului Imperiu Roman: conflictul între autoritatea împăratului și libertățile principatelor protestante.
Intervenția Suediei și Franței: ambele state catolice și protestante și-au folosit religia ca pretext pentru interese geopolitice.
Impactul reformei fiscale, al noilor tehnologii de armament și al comerțului transnațional: complet ignorate.
În interpretarea iluministă, totul este explicat prin „fanatism” – un cuvânt magic care anulează orice analiză.
4. De la conflict la coșmar simbolic
Imaginea unui continent prăbușit în haos religios a fost amplificată de pictură, gravură, cronică, roman. Masacrele, persecuțiile, incendiile de biserici – toate au fost selectate, stilizate și reîncadrate într-un tablou apocaliptic care avea să joace rolul de fundal simbolic pentru noul proiect politic: statul secular.
Zwierlein observă că această strategie culturală nu viza doar condamnarea religiei, ci legitimarea emoțională a unei noi forme de autoritate: statul centralizat, laic, birocratic, capabil să prevină o astfel de catastrofă. Aceasta nu era o alegere rațională – era o reacție afectivă programată.
Cine controlează emoțiile colective, controlează consensul politic.
5. Rescrierea istoriei ca operație de hegemonie
La mijlocul secolului XVIII, încep să apară primele sinteze istorice cu scop educativ. Ele nu mai sunt preocupate de pluralitatea interpretărilor sau de dezbaterile academice. Sunt instrumente de formare a cetățeanului „rațional”, „moderat”, „neutru”.
Războiul de Treizeci de Ani este transformat într-un basm de groază. Creștinismul este decorat cu sânge și ruină. Statul secular, în schimb, este zugrăvit ca salvatorul tăcut care vine după furtună.
Această pedagogie devine hegemonică. Se imprimă în curricula școlară, în cultura juridică, în conștiința europeană.
Trecutul este manipulat pentru a produce obediență în prezent.
6. Religia – cauza absolută și vinovatul perpetuu
Odată stabilit acest mit, el începe să funcționeze ca o grilă automată de interpretare. Orice conflict în care apare religia este etichetat ca „război religios”. Orice revendicare spirituală e considerată „pericol latent”. Orice discurs teologic în spațiul public e interpretat ca premisă a violenței.
Aceasta nu este o analiză, ci o condiționare. Se construiește astfel o memorie oficială, care izolează religia în muzeu și o transformă în relicvă vinovată.
Religia nu mai are voie să explice nimic – doar să se justifice.
7. Războiul ca ficțiune morală necesară
Pentru Iluminism, Războiul de Treizeci de Ani nu a fost doar o tragedie – a fost o ficțiune morală necesară. Doar prin demonizarea completă a trecutului religios putea fi justificată o epurare ideologică a prezentului. Doar dacă oamenii credeau că religia a dus la haos, puteau accepta cu ușurință impunerea unui regim laic ca formă de „progres”.
Această strategie a funcționat. Încă funcționează. Cultura europeană contemporană se bazează pe această moștenire psihologică.
Pacea modernă a fost clădită nu pe iertare – ci pe uitare.
8. Efectul pedagogic al groazei
Toate aceste construcții au un scop precis: formarea unui cetățean obedient, care se teme de religie și se închină ordinii politice. Nu se dorește o înțelegere profundă a istoriei, ci o reacție emoțională predictibilă. Războiul de Treizeci de Ani devine „lecția supremă”: nu te mai juca cu Dumnezeu, altfel lumea arde.
Această „pedagogie a groazei” produce o cultură a conformismului, nu a adevărului. O cultură în care religia e permisă doar în forme controlate, sterpe, inofensive.
9. Absenteismul teologic și confiscarea simbolurilor
Odată impusă această rescriere, Biserica însăși a fost împinsă într-o defensivă profundă. Teologii s-au trezit obligați să justifice fiecare faptă trecută în logica prezentului laic. Amuţirea teologică nu a fost o opțiune – a fost o condiție de acceptare socială.
În paralel, simbolurile religioase au fost confiscate. Nu mai erau semne de har – ci semnale ale pericolului. Crucea devenea stigmat, altarul devenea rușine, credința – suspiciune.
Această confiscare a memoriei a funcționat perfect. Nici măcar Biserica nu mai știa cum să vorbească despre trecutul ei.
Când nu-ți mai poți apăra sfinții, ajungi să-ți ceri iertare că exiști.
10. Mitul funcționează ca profeție autoîmplinită
Prin această deformare istorică, secularismul a construit nu doar o genealogie ideologică, ci o profeție autoîmplinită. Dacă religia este mereu vinovată, atunci trebuie mereu supravegheată. Dacă nu o supraveghem, vom repeta istoria. Dacă se repetă istoria, religia este de vină. Un cerc vicios, folosit ca legitimație pentru control politic.
Aceasta nu e istorie – este magie ideologică de înaltă performanță.
SECȚIUNEA III – De la toleranță la disciplinare: Secularismul ca aparat de cenzură religioasă
În imaginarul politic modern, „toleranța” este adesea invocată ca o realizare supremă a epocii iluministe. Este repetată ca o mantră în tratate, în constituții, în manuale de educație civică și în discursuri europene despre „valori comune”. Dar ce se ascunde, cu adevărat, în spatele acestui cuvânt? Ce a însemnat, în secolul XVIII, și ce înseamnă acum „toleranță religioasă”?
Această secțiune demască metamorfoza tăcută a toleranței: de la o promisiune de libertate la un mecanism de neutralizare; de la o punte între credințe la o închisoare administrativă pentru orice formă de religie articulată. Ceea ce s-a dorit a fi o eliberare s-a transformat într-un regim de domesticire morală a credinței.
1. Toleranța ca act de grație, nu ca drept
Pentru gânditorii iluminiști, „tolerarea” unei religii nu a însemnat recunoașterea demnității convingerii – ci acceptarea, condiționată, a unei prezențe altfel nedorite. Toleranța nu era un drept natural, ci o concesie pragmatică.
Bayle, în celebrul său Dicționar Istoric și Critic, face un pas curajos în favoarea pluralismului, dar introduce o limitare decisivă: toleranța e acceptabilă numai atâta timp cât religia nu pretinde superioritate. Când ea devine normativă, misionară sau publică, devine inacceptabilă. Nu din cauza violenței, ci din cauza pretenției la adevăr.
Toleranța e acceptabilă doar când e umilă – altfel e fanatică.
2. Locke: libertate doar în afara Bisericii
John Locke, alt campion invocat al toleranței, în faimoasa Scrisoare despre toleranță, pledează pentru libertatea credinței, dar exclude cu grijă catolicii și ateii – primii pentru loialitatea lor față de Roma, ceilalți pentru absența oricărei loialități.
Ceea ce pare un manifest al libertății este, în realitate, o gramatică a excluderii. Religia este tolerată doar în măsura în care se supune ordinii politice stabilite. Aceasta este esența noului regim: statul stabilește granițele în care religia poate respira.
Toleranța devine o zonă închisă: ești liber atâta timp cât nu deranjezi.
3. Religia permisă e religia dezactivată
În acest nou model politic, religia este acceptată numai dacă este lipsită de dinți. Nu trebuie să judece morala publică, nu trebuie să influențeze legile, nu trebuie să conteste prioritățile sociale. I se permite să existe – dar fără să însemne nimic.
Adevărata religie devine religia simbolică, decorativă, cu ritualuri stinse, fără dogmă, fără vocație de convertire, fără suflu profetic. Tot ce depășește acest cadru e etichetat ca extremism sau delir teocratic.
Religia vie devine pericol. Religia moartă – acceptabilă.
4. Secularismul devine editorul adevărului
Statul modern, pretins neutru, devine în realitate cel care stabilește ce formă de credință e tolerabilă. Asta înseamnă că secularismul nu e un teren de joc echitabil – ci un regim de cenzură sofisticată. Îmbrăcat în haina raționalității, el decide ce adevăr are voie să fie rostit.
Teologia este acceptabilă doar în seminarii închise. Dogma – doar ca metaforă culturală. Ritualul – doar ca tradiție folclorică. Orice tentativă de a aduce credința în spațiul public este suspectă și, cel mai adesea, incriminabilă.
Neutralitatea e o mască: sub ea, statul scrie Biblia care trebuie citită.
5. Funcționarul ia locul preotului
Odată cu marginalizarea clerului, apare o nouă elită morală: profesorul laic, judecătorul secular, activistul progresist. Aceștia preiau funcțiile tradiționale ale Bisericii: educarea tineretului, definirea binelui public, condamnarea rătăcirilor.
Dar acești noi preoți ai ordinii seculare nu au smerenie, nici recurs la transcendență. Au certitudinea ideologică a progresului și disprețul față de orice vocație teologică. Biserica devine un obstacol. Iar adevărul ei – un artefact care trebuie expus, nu urmat.
Secularismul nu a abolit moralismul – l-a redistribuit.
6. Toleranța ca mecanism de tăcere
În această paradigmă, toleranța devine instrument de control, nu de emancipare. Dacă vorbești prea tare, ești intolerant. Dacă ai o opinie religioasă fermă, ești suspect. Dacă te opui „valorilor comune”, ești extremist.
Așa se închide cercul: religia nu mai poate fi mărturisită fără a fi penalizată. Toleranța înseamnă auto-anulare. Este, de fapt, o pedagogie a amuţirii.
Nu mai e nevoie să interzici religia – ajunge s-o reduci la șoaptă.
7. Ateismul mascat sub politețe
În numele toleranței, secularismul introduce o formă de ateism implicit. Nu neagă existența lui Dumnezeu, dar interzice orice formă de autoritate care derivă din El. Credința este tolerată doar ca opțiune subiectivă, nu ca adevăr public.
Aceasta nu este neutralitate, ci hegemonie mascată. Este o teologie negativă, în care statul nu se declară dumnezeu, dar se comportă ca atare. El decide ce este sacrul admisibil și ce este de proscris.
Toleranța se transformă în politețea cu care se încuie ușa sanctuarului.
8. Cine nu tace devine fanatic
În logica nouă, orice religie exprimată cu voce tare devine fanatică. Nu pentru că este violentă, ci pentru că e vie. Dacă un preot predică împotriva păcatului, este suspect. Dacă o comunitate cere respectarea unui ritual, este retrogradă. Dacă o Biserică refuză ideologia de gen – este periculoasă.
Această etichetare sistematică produce o discreditare structurală. Religia nu mai este o prezență vie în cetate – ci un pericol latent care trebuie ținut sub observație.
Fanatismul nu mai este comportament – ci existență religioasă articulată.
9. Administrația înlocuiește transcenderea
În vechiul regim, păcatul era o problemă de mântuire. În noul regim, este o infracțiune a discursului. Morala devine reglementare, credința devine conformism, îndoiala devine infracțiune.
Statul nu mai conduce cu sabia, ci cu procedura. Dar această procedură are aceeași funcție: să taie limba profeților. Să anuleze orice posibilitate ca Dumnezeu să mai vorbească în cetate.
Statul nu vrea să distrugă religia – vrea să o arhiveze.
10. O nouă inchiziție – dar cu zâmbetul pe buze
Ironia ultimă: secularismul a denunțat Inchiziția pentru teroarea ei dogmatică. Dar a inventat, la rândul său, o inchiziție: invizibilă, eficientă, insidioasă. Nu mai arde trupuri, dar arde reputații. Nu mai condamnă eresuri, dar interzice opinii. Nu mai are autode-da-fé – dar are conferințe de presă.
Aceasta este toleranța în forma ei desăvârșită: un zâmbet de acceptare care ascunde botnița.
SECȚIUNEA IV – Mitul fondator al Europei moderne: violență religioasă – ordine seculară
„Europa modernă nu a fost construită împotriva violenței – ci prin ea. Statul secular nu a înlocuit războaiele religioase, ci le-a reinventat în limbaj juridic și administrativ.”
Dacă există un mit central în povestea Europei moderne, acela este următorul: religiile, lăsate libere, provoacă haos; statul secular, impus de rațiune, asigură pacea. Este o narațiune atât de profund înrădăcinată în imaginarul european, încât nici nu mai este pusă la îndoială. E acceptată reflex, transmisă prin manuale, invocată în discursuri și protejată prin rușinea de a o contesta.
Această secțiune demontează acest mit – arătând că Europa seculară nu s-a născut dintr-o renunțare la violență, ci dintr-o reorganizare a ei. Că pacea modernă nu este absența războiului religios – ci înlocuirea sa cu o hegemonie rece, administrativă, care își disimulează constrângerile sub masca raționalității.
1. Genealogia mitului: teza Iluminismului
Iluminismul, prin gura lui Voltaire, Gibbon, Bayle și Locke, a formulat această propoziție dogmatică: „religia produce fanatism, statul produce ordine.” Este o axiomă politică mascată ca enunț istoric. Ea nu descrie trecutul, ci îl rescrie în așa fel încât să valideze un singur tip de regim: cel laic, raționalist, anti-transcendent.
Această teză a fost transformată în fundament ideologic al modernității. Ea justifică legislația, educația, neutralitatea instituțiilor. Dar este o teză fără temei factual: istoria reală arată că războaiele religioase nu au fost motivate exclusiv religios, iar statul secular a produs, la rândul său, războaie devastatoare – doar cu alte justificări.
Secularismul nu a eliminat violența – i-a schimbat discursul.
2. Conflictele religioase ca simptom, nu cauză
După cum arată Zwierlein și alți contribuitori din volum, a atribui războaiele moderne timpurii exclusiv religiei înseamnă a comite o fraudă istorică. Aceste conflicte reflectau crize de autoritate politică, tranziții constituționale, ciocniri între monarhii și principate, colapsuri fiscale și rivalități teritoriale.
Religia era limbajul în care se articulau conflictele – nu sursa lor unică. A o transforma în țap ispășitor înseamnă a-i atribui o vină care nu-i aparține, dar care convine statului modern.
Religia nu a fost combustibilul războaielor – ci combustibilul a fost mascat în haine religioase.
3. Secularismul: o nouă formă de monopol simbolic
Odată înfăptuită „ieșirea din religie”, statul modern nu a devenit neutru. A devenit unic interpret al binelui public. Nu mai permitea prezența sacrului în afara formelor culturalizate (muzee, sărbători oficiale, patrimoniu), dar impunea, în schimb, propriul sacru: Constituția, Cetățeanul, Drepturile Omului – ridicate la rang de dogmă.
Această schimbare nu a însemnat ieșirea din religie, ci înlocuirea religiei publice cu o altă formă de credință: credința în statul autoritar binevoitor. Simbolurile creștine au fost retrase, dar în locul lor au apărut tribunalele constituționale, ceremoniile republicane și martirologia seculară (eroii Revoluției, victimele intoleranței, minoritățile emancipate).
Statul modern nu a distrus altarul – doar și-a mutat zeii.
4. Pacea seculară: o formă de supunere organizată
Noua Europă post-iluministă s-a pretins pașnică. Dar această pace nu a fost consensuală – ci impusă. Nu a fost un rezultat al iubirii de aproapele – ci al fricii de autoritate. Pacea era definită ca absență a oricărei expresii religioase care ar putea tulbura ordinea publică. Era tăcere, nu reconciliere. Era conformism, nu comuniune.
Această tăcere a fost obținută prin școală, prin tribunal, prin presiune simbolică. Nu prin dialog real. Iar cei care refuzau această nouă „tihnă seculară” erau izolați, stigmatizați, expulzați din spațiul demnității publice.
Ordinea seculară a fost construită cu aceeași energie cu care au fost duse cruciadele: sub semnul unei idei absolute și al unui inamic de distrus.
5. Reeducarea maselor – o „evanghelie” inversată
Statul modern a lansat o amplă operațiune de „reeducare simbolică”. Populațiile trebuiau să învețe nu doar să accepte secularismul, ci să-l interiorizeze ca formă de moralitate superioară. Școala devine catedrală laică, profesorul devine preot al raționalismului. Reforma se face nu cu sabia, ci cu programul de învățământ.
Aceasta este versiunea modernă a convertirii forțate: nu ți se impune o credință – dar ți se interzice să trăiești alta.
Secularismul este religia fără Dumnezeu, dar cu ritualuri, sancțiuni și erezii.
6. Europeizarea mitului
Mitul fondator al secularismului nu rămâne o invenție franceză. El este adoptat treptat de întregul proiect european. Constituțiile postbelice, în special după 1945, impun o formă de neutralitate religioasă în care statul garantează libertatea de credință, dar în același timp interzice orice manifestare religioasă care ar putea părea „ofensatoare” sau „neincluzivă”.
Această „neutralitate activă” este, de fapt, un regim de suprimare controlată. Se interzice crucifixul în școli, dar se impune simbolistica multiculturalistă. Se elimină rugăciunea publică, dar se predă „diversitatea valorilor”.
Secularismul nu e lipsă de religie – ci monopol ideologic travestit în toleranță.
7. Pacea seculară, la testul istoriei
Ironia majoră a istoriei: statul secular, care pretinde că a pus capăt războaielor religioase, este autorul celor mai sângeroase războaie din istoria omenirii. Războaiele mondiale, gulagul, lagărele de exterminare, bomba atomică – toate sunt produse ale unei epoci laice, raționale, „eliberate de dogme”.
Dar aceste fapte sunt șterse din memorie. În narațiunea oficială, doar Inchiziția este crimă, doar Cruciadele sunt violență, doar Evul Mediu este barbarie.
Când religia ucide – e crimă absolută. Când statul ucide – e „tragicul preț al progresului”.
8. Efectul psihologic al mitului
Acest mit produce o formă de rușine civilizațională: europenii sunt învățați să se rușineze de creștinism, să se teamă de sacrul lor, să-și perceapă rădăcinile ca pe o boală. În același timp, li se oferă o alternativă: un umanism steril, rupt de transcendent, dar încărcat cu imperative morale pe care nimeni nu le mai poate justifica.
Această schizofrenie identitară este rezultatul direct al mitului secularizării prin violență.
Europa modernă nu are pace – are amnezie controlată.
9. Mitul ca instrument geopolitic
În prezent, această narațiune este exportată. Orice stat care își afirmă vocația religioasă este imediat suspectat de fundamentalism. Orice politică națională care se inspiră din tradiție spirituală este denunțată ca „derapaj autoritar”. Mitul secularizării europene devine standard universal, armă diplomatică, condiție de integrare.
Religia este tolerată doar dacă este convertită în muzeu. Statul care refuză această convertire devine „problemă de securitate”.
Europa modernă folosește pacea seculară ca armă împotriva celor care refuză să uite Cine i-a făcut.
10. O ieșire periculoasă din transcendență
În concluzie, secularismul european nu este o absență a religiei – ci o reconfigurare a sacrului. Nu este o soluție la violență – ci o violență simbolică cu haine de ordine. Nu este o reconciliere – ci o dictatură a uitării selective.
Religia nu trebuie apărată doar de extremismul fanatic – ci și de lașitatea seculară care o preface în decorațiune.
SECȚIUNEA V – Fanaticul etern: mitul funcțional al războaielor religioase în cultura seculară actuală
„Secularismul nu mai are nevoie de războaie religioase reale – are mitul lor, conservat ca armă simbolică împotriva celor care cred cu adevărat.”
În Europa contemporană, nimeni nu mai arde eretici. Nimeni nu mai organizează cruciade. Nimeni nu mai cere supunerea civilă în numele lui Dumnezeu. Și totuși, creștinul practicant este tratat în spațiul public cu o suspiciune aproape identică celei aplicate odinioară vrăjitorilor, sectarilor sau revoluționarilor: este privit ca potențial periculos. De ce?
Răspunsul este simplu și tulburător: pentru că mitul războaielor religioase nu a fost abandonat. A fost conservat. Reactivat. Încapsulat în cultura seculară ca o ficțiune funcțională, menită să blocheze reîntoarcerea sacrului în cetate. Nu mai e nevoie de istorie. Ajunge reflexul. Și reflexul spune: „orice religie afirmativă e fanatism, orice creștinism viu e amenințare.”
1. Fanaticul – construct ideologic, nu realitate
Imaginea fanaticului religios – cu ochi aprinși, voce agresivă, idei radicale – este omniprezentă în mass-media, în cinema, în manuale. Dar acest portret nu are bază factuală. Nu descrie o persoană concretă, ci un stereotip politic. Este un construct ideologic, folosit pentru a delimita clar ce este permis și ce este suspect.
Creștinul care predică în public? Fanatic. Episcopul care critică ideologia de gen? Reacționar. Mama care își educă fetele în curăție? Fundamentalistă. Preotul care denunță avortul? Extremist.
„Fanaticul” este oglinda în care secularismul își proiectează teama de Adevăr.
2. De la istorie la mit continuu
Zwierlein și alți autori subliniază că războaiele religioase au fost transformate în mit continuu – nu doar eveniment istoric, ci fundal constant al imaginației politice moderne. Acest mit nu e repetat pentru a fi înțeles, ci pentru a funcționa. Ca o avertizare perpetuă. Ca o teologie inversată: „dacă religia se întoarce, lumea va arde din nou.”
Prin urmare, fiecare afirmație religioasă devine periculoasă nu prin conținut – ci prin simpla ei existență.
Prezența religiei e deja semn de urgență – chiar dacă nu face nimic.
3. Tensiunea latentă ca strategie de guvernare
Mitul războaielor religioase nu e doar propagandă culturală. Este și mecanism de guvernare. Permite statului să exercite o formă de control preventiv, nedeliberativ. Orice măsură împotriva exprimării religioase poate fi justificată prin invocarea „rădăcinilor conflictuale” ale Europei. Nu e cenzură – e prevenție. Nu e discriminare – e prudență istorică.
Așa se legitimează eliminarea religiei din școli, marginalizarea sărbătorilor creștine, cenzura discursului clerical. Sub o formă subtilă: nu vrem să reluăm greșelile trecutului.
Istoria devine permis de excludere. Mitul devine lege nescrisă.
4. Instrument de rușinare sistematică
Creștinul public este invitat constant să-și ceară scuze. Pentru Inchiziție. Pentru Cruciade. Pentru supunerea femeii. Pentru antisemitism. Pentru ignoranță. Pentru opoziția față de știință. Aceste acuzații, reale sau fictive, sunt activate ca mecanism de rușinare, menit să slăbească încrederea în propria credință și să descurajeze orice tentativă de mărturisire publică.
Mitul războaielor religioase este permanent în fundal: „ce vrei, să ne întoarcem la Evul Mediu?” Este fraza-șablon, universală, gata să blocheze orice gând religios serios.
Cine crede, trebuie mai întâi să se căiască – apoi poate spera să fie toleratcivic şi politic.
5. Împingerea religiei în colțul radicalismului
Prin această manipulare, credința este împinsă artificial spre colțul ideologic al extremismului. Nu pentru că s-ar radicaliza, ci pentru că i se închide spațiul moderației. Când orice critică a ordinii seculare este interzisă, când orice afirmare a normei divine este suspectă, credinciosul rămâne fără loc.
Devine „extremist” doar pentru că refuză să devină neutru. Devine „periculos” pentru că îndrăznește să creadă în Adevăr obiectiv.
Mitul războaielor religioase nu luptă cu fanatismul – ci îl inventează pentru a discredita credința.
6. Confuzia între transcendent și ideologie
O altă confuzie intenţionată întreținută este aceea între vocația religioasă și ideologia politică. Orice enunț teologic e tratat ca doctrină de partid. Orice predică devine „discurs public cu impact politic.” Orice ritual devine „marcaj identitar.” Această confuzie permite statului secular să confişte toate codurile spaţiului public şi să trateze religia ca deviere ideologică, nu ca sursă de ordine morală.
Religia nu mai e mărturisire – e un suspect de agitațiune publică.
7. Mitul ca disciplinator al teologiei
Chiar și în interiorul Bisericii, mitul își face lucrarea. Teologii devin autocenzurați, episcopii evită predici cu conținut dogmatic clar, seminariile, conferinţele se refugiază în teme inofensive. Orice asumare publică a unui adevăr revelat este evitată de teamă că „societatea nu e pregătită.” Că „nu trebuie să fim ca în secolul XVI.”
Se produce astfel o auto-liniștire ideologică, un proces prin care Biserica se conformează unei versiuni oficiale a propriei istorii – dictate din afară.
Cine se teme de trecutul său, nu mai poate avea viitor.
8. Atacul simbolic prin cultura populară
Mitul funcționează și prin cultură populară. Filmele, serialele, jocurile video – toate alimentează un imaginar în care religia e cel mult misticism decorativ, iar în cel mai des caz, fanatism pur. Călugării sunt nebuni. Preoții – corupți. Misionarii – violenți. În rarele cazuri în care apar pozitivi, sunt marginali, ironici, „în pas cu vremurile.”
Acesta este noul canon cultural: religia poate fi acceptabilă doar dacă se rușinează de sine.
9. Blocarea oricărei reaprinderi a memoriei
Unul dintre cele mai insidioase efecte ale mitului este blocarea posibilității de reevaluare istorică. Orice tentativă de a revizui povestea războaielor religioase este tratată ca revizionism, ca tentativă de a reabilita violența, ca pericol pentru ordinea constituțională. Astfel, nu doar religia este blocată – ci și istoriografia onestă.
Cine spune că războaiele religioase au fost și politice, și economice, și teritoriale – e suspectat că vrea să le reabiliteze. Adevărul istoric devine o infracțiune ideologică.
Până și trecutul a fost secularizat, sub pază strictă.
10. Fanaticul ca paznic al ordinii seculare
Într-o ironie finală, figura fanaticului religios este astăzi folosită nu pentru a înfrunta extremismul, ci pentru a apăra hegemonia seculară. Este un paznic imaginar, dar cu rol real: păzește porțile discursului public. E motivul invocat pentru a închide gura preotului, pentru a exclude creștinul din dezbatere, pentru a delegitima vocația religioasă ca factor de coerență morală.
Fanaticul nu există – dar toți trebuie să se comporte ca și cum ar exista. Asta e funcția sa.
Secularismul și-a creat o sperietoare. Și o folosește să țină tăcută turma.
SECȚIUNEA VI – Împotriva tăcerii programate: recuperarea adevărului, a memoriei și a vocației religioase în cetate
„Amuţirea religiei nu este progres – este uitare strategică. Iar uitarea este prima condiție a înrobirii.”
După ce secularismul a confiscat istoria, a rescris războaiele religioase și a construit mitul „fanaticului etern”, pare că nu mai rămâne nimic de spus. Religia a fost trimisă la margine, redusă la practici private, îngrădită simbolic și acuzată de toate relele trecutului. Însă această tăcere nu este naturală. Este programată. Cultivată. Impusă prin coduri, instituții, rușinare și frică.
Această ultimă secțiune este o smerită chemare la recuperare. Nu doar istorică, ci teologică, identitară, culturală și morală. Religia nu trebuie apărată doar de secularismul agresiv, ci mai ales de resemnarea în care a fost împinsă de propriile instituții ecleziale şi de turma credincioşilor. Este timpul să vorbim din nou – clar, articulat, fără teamă.
1. Înapoi la istoria reală: deconstruirea mitului
Primul pas în recuperare este refacerea memoriei. Nu putem înfrunta hegemonia seculară dacă acceptăm narațiunea ei despre trecut. Trebuie să refacem analiza conflictelor religioase: să le înțelegem ca fenomene complexe, nu ca episoade de fanatism pur. Să arătăm rolul jucat de rivalități teritoriale, dinastice, fiscale, comerciale.
Această reevaluare nu este relativizare – este adevăr. Și adevărul este eliberator.
Nu poți fi liber dacă trăiești într-un trecut care nu-ți aparține.
2. Resacralizarea memoriei colective
Europa contemporană trăiește într-o amnistie simbolică: tot ce e religios e tratat ca rușinos, tot ce e secular e tratat ca firesc. Pentru a schimba această paradigmă, trebuie să reintroducem sacrul în conștiința colectivă. Nu ca nostalgie, ci ca dimensiune de sens. Nu ca ornament, ci ca fundament.
Conflictele religioase nu au fost patologii ale credinței – ci răni ale unei civilizații în căutare de ordine. A le recunoaște complexitatea înseamnă a recunoaște rolul fundamental al religiei în constituirea Europei.
Memoria sacrului este prima condiție a demnității.
3. Religia nu e opinie – e vocație ontologică
Secularismul a reeducat populațiile să creadă că religia este o „opțiune privată”, un „stil de viață”, o „atitudine personală”. Dar credința nu este un accesoriu. Este o vocație ontologică – o chemare la Adevăr, o participare la ordinea cosmică, o trăire verticală a istoriei.
A reduce religia la o preferință este ca și cum ai reduce viața întreagă la o simplă alegere de vestimentație. Credința e structură de existență – nu gust.
Adevărul nu este opțional. Nici în cer, nici pe pământ.
4. Ieșirea din defensivă: cuvânt profetic, nu mimetism social
Biserica nu trebuie să caute acceptare. Trebuie să rostească Adevărul. Nu e rolul ei să fie „în pas cu societatea”, ci să fie liman și cutremur al conștiinței. În fața unei culturi care cere compromis, religia trebuie să răspundă cu verticalitate.
Vocile religioase nu trebuie să se scuze, nici să se explice excesiv. Trebuie să mărturisească. Clar, cu dragoste, dar fără teamă.
5. Dezactivarea rușinii simbolice
Trebuie şi e timpul să refuzăm rușinarea sistematică. Nu, creștinismul nu este sursa tuturor relelor. Nu, Inchiziția nu este standardul absolut al cruzimii. Nu, Cruciadele nu sunt mai oribile decât bombardamentele seculare din Irak sau Gaza. Nici pe de parte.
Rușinea e eficientă doar cât timp este acceptată. Iar cel rușinat nu mai are voce sau i se refuză dreptul să o aibă.
Demnitatea religiei începe acolo unde se încheie complexul de vinovăție.
6. Refacerea spațiului public: credința ca rațiune superioară
Credința trebuie să reintre în spațiul public nu ca opinie privată, ci ca rațiune superioară. Acolo unde discursul secular se blochează în relativism, religia oferă direcție. Acolo unde ideologiile se contrazic, teologia oferă coerență.
Aceasta nu înseamnă teocrație, ci mărturie vie. Nu înseamnă dictat dogmatic, ci prezență activă, fermă, articulată.
Cine nu mărturisește în cetate, riscă să nu mai aibă cetate.
7. Apărarea adevărului ca datorie civică
Adevărul nu este periculos. Este condiția libertății reale. Amuţirea religioasă în numele toleranței nu salvează cetatea – o face vulnerabilă la minciună. În fața haosului ideologic, credința are datoria nu doar să se exprime, ci să lumineze.
Nu este o chestiune de drepturi. Este o obligație față de istorie, față de viitor și față de Dumnezeu.
Amuţirea adevărului nu este pace – e trădare.
8. Refacerea limbajului: între sacru și politică
E nevoie de un nou limbaj. Un limbaj al rezistenței teologice. Trebuie să renunțăm la jargonul secularizat care reduce credința la „valori”, „spiritualitate”, „diversitate.” Să recâștigăm forța cuvântului vertical: păcat, mântuire, adevăr, îndumnezeire, judecată, har.
Fără acest vocabular, nu mai putem gândi şi reprezenta mintal transcendentul. Și fără transcendent, nu mai putem formula nici justiție, nici ordine, nici speranță.
Limbajul creștin nu e un vestigiu baroc – e viu. Și viu înseamnă periculos pentru ordinea minciunii.
Europa nu va fi salvată prin tratate, conferințe sau corectitudine politică. Va fi salvată dacă își regăsește transcendența. Nu ca recuzită, ci ca temelie. Nu ca amintire, ci ca prezență.
Sacrul nu distruge ordinea – o înnobilează.
10. Ultima chemare: mărturia fără compromis
Suntem chemați nu doar să demascăm mitul secular, ci să mărturisim Adevărul – integral, activ, senin, dar mai ales, ferm.
Deşi pare mult în afara preocupărilor credincioşilor ortodocşi, consider necesară extinderea dezbaterii despre RoExit şi despre minciuna mitului hegemonic de Europa, spre trăsăturile caracteristice ale mitologiei seculariste care animă continentul european.
Chiar dacă un excurs în ideologia francmasonică ar demasca multe dintre avanposturile intelectuale menite să ţină creştinismul la periferia vieţii publice, riscul mare este să alunecăm într-o schemă de gândire şi de înţelegere care este rudimentară, minată de capcane reducţioniste sau falsificate şi, de aceea, ar fi de puţin folos.
Similar, angajarea într-un efort destructurant faţă de secularism ar acapara prea mult din energia noastră şi ar împinge chestiunea prea mult pe tărâmul Filosofiei politice şi juridice, zone care sunt mai puţin accesibile publicului nostru. Celor interesaţi de această problematică le semnalez această carte (lb.eng) drept punct de plecare temeinic.
Pe de altă parte, Istoria este mult mai ofertantă în privinţa învăţămintelor folositoare şi care pot înlătura perdelele de fum care contribuie la învrăjirea lumii, în sensul cel mai întunecat cu putinţă.
Principalul mit european care asaltează orice rezervă eurosceptică este cel al păcii: UE a pacificat continentul, spun ei.
Articolele anterioare au demonstrat însă că este vorba despre o pace imperială, a disciplinării şi conformării forţate, a deznaţionalizării şi uniformizării, nu despre o pace a libertăţii şi a înţelegerii.
În acelaşi timp însă, propaganda europenistă plusează, acuzând religia că reprezintă principala sursă de violenţă politică din istoria continentului nostru, făcând trimitere la trecutul războaielor aşa-zis religioase, provocate (cică) de intoleranţă şi ură. Intoleranţa şi ura care ar fi provocat „războaiele religioase” ar justifica aşadar menţinerea religiei (mai ales a creştinismului) la periferia spaţiului public sau chiar exilarea sa în spaţiul privat, după cum se întâmplă în Occident.
Din acest motiv, voi continua această serie cu un concis rezumat al unei lucrări interdisciplinare, care ia în studiu istoria războaielor religioase europene nu doar prin lentila istoriografiei, ci şi a filosofiei politice şi juridice, a sociologiei, teologiei şi a ştiinţelor administrative.
Concluzia esenţială a rezumatului volumului The European Wars of Religion este că în numele păcii europene, religia ca manifestare publică a fost confiscată şi redusă la un „vinovat de serviciu” pentru toate nenorocirile continentului iar în locul ei a fost proclamat cultul statului.
Războaiele religioase au fost aşa etichetate ca să se ascundă imensa lor complexitate cauzală şi, mai ales, faptul că religia nu a reprezentat decât o mască pentru mize politice, economice, culturale care se menţin actuale chiar şi în acest moment.
De aceea, denunţarea propagandei seculariste, europeniste, ca fiind mincinoasă, ca fiind o pseudologie culturală, este necesară întrucât aceasta nu e doar o problemă de trecut, ci un cod ideologic care structurează geopolitica actuală.
Într-un articol separat voi trata exclusiv modul în care iluminismul a inventat un trecut ruşinos pentru „fanatismul religios” în scopul deposedării creştinismului de legitimitatea participării la viaţa publică. Dacă vi s-a opus vreodată în polemicile online falsul argument al „inchiziţiei”, al „arderilor pe rug” şi al „dictatului teocratic”, chiar ortodocşi fiind (deci absolut străini de chestiune), veţi înţelege cu limpezime logica necinstită dindărătul acestor arme retorice.
Războaiele Religioase Europene – Demascarea unei Mitologii Seculariste
SECȚIUNEA I – Mitul secularist și demonizarea religiei: O introducere ideologică
Europa modernă s-a născut într-un botez de sânge, pentru o nouă ordine – una rece, raționalistă, centralizată, îndepărtată de sufletul omului și de taina credinței. În numele păcii, s-au clădit structuri de putere care au confiscat religia, au redus-o la un „vinovat de serviciu” pentru toate nenorocirile și au înscăunat în locul ei cultul statului. Aceasta este, în esență, miza pe care o denunță volumul The European Wars of Religion: un efort colectiv de a demasca mitologia secularistă care a transformat Războaiele Religioase într-o narațiune de propagandă.
Trei mari evenimente din ultimele decenii – ascensiunea republicii islamice iraniene în 1979, războaiele post-comuniste din Balcani și atentatele de la 11 septembrie – au readus religia în centrul dezbaterilor geopolitice. Dar discursul occidental nu a evoluat: reflexul cultural secularist este același. Religia este văzută ca sursa principală a violenței, iar „soluția” este privatizarea ei completă, eliminarea din viața publică, replierea într-un spațiu pur intim. Ca și cum omul ar fi alcătuit din bucăți: una pentru suflet, alta pentru rațiune, alta pentru cetate.
Mitologia fondatoare a secularismului este aceasta: religia a provocat războaiele din Europa, iar statul secular le-a oprit.
Această idee, perpetuată de gânditori precum Mark Lilla, Monica Duffy Toft sau Eric O. Hanson, a devenit o axiomă a teologiei politice liberale. Vestul – ni se spune – a învățat lecția celor „30 de ani de groază” și a renunțat la religie ca vector public. Islamul, dimpotrivă, neavând un echivalent al Războiului de Treizeci de Ani, n-ar fi „evoluat” către separația binelui civic de credința vie. Asemenea teze, seducătoare prin simplitate, sunt profund eronate prin reducționismul lor istoric și prin implicațiile lor ideologice.
Religia nu este unica rădăcină a violenței
Încă din deschiderea volumului, autorii atrag atenția asupra pericolului de a absolutiza religia ca factor cauzal. Violența istorică este, mai întotdeauna, rezultatul unei conlucrări între factori economici, sociali, geopolitici și culturali. Religia poate fi un catalizator, un simbol, un steag sub care se adună nemulțumiri și ambiții, dar rareori este cauza profundă. Războaiele care au zguduit Europa între 1400 și 1700 nu au fost doar conflicte confesionale. Ele au fost lupte pentru putere, teritoriu, suveranitate și hegemonie economică. A le numi „războaie religioase” în mod exclusiv înseamnă a cădea pradă unei mistificări.
Adevărata întrebare nu este „câtă vină poartă religia?”, ci „de ce se ascunde statul modern în spatele acestei învinovăţiri?”
Secularismul, în forma sa radicală, nu este doar o separare între stat și biserică. El este o nouă formă de sacralizare – una care transferă atributele divine de la Biserică la Structură sau Sistem, de la credință la Administrație sau Birocraţie. Așa cum observă Cavanaugh, Hobbes și alți gânditori ai statului modern au făcut din autoritatea politică un substitut al autorității divine. Statul devine „Leviatanul” care decide asupra vieții și morții în mod „rațional”, „neutru”, „laic”.
Violența statală: barbaria modernității travestită în ordine
Una dintre afirmațiile cele mai tăioase ale acestei introduceri este că războaiele din perioada „religioasă” a Europei au fost, în realitate, durerile nașterii statului modern. Nu religia a provocat haosul, ci procesul de statalizare, de centralizare, de uniformizare forțată. Acolo unde înainte existau multiple forme de autoritate – ecleziastică, locală, nobiliare, populare –, noul stat s-a impus cu sabia, cu decretul și cu propaganda.
Secularismul nu a adus pacea, ci a mutat violența de la Vatican la tribunal, de la procesul de erezie la execuția politică, de la excomunicare la deportare. El a înlocuit vinovăția sufletească cu vinovăția ideologică, păcatul cu infracțiunea politică.
Statul modern nu este rezultatul pacificării religiei, ci al monopolizării violenței sacre.
Chiar și conceptul de „toleranță religioasă” trebuie reanalizat. În secolul al XVI-lea, nu secularismul a produs toleranța, ci un nou echilibru de putere. Pacea de la Augsburg (1555) sau cea de la Westfalia (1648) nu au instituit libertatea religioasă autentică, ci au impus un aranjament teritorial: cuius regio, eius religio – fiecare principe decide credința supușilor. Toleranța devine astfel nu un act de conștiință, ci o convenție de stat.
Confiscarea sensului religiei
O parte crucială a introducerii este dedicată deconstrucției conceptului de „religie”. În limbajul modern occidental, religia este văzută ca o chestiune strict personală, o alegere intimă, lipsită de relevanță socială. Dar această înțelegere este ea însăși un produs istoric – rezultatul unei lungi bătălii pentru marginalizarea religiei din sfera publică. În perioada Războaielor Religioase, o astfel de separație era de neconceput. Religia era parte integrantă a viziunii despre cosmos, despre ordine, despre justiție, despre viață și moarte.
Să acuzăm „religia” pentru violențele epocii înseamnă să folosim un concept anacronic, filtrat printr-un liberalism care proiectează asupra trecutului propriile sale dogme. Nu religia, ci desacralizarea violentă a puterii – acel proces prin care puterea omenească uzurpă taina divină – este sursa abuzurilor.
Spre o hermeneutică a complexității
Volumul pledează pentru o abordare interdisciplinară: istoricii, filosofii și teologii trebuie să colaboreze pentru a înțelege cauzele profunde ale conflictelor etichetate drept „religioase”. Un conflict poate avea dimensiuni religioase, dar poate fi alimentat de factori politici, economici, demografici sau simbolici. În același timp, nu trebuie să ignorăm capacitatea religiei de a oferi sens, consolare și reconstrucție morală după violență. Reducționismul secularist distruge această dimensiune, prezentând religia doar ca obstacol în calea progresului.
Autorii atrag atenția și asupra lipsei de dialog între științele umaniste: istoricii sunt tot mai izolați de filosofi, teologii sunt ignorați în analizele politice, iar media popularizează clișee ideologice fără rădăcină în realitate. În această lipsă de comunicare interdisciplinară, se hrănește mitologia periculoasă a războaielor religioase.
Un avertisment pentru prezent
Departe de a fi doar o analiză istorică, această introducere e și un avertisment pentru prezent. În lumea contemporană, unde conflictele din Orientul Mijlociu, Africa și Asia sunt deseori prezentate drept „războaie religioase”, există riscul să repetăm aceleași greșeli de interpretare. Fiecare război care implică musulmani e descris ca jihad, fiecare mișcare creștină e suspectată de radicalism, fiecare afirmație religioasă e tratată cu teamă.
Dar în spatele acestor narațiuni se ascund interese geopolitice, competiții energetice, răfuieli istorice, inechități economice și crize identitare. Religia devine, din nou, țapul ispășitor pentru o ordine mondială care refuză să se privească în oglindă.
„Când istoria e scrisă de biruitorii seculari, crucea devine vinovată, iar sabia – neutră.”
SECȚIUNEA II – Arhitectura haosului confesional: Cronica Războaielor Europene „religioase”
Istoria europeană dintre 1400 și 1650 nu este o simplă succesiune de „războaie religioase”, ci o explozie de conflicte în care religia, naționalitatea, ordinea politică și revendicările populare s-au amestecat în moduri imposibil de separat cu bisturiul raționalist al istoriografiei moderne. Niciunul dintre războaiele analizate în această secțiune nu poate fi redus la eticheta comodă a „credinței fanatice”. În realitate, avem de-a face cu o arhitectură complexă a haosului confesional, în care convingerile spirituale au fost atât motiv, cât și mască, atât scânteie, cât și instrument de legitimare.
1. Boemia – revoluție, cruciadă sau război civil?
Hussitismul nu a fost doar o erezie, ci o mișcare populară cu profunde dimensiuni naționale, sociale și teologice. Pavel Soukup demontează mitul unei simple rebeliuni religioase și ne arată o luptă de rezistență a unei națiuni împotriva unei duble înstrăinări: a împăratului străin și a papalității corupte. Hussitul nu era doar un disident ecleziastic, ci un apărător al unei idei de comunitate sfântă, purificată prin jertfă și înarmat cu textele sacre.
De o parte: cruciadele anti-hussite organizate cu indulgente și retorică apocaliptică. De cealaltă: o teologie a sabiei, a războiului sfânt împotriva corupției Romei. Adevărul e că ambele tabere au instrumentalizat conceptul de „război sfânt”, fiecare proclamându-se brațul drept al voinței divine.
Important de notat: hussiții nu luptau doar cu armele – ci cu cuvinte, simboluri, viziuni escatologice. Ideea de „Sfânta Armată a Domnului” nu era o metaforă, ci o identitate. La fel și adversarii, care îi considerau pe aceștia nu doar trădători ai împăratului, ci emisari ai Satanei. Războiul ideologic a fost total.
2. Elveția – confederație și echilibru pe marginea prăpastiei
Thomas Lau ne transportă în inima Confederației Elvețiene, unde diviziunile confesionale au fost primele din Europa care au provocat un conflict deschis (Războaiele de la Kappel, 1529–1531). Însă, în mod remarcabil, elvețienii au găsit un mecanism politic radical: „Landfrieden” – un acord de a nu discuta religia în consiliile federale. Tăcerea devenea, paradoxal, garanția păcii.
Dar această „pace” era fragilă, menținută doar printr-un echilibru al onoarei și al forței. Ideea de „război religios” era suspendată, dar nu învinsă. Radicalii religioși – atât protestanți cât și catolici – erau izolați din spațiul politic, nu pentru că nu aveau dreptate, ci pentru că puneau în pericol echilibrul.
Toleranța elvețiană nu s-a născut din iluminare, ci din frică – o frică de a fi absorbiți de imperiile vecine.
În ciuda interdicției de a discuta credința, religia continua să structureze viața publică, identitatea cantonală și strategiile de alianță. Elveția a inventat o formă unică de „toleranță prin tabu” – un precedent care merită revizitat azi, în epoca corectitudinii politice.
3. Franța – dinastii, doctrine și dezlănțuirea infernului
Când vorbim despre „războaie religioase”, imaginile masacrelor din Franța se impun instinctiv: Noaptea Sfântului Bartolomeu, războaiele hughenoților (1560–1598), domnia teroarei confesionale. Dar Philip Benedict ne obligă să privim dincolo de cadavrele aruncate în Sena.
Războaiele din Franța au fost mai mult decât un conflict între catolici și protestanți. Au fost lupte pentru succesiune, pentru influență asupra coroanei, pentru hegemonie între familiile nobiliare (Guise, Bourbon, Valois). Religia a fost mai degrabă o platformă de mobilizare a maselor decât o cauză în sine.
Când nobilimea și-a pierdut rațiunea, poporul și-a pierdut mila. Clerul a sacralizat violența, predicatorii au înflăcărat mulțimile, iar orașele au devenit câmpuri de execuție.
Importanța intervențiilor străine – Spania catolică și Anglia protestantă – arată că „războiul religios” era și un război geopolitic. Franța a devenit scena unui teatru de marionete al Europei, în care fiecare marionetă avea o cruce în mână.
4. Imperiul – de la Schmalkalden la apocalipsa Westfalică
Harriet Rudolph abordează două momente cardinale în istoria conflictelor confesionale: Războiul Schmalkaldic (1546–47) și Războiul de Treizeci de Ani (1618–1648). În ambele cazuri, religia este parte integrantă a conflictului, dar nu o explicație suficientă.
Războiul Schmalkaldic a fost o confruntare între puterea imperială și alianța protestantă, dar cauzele sunt profund constituționale: cine are dreptul să decidă religia unui teritoriu? Care este limita loialității față de un împărat care ignoră conștiința?
Războiul de Treizeci de Ani, adesea numit „Apocalipsa Europei”, a fost o spirală de distrugere alimentată de alianțe fluide, trădări confesionale, ambiții teritoriale. Catolici luptând alături de protestanți, protestanți ucigând protestanți. Confesiunea devenea instrument, nu ideal.
Religia a fost în acest caz nu cauza, ci miza: o mască pentru ambițiile unei noi ordini imperiale.
Rudolph oferă o grilă de interpretare care evită simplificările: nici „război religios pur”, nici „război de stat modernizat”. Este vorba despre o sinergie letală între credință, loialitate, geopolitică și economie. Religia era combustibilul retoric, dar mașinăria era statală.
5. Anglia – reformă, revoluție și teologia sabiei
În Anglia, ceea ce istoria oficială numește „Războiul Civil” (1642–49) este în realitate o bătălie teologică pentru sufletul națiunii. Charles Prior argumentează că întreaga eră a fost marcată de „politica Reformei” – o dialectică între autoritate spirituală și suveranitate regală.
Puritanii, prezbiterienii, anglicanii și sectele radicale nu erau doar denominațiuni teologice – ci proiecte politice alternative. Lupta pentru forma Bisericii era lupta pentru forma guvernării. Când Cromwell și-a impus sabatul militar, nu a făcut-o doar ca politician, ci ca profet.
Religia nu era separată de stat – era însăși justificarea sa, chiar și în forma republicană.
Revoluția engleză a fost un conflict între două sacralizări: a monarhiei și a congregației. În acest sens, Anglia nu a ieșit din Evul Mediu – ci l-a transformat într-o formă parlamentară a fanatismului mesianic.
6. Justificarea violenței – între legea divină și legea romană
Luise Schorn-Schütte încheie această parte cu o analiză teoretică fundamentală: cum a fost justificată teologic și juridic rezistența armată? De la dreptul feudal și teologia legământului la concepțiile moderne ale contractului social, autorii confesionali și juriștii au elaborat o întreagă doctrină a violenței legitime.
Protestanții au recurs la imaginea regelui tiran care rupe legământul cu poporul; catolicii, la ideea ordinii divine care justifică coerciția împotriva ereziei. Dreptul la rezistență nu era doar o chestiune de onoare – ci de mântuire.
Când cuvântul Domnului e interzis, sabia devine evanghelie.
Această secțiune demonstrează cu forță că „războaiele religioase” nu sunt fapte brute, ci construcții istorice, mitologii juridico-politice în care credința a fost simultan cauză, instrument și victimă. Niciun conflict nu poate fi citit într-o singură cheie. În toate – de la Boemia la Londra – se profilează un adevăr incomod: violența nu e religioasă, ci transformată în religie de cei care dețin puterea.
SECȚIUNEA III – Confiscarea sacrului: Statul modern ca uzurpator al violenței legitime
„Statul n-a eliminat violența religioasă – doar a redenumit-o în numele rațiunii de stat.”
Când teologia cedează în fața administrației, sacrul nu dispare. Este confiscat. Sub pretextul „eliberării omului de fanatism religios”, statul modern a preluat simbolurile, mecanismele și legitimitatea violenței sacre – nu pentru a le desființa, ci pentru a le redistribui sub steagul suveranității. Aceasta este concluzia amară a reflecțiilor filosofice și teologice adunate în această parte a volumului. Ceea ce istoriografia liberală ne învață ca „ieșirea din Evul Mediu”, apare aici ca o mutație teologico-politică: în loc de crucea Bisericii, tridentul statului. În locul transcendenței, birocrația.
1. William Cavanaugh – „Secularizarea sacralităţii”
Cavanaugh pleacă de la o constatare fundamentală: distincția modernă între „războaie religioase” și „războaie seculare” este falsă și construită ideologic. Războaiele din Europa modernă timpurie nu pot fi înțelese în termenii actuali ai separării dintre religie și politică. Această separare este, de fapt, o creație târzie, născută tocmai din procesul acestor conflicte, nu anterior lor.
„Religia”, în înțelesul modern – adică o chestiune privată, spirituală, separată de viața cetății – nu exista înaintea statului modern. A fost inventată de acesta.
De fapt, ceea ce s-a întâmplat nu a fost o despărțire între religios și politic, ci o mutare a sacralității dinspre Biserică spre Stat. Statul a devenit noul altar: cu legi sacre, cu misiuni soteriologice (eliberarea națiunii, progresul, dreptatea universală), cu jertfe sângeroase în numele unui „bine comun” impus prin forță. Legitimitatea violenței a fost „laicizată”, dar nu neutralizată.
Cavanaugh denunță mitul secularist liberal: acela că statul neutru a venit să pacifice haosul religios. În realitate, statul este un produs al acelor conflicte, nu o soluție. Este o parte a problemei, nu o instanță exterioară.
2. Paul Dumouchel – „Mitul violenței politice bune”
Dumouchel dezvoltă această critică printr-o lectură a lui Hobbes: omul modern nu a devenit mai pașnic, ci a acceptat o altă formă de organizare a violenței – una monopolizată, centralizată, formalizată de stat. Statul modern este cel care decide cine trăiește, cine moare, cine poate fi torturat, cine poate fi bombardat „cu justificare morală”.
Dar diferența esențială față de Evul Mediu nu constă în reducerea violenței, ci în schimbarea instanței care o legitimează. Dacă în Evul Mediu violența putea fi gestionată de mai multe autorități – familia, Biserica, nobilimea, breasla –, în modernitate aceasta devine prerogativă exclusivă a statului.
„Modernitatea nu a scos sabia din mână. Doar a decretat că doar un singur braț o mai poate ridica.”
Mai mult, Dumouchel avertizează că atât violența religioasă, cât și cea politică sunt justificate prin mituri. Fie că e vorba de „sfântul război” al papilor sau de „liberarea popoarelor” în secolul XX, justificarea e aceeași: un bine absolut care cere sacrificii. Niciunul nu e mai „rațional” decât celălalt. Diferența este doar de retorică.
Într-un pasaj central, filosoful canadian demontează convingerea modernă că violența statului este „bună”, pentru că e legală. El arată că legitimitatea este o ficțiune colectivă, o „credință secularizată” care ne face să acceptăm oroarea dacă poartă uniformă și decret.
3. Bruce Ward – „Leviatanul umanitar”
Într-un răspuns nuanțat, Bruce Ward acceptă premisele lui Dumouchel, dar introduce un factor de adâncime: ideologia umanismului progresist. El identifică în modernitatea occidentală o substituire a transcendenței divine cu o promisiune de paradis terestru: drepturile omului, pacea eternă, democrația globală. Această „religie a omului” nu renunță la sacru – ci îl reambalează în retorică umanitară.
„Când statul nu mai apără cerul, pretinde că-l coboară pe pământ.”
Ward arată cum din Hobbes până la Rousseau, ideologia politică s-a transformat dintr-un mecanism de evitare a haosului într-o doctrină a mântuirii seculare. Statul devine un „mesia administrativ”, iar politica – un cult al umanismului coercitiv.
Rezultatul? Apariția „statului militaro-umanitar” – o entitate care intervine cu arme în numele păcii, care torturează în numele demnității, care supraveghează în numele libertății. Violența e prezentă, dar acoperită cu perdele de bunăvoință.
Așadar, Bruce Ward nu neagă valoarea separării bisericii de stat, ci avertizează asupra formei noi a idolatriei moderne: sacralizarea progresului. El avertizează că dacă nu înțelegem acest nou idol, vom repeta greșelile vechilor teocrații – dar cu zâmbete umaniste și rachete inteligente.
4. De la cruce la contract: secularizarea violenței
Cei trei autori converg într-un punct: modernitatea nu a abolit sacrul – ci l-a redistribuit. Religia nu a fost înlocuită cu rațiunea pură, ci cu ideologii seculare care funcționează ca religii: cu dogme, eretici, mântuire, profeți, jertfe.
Fie că este vorba de naționalism, socialism, liberalism globalist sau umanism de stat, toate aceste doctrine au legitimat violența în numele unui ideal absolut. Deosebirea e că în lipsa unui Dumnezeu transcendent, nu mai există nicio instanță de judecată a răului. Totul devine procedural.
„S-a renunțat la crucea care mântuiește prin jertfă și s-a ridicat contractul care domină prin constrângere.”
5. Implicații pentru Europa contemporană
Ce învățăm din aceste reflecții pentru prezent? Că problema Europei nu este religia – ci incapacitatea de a recunoaște propriile sacralizări seculare. Uniunea Europeană, de exemplu, refuză orice ancoră religioasă, dar are propriile „articole de credință”: piața unică, dreptul european superior, progresul nelimitat. Cine le contestă e tratat ca eretic.
În această paradigmă, suveranismul, creștinismul tradițional, democrațiile populare devin „forme de fanatism” care trebuie eradicate. Nu cu sabia – ci cu reglementarea, cu sancțiunea, cu marginalizarea.
6. Soluția? Întoarcerea la discernământul teologic
Paradoxal, pentru a demonta mitul violenței religioase, avem nevoie de teologie. O teologie a păcii, o teologie a discernământului – care să vadă unde se ascund idolii moderni, unde violența se dă drept ordine, și unde ordinea ucide sufletul.
SECȚIUNEA IV – Mitologia Războaielor Religioase – între memorie colectivă și manipulare politică
Niciun război nu trăiește doar prin tunuri și sânge. El continuă să dăinuie în mintea oamenilor prin poveste. Istoria nu este doar arhivă, ci scenă. Iar Războaiele Religioase europene n-au fost doar conflicte armate: au devenit, în ultimele patru secole, material plastic pentru mitologiile politice, ideologice și naționale care au construit conștiința modernă a Occidentului. Această ultimă parte a volumului demontează o mare mistificare: ideea că „epoca religiei” a fost epoca barbariei, iar „epoca secularismului” – cea a rațiunii. În fapt, mitologia „războaielor religioase” a fost creată de statul modern, pentru a-și justifica monopolul și secularizarea agresivă.
1. Cazul Olandei: între martiriu și independență
Judith Pollmann analizează rolul central pe care l-au jucat memoria și propaganda în consolidarea identității olandeze după Războiul de Optzeci de Ani (1568–1648). Protestanții olandezi și-au construit o mitologie a martiriului: persecuția spaniolă, execuțiile catolicilor, răbdarea sfinților reformatori, totul reinterpretat ca temelie a unei noi „biserici naționale”.
Dar această mitologie a fost ambivalentă. Pe de-o parte, a încurajat coeziunea națională. Pe de alta, a justificat excluderea, marginalizarea și chiar epurarea religioasă a catolicilor din noul stat. Martiriul unora a devenit pretextul dominației asupra celorlalți.
Memoria suferinței folosită pentru răzbunare.
Pollmann arată cum această narativă s-a perpetuat secole întregi, alimentând o viziune binară: protestantul liber vs. catolicul tiranic. Școala, liturghia, literatura – toate au fost instrumente ale acestei mitologii fondatoare, care a înlocuit Evanghelia cu o istorie sfințită.
2. Germania: inventarea unei epoci „a fanatismului religios”
Barbara Stollberg-Rilinger și Cornel Zwierlein examinează modul în care Războiul de Treizeci de Ani a fost transformat, în epoca iluministă, într-un contra-exemplu pentru orice tip de religie publică. Deși inițial fusese interpretat ca un conflict de drept, constituțional și politic, secolul XVIII l-a rescris ca o „parabola a intoleranței religioase”.
Această reformulare nu a fost neutră. A avut o funcție ideologică precisă: să justifice secularizarea și centralizarea statului. Sub masca unei „lecturi raționale a trecutului”, filozofii iluminismului au produs o minciună pedagogică: religia duce inevitabil la război, statul la ordine.
Teroarea religiei a fost inventată pentru a sacraliza birocrația statului.
Această interpretare a fost exportată în secolul XIX prin școală, universitate, și manuale de istorie. Religia a fost transformată într-un țap ispășitor. Nu contează că Războiul de Treizeci de Ani a fost și o luptă pentru suveranitate, pentru echilibru de putere sau pentru ordine constituțională. Conta doar mesajul: să nu mai permitem religiei să atingă spațiul public.
3. Anglia: protestantismul ca virtute națională
Angela Ranson arată cum în Anglia post-elizabetană s-a construit un canon identitar în care protestantismul era sinonim cu libertatea și luminarea, iar catolicismul – cu tirania, superstiția și barbaria continentală. Martirologii protestanți, predicile patriotice și istoriografia oficială au creat o Anglie în care credința era suveranitate, iar Roma – trădare.
Această mitologie a supraviețuit secole întregi și a modelat atitudinea britanică față de continent. UE, Vaticanul, autoritățile transnaționale – toate sunt percepute (chiar și azi) ca ecouri ale catolicismului autoritar, în contrast cu „individualismul protestant” englez.
Când mitologia devine identitate, istoria moare.
Ranson subliniază că această mitologie protestantă a legitimat expansiunea imperială, marginalizarea catolicilor irlandezi și o viziune colonială asupra lumii: acolo unde merge britanicul, merge adevărul. Aceasta nu e doar o problemă de trecut, ci un cod ideologic care structurează geopolitica actuală.
4. Războaiele religioase în imaginarul iluminist
Zwierlein continuă cu o analiză magistrală asupra modului în care gânditorii secolului XVIII (Voltaire, Gibbon, Bayle) au folosit retorica „fanatismului religios” ca fundament pentru teoria statului secular. În această logică, toleranța devine o formă de control: nu libertate a conștiinței, ci reducere la tăcere a oricărei forme de religie vie, publică, articulată.
Iluminismul nu a fost „neutru”. A fost o mișcare ideologică care a instrumentalizat imaginea trecutului religios pentru a construi un viitor fără transcendență. Războaiele religioase au fost pictate ca o patologie – nu pentru că ar fi fost exclusiv religioase, ci pentru că justificau demonizarea religiei în ansamblu.
Iluminismul n-a stins flăcările fanatismului – ci le-a aprins în numele rațiunii absolute.
Zwierlein avertizează: această mitologie este încă activă. Ea structurează educația occidentală, discursul politic și chiar justiția europeană. Când creștinii sunt marginalizați pentru „intoleranță” sau „discurs al urii”, mitul războaielor religioase este mereu în fundal.
5. Cultura memoriei și strategiile puterii
Sabine Holtz explorează modul în care amintirea „războaielor religioase” a fost conservată și modelată de statul modern. În Germania, Franța și Anglia, istoriografia a fost nu doar disciplină științifică, ci strategie de stat. Memoria selectivă a acestor conflicte a permis construcția unor identități naționale exclusiviste și a unor narative hegemonice.
În Franța, de exemplu, Revoluția a rescris războaiele religioase ca un preambul al eliberării de „tirania clericală”. În Germania, Prusia a instrumentalizat moștenirea protestantă pentru a-și legitima centralismul și militarismul. În ambele cazuri, violența trecutului a fost deturnată în legitimitate prezentă.
Istoria nu este o oglindă – ci o sabie ascunsă în bibliotecă.
Holtz atrage atenția că memoriile colective nu sunt spontane. Ele sunt cultivate, distilate, impuse. Monumentele, sărbătorile, lecțiile de istorie – toate sunt forme de mitologizare. Și acolo unde mitul înlocuiește adevărul, manipularea devine destin.
6. Europa seculară – un proiect născut din resentiment
În concluzie, toate aceste contribuții converg într-un punct: ideea Europei moderne ca „ieșire din fanatism” este un mit. Europa nu a fost construită împotriva violenței – ci prin ea. Războaiele religioase nu au fost cauza haosului, ci pretextul pentru centralizarea violenței în mâna statului. Iar secularismul european, prezentat ca neutralitate, este o ideologie născută din resentiment: o ură intelectualizată față de transcendență, o frică sistemică de libertatea spirituală.
UE nu e o depășire a Evului Mediu, ci o înlocuire a Bisericii cu un aparat administrativ fără suflet.
Astăzi, când ni se spune că religia trebuie scoasă din școală, din spațiul public, din familie – se reia aceeași mitologie falsă. Că religia ar fi izvorul tuturor relelor. Dar realitatea este inversă: fără religie, Europa a produs cele mai devastatoare ideologii ale secolului XX – comunismul, nazismul, scientismul eugenist, liberalismul financiar dezumanizant.
7. Ce e de făcut?
Este timpul să înfruntăm mitul. Să recuperăm o memorie lucidă, completă, în care religia nu este demonizată, ci înțeleasă în complexitatea sa. Să restituim Bisericii rolul de martor și vindecător, nu de țap ispășitor. Și să reînviem o pedagogie a discernământului, în care tinerii să înțeleagă istoria – nu să o repete sub alte forme.
CONCLUZIE GENERALĂ – Mitul fondator al Europei seculare: demonizarea religiei, sacralizarea puterii politice
„Religia n-a fost învinsă de rațiune, ci de un nou cult – cel al statului atotputernic.”
Europa modernă nu s-a construit printr-o eliberare din obscurantism, ci printr-o reconfigurare a sacralului. Mitul că războaiele religioase ar fi fost generate de fanatism teologic, iar statul secular le-ar fi oprit în numele rațiunii și păcii, este nu doar greșit istoric, ci profund nociv ideologic. Acest mit nu explică trecutul, ci justifică prezentul – și, mai grav, structurează viitorul.
Gânditorii secolului XVIII – de la Voltaire la Gibbon și Bayle – au transformat violențele Europei confesionale într-o legendă pedagogică, menită nu să explice complexitatea conflictelor, ci să justifice marginalizarea religiei în viața publică. În această lectură partizană, religia devine sinonimă cu intoleranța, iar toleranța – o armă de control. Nu o libertate autentică a conștiinței, ci o reducere la tăcere a oricărei forme de religie vie, articulată și instituțională.
Mitul războaielor religioase nu e despre trecut. Este codul moral al puterii moderne.
Această legendă funcționează ca un sablon ideologic: orice creștinism care îndrăznește să vorbească în spațiul public este acuzat de obscurantism. Orice apel la morală transcendentală este etichetat drept „discurs al urii”. Orice rezistență spirituală în fața secularismului coercitiv este stigmatizată ca reminiscență medievală. În fundal, obsesiv și perfid, revine mereu aceeași imagine: vrem să evităm un nou război religios, deci să păstrăm tăcerea.
Dar realitatea este alta. Războaiele moderne timpurii din Europa nu pot fi înțelese în termenii artificiali ai separației dintre religie și politică. Această separare nu era dată înaintea conflictelor – ci a fost produsă chiar de ele, impusă de statul modern pentru a-și legitima monopolul asupra violenței. Secularizarea nu a adus pacea – ci o redistribuire a violenței, de la altare spre parlamente, de la amvoane spre tribunale. Cu mai multă eficiență, dar fără mai multă sfințenie.
Europa nu a fost construită împotriva violenței – ci prin violență. Împotriva Bisericii, dar nu împotriva vărsării de sânge.
În această lumină, mitologia fondatoare a secularismului devine clară: religia a provocat haosul, statul l-a rezolvat. Această teză, seducătoare prin simplitatea sa, este însă falsă prin reducționismul său și periculoasă prin implicațiile ei. Ea ignoră complexitatea teologică, multiplicitatea cauzelor istorice, și realitatea că însăși ordinea modernă s-a născut din aceleași conflicte pe care pretinde că le-a pacificat.
Astăzi, această mitologie nu doar persistă, ci guvernează. Europa contemporană își fundamentează instituțiile, legislația și discursul public pe această viziune denaturată. Când creștinii sunt marginalizați în numele „neutralității”, când valorile creștine sunt scoase din școli, când suveranitatea este discreditată ca „populism religios”, mitul războaielor religioase lucrează din umbră, ca o premisă nespusă.
Adevărata întrebare nu este dacă religia provoacă violență – ci cine are voie să o numească „violență” și cine o poate comite în numele binelui.
Recuperarea adevărului nu înseamnă reîntoarcerea la teocrație, ci eliberarea de o mitologie, de o minciună otrăvitoare. Înseamnă refuzul de a accepta că libertatea se naște din uitare și că pacea se clădește pe excluderea sacrului. Înseamnă redescoperirea unei teologii a păcii, care să nu cedeze în fața falsului progres, ci să-l judece cu lumină din afara istoriei.
Europa nu poate fi salvată negându-și sufletul. Iar un continent fără suflet nu poate face pace.
Euroscepticismul este luptat şi combătut de parcă ar fi ciumă. Nu doar la noi, unde lipsa de deferenţă faţă de UE anulează extrajudiciar drepturile electorale, ci peste tot, inclusiv în afara Europei.
Totul este europenist şi proeuropa şi progresist şi elitist: ziare, filme, cărţi, festivaluri. Cărţile mai ales domină în peisajul armelor de modelare integrală a publicului superior, păstrând aparenţa analizelor temeinice, argumentelor convingătoare şi a concluziilor incontestabile: Europa nu e doar bună, e idealul. UE suferă, dar Europa excelsior!
Marginalii şi opozanţii sunt împinşi spre zona zoster a criticii eurosceptice, sunt atinşi de herpesul ocultei masonice (chiar adevărat fiind), de virusul resentimentului şi de morbul frustrărilor economice, sociale şi culturale.
Autorii cumpătaţi sunt blocaţi în ţarcuri lingvistice şi interzişi spre traducere şi distribuţie internaţională. Iniţiative valoroase de punere în contact (ex. Forumul de la Chişinău) rămân suboptimale, nefinţate, neafirmate.
Aşadar, lumi paralele. Ideală situaţie pentru eurofili!
Dar, între cărţi, există şi un format vedetă de opus eurosceptic, care în esenţă arată cam aşa: Europa este rea; este foarte rea şi este cu deosebire groaznică dacă ne raportăm la cât de puţin îi trebuie să fie bună, perfectă, ideală. Să discutăm deci despre cât de rea este, despre cât de groaznic funcţionează şi să rămânem atenţi la cât de puţin i-ar trebui să fie mai bună, aproape perfectă, ideală!
Tipul acesta de shitsandwich cărturăresc are meritul de a trata totuşi chestiuni de substanţă, de a include afirmaţii tari, dar care sunt lăsate să cadă pe un pat de atentă ambiguitate strategică.
Cât priveşte situaţia intervenţiilor prin viu grai, corul europenist domină copios. Totul e perfect şi minunat. Eurocritica aparţine spectrului de analfabetism funcţional şi de handicap spiritual. Sau, evident, putinismului.
Elitele româneşti, între altele, se folosesc de argumentele eurosceptice doar pentru a-şi consolida reputaţia de europenişti. Orice critică este ambalată în metafora metamorfozei continue a UE şi totul este subordonat „ideii hegemonice Europa”; prima este ţinută pe loc de o prea puţină, incompletă, incorectă, integrare, secunda este văduvită de necesarul de viziune, curaj şi entuziasm.
Utopia „federalistă” transpiră prin toate capilarele mediatice şi instituţionale, iar afirmarea ei cu capul descoperit este premiată drept act curajos şi nobil de slujire a ideii hegemonice de „Europa”.
În atare situaţie, în completarea pledoariei pentru RoExit, vă propun un exerciţiu de contra-lectură, de extragere sistematică a repertoriului eurosceptic din numeroase cărţi şi autori care sunt mai degrabă favorabili federalizării şi, prin urmare, sunt nevoiţi să trateze sincer problematica eurosceptică pe care o recunosc ca obstacol valid.
Ca şi pentru articolul precedent, propun un document de lucru care demască un mecanism de învrăjire care s-a înstăpânit peste toată intelectualitatea românească, nu neapărat prin afirmarea adevărului cât prin modelarea şi formatarea mentalităţilor. Nu doar prin propagandă, ci prin război cognitiv.
În esenţă, îmi propun ca acest document de lucru să fie primit ca o pledoarie pentru „Dezintegrarea ordonată a UE” şi pentru repudierea mecanismului înşelător de luare în captivitate a gândirii geopolitice continentale de către ideea hegemonică, consolidantă şi centralizantă de „Europa”, îndărătul căreia hodinesc stăpânii noştri.
Europa este o minciună otrăvitoare la nivel structural iar România trebuie, mai întâi, dez-vrăjită, dez-amăgită.
Europa Falsificată – Demascarea unei Utopii Birocratice și Recuperarea Suveranității Popoarelor
SECŢIUNEA I – Europa – între noțiune, ideologie și hegemonie simbolică
Europa nu este ceea ce este, ci ceea ce se spune că este.
Europa și-a clădit identitatea uitând ce a distrus și confiscând ce nu i-a aparținut.
SECȚIUNEA III – Proiectul unificării – între vis, constrângere și mistificare
Unitatea europeană n-a fost niciodată visul popoarelor, ci proiectul elitelor temătoare de popoare.
SECȚIUNEA IV – Europa culturală – între autocelebrare și excludere civilizațională
Europa se laudă cu diversitatea doar ca să o controleze și o invocă doar când nu o amenință.
SECȚIUNEA V – Margini, granițe, periferii – cine e „în afară” și de ce nu are voie „înăuntru”?
Europa nu și-a construit granițele pentru a se apăra, ci pentru a-i exclude pe cei care nu se supun.
SECȚIUNEA VI – Europa economică – între cămătărie, inegalitate și demolarea statului social
Europa a devenit un spațiu în care bogații dictează, iar săracii plătesc pentru „integrare”.
SECȚIUNEA VII – Identități europene – între umbră imperială și mască liberală
Identitatea europeană nu este o construcție comună, ci o mască impusă – și cine nu o poartă, e sancţionat.
SECȚIUNEA VIII – Europa politică – între democrație simulată și dictat birocratic
Europa a devenit un teatru de voturi inutile, regizat de o oligarhie care nu mai are nevoie de popoare decât ca spectatori plătitori.
SECȚIUNEA IX – Concluzie generală – Europa între civilizație confiscată și proiect ideologic impus
Europa reală a fost înmormântată sub proiectul unei Europe imaginare – cosmopolită, obedientă, abstractă. Ceea ce ni se cere să iubim nu mai este un continent, ci o dogmă.
EPILOG – Europa nu este o credință. Națiunea este.
Nu ne împotrivim Europei. Ne împotrivim falsificării ei. Nu urâm continentul. Urâm colonizarea lui ideologică. Nu refuzăm comunitatea. Refuzăm constrângerea. Europa trebuie salvată de „Europa”.
SECȚIUNEA I
Europa – între noțiune, ideologie și hegemonie simbolică
Europa nu este ceea ce este, ci ceea ce se spune că este – și cel care o spune, domină.
1. Ce este Europa? Întrebarea care ascunde o comandă
La prima vedere, întrebarea „Ce este Europa?” pare inocentă, filosofică, poate chiar identitară. Dar în realitate, ea funcționează ca o comandă ideologică. E o întrebare care se cere pusă doar pentru a obține un anumit răspuns – convenabil, integrator, autojustificator. Cine întreabă, controlează cadrul în care trebuie să răspundem. Iar cadrul, în ultimul secol, a fost confiscat de ceea ce putem numi europenismul hegemonic – ideologia care afirmă că Europa este mai mult decât o geografie, că este o „idee”, un „proiect”, un „ideal”, un „model”. Un model, desigur, ce trebuie urmat, exportat și apărat de „barbarie”.
Dar această întrebare ascunde o falsificare subtilă: presupune că Europa ar avea o esență. Că există un „adevăr” despre Europa, un miez fix, imuabil, o constantă istorică. Adevărul este că Europa nu a fost niciodată aceeași și nu a avut niciodată o formă unanim acceptată. A fost creștină, dar și păgână; a fost monarhică, apoi republicană; a fost naționalistă, dar și imperialistă; conservatoare, dar și revoluționară. A fost colonizatoare, apoi cosmopolită. De fiecare dată, însă, „Europa” a fost ceea ce i-au spus elitele sale că este.
2. Europa nu e una, ci mai multe. Și mereu în conflict
Triandafyllidou și Gropas o spun fără echivoc: „trebuie să vorbim despre Europes la plural”. De fapt, termenul Europa este un container vag, umplut cu sensuri diferite în funcție de interesele momentului. A fost o etichetă geografică, o ficțiune culturală, un proiect de dominație economică, o justificare ideologică. Dar mai ales, a fost o mască pentru a ascunde rupturile adânci dintre popoarele acestui continent. N-a existat niciodată o Europă „unitară” decât în discursul celor care voiau să o conducă.
Astăzi, „Europa” este invocată pentru a închide gura opoziției: cine critică Uniunea Europeană e anti-european, cine cere suveranitate e extremist, cine apără tradiția sau credinţa e retrograd. Astfel, pluralitatea istorică a Europei este instrumentalizată pentru a impune o singură Europă – Europa progresistă, globalizantă, integratoare, post-națională.
3. Europa și Uniunea Europeană – confuzia intenţionată
Unul dintre cele mai perfide artificii ale ideologiei europeniste este confundarea voită dintre Europa și Uniunea Europeană. Când Bruxelles-ul acționează în numele „Europei”, el uzurpă simbolic un întreg continent, transformând o entitate birocratică într-un purtător de sensuri civilizaționale. Dar UE nu e Europa. Și nici nu o reprezintă.
Statele neatârnate din afara UE – Elveția, Norvegia, Islanda – nu sunt mai puțin europene. Iar în interiorul UE, multe națiuni resimt mai degrabă constrângerea decât apartenența. Europa – ca spațiu istoric și cultural – nu se reduce la tratatele de la Lisabona, Maastricht și Schengen. Identificarea UE cu Europa este o acaparare ideologică, menită să legitimeze un proiect federalist și să anuleze rezistențele naționale.
4. Cine are dreptul să definească Europa?
Cei care controlează discursul despre „Europa” dețin o formă de putere simbolică absolută: puterea de a include și de a exclude. Cine e „european” și cine nu? Turcia? Armenia? Rusia? Georgia? Marea Britanie, după Brexit? Nu există un răspuns clar, doar decizii politice mascate în raționamente culturale. UE se erijează în „gardianul” europenității și decide cine merită „eticheta”. Dar aceasta nu este o judecată culturală, ci una geopolitică.
Iar această putere de a defini, de a numi, de a decide cine e „de-al nostru” și cine e „altul”, este esențială pentru orice imperiu. Europa – în sensul său instituțional actual – este un imperiu simbolic în care suveranitatea statelor este subordonată voinței unui centru difuz, neales, dar omniprezent.
5. Europa ca simptom al crizei modernității
Autorii remarcă: „Întrebarea despre ce este Europa reflectă întrebarea despre ce este modernitatea târzie.” Europa nu mai este un reper stabil – nici economic, nici militar, nici demografic. Îmbătrânește, se fragmentează, se rupe între elite și mase. Și totuși, discursul despre Europa continuă să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat: încă vorbim despre „modelul european”, despre „valorile europene”, despre „calea europeană”. Cu cât realitatea se dezintegrează, cu atât discursul devine mai fixist.
Crizele recente – Brexit, plandemia, migrația, terorismul islamic, criza energiei, inflația – nu au fost ocazii de introspecție, ci de întărire a dogmei europeniste. Orice criză a fost folosită pentru a cere „mai multă Europă”, niciodată „mai puțină”. Nicio vină n-a fost recunoscută. Doar vinovați externi – Rusia, China, populismul, conservatorismul, „fake news”. Europa nu greșește. Europa e victima.
6. Europa ca ficțiune instrumentală: cui servește mitul european?
Mitul european nu este o poveste inocentă. Este o ficțiune activă, care justifică, îndreptăţeşte puterea. Prin discursul „european”, elitele își arogă monopolul binelui: ele definesc ce e acceptabil, ce e civilizat, ce e dezirabil. Cine se opune este, prin definiție, „ne-european”, deci suspect şi sancţionabil. În acest fel, Europa devine o armă retorică împotriva democrației reale, a pluralismului de viziuni și a conservatorismului legitim.
Naționalismul este diabolizat. Tradiția e suspectată. Religia – dacă nu e un decor de Crăciun – devine incompatibilă. Valorile sunt relativizate, dar doar în sensul care convine elitei secularizate. Se încurajează „diversitatea”, dar numai dacă nu încurcă proiectul federalist. În realitate, Europa nu mai e un spațiu de libertate, ci de conformare.
7. Europa și visul post-național – utopia care a eșuat înainte de a începe
După 1989, visul unui continent post-național a prins contur: un spațiu fără granițe, fără conflicte, fără „istorie murdară”. S-a crezut că, dizolvând statele naționale, se va construi o armonie supranațională. Rezultatul? Un imperiu birocratic, rupt de popoare, în care deciziile se iau în spatele ușilor închise. Un sistem care a înlocuit voința democratică cu regulamentele și sancțiunile.
Națiunile au fost forțate să cedeze suveranitate, în schimbul promisiunii de „prosperitate” și „securitate”. Dar securitatea s-a dizolvat, iar prosperitatea a devenit un joc de redistribuire în favoarea băncilor și conglomeratelor. Proiectul post-național este o utopie falimentară, care a generat nu pace, ci tensiune și deziluzie.
8. Europa de azi – un continent confuz, orbit de propriul discurs
Autorii recunosc involuntar: Europa e instabilă, contradictorie, tensionată. Dar refuză să tragă concluzia logică – că proiectul eșuează. În loc să recomande întoarcerea la suveranitate, cer „reformarea discursului”. Este ca și cum, în situaţia unei case care arde, ai vrea un var nou. În realitate, ceea ce trebuie schimbat nu e retorica, ci însăși ideologia care susține clădirea.
Europa a ajuns să fie definită de ceea ce refuză să accepte: că nu există un „noi” comun, că popoarele nu vor același lucru, că istoria nu poate fi anulată prin tratate. Că neatârnarea, credința, tradiția, granițele și suveranitatea nu sunt rușini de depășit, ci valori de recuperat.
Concluzie – Europa trebuie eliberată de europenism
Cine vrea o Europă vie, diversă și reală trebuie să respingă hegemonia europenistă. Să apere statele naționale, să redea popoarelor dreptul de a decide, să renunțe la ficțiunile utopice ale „unificării” forțate. Nu e nevoie de mai multă Europă. E nevoie de mai puțin imperiu, mai multă răspundere. Mai puțină ideologie, mai multă libertate.
Europa nu are o esență, dar are o istorie. Nu are o direcție fixă, dar are un trecut care avertizează. Să nu mai credem că salvarea vine de sus. Viitorul Europei trebuie reconstruit de jos – din popoare, din suveranitate, din rădăcini.
SECȚIUNEA II
Schimbarea la față a Europei – mit, imperiu, cucerire, disciplinare Europa și-a clădit identitatea uitând ce a distrus și confiscând ce nu i-a aparținut.
1. Istoria Europei: între memorie convenabilă și uitare programatică
Într-o lume marcată de instabilitate și demitizare, discursul despre „Europa” se bizuie adesea pe o falsă continuitate istorică: de la Grecia antică la Uniunea Europeană, cu escală prin Roma, Renaștere, Iluminism, Revoluția Industrială și democrațiile liberale. Această linie narativă nu este o istorie propriu-zisă, ci o selecție ideologică. Ce este scos din acest tablou? Invaziile, colonizările, dezbinările, schismele religioase, războaiele fratricide, prăbușirea imperiilor. Autorii însuși recunosc: istoria nu e doar o relatare a faptelor, ci o selecție și o reinterpretare constantă. Iar în cazul Europei, reinterpretarea a servit adesea ambiții de putere.
Ce numim astăzi „Europa” nu a fost niciodată o formă fixă, ci o sumă de proiecte divergente, conflictuale, adesea sângeroase. Identitatea europeană nu s-a format prin consens, ci prin conflict – prin excluderea altora și prin supunerea celor slabi. Și tocmai această genealogie trebuie recuperată pentru a înțelege că „unitatea europeană” este o construcție recentă, adesea falsificată.
2. De la zei și mituri la geopolitică simbolică – începuturile ambigue
Triandafyllidou și Gropas încep cu mitul răpirii Europei de către Zeus. O poveste în care o prințesă feniciană este sedusă și luată pe insula Creta – deghizarea metaforică a unei rădăcini asiatice a Europei. Este ironic, dar revelator: mitul fondator al Europei este unul al raptului, al amăgirii și al migrației. Originea Europei nu e „curată” și nici nativă. Este orientală.
Această poveste, repetată și reinterpretată, nu exprimă doar o geografie, ci o alegere identitară: Europa a vrut mereu să fie altceva decât Orientul, chiar dacă din Orient s-a născut. Herodot însuși era nedumerit de logica celor trei continente personificate: Europa, Asia și Africa – femei date unor întinderi de pământ – o alegorie care maschează lupta pentru hegemonie culturală.
Grecia clasică, considerată azi „leagănul Europei”, nu se definea ca europeană. Dimpotrivă, în unele texte, grecii îi numeau barbari chiar pe europeni. Astfel, Europa nu era un „noi”, ci un „ei”. A fost nevoie de secole pentru ca grecii să fie retroactiv integrați în ficțiunea europeană – odată ce au fost cuceriți cultural și economic în epoca modernă.
3. Roma și Biserica – începutul Europei ca disciplinare
Dacă Grecia e mitul libertății și al dialogului, Roma este mitul ordinii. Europa devine o entitate coerentă abia odată cu Imperiul Roman și, mai târziu, cu hegemonia Bisericii Romano-Catolice. Aici se conturează ideea de ordine civilizatoare, care se va perpetua în toate formele ulterioare de imperiu – de la Carol cel Mare la Uniunea Europeană.
Creștinismul occidental, latinizat și ierarhizat, creează un tipar de putere religioasă centralizată care va fuziona cu administrația imperială. Astfel apare „Europa creștină”, opusă islamului și iudaismului, dar și ortodoxiei bizantine. Identitatea europeană nu este născută din comuniune spirituală, ci din conflict, schismă și excludere. Căderea Constantinopolului în 1453 marchează momentul în care Europa devine exclusiv latină și occidentală. Ortodoxia este expulzată din narațiune. Estul – deși parte integrantă a istoriei continentului – devine celălalt intern, suspect și degradat.
4. Epoca descoperirilor: Europa se definește prin cucerire
După 1492, Europa încetează să mai fie doar un spațiu. Devine un proiect global. Explorările maritime, cuceririle și colonizările în Africa, Asia și America definesc o „Europă extinsă” care se impune asupra celorlalte continente. Misiunea creștină e înlocuită de misiunea civilizatoare. Sclavia, exploatarea și genocidul sunt rebotezate „progres”. Iar întreaga lume este împărțită în centre europene și periferii coloniale.
În același timp, în interiorul Europei, această epocă consolidează un model de civilizație ierarhizată între „națiuni mari” și „națiuni mici”. Franța, Anglia, Spania, Olanda devin centre de acumulare a capitalului, în timp ce Europa de Est și Sud e redusă la rolul de furnizor de materii prime, forță de muncă și teritoriu tampon. Această diviziune funcționează până azi, în mecanismele economice ale Uniunii Europene.
5. Iluminismul și modernitatea – mascarea dominației în rațiune
Secolul XVIII aduce un nou discurs: rațiunea, știința, progresul. Europa se autodefinește ca purtătoarea universală a valorilor moderne. Dar Iluminismul nu vine singur. El este însoțit de expansionism, revoluții, dictaturi și colonialism „raționalizat”. Valoarea devine unealtă. Drepturile omului sunt invocate pentru a impune dominație. Religia e evacuată ca „superstiție”, iar tradițiile naționale sunt ridiculizate ca „arhaisme”. Astfel, modernitatea europeană devine o armă împotriva propriilor rădăcini.
Tot acum se conturează o linie ideologică care persistă până azi: Europa nu este doar un loc, ci un model de urmat. Un standard universal. Cine nu e „modern” în sens european trebuie reformat, corectat, convertit. Iar acest discurs se va reinventa, periodic, cu noile doctrine: de la liberalism și socialism, până la globalism și integrare federală.
6. Naționalismele: ultima formă de rezistență înaintea disciplinei globale
Secolele XIX–XX aduc un paradox: pe de o parte, apar statele naționale moderne, construite pe suveranitate, limbă, cultură și tradiție. Pe de altă parte, se intensifică rivalitățile imperiale. Naționalismul apare ca formă de afirmare și apărare, dar e rapid demonizat – începând cu Primul Război Mondial și culminând cu cel de-al Doilea.
După 1945, Europa își reconstruiește identitatea împotriva naționalismului, pe care îl consideră cauza tuturor relelor. Dar această narativă este parțială și manipulatoare: naționalismele de tip defensiv (precum cele est-europene) sunt tratate la fel cu cele expansioniste. În loc de analiză, se impune o dogmă: națiunile trebuie dizolvate în proiecte supranaționale.
7. Războaiele mondiale – justificarea unui nou tip de imperiu
Cele două războaie mondiale sunt prezentate adesea drept dovada că „statele naționale” eșuează și că doar „unitatea europeană” poate garanta pacea. Această lecție oficială ignoră faptul că ambele războaie au fost generate, în esență, de conflicte între marile puteri imperiale, nu de micile state suverane.
După 1945, proiectul european capătă formă – inițial economică, apoi politică. Dar unificarea este mereu de sus în jos: tratate, comisii, regulamente, nu voință populară. Fiecare extindere se face cu promisiuni de „stabilitate”, dar și cu condiționări umilitoare. Țările din Est, după 1989, intră în UE nu ca egale, ci ca piețe, forțe de muncă ieftină și tampon geopolitic.
8. Europa contemporană – imperiu birocratic fără popor
Europa de azi este o sumă de instituții, tratate și reglementări. Nu mai e un proiect de civilizație, ci de control tehnocratic. Ideea de „unitate” ascunde, în realitate, o disciplinare tot mai severă a statelor și o concentrare a puterii în mâinile unor structuri netransparente.
Autorii sugerează că Europa e într-o „metamorfoză continuă”. Dar în loc să constate eșecul modelului centralizator, cer mai multă integrare. În realitate, tocmai „metamorfoza” permanentă este mecanismul prin care se evită responsabilitatea: Europa nu greșește, ci doar „se transformă”.
Concluzie – O istorie a Europei ca avertisment, nu ca legitimare
Istoria Europei nu este un drum lin spre progres, ci un șir de rupturi, dominații, exterminări și reconstrucții. Iar dacă vrem o Europă viabilă, trebuie să ne eliberăm de mitul continuității și al superiorității. Europa reală trebuie să se întoarcă la popoarele sale, la rădăcinile sale, la suveranitatea sa.
Cine nu înțelege că Europa s-a definit mereu împotriva cuiva – nu va înțelege niciodată de ce Europa de azi nu mai are repere, ci doar reflexe de putere.
SECȚIUNEA III
Proiectul unificării – între vis, constrângere și mistificare
Unitatea europeană n-a fost niciodată visul popoarelor, ci proiectul elitelor speriate de popoare.
1. De la utopie la construcție birocratică: cum s-a născut ideea Europei unite
Proiectul unei Europe unite este adesea prezentat ca o aspirație veche, firească, aproape instinctivă, ca și cum popoarele continentului ar fi visat mereu la o singură casă comună. Realitatea este, însă, mult mai puțin idilică: unificarea Europei nu a fost un proces natural, ci un plan elaborat, impus de sus în jos, în momente de criză și frică, mai ales de către elitele politice și economice care căutau un nou centru de control post-imperial.
Triandafyllidou și Gropas identifică trei „motoare” ale visului unificator: pacea (după două războaie mondiale), stabilitatea economică (după Marea Criză și după 2008) și gestionarea crizelor (migratorie, climatică, energetică). Dar niciunul dintre aceste scopuri n-a fost urmărit prin consultare democratică. Pacea a fost negociată între învingători, stabilitatea – între bancheri, iar crizele – între tehnocrați. Popoarele au fost lăsate în afara deciziei, chemate doar la „ratificări” post-factum, prin referendumuri ignorate sau ocolite.
2. De ce au vrut elitele o Europă unificată? Frica de suveranitate
După 1945, Europa de Vest era în ruine, iar SUA și URSS deveniseră puteri globale. Marile națiuni europene se temeau de două lucruri: de comunismul intern și de renașterea naționalismului. În loc să refacă statul-națiune pe baze democratice solide, elitele au ales să-l neutralizeze. Astfel, proiectul european a fost gândit ca o formă de auto-imunizare a elitelor față de voința populară.
Unificarea economică a început cu Comunitatea Cărbunelui și Oțelului (1951), aparent pentru a preveni un nou război franco-german. Dar în realitate, era o formă de integrare forțată a resurselor strategice, sub supraveghere supranațională. A urmat Tratatul de la Roma (1957), piața comună și, mai târziu, moneda unică – toate construite pe principiul eliminării barierelor naționale.
Autorii recunosc ambiguu această direcție: „Visul european a fost, în același timp, o aspirație sinceră și o soluție pragmatică la crize recurente.” Adevărul este că visul a aparținut doar unora, iar pragmatismul a fost al celor care voiau să-și păstreze privilegiile.
3. Războiul rece și construcția Vestului european ca zonă de disciplină
În logica bipolară a Războiului Rece, Europa de Vest trebuia să devină vitrină a „lumii libere”. Aceasta a însemnat, în practică, două lucruri: subordonare față de SUA (prin NATO) și integrare economică accelerată. Astfel s-a născut o „identitate europeană” instituționalizată, care ascundea dependența față de Occident și disprețuia specificitățile naționale.
În același timp, Europa Centrală și de Est a fost lăsată în afara proiectului, privită ca teritoriu de reconvertire post-comunistă. După 1989, această regiune a fost inclusă rapid în UE, dar nu ca parte egală, ci ca teren de experiment neoliberal: piețe dereglementate, privatizări forțate, migrație masivă. Extinderea nu a fost despre solidaritate, ci despre acces la resurse, forță de muncă ieftină și capital geopolitic contra Rusiei.
4. De la „cum unificăm Europa” la „ce fel de Europă vrem” – întrebarea refuzată
Capitolul analizat în carte urmărește interesant mutația retorică din ultimele decenii: de la „cum construim Europa unită?” la „ce fel de Europa ne dorim?” Această mutație ar fi trebuit să deschidă o dezbatere democratică largă. Dar nu s-a întâmplat.
De fiecare dată când popoarele au fost întrebate sincer – cum au fost referendumurile privind Constituția europeană în Franța și Olanda (2005), sau Brexitul în Regatul Unit (2016) – răspunsul a fost împotriva direcției integratoare. Răspunsul Bruxelles-ului? S-a ocolit votul, s-au reîmpachetat tratatele, s-au delegitimat alegătorii. În loc de reflecție, elitele au oferit mustrare.
Așa-zisa „Europă a cetățenilor” n-a existat niciodată. În realitate, a fost o „Europă a experților”, o tehnocrație centralizată, care vorbește în limbajul pieței și acționează în numele globalismului. Dezbaterea despre „ce fel de Europă vrem” a fost înlocuită de „cât de repede putem federaliza?”
5. Retorica păcii și realitatea dominației
Unificarea europeană este adesea justificată prin ideea păcii. UE a primit chiar Premiul Nobel pentru Pace în 2012. Dar această „pace” este una imperială, întreținută nu prin armonie, ci prin disciplină și sancțiuni. Austeritatea impusă Greciei, mecanismele de deficit excesiv, condiționalitățile impuse statelor estice – toate arată că pacea europeană este pacea unei ordini fără alternativă, nu pacea înțelegerii.
Europa nu e un spațiu al dialogului, ci al conformării. Statele sunt obligate să adopte politici economice, juridice, migratorii dictate de un centru opac. Și când se opun – cum a fost cazul Poloniei sau Ungariei – sunt sancționate, stigmatizate, excluse simbolic.
6. Mecanismele extinderii – nu solidaritate, ci exploatare controlată
Triandafyllidou și Gropas admit indirect că extinderea UE către Est a fost un act geopolitic și economic, nu unul cultural sau valoric. Țările estice au fost integrate pe baza „criteriilor de la Copenhaga” – condiții unilaterale, impuse fără simetrie. Li s-a cerut deschiderea completă a piețelor, dar fără acces egal la decizie. Li s-au impus „reforme” dureroase, dar fără protecții echivalente. Libertatea de circulație a fost, de fapt, drenaj de capital uman.
România, Polonia, Bulgaria, Lituania – toate au cunoscut pierderi masive de populație, dezindustrializare și polarizare socială, în numele integrării. Extinderea nu a fost un schimb egal, ci o formă nouă de absorbție economică și de reglare a ierarhiei interne a Europei. Popoarele din Est au fost tratate ca elevi obraznici, nu ca parteneri maturi.
7. Europa ca proiect utopic fără popor
Autorii menționează că proiectul european s-a transformat în ultimele decenii: de la „cum unificăm Europa?” la „câtă Europă putem suporta?”. Dar această întrebare este pusă doar pentru a ocoli esențialul: nu cantitatea de Europa e problema, ci natura ei. O Europă fără rădăcini, fără granițe, fără popoare nu este sustenabilă.
Utopia federalistă ignoră specificul național, cultural și religios al continentului. Ea cere o cultură politică artificială, un demos imaginar și o memorie comună falsificată. În lipsa acestor elemente, unitatea nu e decât o colecție de reguli fără suflet, un corp fără inimă. Cetățenii europeni nu se simt „europeni” în sens civic profund – și nu pentru că nu ar fi „destul de educați”, ci pentru că Europa nu le vorbește în limbajul lor.
8. Soluțiile propuse – și ce se evită cu încăpățânare
Triandafyllidou și Gropas încheie capitolul sugerând că „viitorul Europei depinde de o reflecție asupra valorilor comune și a scopului comun”. Dar evită cu obstinație ideea suveranității naționale ca soluție. Pentru ei, reflexul este întotdeauna unul integrator: mai multe instituții comune, mai multă solidaritate impusă, mai multă „comunicare europeană”.
Ce nu se propune niciodată? Dezintegrarea ordonată. Revizuirea tratatelor. Transferul de putere înapoi la parlamentele naționale. Redefinirea Europei ca alianță de state, nu ca super-stat. Aceasta e zona tabu a gândirii europeniste.
Concluzie – „Visul european” este coșmarul neatârnării
Unitatea europeană a fost visul unui grup restrâns de elite, care s-au temut de popoare și au vrut să le țină sub control. Ea a servit ca pretext pentru a demonta suveranitățile, a neutraliza tradițiile, a înlocui loialitățile naționale cu o cetățenie de carton. Popoarele nu au cerut această unificare. Le-a fost impusă. Și acum, tot ele plătesc costul.
Adevărul pe care nimeni nu-l mai poate ascunde: Europa nu s-a unit prin iubire, ci prin frică. Nu prin dorință comună, ci prin constrângere. Nu pentru viitor, ci pentru a fugi de trecut.
SECȚIUNEA IV
Europa culturală – între autocelebrare și excludere civilizațională
Europa se laudă cu diversitatea doar ca să o controleze și o invocă doar când nu o amenință.
1. Cultura europeană – între pluralitate vie și canon politicizat
În discursul oficial, Europa este definită ca „spațiu cultural comun” – o regiune în care valori precum libertatea, demnitatea umană, pluralismul și democrația au prins rădăcini și au rodit. Dar ce înseamnă „cultura europeană” cu adevărat? Triandafyllidou și Gropas observă corect: nu este vorba de o cultură în sens tradițional, ci de un construct ideologic menit să unifice artificial diferențe istorice și să ofere legitimitate unei ordini politice. Cultura devine aici instrument de integrare, nu expresie a unui suflet comun.
Cultura europeană, așa cum este invocată astăzi, este o selecție: umanismul, Iluminismul, raționalismul, democrația parlamentară. Dar nu și teologia medievală, nu și ortodoxia bizantină, nu și conservatorismul rural, nu și suveranismul popular. Este o cultură decupată, cosmopolită, urbanizată, secularizată – o cultură de salon, nu de popor. Astfel, Europa oficială își selectează trecutul ca un curator ideologic: promovează ce e compatibil cu agenda federalistă și ascunde ce o încurcă.
2. Mitul „moștenirii comune” – istoria reinterpretată pentru obediență
Una dintre marile mistificări analizate în acest capitol este ideea unei „moșteniri culturale comune” care ar uni Europa din Evul Mediu până azi. Autorii remarcă tensiunile și rupturile istorice profunde: de la scindarea Romei la Reformă, de la Războaiele Religioase la dictaturi și comunism. Și totuși, în ciuda acestor fracturi, Bruxelles-ul vorbește de un fir istoric coerent și pozitiv.
Această ficțiune este întreținută prin simboluri oficiale: drapelul UE cu stele „ale unității”, imnul „Odă bucuriei”, Premiul Saharov, Erasmus+, Capitala Culturală Europeană. Dar dincolo de aceste vitrine, se află o tentativă de disciplinare a memoriei: cine nu împărtășește această „moștenire” e tratat ca anacronic, periculos, neintegrabil. Astfel, moștenirea devine armă. Iar cultura – o reeducare mascată.
3. Cultura Europei de Est – marginalizată, folklorizată, tolerată
Triandafyllidou și Gropas recunosc indirect faptul că Estul european a fost mereu periferizat în construcția culturală a Europei. Rădăcinile sale ortodoxe, ruralitatea încă vie, atașamentul față de familie și națiune sunt privite ca reziduuri ale trecutului, nu ca alternative legitime. Cultura est-europeană este acceptată în UE doar ca folclor, nu ca forță modelatoare. O țară ca România este invitată să-și exporte „tradițiile” și „arta populară” – dar nu valorile conservatoare care le susțin. Ni se cere să „adoptăm valorile europene”, dar ni se refuză dreptul de a le redefini.
Aceasta nu este diversitate culturală reală, ci asimilare simbolică. Cultura este încurajată doar atâta timp cât nu devine critică. Valorile devin un sens unic. Când Polonia sau Ungaria au invocat rădăcinile creștine ale Europei în Constituțiile lor, au fost imediat stigmatizate. Dar când se promovează „valori europene” ca „diversitate de gen” sau „mobilitate transnațională”, acestea devin normative, impuse prin fonduri, condiționalități și presiune diplomatică.
4. Europeismul cultural – un model globalizant cu mască locală
Ceea ce se numește astăzi „cultură europeană” este, în fond, o formă de globalism cultural cu accent apusean. Este un model consumist, individualist, secularizat, hiperraționalist, care elimină încet dar sigur toate reperele tradiționale: religie, etnie, suveranitate, morală comună. Autorii, deși nu formulează explicit această critică, descriu simptomele: estomparea granițelor, dispariția memoriei istorice critice, accentul pus pe mobilitate, fluiditate, relativism.
Această cultură este livrată prin mass-media, industrie editorială, platforme digitale și finanțare selectivă a proiectelor culturale. Un scriitor naționalist nu primește burse europene. Un regizor conservator nu primește spațiu în festivalurile culturale „progresiste”. Europa culturală este o selecție ideologică agresivă, nu o deschidere autentică.
5. Religia – exilată din cultura europeană în numele „toleranței”
O temă esențială atinsă de autori este raportul Europei cu religia. În ciuda rădăcinilor creștine incontestabile ale Europei, Uniunea Europeană refuză să le menționeze în tratatele sale. În numele neutralității, religia este evacuată din spațiul public. Dar această „neutralitate” este selectivă: nu înseamnă toleranță față de toate confesiunile, ci delegitimarea religiei tradiționale și promovarea unui umanism abstract.
Moscheile se bucură de protecție, dar crucea este contestată. Postul Paștelui e considerat „opresiv”, dar Ramadanul e celebrat oficial. Această dublă măsură trădează un resentiment adânc față de tradiția majoritară. Nu suntem în fața unei „separații între stat și biserică”, ci a unei revoluții anticreștine mascate în progres cultural.
6. Europa ca spațiu de „valori universale” – o hegemonie simbolică
Când Bruxelles-ul afirmă că Europa trebuie să promoveze „valori universale”, uită că universalismul este adesea pretextul pentru dominare. Ce se propune ca „universal” este, în realitate, particularul ideologic al unei elite apusene. Valorile europene – definite vag ca „toleranță, democrație, stat de drept” – devin axiome, nu subiecte de dezbatere. Și odată transformate în dogme, orice critică este tratată ca erezie politică.
Europa postmodernă își închide porțile tocmai prin discursul despre deschidere. Excluderea se face în numele incluziunii. Cenzura – în numele protecției. Ceea ce nu se aliniază devine „discurs al urii”, „dezinformare”, „atac la valorile europene”. Este o nouă Inchiziție – seculară, birocratică, invizibilă, dar la fel de intolerantă.
7. Educația și cultura ca instrumente de reeducare ideologică
Triandafyllidou și Gropas ating un punct sensibil: formarea unei identități culturale europene nu e un proces natural, ci unul instituționalizat agresiv, prin școală, universitate, media și ONG-uri. Educația europeană nu înseamnă învățarea adevărului, ci formatarea mentalității. Elevii sunt învățați „valori europene” înainte de a cunoaște istoria națională. Tinerii primesc burse Erasmus, dar sunt dezrădăcinați. Identitatea devine fluidă, vagă, confortabilă – dar lipsită de ancorare.
Aceasta nu e educație, ci reprogramare. Un tânăr european tipic e un consumator global fără trecut, fără familie tradițională, fără repere morale fixe. Și această formatare e celebrată ca „progres”. Nu se mai educă cetățeni, ci funcționari ai ordinii culturale dominante.
8. Cultura europeană – între celebrare festivă și interzicere tacită
Există o disonanță puternică în felul în care Europa își practică cultura: pe de o parte o ridică în slăvi – muzee, festivaluri, expoziții, zile culturale europene. Pe de altă parte, interzice activ expresiile vii ale acestei culturi atunci când contrazic noul canon ideologic. Cântăreții populari, scriitorii conservatori, teologii ortodocși, gânditorii identitari sunt excluși sau marginalizați.
Europa de azi nu e spațiul culturii vii, ci al culturii curatoriate. Totul e filtrat, aprobat, standardizat. Nu e un continent viu, ci o expoziție cu bilete, ghid audio și supraveghetor ideologic. Ce nu intră în vitrină, e considerat rușinos, intolerabil, periculos.
Concluzie – Europa culturală trebuie reînsuflețită, nu dirijată
Adevărata cultură europeană nu poate fi impusă din afară. Ea nu trăiește în directive și calendare, ci în familie, biserică, limbă, comunitate și istorie. Europa nu trebuie reinventată, ci regăsită. Iar regăsirea ei nu se va face prin „narative comune” scrise de birocrați, ci prin întoarcerea la surse, la rădăcini și la libertatea culturală reală.
O cultură care cere să fie iubită, dar interzice critica, nu este cultură – ci propagandă.
SECȚIUNEA V
Margini, granițe, periferii – cine e „în afară” și de ce nu are voie „înăuntru”?
Europa nu și-a construit granițele pentru a se apăra, ci pentru a-i exclude pe cei care nu se supun.
1. Granițele Europei: între realitate geografică și fantezie politică
Ce este o graniță? O linie de apărare? Un prag civilizațional? O zonă de tranzit? În discursul european oficial, granițele sunt prezentate ca niște convenții flexibile, deschise, permeabile – simboluri ale unei Europe primitoare și globalizate. Dar în realitate, granițele UE sunt instrumente de triere, selecție, disciplinare. Ele nu sunt o linie de delimitare firească, ci o rețea de filtre ideologice și strategice.
Triandafyllidou și Gropas admit: „Granițele Europei nu sunt fixe, ci produsul unor negocieri continue între stat și cetățean, între centru și margine, între trecut și viitor.” În traducere liberă, asta înseamnă că granițele nu protejează popoarele, ci proiectul ideologic. Europa nu-și închide porțile din instinct de conservare, ci din teama de alteritate necontrolabilă.
2. Cine trasează granițele? Birocrația, nu istoria
Frontierele istorice ale Europei – culturale, religioase, geopolitice – sunt profund ignorate în arhitectura actuală a UE. Spațiul Schengen, de exemplu, nu urmează nicio logică identitară sau civilizațională. România, cu o cultură eminamente europeană și o istorie profund occidentală prin latinitate, a fost ținută la poarta Schengen (este încă?), în timp ce alte state sunt tratate cu indulgență. Criteriul real nu este apartenența culturală, ci obediența față de regulile centrului.
Autorii descriu acest mecanism ca un „sistem de frontierizare” – o rețea fluidă, care operează selectiv și strategic. Granițele se mută, se contractă, se suspendă. Dar nu în funcție de voința popoarelor, ci de prioritățile Bruxelles-ului: fluxuri de capital, migrație gestionată, control sanitar, interese geopolitice. Popoarele nu-și controlează granițele – sunt controlate prin ele.
3. Estul Europei – periferie utilă, dar niciodată asimilată
România, Bulgaria, Moldova, Ucraina, Serbia – toate sunt tratate ca „margini ale Europei”. Nu în sens geografic, ci civilizațional. Deși împărtășesc tradiții, limbi, religii și istorii europene, sunt menținute într-o zonă de incertitudine, de tranziție eternă. Europa nu le respinge explicit, dar nici nu le acceptă pe deplin. Sunt invitate să se reformeze la nesfârșit, dar niciodată să se așeze la masă ca egale.
Această strategie de ambiguitate funcționează ca o colonizare morală: țărilor din Est li se cere „să demonstreze că sunt europene”, prin legi, politici, comportamente și ideologie. Li se oferă fonduri, dar cu condiții stricte. Li se promite integrarea deplină, dar li se reamintește constant că „nu sunt încă pregătite”. Europa Estului este adăpată cu promisiuni, dar ținută sub jugul condiționării.
4. Sudul – vinovat de instabilitate, dar folosit ca tampon
Italia, Grecia, Spania și chiar Portugalia sunt adesea prezentate drept surse ale „crizelor europene”: datoria suverană, migrația, guvernarea slabă. Dar această retorică ascunde un fapt simplu: Sudul a fost instrumentalizat de nucleul dur al Europei pentru a absorbi șocuri. Grecia, de exemplu, a fost ținută în eurozonă nu din solidaritate, ci pentru a proteja băncile franceze și germane. Când criza a izbucnit, nu s-au căutat cauzele sistemice, ci țapi ispășitori regionali.
Autorii observă că acest tratament inegal a creat o hartă ascunsă a Europei: nordul disciplinat, estul neintegrat, sudul corupt, centrul decident. Dar această hartă nu este culturală – este financiară și birocratică. Granițele dintre „buni europeni” și „probleme europene” nu urmează identitatea, ci obediența față de centrul economic.
5. Granița invizibilă din interior – între elite și popoare
Una dintre cele mai perfide forme de frontierizare analizate în carte este granița simbolică dintre elitele europene și cetățenii lor. Este o graniță invizibilă, dar tot mai insuportabilă. Se manifestă prin limbaj, educație, valori, loialități. Elita europeană vorbește într-un idiom globalist, managerial, umanitarist, în timp ce popoarele își păstrează limbajul identității, al pământului, al rânduielii.
Această ruptură devine o formă internă de excluziune: voturile populare sunt „greșite”, partidele naționaliste sunt „iliberale”, „extremiste”, tradițiile sunt „neadaptate”, „retrograde”. Granițele nu mai sunt doar între națiuni – sunt între clase simbolice. Europa este „a celor care știu mai bine” – iar restul trebuie să se supună. Aceasta e frontiera reală: între cei care decid și cei pentru care se decide.
6. Granițele viitorului – reîntoarcerea la suveranitate sau consolidarea birocrației?
Autorii încheie cu o reflecție ambiguă: încotro merg granițele Europei? Spre deschidere permanentă sau spre consolidare? Dar evită întrebarea esențială: cine ar trebui să hotărască? Dacă popoarele decid, atunci granițele sunt expresia suveranității. Dacă birocratia decide, atunci granițele sunt expresia dominației.
Europa poate fi redescoperită numai dacă se întoarce la granițe organice, apărate de comunități conștiente, nu desenate în laboratoarele Bruxelles-ului. Granițele nu sunt dușmanii diversității, ci gardienii identității. Fără granițe naționale, nu există libertate reală – doar permisiuni condiționate.
Concluzie – Granițele Europei nu trebuie abolite, ci reînvestite cu suveranitate
Granițele nu sunt semne ale fricii, ci ale discernământului. Cine nu are granițe nu are trup politic, nu are judecată colectivă, nu are apărare identitară. Europa de azi vorbește despre „depășirea granițelor” pentru a-și masca ambițiile centralizatoare. Dar tocmai această depășire produce excluderi mai subtile, mai umilitoare, mai periculoase.
Granițele nu sunt problema Europei – ci soluția trădată a libertății ei pierdute.
SECȚIUNEA VI
Europa economică – între cămătărie, inegalitate și demolarea statului social
Europa a devenit un spațiu în care bogații dictează, iar săracii plătesc pentru „integrare”.
1. Iluzia prosperității colective – cine a câștigat cu adevărat din piața comună?
Proiectul european s-a prezentat încă de la început drept o „poveste de succes economic”. Piața comună, libera circulație, moneda unică – toate au fost vândute ca rețete ale prosperității colective. Însă, realitatea istorică, așa cum reiese și din analiza lui Triandafyllidou și Gropas, dezvăluie un adevăr mai incomod: integrarea economică a fost un mecanism de redistribuire a suveranității în sus și a poverilor în jos.
Statele mici, periferice sau cu istorii diferite au fost obligate să adopte un cadru economic standardizat, în care prioritățile naționale – protejarea industriei, sprijinul fermierilor, controlul capitalurilor – au fost subordonate regulilor pieței unice. Dar nu o piață liberă în sens clasic, ci o piață reglementată în interesul celor mari. Germania, Olanda, Franța au fost principalii beneficiari. În schimb, țări precum Grecia, Portugalia, România au devenit piețe de desfacere, surse de forță de muncă ieftină și zone de absorbție a surplusului industrial occidental.
2. Moneda unică – instrument de dominație financiară
Unul dintre cele mai toxice mituri europene este cel al monedei unice ca factor de stabilitate. În realitate, moneda unică – euro – a fost o capcană de aur. Prin renunțarea la moneda națională, statele au pierdut principalul instrument de ajustare în criză: devalorizarea. Astfel, au fost constrânse să recurgă la „ajustări structurale”: tăieri bugetare, concedieri, privatizări, austeritate.
Triandafyllidou și Gropas recunosc natura contradictorie a euro: „moneda unică a fost lansată înaintea unei uniuni fiscale și politice reale.” Dar nu merg până la concluzia firească: această alegere n-a fost o eroare tehnică, ci o decizie politică premeditată. Prin euro, Germania și-a asigurat exporturile, iar țările sudice au fost legate de o monedă prea puternică pentru economiile lor. Dezechilibrul structural n-a fost remediat – a fost întreținut.
3. Austeritatea – religia noului Leviatan european
După criza din 2008, Europa a renunțat la orice aparență de solidaritate. Criza a fost tratată ca o problemă morală: țările „leneșe” din sud (în special Grecia) au fost înfățișate ca iresponsabile, în timp ce nordul „harnic” a fost prezentat drept model de virtute. Soluția: austeritate drastică, sub supravegherea „troicii” – Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană, FMI.
Această austeritate nu a fost doar economică, ci ideologică și simbolică. Statul social a fost demonizat, sindicatelor li s-a redus puterea, cheltuielile sociale au fost tăiate, în timp ce băncile au fost salvate cu sute de miliarde. Popoarele au fost obligate să-și vândă patrimoniul pentru a plăti dobânzile impuse de aceiași care au creat criza.
Triandafyllidou și Gropas critică doar indirect această realitate. Dar datele vorbesc de la sine: șomaj record, tineri forțați să emigreze, sinucideri din motive economice, orașe întregi distruse. Austeritatea nu a fost o măsură tehnică – a fost un act de violență structurală camuflat în jargon economic.
4. Capitalul mobil, munca captivă – o Europă a dezechilibrului permanent
În timp ce capitalul poate circula liber între state, muncitorii sunt prinși în capcana mobilității forțate. Milioane de est-europeni au fost nevoiți să migreze pentru a-și asigura un trai decent. Dar această migrație nu este semn al succesului, ci dovada eșecului statelor în fața mecanismelor pieței unice.
Țările de origine pierd forță de muncă activă, tineri, specialiști. Se creează dependențe toxice de remitențe și subdezvoltare cronică a serviciilor. În același timp, țările de destinație beneficiază de mână de lucru ieftină, docilă, ușor de înlocuit. Nu e vorba de „libertate de circulație”, ci de migrație controlată în interesul capitalului.
Europa economică nu protejează cetățenii, ci interesele financiare ale unei clase transnaționale de investitori și manageri. Țăranul, muncitorul, profesorul – nu sunt subiecte ale economiei europene, ci victimele ei tăcute.
5. Demantelarea statului social – un ideal trădat în numele eficienței
Europa postbelică a fost, pentru o vreme, leagănul unui stat social robust: asigurări de sănătate, pensii, protecție a muncii, educație publică solidă. Dar odată cu integrarea economică, acest model a fost demontat bucățică cu bucățică. Sub pretextul „sustenabilității fiscale”, UE a impus plafonări de deficit, reforme ale pieței muncii și reduceri de personal bugetar.
Autorii menționează discrepanțele tot mai adânci între statele membre, dar evită să recunoască vina directă a mecanismelor comunitare. În realitate, UE a devenit groparul statului social european. În timp ce corporațiile sunt scutite sau relocate în paradisuri fiscale europene (Irlanda, Luxemburg, Olanda), cetățeanul de rând plătește nota: spitale închise, școli degradate, pensii înghețate.
6. Liberalizarea ca ideologie de dominație
Privatizarea serviciilor publice – apă, transport, energie, sănătate – a fost vândută drept „modernizare” și „eficiență”. În realitate, a însemnat predarea resurselor strategice către capitalul internațional, cu pierderi uriașe pentru controlul național. În România, privatizarea BCR, Petrom, distribuția de apă, gaze sau energie a dus la creșteri masive de prețuri și dependență energetică. Toate în numele „integrării europene”.
Triandafyllidou și Gropas admit că liberalizarea a produs efecte inegale, dar nu merg mai departe. Nu recunosc că liberalizarea este o dogmă, nu o necesitate. Este o impunere ideologică menită să anihileze autonomia economică a statelor. Nu ai voie să protejezi producția locală. Nu ai voie să subvenționezi agricultura tradițională. Nu ai voie să impui taxe corporatiilor străine. Ai voie doar să te conformezi.
7. Fondurile europene – instrumente de dependență și condiționare
Una dintre cele mai folosite justificări pentru aderarea la UE este accesul la fonduri europene. Dar aceste fonduri nu sunt un dar – sunt instrumente de disciplinare economică și simbolică. Ele nu finanțează ce e necesar, ci ce e „eligibil”. Nu susțin comunități vii, ci proiecte cu „impact european”. Nu respectă priorități locale, ci directive centrale.
În plus, fondurile creează o economie paralelă, artificială, dependentă de aprobări, consultanță, rapoarte și proceduri. Ele nu dezvoltă structuri autonome, ci formează clientelism european. Iar în momentul în care un guvern se abate de la linia Bruxelles-ului – cum s-a întâmplat cu Polonia sau Ungaria – fondurile sunt suspendate, întârziate sau „revizuite”.
8. „Economia verde” și tranziția energetică – o nouă formă de expropriere
În numele luptei contra schimbărilor climatice, UE promovează „tranziția verde” – un proces de reconversie energetică rapidă și profundă. Dar în practică, această tranziție este un nou val de expropriere mascată. Țările est-europene, dependente de cărbune, hidrocarburi sau industrie grea, sunt forțate să renunțe la ele fără alternative viabile.
Costurile sunt enorme, iar profiturile revin marilor companii „verzi” din Vest. Fermierii, transportatorii, întreprinderile mici – toți sunt sacrificați pe altarul unei ideologii care nu ține cont de context, de nevoi reale, de ritmuri istorice. Tranziția verde nu e tranziție – e substituire forțată a unei economii naționale cu un model corporatist „sustenabil”.
Concluzie – Europa economică nu e o comunitate, ci o colonie internă
Proiectul economic european nu a creat o economie solidară, ci o ierarhie de interese ascunse sub masca integrării. În vârful piramidei – marile corporații, statele bogate, centrele financiare. La bază – muncitorii fără protecție, țările dependente, guvernele fără autonomie.
Nu e vorba de lipsa de bani. E vorba de cine îi decide, cui îi dă și în ce condiții. Europa economică nu a distribuit avuție – a consolidat dominația. Și a numit asta: progres.
SECȚIUNEA VII
Identități europene – între umbră imperială și mască liberală
Identitatea europeană nu este o construcție comună, ci o mască impusă – și cine nu o poartă, e sancţionat.
1. Ce este identitatea europeană? O formă de apartenență sau o unealtă de control?
„A te simți european” a devenit un ideal promovat intens prin educație, media și simboluri oficiale: drapelul cu stele, pașaportul UE, programele Erasmus, imnul „Odă bucuriei”. Însă această identitate este vagă, generalistă și, mai ales, condiționată. Triandafyllidou și Gropas recunosc că identitatea europeană este o „construcție politică” – nu un sentiment natural. Ea nu s-a născut din solidaritate culturală spontană, ci a fost construită deliberat de sus în jos, în laboratoarele ideologice ale Bruxelles-ului.
Identitatea europeană nu are un conținut clar. Este definită mai ales prin ceea ce nu este: nu este naționalism, nu este religie, nu este tradiție, nu este atașament local. Este o identitate de tip managerial – cosmopolită, mobilă, neoliberală. Cine nu se aliniază acestui profil este stigmatizat: retrograd, extremist, intolerant.
2. De la identitate culturală la identitate civică sterilă
Autorii disting între două tipuri de identitate europeană: una culturală, legată de moștenirea istorică și civilizațională, și una civică, bazată pe „valori comune” precum statul de drept, democrația, drepturile omului. Însă în realitate, identitatea civică a fost impusă ca un înlocuitor al celei culturale. Europa oficială evită cu grijă orice referire la creștinism, la specificitățile naționale sau la rădăcinile istorice. În numele toleranței, s-a instaurat o identitate golită de rădăcini.
Această identitate civică este selectivă și exclusivistă. Valorile invocate nu sunt deschise interpretării – sunt impuse ca dogme. A nu susține „drepturile LGBT”, a nu adera la „pilonii statului de drept” sau a critica multiculturalismul te transformă instant într-un „dușman al Europei”. Astfel, o identitate pretins civică devine un instrument de cenzură ideologică.
Țările est-europene nu sunt privite ca furnizoare de identitate, ci ca obiecte ale integrării culturale. Valorile conservatoare, atașamentul față de familie, religie și pământ sunt considerate obstacole. Astfel, esticii sunt puși în postura de „europeni second-hand”, care trebuie reeducați. În numele integrării, li se cere să-și abandoneze specificul.
Autorii notează tensiunile dintre identitățile naționale și europenismul oficial, dar nu spun cu voce tare ce este evident: identitatea europeană se construiește împotriva identităților tradiționale. Ea nu le înglobează, ci le subordonează. Iar când popoarele se opun, li se spune că sunt „iliberale”.
4. Euroscepticismul – vocea popoarelor care refuză să fie reprogramate
Autoarele analizează fenomenul euroscepticismului, dar îl tratează mai degrabă ca un simptom patologic – al fricii, ignoranței sau manipulării. În realitate, euroscepticismul este vocea legitimă a popoarelor care refuză să li se șteargă identitatea. Este reacția firească la un proiect de integrare care anulează diferențele, dar pretinde că le celebrează.
Voturile din Italia, Polonia, Franța, Ungaria, Olanda nu sunt accidente sau derapaje. Sunt semne ale unei crize profunde de legitimitate. Când elitele vorbesc despre „Europa valorilor”, cetățenii întreabă: ale cui valori? Cine le-a decis? Cine le impune? Iar când nu primesc răspuns, votează împotriva proiectului.
5. Tineretul european – crescut cu simboluri, dar golit de rădăcini
Un alt segment esențial analizat este generația tânără. Programul Erasmus, schimburile academice, mobilitatea – toate sunt prezentate drept „succesuri ale Europei”. Dar în realitate, aceste politici creează o generație dezrădăcinată, fluentă în engleză, dar analfabetă în cultura proprie. Acești tineri sunt europeni „funcționali” – adaptați pieței, nu loiali tradiției.
Este o identitate fluidă, fără repere: fără țară, fără familie, fără memorie. Tânărul european ideal este un cetățean global, post-național, post-religios, post-moral. Este exact ce dorește sistemul: o populație docilă, fără trecut, ușor de mobilizat și imposibil de solidarizat.
6. Identitate europeană vs. identitate națională – conflictul inevitabil
În teorie, identitatea europeană ar trebui să fie complementară celei naționale. În practică, însă, cele două sunt într-un conflict latent. Autorii vorbesc despre o „identitate plurală”, dar aceasta e o utopie. Nu poți iubi deopotrivă o patrie concretă și un construct abstract. Nu poți fi loial unei comunități reale și în același timp unui aparat birocratic fără chip.
Identitatea națională este organică – s-a născut din sânge, istorie, suferință. Identitatea europeană este artificială – s-a născut din tratate, granturi și slogane. Între cele două, conflictul este inevitabil. Și el se rezolvă, tot mai des, în favoarea aparatului european, care delegitimează națiunea în numele „valorilor”.
7. Soluția uitată: Europa națiunilor, nu Europa fără națiuni
Autorii nu oferă o soluție clară. Dar cartea lor ne permite să vedem ceea ce este ascuns: Europa nu trebuie să-și creeze o identitate artificială pentru a exista. Identitatea comună a Europei a fost, istoric, pluralitatea. Nu omogenizarea. Nu uniformizarea. Ci conviețuirea identităților distincte, pe temeiul suveranității și respectului reciproc.
Europa poate avea o identitate doar dacă renunță să impună una. Fiecare popor trebuie să-și poată păstra felul de a fi. Un român nu trebuie să devină „european” ca să fie respectat. Un polonez nu trebuie să accepte ideologia de gen ca să primească fonduri. O Europă a națiunilor este singura Europă legitimă – și singura care poate dăinui.
Concluzie – Identitatea europeană nu trebuie creată, ci limitată
Europa nu are nevoie de o identitate comună impusă, ci de spațiu pentru diversitatea reală. Când Bruxelles-ul încearcă să definească ce înseamnă „a fi european”, nu creează unitate – creează dezbinare. Pentru că orice definiție impusă este, în fond, o formă de excludere.
Adevărata Europă nu se impune – se lasă trăită. Adevărata identitate nu se construiește în cancelarii – ci se apără în sate, în biserici, în familii, în limba maternă.
SECȚIUNEA VIII
Europa politică – între democrație simulată și dictat birocratic
Europa a devenit un teatru de voturi inutile, regizat de o oligarhie care nu mai are nevoie de popoare decât ca spectatori plătitori.
1. Democrația europeană – decor golit de conținut
Instituțiile europene se prezintă ca expresie a unei democrații moderne, multilaterale, participative. Parlament, Comisie, Consiliu, Curte – toate par să reflecte o arhitectură echilibrată, cu atribuții delimitate și cu transparență procedurală. Însă realitatea dezvăluie cu totul altceva: o democrație mimată, condusă de structuri nealese, cu responsabilitate difuză și cu decizia plasată deasupra oricărei contestări.
Triandafyllidou și Gropas surprind această ambiguitate, dar rămân într-un registru descriptiv. Ceea ce nu spun clar este că UE nu suferă de un „deficit democratic”, ci de o absență democratică structurală. În centrul deciziei nu stau cetățenii, ci comisarii; nu stă națiunea, ci tehnocrația. Popoarele sunt invitate să aprobe, dar nu să aleagă; să voteze, dacă o fac bine, dar nu să decidă.
2. Comisia Europeană – „guvernul” nevotat al continentului
Comisia Europeană are inițiativa legislativă – adică decide ce legi sunt propuse. Ea supervizează aplicarea tratatelor, impune sancțiuni, negociază acorduri comerciale, stabilește direcții strategice. Dar niciun membru al Comisiei nu este ales direct de cetățeni. Sunt propuși de guverne, validați între ei, închiși într-o logică opacă și neresponsabilă.
Autorii admit că legitimitatea Comisiei este „indirectă”, dar nu denunță caracterul profund ilegitim al unei instituții care ia decizii cu impact național fără să dea socoteală popoarelor afectate. În orice stat național, o astfel de structură ar fi considerată oligarhică. În UE, e „normalitate”.
Nu există democrație acolo unde guvernul nu poate fi demis de popor.
3. Parlamentul European – un surogat al reprezentării reale
Parlamentul European este singura instituție aleasă prin vot direct. Dar rolul său este limitat: nu are inițiativă legislativă și nu controlează real Comisia. Mai mult, structura sa pe grupuri politice transnaționale diluează orice reprezentare națională autentică. Votul unui român se dizolvă într-o majoritate pan-europeană care nu reflectă voința sa culturală, istorică sau morală.
Campaniile europarlamentare sunt dominate de teme interne, dar eurodeputații nu au niciun instrument concret de a aduce nevoile naționale în centrul deciziei. Astfel, Parlamentul European funcționează ca o iluzie participativă – un ecran democratic pentru decizii deja luate în altă parte.
4. Supremul arbitru: Curtea de Justiție a UE – judecătorul ideologic
CJUE are autoritatea finală asupra interpretării tratatelor, reglementărilor și dreptului european. În practică, aceasta înseamnă că poate anula decizii ale statelor naționale, redefini legi interne și impune interpretări ideologice prin sentințe.
Este un instrument profund politic sub masca independenței juridice. De pildă, deciziile privind „statul de drept”, libertatea presei, interpretarea nondiscriminării sau prioritățile de gen nu sunt neutre: sunt expresii ale unei agende globaliste, care substituie suveranitatea cu jurisprudență evolutivă (progresivă). Popoarele nu au cum să conteste aceste decizii – ele devin literă de lege, fără dezbatere, fără apel.
Se remarcă adesea tensiunea dintre voința națională și normele europene. Dar ceea ce nu se spune clar este că statele membre sunt, de facto, subordonate. Constituțiile naționale au fost rescrise pentru a „respecta acquis-ul comunitar”. Curțile supreme naționale sunt presate să se subordoneze CJUE. Parlamentele naționale votează legi în acord cu directivele UE – nu cu mandatul electoratului.
Asta creează o disociere fatală: liderii naționali sunt aleși, dar nu mai pot guverna; sunt trași la răspundere, dar nu pot decide. Democrația rămâne formală. În profunzime, e blocată. Când un guvern „deviant” încearcă să acționeze în interes național – vezi Ungaria sau Polonia – e sancționat, izolat, discreditat.
Suveranitatea a fost înjumătățită, dar responsabilitatea a fost păstrată integral de către guvernele naționale – ca să li se poată arunca în cârcă toată vina.
6. Partidele europene – coaliții fără popor, ideologii fără ancoră
Grupurile politice din Parlamentul European – PPE, S&D, Renew, Verzii – nu sunt expresii ale unor comunități politice reale. Sunt construcții tehnice, coagulate pe baza unor compromisuri ideologice, lipsite de rădăcină culturală. Nu au bază populară, nu au membri reali, nu au identitate națională. Iar agenda lor este tot mai uniformizată: progresism, federalism, anticreștinism subtil, ecologism birocratic.
Asta explică de ce nu există alternativă reală la proiectul european în interiorul sistemului. Toate partidele mari sunt, într-un fel sau altul, pro-integrare. Orice opoziție este stigmatizată drept „populism”, „iliberalism”, „extremism”. Astfel, pluralismul politic este înlocuit cu consensul impus prin marginalizare sistematică.
7. Crizele ca pretext – accelerarea integrării prin șoc și excepție
UE a folosit fiecare criză majoră – financiară, migratorie, sanitară – ca oportunitate pentru a extinde atribuțiile instituțiilor centrale. Fără consultări populare. Fără referendumuri. Fără legitimitate democratică. Criza este tratată ca fereastră de oportunitate pentru centralizare accelerată.
Numeroşi analişti notează această dinamică, dar nu o denunță. În fapt, modelul european este unul de „guvernare prin urgență”: reguli suspendate, excepții permanente, tratate reinterpretate. Sub pretextul „solidarității”, se instalează o dictatură lentă, normativă, acceptată prin oboseală și manipulare. Șocul e metoda. Acomodarea, rezultatul.
8. Singura cale: întoarcerea la democrația națională și la controlul direct
În loc să construiască o democrație europeană reală, UE a înăbușit democrațiile reale ale statelor. Popoarele au fost transformate din actori în spectatori. Alegerile au fost golite de sens. Proiectul politic european a devenit un mecanism de neutralizare a voinței populare prin delegare iresponsabilă.
Adevărata suveranitate nu poate fi delegată fără pierderi. Democrația nu înseamnă doar reguli, ci răspundere. Răspundere în fața unui demos concret, nu în fața unui comitet transnațional. Europa nu va putea fi reformată până nu se va întoarce la rădăcini: la popoarele ei, la parlamentele ei, la granițele ei, la cultura ei.
Concluzie – Europa politică de azi este o mașinărie fără popor
Nu există democrație reală fără popor suveran. Iar în Europa de azi, poporul este cel mai absent actor. El este invocat, dar ignorat. Folosit ca pretext, dar ocolit ca partener. Votul său este bun doar când confirmă direcția prestabilită. Iar când votează „greșit”, e corectat. Prin presiune, prin tribunal, prin intimidare morală.
Europa nu suferă de lipsă de legitimitate – ci de absența unei democrații reale. Ceea ce se construiește nu e o uniune de popoare, ci o centralizare fără chip, care nu răspunde decât sieși.
SECȚIUNEA IX
Concluzie generală – Europa între civilizație confiscată și proiect ideologic impus
Europa reală a fost înmormântată sub proiectul unei Europe imaginare – cosmopolită, obedientă, abstractă. Ceea ce ni se cere să iubim nu mai este un continent, ci o dogmă.
1. Europa – de la spațiu geografic la instrument ideologic
Numeroşi autori pornesc de la întrebarea fundamentală: Ce este Europa? Dar în loc să dea un răspuns simplu, deschid un câmp imens de interpretări: Europa ca civilizație, Europa ca proiect politic, Europa ca narațiune culturală, Europa ca mecanism de excludere, Europa ca hegemonie simbolică.
Această ambiguitate nu este întâmplătoare. Dimpotrivă, ea este esența construcției europene moderne. Când o idee nu poate fi definită clar, ea poate fi modelată în funcție de interesele celor care o invocă. Europa nu mai este patria lui Dante, a lui Ștefan cel Mare, a lui Cervantes sau a lui Bach. Europa a devenit un brand geopolitic fără rădăcini, folosit pentru a justifica tot ce altfel ar fi respins de popoare: austeritate, imigrație forțată, relativism moral, federalism fără mandat.
2. Europa oficială – o civilizație înlocuită cu o birocrație
Civilizația europeană reală a fost una a pluralității: limbi, popoare, credințe, conflicte și echilibre fragile. Europa a fost leagănul națiunii, al monarhiei, al Bisericii, al dreptului roman, al universităților, al statului de drept în sens originar. Dar toate acestea au fost evacuate din discursul „Europei unite”.
Astăzi, Europa nu mai este o cultură vie, ci un ansamblu de proceduri, directive, sancțiuni, mecanisme financiare și comisii nealese. Nu mai are poeți. Are consultanți. Nu mai are sfinți. Are experți în incluziune. Nu mai are eroi. Are rapoarte trimestriale și indicatori de performanță. Europa a fost înlocuită cu o schelă de sticlă și beton, numită generic „Bruxelles” – un Babilon fără suflet, dar cu regulamente stricte.
3. Ce s-a pierdut? Rădăcina. Specificul. Onoarea. Credința.
O civilizație nu moare doar când cade – ci și când se uită pe sine. Europa modernă a uitat tot ce o făcea distinctă: creștinismul ca rădăcină spirituală, familia ca nucleu social, limba maternă ca temelie a sufletului, satul ca formă de viață organică, ordinea morală ca axă a vieții publice.
În numele „valorilor europene”, Europa a trădat exact valorile pe care le-a generat cândva: libertatea ca asumare, nu ca fugă de răspundere; demnitatea ca verticalitate, nu ca fragilitate teatrală; toleranța ca noblețe, nu ca frică de diferență. Europa de azi a înlocuit noblețea cu utilitarismul, solidaritatea cu birocratizarea, tradiția cu constrângerea ideologică.
4. Triandafyllidou și Gropas – o critică lucidă, dar reținută
Cartea celor două autoare este valoroasă prin faptul că dezvăluie harta complexă, contradictorie și tensionată a ceea ce numim „Europa”. Ele arată clar că nu există o singură Europă, ci multiple definiții, în funcție de cine întreabă și cine răspunde. Ele recunosc tensiunile culturale, economice, politice și identitare. Denunță excluderile simbolice, inegalitățile economice, fragilitatea legitimității democratice.
Însă nu merg până la capăt. Evită să formuleze verdicte clare. Ezită să propună rupturi. Nu trag concluzia necesară: proiectul actual al Uniunii Europene este nu doar imperfect, ci viciat în esență. Nu e vorba doar de o criză trecătoare. Este o mistificare structurală.
5. UE – o construcție contra popoarelor și contra memoriei
Uniunea Europeană nu este expresia firească a unei civilizații unite, ci o construcție artificială, tehnocratică, elaborată pentru a preveni întoarcerea suveranităților. Sub masca păcii și a cooperării, ea a instaurat o disciplină a conformismului și a „valorilor” impuse. Nu a unit națiunile – le-a slăbit. Nu a protejat diversitatea – a uniformizat-o. Nu a asigurat prosperitate – a redistribuit-o asimetric.
Popoarele europene nu au cerut o comisie centrală care să le spună ce valori să aibă. Nu au cerut o monedă care le distruge agricultura. Nu au cerut o mobilitate care le goleşte satele. Au fost aduse în acest sistem cu promisiuni, apoi ținute în el cu amenințări și condiționări.
6. Ce rămâne de făcut? Restaurarea pluralismului suveran
Singura ieșire demnă din acest impas este reîntoarcerea la Europa reală: Europa națiunilor, a tradițiilor locale, a suveranității decizionale, a libertății morale. Nu o destrămare haotică, ci o reformă radicală: nu mai multă integrare, ci mai multă independență; nu mai multă birocrație, ci mai multă răspundere; nu mai multe valori impuse, ci libertate de conștiință.
Europa nu trebuie distrusă ci dezagregată. Trebuie dezvelită de schela artificială care o sufocă. Trebuie să respire din nou prin limbile ei, prin credințele ei, prin popoarele ei. Europa nu este o colonie internă. Nu este o piață. Nu este un ONG cu stele galbene. Europa este continentul luptelor pentru neatârnare, pentru lege dreaptă, pentru apărarea familiei și a gliei.
Concluzie generală – Manifest pentru o Europă vie, nu reglementată
În fața Europei actuale, fiecare națiune trebuie să aleagă: să se piardă în uniformizare sau să se afirme prin rădăcini. Proiectul actual nu e reformabil prin proceduri. El poate fi salvat doar prin curaj. Curajul de a o refuza. Curajul de a ne proteja. Curajul de a ieși din mimetism și a reveni la realitate.
Europa nu este viitorul popoarelor – ci memoria lor. Și cine nu-și apără memoria, nu va avea nici viitor.
EPILOG
Nu urâm continentul dar ne opunem falsificării sale identitare. Urâm colonizarea lui ideologică. Nu refuzăm comunitatea. Refuzăm constrângerea. Europa – continentul trebuie salvată de Europa – ideologia.
1. S-a furat un continent și s-a pus în loc un proiect
Europa nu mai înseamnă ce a însemnat: nu mai e suveranitate, ci subordonare; nu mai e cultură, ci programare ideologică; nu mai e drept, ci norme impuse; nu mai e civilizație organică, ci sistem administrativ. Dintr-un trup viu s-a făcut o hartă a directivelor. Dintr-o corolă de națiuni s-a făcut o rețea de interdicții.
Se vorbește despre „viitorul Europei”. Dar adevărata întrebare este: ce mai este viu din trecutul ei? Căci fără rădăcină, viitorul e o minciună. Și tocmai asta s-a produs: o substituire subtilă, sub masca progresului. Ni s-a luat libertatea, sub pretextul eficienței. Ni s-au luat cuvintele vechi, sub pretextul toleranței. Ni s-au luat valorile, sub pretextul incluziunii. Ne-au adăpat din izvoare străine, până ce-am uitat gustul apei noastre.
2. Suveranitatea nu e negociabilă. E ființă.
O țară nu este o firmă. Un popor nu este o masă de forță de muncă mobilă. O limbă nu este un obstacol de reglementat. O biserică nu este un ONG. Un tată nu este un agent social. O mamă nu este un dispozitiv de reproducere inclusivistă. O națiune nu poate fi rescrisă ca o pagină de regulament european.
Noi, românii, nu suntem „parteneri europeni” – suntem stăpâni ai unei vetre. Stăpâni de drept, prin jertfă, prin muncă, prin memorie. Ne-am apărat pământul și rânduiala nu pentru a ajunge administratori sub supraveghere. Am fost cămășă de zale între imperii, nu material de reciclat în laboratoare ideologice.
Suveranitatea nu este un moft al secolului XIX, ci o necesitate a secolului XXI. Cine nu are autonomie legislativă, cine nu-și controlează hrana, energia, moneda, educația, credința – acela e colonie. Fie ea internă sau „partener strategic”.
3. Dreapta nu înseamnă piață, iar stânga nu înseamnă redistribuire. Toate au fost inversate.
Conservatorismul real nu e neoliberalism. Nu e cultul pieței fără regim moral. E apărarea a tot ce e viu: familie, țară, memorie, rânduială firească. Europa ne-a învățat, cândva, că ordinea se așează pe lege dreaptă, nu pe volatilitatea bursei. Că boieria nu înseamnă prădare, ci grija pentru ai tăi. Că economia nu este un zeu gelos, ci o slujitoare a binelui comun.
Astăzi, însă, stânga predică piețele și cenzura, iar dreapta a uitat suveranitatea și s-a înrolat în globalism. Europa a devenit o bătălie între două fețe ale aceluiași sistem: una care vrea control economic, alta care vrea control social.
Noi nu ne regăsim în niciuna. Noi vrem să trăim în limba noastră, în pământul nostru, în hotarele noastre. Vrem o Românie neatârnată, nu o „regiune europeană verzificată”. Vrem rânduială și ierarhie morală, nu experiment social.
4. Proiectul Europei unite s-a născut cu bune intenții. Dar a fost capturat.
S-a început cu comerț, s-a ajuns la cămătărie. S-a început cu cooperare, s-a ajuns la dictat birocratic. S-a început cu libertate de mișcare, s-a ajuns la evacuarea satelor. S-a început cu „diversitate”, s-a ajuns la gândire unică. Europa nu a fost trădată de popoare – ci de propriii ei ingineri.
Nu Europa e de vină. Ci ceea ce a fost făcut din ea. I-au golit bisericile și le-au înlocuit cu centre de consiliere multiculturală. I-au închis fermele și le-au dat granturi pentru brainstorming strategic. I-au interzis rugăciunea, dar i-au impus „traininguri de incluziune”.
Azi ni se cere să credem în Europa. Dar Europa nu este o credință. Credința noastră e în Dumnezeu și, fără rigoare teologică, în neamul nostru. Europa, dacă vrea să dăinuiască, trebuie să se închine din nou la altarul Adevărului, nu la altarul normelor nefirești.
5. Vremea imitației a trecut. Vremea întoarcerii se apropie.
România nu mai trebuie să „se alinieze”. Trebuie să se așeze. Să-și refacă rânduiala, să-și recupereze ştiinţa, meșteșugul, geniul, să-și întărească pământul, să-și reînnoiască cuvântul. Nu ne trebuie avize de la Bruxelles ca să fim oameni întregi. Ne trebuie curaj și memorie.
Acest document de lucru este un apel la discernământ. Nu vrem o Europă ruptă, ci o Europă dreaptă. Nu vrem granițe închise, ci hotare respectate. Nu vrem un război al națiunilor, ci o armonie a diferențelor, sub semnul respectului și al suveranității. Vrem o Europă care să nu se teamă de popoare – ci să le slujească.
CONCLUZIE FINALĂ – Să ne ținem țara sub cruce.
Să iubim Europa reală – dar să nu confundăm harta cu inima. Să nu ne plecăm fruntea în fața celor care au uitat de unde vin. Să nu ne temem să spunem: noi suntem români. Cu vrednicie, cu durere, cu credință și cu memorie. Nu suntem rest european. Suntem rost.
Trecerea statului român la o formă de guvernare hibridă, urmare a pasului decisiv de anulare a alegerilor prezidenţiale legale şi valide, rămâne principala problemă politică a ţării. Dar această problemă nu poate fi rezolvată în interiorul cadrului politic care a determinat-o.
Renunţarea la democraţie şi trecerea la un regim hibrid, tutelat de o reţea oligarhică, transformă pe români în spectatori politici în cel mai bun caz şi în supuşi depolitizaţi – în cel mai rău caz.
Anularea alegerilor reprezintă un simptom al unei boli mult mai profunde decât stricata dinamică politicianistă a momentului şi de aceea consider că menţinerea noastră în acest orizont strâmt de înţelegere ne dăunează grav.
Am exprimat încă de la lansarea blogului (şi chiar înainte) preferinţa mea pentru Ieşirea din UE (RoExit), opţiune faţă de care am întâmpinat rezistenţă chiar şi din partea celor mai virulenţi comentatori antisistem.
Dar nu pentru că opinia ar fi netemeinică, ci pentru că nu ar fi oportună în raport de frica electoratului de colaps economic sau de sancţionare şi izolare politică a ţării.
Simultan, un baraj de batjocură şi caricaturizare reduce opţiunea politică naţionalistă la „frica de LGBT”, la „antieuropenism ridicol” şi la „frustrări economice” ale unei populaţii declasate, de educaţie inferioară.
Într-o ţară sănătoasă, supărarea din cauza înstăpânirii pederaste şi supărarea pentru adâncirea inechităţilor sociale şi economice ar constitui suficient motiv ca să discutăm aplicat despre rostul menţinerii noastre în UE.
Repudierea democraţiei şi trecerea la un regim hibrid de guvernare oligarhică, în aplauzele cinice ale forurilor europene, este iarăşi un motiv întemeiat de chestionare a rostului integrării noastre în UE.
Dar talazul de caricaturizare a pledoariei pentru Ieşirea din Uniunea Europeană împiedică orice fel de dezbatere. Anume această atitudine de continuă umilire a noastră, a proştilor fundamentalişti care se tem de ghei, m-a determinat să elaborez o pledoarie sistematizată pentru ceea ce eu cred sincer că este singura noastră opţiune reală de vindecare şi de eliberare.
Am simţit că este necesar să formulez o pledoarie extinsă observând că un astfel de document de lucru lipseşte naţionaliştilor români şi anticipând că un astfel de document ar mai tăia din avântul batjocoritorilor noştri.
Pledoaria pentru RoExit de mai jos include o critică la adresa Uniunii Europene şi a pretinsei integrări prin convergenţă economică, pe care am formulat-o în opoziţie cu poncifele propagandei adversare. Deşi ar fi fost potrivit să includ în acelaşi material şi criticile faţă de însăşi ideea hegemonică de Europa, am ales să structurez critica împotriva acestui mit politic perfid într-un material separat.
Este de la sine înţeles, sper, că pledoaria mea nu se îndreaptă împotriva oamenilor, împotriva europenilor ce trăiesc şi se străduiesc să-şi facă ţările lor mai frumoase şi vieţile lor mai bune. Este împotriva unui sistem de învrăjire, de înşelare, de corupere şi de hipnotizare pe scară largă, faţă de care intelectualii de elită ai ţării au ales să tacă, să ironizeze, să eticheteze.
Sper ca această pledoarie să reprezinte un folositor instrumentar intelectual defensiv şi un prim pas hotărât spre suveranitate şi independenţă.
RoExit – De ce apartenența la Uniunea Europeană a devenit o constrângere și cum poate România redeveni stăpână pe sine
Introducere: „Europa promisă și Europa primită: o iluzie risipită”
Românilor li s-a spus că Europa înseamnă libertate și prosperitate fără sfârșit. În anii tranziției, integrarea în Uniunea Europeană părea calea inevitabilă spre o viață mai bună, o garanție că istoria zbuciumată a țării se apropie definitiv de sfârșit. Miturile europenismului ne promiteau salvarea, fără să ne spună că prețul salvării va fi pierderea suveranității și înstrăinarea deciziilor fundamentale pentru viitorul național. Astfel, fundamentarea aderării a fost construită pe iluzii și așteptări naive, întreținute abil prin discursuri politice și propagandă mediatică permanentă.
Aderarea la UE era percepută ca un botez al civilizației, un act de ieșire din sălbăticia postsovietică. În fapt, acest vis, abil întreținut de elitele locale și promovat de vectori ideologici occidentali, a fost o operațiune de capturare simbolică – o formă de convingere a popoarelor că renunțarea la suveranitate este actul cel mai nobil al modernizării.
Europa promisă era doar amăgirea ce ascundea Europa reală a dominației.
Falsele speranțe și miturile pro-UE au fost cultivate intenţionat. Românii au crezut că aderarea va rezolva automat decalajele istorice și va face dreptate după decenii de frustrări economice și politice. Această idee falsă a fost abil promovată prin lozinci și clișee seducătoare precum „apartenența la familia europeană” sau „împărtășirea valorilor comune”.
Dar nimeni nu a explicat clar că aceste „valori” veneau la pachet cu o supunere economică și politică profundă, ascunsă în tratate și reglementări opace și complicate, greu de înțeles pentru omul obișnuit.
România a semnat, fără dezbatere și fără protecții, propria reducere la tăcere economică.
Mitul fondator al UE a fost o construcție propagandistică, nu o relatare sinceră.
Originile proiectului european nu sunt rezultatul pur al unei voințe de pace și cooperare, ci produsul unor interese economice și geopolitice clare: consolidarea unei piețe comune vest-europene, prevenirea reapariției unor state suverane puternice care ar fi putut rivaliza cu modelul anglo-american postbelic, și menținerea unui control economic și financiar asupra spațiului german. „Europa unită” a fost, în esență, o soluție geopolitică postbelică, nu un ideal al popoarelor.
România a fost convinsă, nu întrebată.
Procesul de aderare la UE a fost prezentat ca inevitabil și benefic în sine. Nu s-a discutat despre alternative, despre modele paralele, despre experiențele istorice ale altor zone de cooperare. A existat o singură direcție: integrarea. Dezbaterea a fost nulă. Referendumul a fost slab pregătit, iar rata reală de participare, îngrijorător de mică. În locul unui contract conștient între stat și cetățeni, a existat un act de predare colectivă în numele unei „normalizări” occidentale.
Ne-am dat suveranitatea pe promisiuni. Am primit dependență și umilință.
Istoria aderării României la UE reflectă sacrificiul grav al suveranității fără a primi garanții concrete. În procesul negocierilor, România a acceptat condiții extrem de dezavantajoase, fără a-și rezerva instrumente clare pentru a-și proteja interesul național în viitor. Cauzalitatea istorică profundă a acestui sacrificiu se găsește în slăbiciunea liderilor politici locali, în contextul geopolitic presant al anilor 2000 și în convingerea eronată că UE este unica soluție de dezvoltare, ignorând intenționat alte modele și posibilități reale.
Nu poți negocia de pe genunchi și să speri să te ridici demn.
Contextul economic și geopolitic al integrării europene a fost, de la început, o formă subtilă de dominație, nu un parteneriat egalitar. Europa occidentală avea nevoie de piețe noi și forță de muncă ieftină. În spatele unei integrări prezentate ca voluntare, România a devenit rapid o colonie economică modernă: țara în care companiile străine fac profituri uriașe, în timp ce economia locală se zbate sub reguli stricte și constrângeri fiscale severe. Capitalul autohton a fost sistematic marginalizat, în numele unei false „armonizări” și al unei piețe unice prezentate ca benefice tuturor, dar în fapt profitabilă doar unora.
Integrarea economică nu înseamnă colaborare. Înseamnă cucerire elegantă, sub mască birocratică.
Consecințele nevăzute ale integrării și logica perversă a „integraționismului” au fost ascunse sub discursuri optimiste despre creștere economică și fonduri europene. În realitate, integrarea a însemnat adâncirea inegalităților regionale și sociale, accentuarea emigrării forțate și distrugerea infrastructurii productive autohtone. Integraționismul a funcționat ca mecanism pervers: subvenții limitate și reglementări stricte care descurajează inițiativa locală, împiedică dezvoltarea autonomă și împing țara spre dependență perpetuă de Bruxelles.
Orice adevăr care contrazice narativul oficial devine instantaneu „extremism”.
Relativizările incorecte și manipulările ideologice pro-UE au devenit strategii standard. Orice problemă internă este atribuită imediat incompetenței locale, iar succesele, oricât de modeste, sunt atribuite exclusiv UE. Această logică circulară este perpetuată fără încetare pentru a justifica mereu noi concesii și cedări. Orice tentativă de a ridica obiecții raționale este rapid discreditată prin etichete precum „naționalism retrograd” sau „putinism”, evitând cu abilitate discuția pe fond.
Mitul europenizării ca panaceu a neutralizat gândirea critică.
S-a creat o cultură a obedienței față de Bruxelles. Orice măsură venită din partea UE era „bună prin definiție”. Orice voce critică era etichetată ca extremistă, anti-europeană, retrogradă. Instituțiile statului român au internalizat acest mit: orice lege, reformă, proiect trebuia justificat prin „alinieri” și „conformități”, nu prin nevoile reale ale națiunii. Un stat suveran devenise subordonat într-o ordine simbolică a legitimității externe.
Cine critică UE devine automat dușman al progresului. O manipulare eficientă și cinică.
Din punct de vedere moral și politic, justificările pro-UE sunt goale și manipulatoare. Valorile europene invocate selectiv, precum democrația, libertatea și solidaritatea, sunt aplicate doar când servesc intereselor marilor puteri europene. Când România are nevoie reală de sprijin și solidaritate, discursul european devine rapid critic, paternalist și acuzator. Solidaritatea promisă nu a fost niciodată reală, ci o simplă unealtă retorică folosită pentru a constrânge și disciplina țările periferice.
Solidaritatea europeană există doar în discursuri. În realitate, e fiecare pentru sine.
Eșecul integrării trebuie privit, însă, ca punctul de plecare al unei reflecții mature despre viitorul României. Nu mai este loc pentru iluzii și speranțe deșarte. Viitorul națiunii trebuie decis lucid, fără frică de stigmatizare. Această reflecție ne conduce, implicit, spre ideea RoExitului ca o soluție necesară, decentă, matură și responsabilă. Nu ca o aventură entuziastă, ci ca o decizie profund cumpănită, bazată pe pragmatism economic, luciditate geopolitică și responsabilitate morală.
RoExitul nu este utopie. Este luciditatea curajului de a redeveni stăpâni în propria țară.
Este momentul să alegem între iluzia confortabilă a supunerii perpetue și responsabilitatea grea, dar necesară, a suveranității reale. România nu poate supraviețui ca națiune dacă continuă să ignore această dilemă fundamentală. Nu putem fi liberi, prosperi și demni câtă vreme destinul nostru este decis în birouri străine. Recuperarea autonomiei și suveranității devine, astfel, o obligație morală, economică și politică esențială.
Nu fugim de Europa, ci refacem Europa noastră. Nu întoarcem spatele nimănui, doar ne întoarcem fața spre noi înșine.
Secțiunea 1: Mitul prosperității europene – De la promisiune la deindustrializare
Românilor li s-a promis prosperitate imediată și definitivă prin aderarea la Uniunea Europeană. În discursurile oficiale, integrarea europeană era prezentată drept o cale infailibilă spre bunăstare și modernizare, o garanție fermă că decalajele istorice vor fi rapid depășite. Prosperitatea, însă, nu a venit automat. Dimpotrivă, în mod paradoxal, integrarea a coincis cu accelerarea dramatică a procesului de dezindustrializare, un fenomen care a afectat grav capacitatea economică și autonomia productivă a României.
În numele europenizării, România a fost golită de sine.
Procesul de aderare nu a însemnat consolidarea statului român, ci subordonarea lui: economic, instituțional, cultural. Normele UE au devenit superioare Constituției. Instituțiile europene, superioare celor naționale. Experții din afară, superiori voinței populare. România nu a fost primită în Europa ca partener egal, ci ca teritoriu care trebuia să se „adapteze” – adică să se supună.
Promisiunea libertății de circulație a mascat exodul forțat.
Libertatea de circulație a fost vândută drept marele câștig al integrării. În realitate, milioane de români au fost împinși afară din țară nu pentru că au vrut să „exploreze”, ci pentru că n-au mai avut pentru ce rămâne. Exodul a golit satele, a îmbătrânit orașele, a destrămat familiile. Iar economia s-a bazat pe banii trimiși din străinătate, nu pe producția internă. A fost o formă de colonizare socială – nu libertate, ci exil economic.
Prosperitatea europeană a fost doar eticheta frumoasă a unui proces urât de dezindustrializare.
Cauzalitatea acestei realități este profundă și complexă. În primul rând, structura economică a României dinaintea aderării a fost sistematic subminată de condițiile stricte impuse în negocieri. Sub pretextul modernizării și al adaptării la standardele europene, numeroase industrii au fost forțate să se închidă sau să-și reducă drastic activitatea. Industria chimică, metalurgia, industria grea și chiar industria alimentară locală au fost supuse unor reglementări atât de severe, încât au devenit rapid necompetitive, ducând inevitabil la falimentarea unor întreprinderi altădată prospere.
Industria românească nu a fost modernizată, ci decimată.
Ideea că integrarea în UE va deschide automat piața comună pentru produsele românești s-a dovedit o fraudă argumentativă majoră. În realitate, piața comună europeană nu a devenit o oportunitate, ci o capcană pentru industriile locale. Produsele românești au fost rapid înlocuite de mărfuri străine, mai bine promovate, adesea subvenționate indirect și mult mai agresiv susținute de rețelele de distribuție europene. Astfel, dependențele economice ascunse, create prin aceste mecanisme, au subminat ireversibil autonomia productivă și comercială a României.
Piața comună nu a fost piața noastră, ci piața lor, unde produsele românești nu au avut nicio șansă reală.
Dezindustrializarea României este, deci, efectul direct și nefast al acestei integrări economice inegale și subordonate. Exemple concrete sunt dramatice și numeroase: combinate petrochimice precum Oltchim, fabrici de tractoare și utilaje agricole, platforme industriale mari ca IMGB sau Combinatul Siderurgic Reșița, altădată surse de locuri de muncă și prosperitate locală, au fost închise sub presiunea unei pretinse „adaptări structurale”. În locul lor, au apărut doar câmpuri industriale abandonate, șomaj cronic și disperare socială.
România produce tot mai puțin și consumă tot mai mult din ce produc alții.
Discursul neoliberal oficial a etichetat acest proces drept o „adaptare inevitabilă”, folosindu-se de argumente cinice și manipulări ideologice evidente, acuzând permanent producătorii locali că sunt incapabili să se adapteze și că sunt ineficienți. În realitate, aceștia nu au fost sprijiniți niciodată real, ci au fost împiedicați să devină competitivi tocmai prin barierele impuse de reglementările europene și politicile interne subordonate intereselor externe.
Agricultura – de la hrană națională la subzistență și importuri
Un alt mit al integrării a fost că PAC (Politica Agricolă Comună) ne va „salva” agricultura. În realitate, România a pierdut dreptul de a-și susține țăranii după propriile criterii. Subvențiile sunt inegale, favorizând marile exploatații din Vest. Micii agricultori români au fost excluși din sistem.
În locul reformei rurale, a venit monocultura de export. În locul rețelelor locale, supermarketurile străine. România nu-și mai hrănește poporul – îl îndatorează să cumpere scump ceea ce poate produce ieftin.
O țară care nu-și poate hrăni singură poporul nu este suverană.
Politica agricolă comună – subvenții disproporționate, control al producției
PAC este justificată ca sprijin pentru fermieri. Dar subvențiile sunt distribuite inegal. Marii fermieri din Germania și Franța primesc zeci de miliarde. Țările mici, precum România, primesc resturile.
Mai mult: nu poți cultiva ce ai nevoie, ci ce e „eligibil”. Sămânța trebuie autorizată. Pământul – înscris într-un sistem european. Cultura – aprobată. Țăranul român nu mai e liber. E beneficiar condiționat.
Când nu mai decizi ce și cum cultivi, nu mai ești agricultor. Ești executant. Argat.
Aderarea la piața unică a fost prezentată ca o oportunitate de export. Dar România exportă puțin și ieftin: materii prime, produse semi-finite, forță de muncă. În schimb, importă produse scumpe, finite, tehnologizate. Rezultatul este un deficit comercial structural care anulează orice potențial de dezvoltare. Acest deficit nu este o greșeală – este o consecință directă a modelului impus: România nu mai produce pentru sine, ci pentru alții.
Capitalul – colonizare financiară și profit fără reinvestire
Investițiile străine au fost tratate ca salvare națională. În realitate, ele au vizat domenii-cheie: bănci, energie, telecom, industrie alimentară. Profiturile sunt repatriate. Reinvestirea este minimă. Capitalul autohton este îngrădit birocratic.
Politica fiscală este concepută pentru a „nu deranja investitorii”, nu pentru a stimula întreprinzătorii locali. România a devenit un teritoriu de extracție a profitului, nu un spațiu de dezvoltare capitalistă sănătoasă.
Investitorii au primit tot. Țara a rămas cu salarii mici și datorii mari.
Ineficiența industriei românești nu este cauza dezastrului, ci efectul politicilor dictate din afară.
În mod paradoxal și tragic, soluțiile reale pentru redresarea economică au fost mereu disponibile, dar ignorate intenționat. Politici naționale curajoase ar fi putut susține industriile strategice, agricultura locală și capitalul autohton prin instrumente simple: protecția moderată a pieței interne, investiții directe și politici fiscale echilibrate. Dar toate acestea au fost etichetate drept „protecționism periculos” și abandonate sub presiunea dogmatică a integrării europene.
Colonizarea economică prin integrare
Elitele promovează imaginea unei piețe unice eficiente, armonizate, în care libera circulație a capitalurilor, bunurilor și serviciilor ar duce, în timp, la convergență. Dar această convergență nu este explicată structural. Este doar presupusă. Realitatea României, ca și a altor state din Est, nu confirmă această teorie, ci o infirmă dureros: integrarea a însemnat de fapt dezmembrarea controlată a economiei naționale, înlocuirea circuitelor interne cu dependențe externe și capturarea resurselor în beneficiul centrelor de putere occidentală.
Deficitul de autonomie – imposibilitatea unei politici economice proprii
România nu mai are suveranitate monetară, nu are dreptul la politici industriale, nu își poate proteja economia internă. Fiscul, bugetul, investițiile sunt supravegheate de Bruxelles. Orice abatere este amendată. Reformele sunt dictate. Nu mai avem un proiect economic național. Avem doar sarcini și rapoarte.
O țară fără economie proprie nu este membră – este anexă.
Soluțiile existau, dar nu erau permise de stăpânii de la Bruxelles.
România a fost prinsă într-un cerc vicios: obligată să accepte reguli care o împiedică să crească, dar învinuită mereu că nu crește. În aceste condiții, RoExit apare ca o concluzie implicită, decentă și absolut rezonabilă. Nu ca o aventură radicală, ci ca singura posibilitate pragmatică de a redobândi controlul economic și de a pune capăt unei dezindustrializări care condamnă țara la subdezvoltare perpetuă.
RoExit – ieșirea nu din Europa, ci din starea de vasalitate economică
Ieșirea din UE nu este un capriciu antieuropean. Este un gest de refacere a capacității economice interne. De restabilire a dreptului de a decide cum îți organizezi producția, consumul, fiscalitatea. RoExit este pasul de la statutul de colonie economică la cel de stat neatârnat. Nu e închidere, ci deschidere către redresare.
„O țară nu se vinde, nu se închiriază, nu se transferă. Se clădește. Cu trudă, cu cap și cu voință.”
RoExit nu este doar o opțiune, este unica soluție rațională pentru economia românească.
În final, este limpede că mitul prosperității europene a fost spulberat de realitatea concretă a unei economii dependente și captive. România trebuie să înțeleagă, lucid și matur, că drumul spre bunăstare nu trece prin cedarea continuă a suveranității, ci prin redobândirea capacității de a decide singură ce și cum produce.
RoExitul este, astfel, implicit soluția matură și decentă pentru o economie românească demnă și autonomă.
Nu prosperăm când suntem dependenți. Prosperăm doar când suntem stăpâni pe propriul destin.
Secțiunea 2: Suveranitatea sacrificată – De la autonomie politică la provincie administrată
„Au luat puțin câte puțin. Nu cu forța, ci cu hârtii. Nu prin ocupație, ci prin adeziuni. Și azi ne trezim fără nimic.”
S-a spus mereu că integrarea în Uniunea Europeană este o „cedare voluntară de suveranitate”, un act nobil și generos prin care statele membre renunță la unele prerogative pentru binele comun. În realitate, această formulare ascunde o fraudă conceptuală profundă și subtilă.
Suveranitatea nu se poate transfera voluntar, ci doar pierde, pas cu pas, pe măsură ce puterea decizională reală se concentrează tot mai mult în instituții îndepărtate, nealese și imposibil de tras la răspundere de către cetățenii afectați. Astfel, autonomia politică a României nu a fost dăruită de bună voie Uniunii Europene, ci sacrificată treptat, în schimbul unor promisiuni și iluzii mereu reînnoite, dar niciodată onorate pe deplin.
De la stat național la provincie reglementată
Puterea descrie extinderea Uniunii Europene ca un proces natural, rațional, pozitiv – o rețea de state „înțelepte” care au ales să-și transfere voluntar competențele către o structură comună superioară. Dar realitatea istorică, juridică și instituțională contrazice această imagine.
Ceea ce s-a petrecut în ultimele trei decenii nu a fost o delegare democratică a suveranității, ci o diluare controlată și ireversibilă a puterii statelor-națiune în favoarea unui centru birocratic neales, opac și ideologic partizan.
Mitul „statului de drept european” a fost un paravan pentru control politic.
Noțiunea de „stat de drept”, aplicată diferențiat în funcție de obediența guvernelor, a devenit o armă geopolitică. România a fost ținută sub „monitorizare” permanentă – cu MCV, recomandări, comisii – fără a i se oferi vreodată statutul de aliat matur. Reforma justiției a fost dictată, nu negociată. Autoritatea Constituției a fost relativizată. Supremul paradox: am acceptat să fim un stat „de drept” în afara dreptului suveran.
Suveranitatea dată pe mâna altora nu e un dar, ci o abdicare.
Logica perfidă a așa-numitei „integrări democratice” a mascat abil realitatea unei subordonări politice și instituționale. Propaganda oficială a prezentat aderarea la UE drept încununarea unui proces firesc de democratizare și modernizare instituțională. În fapt, însă, aderarea a însemnat delegarea unor prerogative fundamentale către structuri care nu sunt nici reprezentative, nici transparente. Astfel, Parlamentul României a devenit o instituție formală, redusă la ratificarea deciziilor luate în altă parte, iar Guvernul s-a transformat rapid într-un administrator local al directivelor europene, lipsit de viziune și curaj politic autentic.
Așa-zisa integrare democratică e doar o formă sofisticată de colonizare instituțională.
Un exemplu clar al acestui proces îl reprezintă anularea efectivă a Constituției României prin principiul supremației dreptului european. Acest principiu, impus fără o consultare populară reală, permite Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) să invalideze orice decizie a instanțelor și parlamentului național, indiferent dacă acestea exprimă voința majoritară a poporului român.
Astfel, Constituția României a devenit o lege secundară, permanent supusă interpretărilor externe, iar deciziile judecătorilor străini sunt aplicate ca imperative categorice asupra interesului național.
O Constituție care se înclină în fața unei alteia nu mai este constituție. Este anexă.
Mitul „statului de drept european” a fost un paravan pentru control politic.
Noțiunea de „stat de drept”, aplicată diferențiat în funcție de obediența guvernelor, a devenit o armă geopolitică. România a fost ținută sub „monitorizare” permanentă – cu MCV, recomandări, comisii – fără a i se oferi vreodată statutul de stat matur. Reforma justiției a fost dictată, nu negociată. Autoritatea Constituției a fost relativizată. Supremul paradox: am acceptat să fim un stat „de drept” în afara dreptului suveran.
Justiția – transferată sub tutelă „de încredere” europeană
Sistemul judiciar românesc a fost reformat continuu „la recomandarea” Comisiei Europene. Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) a fost o formă de monitorizare politică, cu finalizare arbitrară. Deciziile Curții Constituționale sunt deseori invalidate prin interpretări ale CJUE. Judecătorii au fost transformați în „agenți de conformitate” cu normele europene, nu apărători ai Constituției.
Când judeci după altă lege decât cea votată de poporul tău, nu mai faci dreptate românească.
Când o țară își pierde Constituția, își pierde și libertatea.
Guvernarea prin directive europene a devenit noua normalitate, iar această situație a creat o ruptură instituțională gravă. Comisia Europeană, o instituție tehnocratică și nealeasă, elaborează și impune politici obligatorii, fără să dea socoteală în mod direct cetățenilor pe care îi afectează.
Parlamentul European, deși ales formal prin vot popular, nu are puterea reală de a iniția legi și poate doar să aprobe deciziile propuse de Comisie. Astfel, procesul legislativ european este complet rupt de suveranitatea populară și transformat într-un mecanism birocratic autonom și opac.
România nu a intrat în Europa: a fost îngenuncheată simbolic.
Aderarea a fost un ritual de supunere, nu de afirmare. N-am negociat, am acceptat. N-am condiționat, am implorat. N-am trasat linii roșii, am semnat acolo unde ni s-a cerut. Și am învățat să ne lăudăm cu asta. Elita românească a devenit agentul simbolic al înjosirii, nu al redresării.
Democrația fără răspundere este tiranie birocratică mascată.
Guvernul României a fost transformat în agent local al Comisiei Europene, implementând politici externe care nu reflectă întotdeauna interesul național autentic.
În numele „adaptării la standarde europene”, România a fost constrânsă să adopte măsuri care i-au subminat grav economia, educația și sănătatea publică, fără o dezbatere reală internă și fără posibilitatea de a refuza măcar una dintre directivele impuse.
Acest proces reflectă o clară ruptură democratică între guvernanți și cetățeni, pe care discursul oficial o ignoră sistematic.
Guvernul nu mai guvernează, ci doar administrează slugarnic.
Comisia Europeană și CJUE au fost promovate ca instituții democratice, dar realitatea este că acestea funcționează după reguli strict tehnocratice și sunt imune la controlul democratic direct.
Niciun cetățean român nu poate vota sau revoca un comisar european, iar judecătorii CJUE sunt numiți, nu aleși.
Această structură instituțională profund nedemocratică garantează că deciziile majore sunt mereu luate în afara controlului popular, subminând astfel fundamentele democrației reale și transformând cetățenii în simpli supuși administrativi.
Executivul – guvernare prin PNRR, jaloane și calendar impus
Guvernul României nu mai planifică în funcție de strategii interne. Toate deciziile esențiale – de la reforme fiscale la reorganizarea sistemului de pensii, de la sănătate la digitalizare – sunt negociate și impuse prin planuri de redresare scrise în străinătate și implementate local. Jaloanele din PNRR sunt, de fapt, ordine de reformă. Un guvern care nu-și poate alege prioritățile este doar o administrație a unei provincii.
Reformele nu vin din voință. Vin din condiții. Asta nu e guvernare, e aplicare.
Interzicerea ajutoarelor de stat – desființarea politicii industriale
UE interzice statelor membre să acorde ajutoare de stat fără aprobarea Comisiei. Teoretic, pentru a evita distorsiunile concurenței. Practic, pentru a bloca susținerea capitalului național. Marile economii își maschează ajutoarele sub forme complexe. România, lipsită de pârghii și expertiză, este redusă la pasivitate. Nu putem crea campioni economici. Nu putem salva sectoare strategice. Doar să asistăm, cu mâinile legate, la falimentul propriu.
Nu ai voie să-ți salvezi economia. Dar ai voie să o vinzi ieftin.
Politica de concurență – protejează monopolurile, nu echilibrul
UE interzice statelor membre să îngrădească „libera concurență”. Dar nu împiedică marile corporații să acapareze piețele. Dimpotrivă: reglementările blochează intervenția statului, dar nu reglementează concentrarea privată. Supermarketurile străine, companiile de energie, distribuitorii de medicamente – toate funcționează ca oligopoluri. Piața nu este liberă. Este controlată. Iar statul este legat la ochi și la mâini.
Nu există concurență între elefanți și furnici.
Democrația europeană e o iluzie bine întreținută, nu o realitate vie.
Rupturile instituționale și mistificările democratice ascunse în tratate sunt evidente. Tratatul de la Lisabona, adoptat fără referendum în România, conține clauze extrem de severe, care limitează drastic capacitatea de decizie a statului român în probleme esențiale.
Aceste clauze sunt prezentate oficial drept „armonizări necesare”, dar în realitate, ele nu fac decât să înăsprească dependențele și subordonarea politică față de Bruxelles. Această mistificare constantă este perpetuată de discursul oficial, care evită să discute public aceste probleme fundamentale.
Subordonare economică prin tratate și reguli
În prezentarea funcționării instituționale a UE, tratatele fondatoare și regulile economice sunt descrise ca instrumente de cooperare rațională, standarde tehnice și norme comune de funcționare.
Se evită însă întrebarea-cheie: cui folosesc aceste reguli? Cine le stabilește? Ce libertate mai are un stat care semnează tratate care îl obligă să-și suprime capacitatea de a decide în chestiuni vitale?
În realitate, tratatele europene nu sunt pacte de colaborare egală, ci mecanisme de prizonierat juridic care reduc treptat, metodic și ireversibil spațiul decizional al statelor.
Armonizarea europeană e doar o altă formă de supunere fără drept de apel.
Suveranitatea monetară și fiscală a fost, la rândul său, grav afectată. România a fost constrânsă să își cedeze progresiv prerogativele financiare și bugetare, fiind obligată să respecte criterii severe de deficit și datorie publică stabilite extern.
Acest control extern al bugetului național nu este un simplu exercițiu tehnic, ci reprezintă o limitare gravă a capacității statului de a investi în propriile priorități și de a răspunde nevoilor reale ale populației.
Cine controlează moneda și bugetul controlează destinul unui popor.
Cauzalitatea profundă a crizei identitare și structurale a statului român derivă direct din acest sacrificiu continuu al suveranității. Un stat care nu își mai poate decide singur prioritățile economice, politice și sociale devine inevitabil o entitate fără identitate clară și fără direcție strategică. Această criză identitară se vede clar în incapacitatea României de a-și formula obiective naționale autentice și în faptul că elita politică locală a ajuns să depindă exclusiv de „semnalele” transmise de la Bruxelles.
Fără suveranitate, statul nu mai există decât formal.
În aceste condiții, RoExitul apare implicit ca soluția matură, lucidă și responsabilă pentru redobândirea autonomiei constituționale și politice reale. Nu este vorba despre o aventură radicală, ci despre o necesitate pragmatică și morală, singura cale logică prin care România poate recupera controlul asupra propriului destin și poate reface legătura autentică dintre cetățeni și conducători. Doar redobândind suveranitatea deplină, România poate deveni din nou un stat în adevăratul sens al cuvântului, capabil să își asume deciziile și responsabilitățile față de propriii cetățeni.
RoExit nu e o lozincă, ci singura șansă reală de restaurare a demnității naționale.
Secțiunea III: Captivitatea culturală și educațională – Subordonarea identității naționale
De la începuturile procesului integrării europene, românilor li s-a inoculat ideea că „diversitatea culturală” este una dintre valorile fundamentale ale Uniunii Europene, un principiu sacru ce asigură respectul reciproc și îmbogățirea reciprocă a identităților.
În realitate însă, acest mit aparent generos ascunde o logică subtilă și perfidă: diversitatea culturală, așa cum este promovată oficial, nu înseamnă protejarea autenticității culturale, ci promovarea unei uniformizări ideologice, prin care particularitățile identitare naționale sunt diluate treptat și absorbite într-un discurs abstract și globalizant.
„Nu ți se ia credința cu sabia. Ți se ia cu manualul, cu ecranul și cu rușinea de a fi ceea ce ești.”
Diversitatea este invocată constant doar ca o formă de a justifica politici care, în mod paradoxal, subminează exact ceea ce pretind că apără: specificitatea națională și tradițiile autentice.
Puterea tratează cultura europeană ca pe un cadru de civilizație comună, un spațiu de valori împărtășite, în care pluralismul și democrația se afirmă ca piloni ai unei identități europene pozitive.
Ce nu admite puterea este că acest cadru a fost transformat în ideologie. Că valorile proclamate au devenit instrumente de modelare, iar pluralismul – o fațadă pentru unificarea forțată a conștiințelor. Că România, în loc să-și exprime originalitatea în acest context, a fost silită să se dezbrace de sine în numele unei reeducări subtile, dar constante.
Cultura europeană – din civilizație pluralistă, în doctrină omogenizatoare
Europa reală nu a fost niciodată o monadă culturală. Ea a fost o rețea de națiuni, tradiții, credințe, limbi, ierarhii și forme de viață. Acest pluralism a făcut-o fertilă și vie. Dar UE nu a conservat acest spirit. A promovat o cultură administrativă a „valorilor universale”, definite de birocrați și impuse prin mecanisme soft de condiționare. Uniformitatea este impusă în numele toleranței. Diferențele sunt suspectate. Rădăcinile – disprețuite.
Cultura europeană de azi nu mai recunoaște popoarele. Ci doar consumatorii docili.
Substituirea tradiției cu trenduri: ruptura programată de trecut
Moda, tehnologia, divertismentul – toate vin „la pachet” cu valori și norme. Ele produc nu doar gusturi, ci și atitudini. Se cultivă superficialitatea, prezentul continuu, amnezia culturală. Un popor fără rădăcini devine manevrabil. Este receptiv la orice formă de viață impusă de afară. Nu mai distinge între binele propriu și binele vândut ca universal.
Nu ni se cere să ne modernizăm. Ni se cere să ne dezrădăcinăm.
RoExit – reîntoarcerea la cultura ca temelie, nu ca decor
A ieși din UE nu înseamnă a renunța la cultură. Înseamnă a înceta să importăm ideologie ambalată ca civilizație. Înseamnă a ne apăra limba, istoria, credința, educația, nu împotriva Europei – ci împotriva colonizării mentale. RoExit este pasul prin care cultura română încetează să fie mimetică și își redobândește rostul. Nu e retragere. E reconectare cu ceea ce contează.
„O țară nu e mare prin cât exportă. Ci prin cât păstrează din sufletul ei.”
O națiune care își pierde limba, își pierde sufletul.
Criza educației naționale este, fără îndoială, unul dintre cele mai dramatice efecte ale acestei subordonări culturale. Școala românească actuală este o instituție care suferă profund de amnezie istorică.
Istoria națională, eroismul strămoșilor și marile evenimente care au definit identitatea românească sunt tratate superficial sau eliminate complet din manualele școlare, pentru a face loc unor abordări „europenizate”, lipsite de relevanță pentru contextul nostru istoric și cultural.
Limba română – marginalizată oficial, disprețuită simbolic
Promovarea „multilingvismului” este, în practică, subordonarea limbii naționale în fața limbii engleze, limbii administrative a UE. În instituțiile europene, limba română este marginală. În spațiul academic, devine inutilă. În educație, dispare treptat.
În schimb, importăm sintagme goale – stakeholder, compliance, green deal – ca semne ale apartenenței la lumea „civilizată”. Nu mai gândim românește. Traducem automat.
O limbă părăsită de elitele ei nu mai are popor. Are doar clienți.
Reeducarea prin educație: cetățenia europeană în locul identității naționale
Manualele școlare pun accent pe apartenența la UE, pe „valorile comune”, pe „diversitatea unită”. Nu se mai vorbește despre Unirea de la 1918, despre Constituția din 1866, despre Mihai Viteazul sau despre jertfa de la Oarba de Mureș. Se predă istoria cu rușine. Se diluează literatura națională. Se evită termeni precum „patrie”, „credință”, „neam”. Educația nu mai formează români. Formează cetățeni globali obedienți.
Școala care nu formează caractere pentru țară, formează consumatori pentru alții.
O școală fără memorie este o școală fără viitor.
Această criză educațională merge mână în mână cu devalorizarea sistematică a patrimoniului cultural național. Monumentele istorice, muzeele, arhivele și tezaurul spiritual al României sunt subfinanțate cronic, adesea abandonate și tratate cu indiferență, sub scuza unor „alte priorități europene”.
În același timp, patrimoniul național este marginalizat în discursurile publice, fiind adesea prezentat drept „provincial” sau insuficient modern. Acest proces subtil și pervers conduce inevitabil la un dezinteres colectiv față de propria moștenire culturală, care devine treptat invizibilă în ochii generațiilor tinere.
Patrimoniul cultural – ignorat, înlocuit, degradat
Satele românești dispar. Casele vechi sunt dărâmate sau lăsate să se prăbușească. Monumentele istorice sunt uitate. În schimb, fondurile europene susțin „centre de interpretare culturală”, proiecte abstracte și spectacole fără rădăcini. Cultura vie, populară, identitară – este sugrumată financiar. Ceea ce n-au reușit comuniștii prin planuri cincinale, reușește UE prin fonduri cu ghiduri de eligibilitate.
Fără patrimoniu, nu ai trecut. Fără trecut, nu ai orizont.
Media și spațiul public – recodificare culturală prin elite globaliste
Spațiul public românesc este dominat de instituții media finanțate din exterior, ghidate de agende alogene. Ideile conservatoare, naționaliste, ortodoxe sunt ridiculizate. Modelele promovate sunt cosmopolite, relativiste, secularizate. Identitatea este tratată ca obstacol. Mândria națională este etichetată drept pericol. Se creează un climat de autocenzură simbolică. Cine vorbește despre România este suspectat.
O țară care nu-și poate rosti numele fără să se scuze nu mai trăiește. Subzistă.
Cine nu-și respectă trecutul devine un străin în propria țară.
În paralel, o elită culturală europenizată artificial a devenit promotoarea ferventă a acestui proces.
Acești intelectuali și artiști, formați în cadre ideologice externe și dependenți financiar și ideologic de rețele internaționale, promovează agresiv valori și modele culturale rupte de realitatea românească.
Astfel, cultura românească autentică este treptat marginalizată, înlocuită cu proiecte și producții „europene” superficiale, lipsite de rădăcini autentice, dar generos finanțate prin fonduri europene și granturi internaționale.
Această elită nu mai reprezintă cultura românească, ci o imagine distorsionată, care servește interese externe mai degrabă decât interesele naționale autentice.
O elită ruptă de propriul popor nu mai este elită, ci o simplă avangardă a deznaționalizării.
În acest proces de delegitimare a identității naționale, mass-media și ONG-urile joacă un rol decisiv și profund problematic. Presa mainstream, finanțată consistent din surse externe, promovează constant mesaje cosmopolite și globaliste, etichetând orice formă de patriotism drept naționalism extremist sau retrograd.
ONG-urile finanțate din afară desfășoară campanii permanente de denigrare subtilă a identității și tradițiilor românești, sub pretextul „drepturilor omului” sau al „deschiderii europene”. Această propagandă constantă a reușit să impună în societatea românească o cenzură subtilă asupra exprimării identitare autentice.
Mass-media și ONG-urile nu informează, ci îndoctrinează subtil și eficient.
Orice manifestare autentică a patriotismului este rapid etichetată injust drept „xenofobie” sau „populism” sau „legionarism”, într-o mistificare intenţionată care descurajează orice sentiment natural și sănătos de atașament față de propria țară.
În schimb, cosmopolitismul și abandonul identitar sunt promovate drept valori morale superioare, într-o inversiune perversă a valorilor reale și firești ale societății.
Astfel, sentimentul firesc de mândrie națională devine stigmatizat și exclus din spațiul public legitim, condamnat să existe doar marginal și sub suspiciunea permanentă a extremismului.
Suveranitatea simbolică – marginalizată în discurs și educație
Termenii „națiune”, „independență”, „neatârnare” au devenit suspectați în spațiul public. Sunt considerați nostalgici, învechiți, reacționari.
În școală, elevii sunt învățați despre cetățenia europeană, dar nu mai învață ce înseamnă Constituția României. Patriotismul este tolerat decorativ, nu cultivat moral. România este învățată să tacă, să nu deranjeze, să se „alinieze”. Simbolurile au fost anulate discret.
Când ți-e rușine că ești român, ceilalți te vor folosi ca servitor.
Tineretul – deculturalizat prin mobilitate, divertisment și ideologie soft
Programele Erasmus, studiile în străinătate, rețelele sociale, cultura de consum – toate acționează concertat asupra tineretului. Nu ca educație, ci ca formă de modelare.
Tinerii sunt încurajați să se detașeze de familie, de religie, de comunitate. Să creadă că libertatea înseamnă desprindere. Că viața începe doar în afara țării. Că tradiția este lanț, iar rădăcina – frână.
Dacă tinerii nu se mai întorc acasă, înseamnă că țara nu mai este casă.
A-ți iubi țara a devenit un risc asumat, un curaj necesar în vremuri de cenzură subtilă.
Prin acest proces, se produce o neutralizare morală și spirituală profundă a identității colective românești. Societatea devine incapabilă să-și formuleze idealuri și obiective comune, pentru că a fost privatizată moral și divizată ideologic într-o sumă de interese și identități individuale ireconciliabile.
Această stare de apatie colectivă este extrem de profitabilă pentru cei care au interese de control economic și politic asupra României.
Ortodoxia românească nu mai este văzută ca temelie a culturii naționale, ci ca piedică în calea „modernizării”. Biserica este atacată sistematic. Nu pentru păcatele reale ale unor clerici, ci pentru ceea ce reprezintă: continuitate, comunitate, morală verticală.
În sistemul de valori promovat de UE, credința este tolerată cât timp nu deranjează. Dar dacă se afirmă, este combătută ca obscurantism.
O țară fără credință nu se globalizează. Se goleşte.
O națiune divizată spiritual devine pradă ușoară pentru orice dominație străină.
În fața acestui fenomen complex și dramatic, revalorizarea profundă a culturii și educației naționale devine o necesitate pragmatică. Nu un gest romantic sau nostalgic, ci o strategie clară și lucidă de restaurare a demnității naționale și a coeziunii sociale reale.
Iar RoExit, în această perspectivă, apare ca soluție decentă, responsabilă și matură de reîntregire și restaurare autentică a identității colective, de redobândire a controlului cultural și educațional pierdut.
RoExit nu e doar opțiune politică, ci o necesitate culturală profundă și matură a României.
Secțiunea IV: Colonizarea financiară și bancară – Statul subordonat capitalului străin
Integrarea României în structurile europene a fost justificată oficial prin discursuri entuziaste despre prosperitatea promisă de capitalul străin, care urma să vină masiv, să transforme economia și să ne scoată definitiv din subdezvoltare. În spatele acestei narațiuni seducătoare, însă, se află cauzalități financiare explicite și dependențe ascunse care dezvăluie o realitate economică mult mai crudă și mai puțin roz. Astăzi, România este mai degrabă colonizată financiar decât sprijinită, mai degrabă exploatată decât ajutată, iar capitalul străin, prezentat drept salvator, s-a transformat într-un mecanism subtil și eficient de dominație economică externă.
Capitalul străin nu ne-a dezvoltat economia; ne-a subordonat-o.
Una dintre cele mai evidente manifestări ale acestei colonizări este controlul extern aproape total asupra sistemului bancar românesc. În momentul aderării, sistemul financiar autohton era deja parțial penetrat de bănci străine. Ulterior, acest control s-a accentuat dramatic, astfel încât astăzi aproape toate băncile importante din România sunt controlate direct de capitalul extern.
O economie naţională fără bănci românești – o premieră istorică
Această realitate economică profundă a făcut ca România să nu mai aibă practic nicio bancă de importanță strategică cu capital național. Efectul este clar și devastator: deciziile de creditare, politicile monetare și fiscale, chiar și prioritățile de investiții sunt stabilite în birouri externe, în concordanță exclusivă cu interesele marilor corporații internaționale și nicidecum cu interesele economiei românești.
Statul nu are niciun mecanism de influență reală. Investitorii români nu au acces la finanțare preferențială. Capitalul autohton este considerat riscant, „ineficient”, în timp ce capitalul străin este subvenționat indirect.
Fără bănci proprii, orice vis economic este o solicitare de credit.
Regimul fiscal armonizat – avantaj pentru bogați, capcană pentru săraci
România nu are voie să-și ajusteze fiscalitatea după nevoile proprii. Politica fiscală este „armonizată”, dar armonizarea nu înseamnă egalitate. Înseamnă plafonare. Taxarea capitalului este scăzută, în timp ce povara fiscală pe muncă este mare. Multinaționalele beneficiază de excepții și optimizări. IMM-urile locale – de controale și penalizări. Fiscul nu mai e unealtă de dezvoltare, ci paznic al conformității.
Un stat fără fiscalitate suverană este doar o autoritate de colectare.
Sistemul bancar – instrument de îndatorare, nu de dezvoltare
90% din sectorul bancar este controlat de capital străin. Băncile din România nu investesc în industrie, în agricultură sau în cercetare. Ele împrumută consumul, taxând populația cu dobânzi ridicate. Economiile sunt colectate local și transferate extern. Statul român nu are niciun instrument pentru a redirecționa fluxul financiar. Este prizonierul unui sistem bancar care trăiește din rente și penalizează munca.
Un popor care nu-și controlează băncile, nu-și controlează viitorul.
Un stat fără bancă proprie e un stat fără decizie economică reală.
Discursul oficial privind beneficiile investițiilor străine conține o fraudă argumentativă majoră. Se spune mereu că aceste investiții sunt generatoare de locuri de muncă, de dezvoltare și progres. În realitate, însă, majoritatea profiturilor realizate de companiile străine active în România sunt repatriate masiv, fără să contribuie semnificativ la dezvoltarea internă reală.
Locurile de muncă create sunt adesea slab plătite și instabile, iar transferul tehnologic promis este în mare măsură absent. Mai mult, investițiile străine au avut un impact negativ asupra capitalului autohton, incapabil să concureze eficient într-un cadru fiscal și legislativ care favorizează evident marile companii externe.
Investițiile străine nu au îmbogățit România, ci au îmbogățit doar investitorii străini.
Un alt element grav al acestei subordonări este captivitatea monetară și financiară generată de presiunile constante de aderare la zona euro. Deși România nu a adoptat oficial moneda europeană, economia este deja puternic influențată de deciziile și fluctuațiile monetare ale Băncii Centrale Europene, iar politica monetară internă este obligată să urmeze directivele și recomandările BCE, sub pretextul „armonizării” și „integrării monetare”.
Aderarea efectivă la euro ar implica pierderea totală și definitivă a suveranității monetare și fiscale, condamnând economia românească la o captivitate perpetuă față de deciziile luate în birourile externe.
O monedă străină într-o economie slabă înseamnă dictat financiar permanent.
Când nu-ți controlezi moneda, nu-ți controlezi nici economia, nici viitorul.
Criza îndatorării structurale este un alt mecanism subtil de control economic extern. România s-a îndatorat masiv, iar această datorie nu este folosită pentru investiții productive, ci mai degrabă pentru finanțarea deficitelor cronice, generate tocmai de incapacitatea economiei interne de a produce valoare adăugată reală.
Prin urmare, împrumuturile externe devin o capcană perpetuă: banii luați cu împrumut sunt folosiți preponderent pentru plata unor datorii anterioare, nu pentru dezvoltarea sustenabilă a țării. Această structură perpetuă de îndatorare subordonează complet politica economică națională creditorilor internaționali.
Fără monedă, nu ai economie. Fără economie, nu ai stat.
Cine își amanetează viitorul, își pierde prezentul și autonomia decizională.
Mai mult, prin politici fiscale și economice promovate sub pretextul armonizării europene, statul român subvenționează indirect și constant capitalul străin în detrimentul celui românesc.
Investitorii externi beneficiază de scutiri fiscale, facilități administrative și regimuri speciale, în timp ce întreprinzătorii locali se confruntă cu impozite împovărătoare, reglementări sufocante și condiții restrictive de finanțare. Astfel, economia autohtonă este sistematic slăbită, capitalul românesc devine marginal, iar competiția devine imposibilă.
Statul român a devenit avocatul capitalului extern și adversarul celui autohton.
Regimul fiscal „armonizat”, impus României sub eticheta falsă a egalității și transparenței europene, reflectă clar această inechitate. Fiscalitatea, departe de a fi echitabilă, este profund regresivă și inechitabilă față de capitalul autohton și forța de muncă locală.
Taxele și reglementările europene sunt prezentate ca soluții moderne și eficiente, dar în realitate ele dezavantajează constant economia națională, slăbind-o structural și împiedicând dezvoltarea unor companii românești puternice și competitive.
Fiscalitatea armonizată nu ne-a armonizat economia, ci a dezarmat-o în fața concurenței externe.
În mod tragic, soluțiile reale pentru o economie națională sănătoasă și independentă sunt ignorate intenţionat de politica financiară pro-europeană. O bancă națională puternică, o politică monetară suverană, o fiscalitate echilibrată care să favorizeze dezvoltarea capitalului autohton și investiții strategice interne ar fi putut preveni situația actuală.
Însă toate aceste soluții au fost etichetate drept „naționaliste” și respinse sistematic în favoarea unei integrări financiare și economice externe păguboase.
Piața unică – competiție inegală, nu liberă
Ni s-a spus că piața unică este un spațiu al concurenței libere. Dar nu s-a spus că firmele din Vest au acces la infrastructură, capital, subvenții și cercetare pe care cele românești nu le pot egala. În fapt, piața unică este un ring în care un uriaș luptă cu un copil și se declară campion.
Rezultatul? Companiile românești sunt absorbite sau eliminate. Oligopolurile străine preiau piețe întregi, cu prețuri dictate de interes, nu de competiție.
Nu e piață – e dominație legalizată.
Soluțiile reale sunt evidente, dar interzise de gardienii integrării europene.
Astfel, recapitalizarea suverană și reîntemeierea unui sistem bancar cu capital românesc devin imperative absolute pentru redobândirea controlului economic național. România nu poate continua să fie o economie captivă, subordonată financiar și bancar unor decizii externe.
Austeritatea nu e economie. E ideologie cu mască birocratică.
Este necesară o strategie clară și lucidă pentru a reface capacitățile financiare și economice autonome, prin bănci proprii, investiții strategice interne și politici fiscale inteligente și echilibrate.
RoExit – reinstituirea controlului economic intern, nu izolare
A ieși din UE nu înseamnă a rupe legăturile economice. Înseamnă a redobândi dreptul de a decide cine și cum participă la economia națională. De a alege ce subvenționezi, pe cine susții, cum îți reglementezi piața. RoExit nu e retragere. Este ieșirea din captivitatea regulilor făcute pentru alții. Este reîntoarcerea la economisire, producție, planificare și piață în interes național.
„Nu te temi de viitor când ai iarăși dreptul să-l scrii cu mâna ta.”
Fără recapitalizare suverană, România va rămâne captivă pe vecie.
În aceste condiții, RoExitul apare, în mod evident și fără entuziasm exagerat, ca soluția implicită și matură de redobândire a suveranității financiare. Nu un gest radical sau impulsiv, ci o decizie profund responsabilă și pragmatică, singura cale reală prin care România poate recupera controlul asupra destinului economic propriu.
Nu este vorba despre abandonarea Europei, ci despre ieșirea matură și demnă dintr-un sistem economic inechitabil și profund nefavorabil interesului național.
RoExit nu este o opțiune, este obligația lucidă de a recâștiga suveranitatea financiară pierdută.
Secțiunea V: Geopolitica instrumentalizării – România în strategii externe
De la început, aderarea României la Uniunea Europeană a fost prezentată în discursul oficial drept o „reîntoarcere în Europa”, o recuperare simbolică a unei identități pierdute și reintegrarea într-un spațiu civilizațional natural și istoric.
Însă, această formulare seducătoare ascunde o mistificare subtilă, ce ignoră realitatea cruntă a unei dependențe geopolitice evidente.
Aderarea nu a fost o revenire demnă și echitabilă într-o comunitate a egaliilor, ci integrarea forțată într-o structură care funcționează după interesele strategice ale unor puteri europene majore, iar România s-a trezit repede în postura de actor secundar, dependent și subordonat.
Sub vraja propagandei
Propaganda elogiază extinderea UE spre Est ca un act de reconstrucție istorică, reintegrare firească a fostelor state socialiste într-o Europă unită, democratică, pașnică.
Ceea ce nu admite propaganda este dimensiunea profund geopolitică a acestui proces: o expansiune nu doar a normelor și valorilor occidentale, ci și a intereselor strategice ale unor centre de putere, care folosesc extinderea ca metodă de control periferic.
România nu a fost integrată ca partener egal, ci ca zonă-tampon, ca rezervor de resurse, ca antecameră obedientă pentru agende străine.
În această „integrare”, suveranitatea sa geopolitică a fost nu negociată, ci abandonată.
Reîntoarcerea în Europa nu a fost recuperarea demnității, ci întărirea dependenței.
În cadrul acestei geopolitici subtile și complicate, România a devenit rapid un pion ușor manipulabil în strategiile energetice și militare externe. Departe de a-și formula propria politică de securitate sau energie, țara noastră a fost obligată să accepte decizii externe fundamentale, fie că vorbim despre gazoducte sau baze militare, despre rachete defensive sau tranzitul trupelor străine.
Nu doar că interesele naționale nu au fost prioritizate, dar adesea ele au fost explicit ignorate în favoarea unor interese strategice externe, fără ca România să obțină contraprestații clare și echitabile pentru cedările sale.
NATO și UE – dublul sistem de integrare strategică
România a aderat mai întâi la NATO (2004), apoi la UE (2007). Cele două aderări sunt prezentate ca separate, dar în realitate sunt două fațete ale aceluiași mecanism de absorbție. NATO a preluat controlul apărării. UE a preluat controlul economic și instituțional. România a fost prinsă într-o dubla cușcă: militarizată sub comanda unei structuri externe și economizată prin norme ce servesc interesele altora.
În numele „integrării occidentale”, România a renunțat la toate pârghiile de manevră geopolitică. Independența nu se pierde prin război, ci prin acorduri semnate cu ochii închiși.
România nu este partener strategic, ci instrument strategic.
Această situație reflectă limpede sacrificiul suveranității externe, cedată fără a primi garanții sau beneficii tangibile. Deși țara și-a pus la dispoziție resursele militare și strategice pentru securitatea europeană, investițiile reale în securitatea proprie și în infrastructura strategică au fost reduse, fragmentare și insuficiente.
În schimb, România a fost integrată rapid într-o logică geopolitică externă, devenind simplă piesă într-un puzzle mult mai amplu, în care deciziile esențiale se iau la Washington, Bruxelles sau Berlin, dar niciodată la București.
Cine cedează suveranitatea fără condiții, cedează și dreptul la demnitate strategică.
Discursul oficial a insistat permanent că securitatea europeană este garantată prin apartenența la NATO și UE. Această poziție conține erori de raționament majore.
În realitate, securitatea unei țări nu poate fi asigurată exclusiv prin angajamente externe, oricât de solide ar părea acestea, ci depinde fundamental de capacitatea internă de apărare și de diplomația suverană proprie.
Garantarea externă a securității, așa cum este promovată oficial, nu oferă protecție absolută, ci doar o siguranță relativă și condiționată, vulnerabilă mereu la negocierile marilor puteri și schimbările conjuncturale din arena internațională.
Nicio alianță externă nu garantează absolut securitatea unei țări care nu știe să se apere singură.
Rolul României în cadrul UE și NATO este clar definit: un flanc supus și docil, menit să execute fără discuție deciziile strategice luate la nivel superior. Sub pretextul protecției împotriva amenințărilor externe, România și-a redus permanent autonomia decizională, devenind incapabilă să articuleze și să susțină propriile obiective geopolitice.
Astfel, țara a fost mereu plasată în prima linie a confruntărilor geopolitice, cu toate riscurile asociate, fără a avea capacitatea reală de a influența decisiv politicile externe care o afectează direct.
Politica externă – aliniere automată, anulare a vocației diplomatice proprii
România nu mai are politică externă proprie. Declarațiile MAE sunt aliniate din oficiu cu pozițiile Comisiei sau ale Washingtonului. România nu negociază. Nu propune. Nu se opune. Nu mediază. Doar acceptă. În toate crizele majore – de la conflictul din Ucraina la relațiile cu China sau Iran – România nu a avut nicio inițiativă. A devenit o voce ventrilocată, fără strategie și fără curaj.
Diplomația care nu reprezintă interesele naționale e doar ecou steril.
România nu își decide singură poziția geopolitică, ci o primește gata stabilită din exterior.
Este necesară, așadar, o reconsiderare profundă și pragmatică a politicii externe românești. România are nevoie urgentă de o politică externă autonomă și echilibrată, construită pe baza interesului național real, și nu doar pe loialitatea absolută și lipsită de discernământ față de parteneri externi.
O astfel de politică trebuie să fie pragmatică și flexibilă, capabilă să mențină alianțe utile, dar și să evite implicarea automată în conflicte și tensiuni care nu privesc direct securitatea României.
Poziția strategică – capital geopolitic cedat fără contraprestație
România are o poziție-cheie în Europa de Est: între Balcani, Marea Neagră, Ucraina și Rusia. În loc să valorifice acest amplasament pentru a negocia avantaje, a fost transformată într-un flanc obedient. Acceptă baze militare, misiuni de supraveghere, dislocări de trupe – fără clauze clare, fără contraprestație vizibilă. În schimbul acestei „siguranțe”, România nu a primit nici infrastructură strategică, nici protecție economică reală. A oferit tot – și a primit ordine.
Un teritoriu folosit fără garanții nu este aliat. Este avanpost.
Frontiera estică a UE – sarcină de pază fără putere de decizie
România este paznicul frontierei estice a UE. Controlează granițele, aplică standardele Schengen, gestionează crizele de refugiați – dar nu are drept de vot în deciziile care generează aceste crize. Nu stabilește politica migratorie. Nu poate condiționa redistribuirea. Este forțată să accepte cote, să cheltuie bugete proprii, să impună controale. Este paznic plătitor, nu beneficiar.
O țară care păzește porți fără chei este doar servitorul stăpânilor nevăzuți.
Politica externă nu trebuie făcută pentru a plăcea altora, ci pentru a proteja interesul propriu.
În acest context, manipulările narative constante privind geopolitica europeană în relația cu Rusia și SUA devin evidente. În discursurile oficiale, relațiile externe sunt prezentate simplist și unilateral, fără nuanțe și fără opțiuni strategice reale.
România este împinsă constant într-o poziție radicală și simplificată, prezentată ca inevitabilă, în care trebuie să aleagă mereu între loialitatea absolută față de Occident sau vulnerabilitatea totală față de Est. Această logică falsă ignoră opțiunea unei poziții suverane și echilibrate, capabilă să dialogheze și să negocieze dintr-o postură matură și demnă, nu servilă și defensivă.
Geopolitica rețelelor energetice – România ca nod de tranzit, nu ca centru de decizie
Resursele naturale ale României – gaze, petrol, energie hidro și nucleară – sunt privite ca piese ale unui plan continental. România nu mai decide singură cum și cui vinde gazul, cum și cât extrage din Marea Neagră, cum își protejează infrastructura energetică.
UE și corporațiile internaționale stabilesc traseele conductelor, calendarul exploatărilor, standardele de reglementare. România devine punct de tranzit – adăpată, dar niciodată sătulă.
Când nu-ți poți folosi resursele pentru tine, ești o stație de alimentare pentru alții.
Rolul în relația UE – Rusia: scut, nu negociator
În relațiile tensionate dintre UE și Rusia, România nu a fost niciodată participant la dialog. Nu are canale proprii. Nu propune medieri. Nu protejează interesele comunităților românești din Est. A fost, în schimb, parte activă a instalării scutului antirachetă, a izolării energetice, a sancțiunilor – fără ca nimic din acestea să-i fi adus avantaje.
România este soldat de linia întâi. Nu strateg. Nu diplomat. Nu arbitru.
Trimiți soldatul în prima linie când nu-ți pasă dacă moare.
A fi suveran nu înseamnă a fi antioccidental sau antirusesc, ci a fi pro-românesc.
Cauzalitatea profundă a vulnerabilității externe a României derivă exact din această renunțare sistematică la autonomie. Statul român și-a pierdut capacitatea diplomatică și strategică reală, devenind dependent permanent de directive și garanții externe.
Diplomația românească actuală nu este activă și creativă, ci reactivă și subordonată, incapabilă să negocieze sau să acționeze independent și cu demnitate în arena internațională.
Politica de vecinătate – aplicator obedient al „soft power”-ului european
UE desfășoară în vecinătatea României (Moldova, Ucraina, Balcani) politici de influență economică și ideologică.
România este agentul acestor politici. Sprijină ONG-uri, formate educaționale, inițiative civice – toate în direcția „europeanizării” regiunii. Dar în niciun moment România nu e autor al acestor planuri. Nu le formulează. Nu le prioritizează. Este unealtă, nu centru. Un stat-satelit cu pretenții de mentor.
Cine execută fără a decide e, de fapt, un intermediar fără demnitate.
Tratatul UE – lipsă de clauze de protecție în caz de criză geopolitică
România a semnat tratate care nu prevăd niciun mecanism real de protecție în fața amenințărilor geopolitice specifice: influența rusească, migrația necontrolată, războiul informațional, crizele energetice. Solidaritatea europeană se dovedește o ficțiune. Fiecare stat acționează pentru sine.
România rămâne expusă, vulnerabilă, fără protecție juridică. Tratatul de aderare nu e un pact de apărare. E o înșiruire de obligații. Nu e tratat, ci contract unilateral cu clauze abuzive.
Un stat fără diplomație proprie este condamnat la vulnerabilitate perpetuă.
Prin urmare, restaurarea unei diplomații mature, responsabile și suverane devine imperativă. România are nevoie de diplomați autentici, capabili să negocieze pragmatic, să formuleze și să susțină obiective clare și realiste, bazate exclusiv pe interesul național, fără a fi constrânși permanent de obligații externe.
Restaurarea unei astfel de diplomații presupune reorientarea priorităților externe, reconstrucția serviciului diplomatic și reafirmarea dreptului României de a avea relații bilaterale proprii, echilibrate și pragmatice cu toate puterile lumii, indiferent de taberele geopolitice impuse extern.
Rolul în strategia globală SUA-UE – furnizor de loialitate, nu de viziune
România este inclusă în axa Washington-Bruxelles ca un stat care oferă tot: sprijin militar, acceptare de tehnologii, piețe pentru exporturi, loialitate în toate voturile.
Dar România nu e invitată la redactarea strategiilor. Nu este consultată. Nu contează. Este utilizată. Nu contează dacă se dezvoltă. Contează doar că se aliniază.
Această poziție este văzută ca virtute de elitele românești – dar este doar supunere camuflată drept geopolitică. Când prețul loialității este anonimatul strategic, ce rol mai are geopolitica?
RoExit – revenirea la autonomie strategică, nu izolaționism
RoExit nu înseamnă ieșirea din lume, ci reintrarea în capacitatea de a decide. Nu înseamnă ruperea alianțelor, ci reconstruirea raporturilor pe baze de demnitate. Înseamnă redeschiderea diplomației românești, regândirea politicii externe, valorificarea poziției geografice.
RoExit este pasul prin care România încetează să fie periferie geopolitică și devine actor responsabil. Nu vasal. Nu avanpost. Ci stat cu vocație și viziune.
„Nu e nevoie de imperii care ne folosesc. E nevoie de o Românie care gândește singură.”
RoExit – revenirea la integritatea statală, nu ruptura de lume
Ieșirea din Uniunea Europeană nu este un gest extrem. Este un act de restabilire a unității între suveranitate, Constituție, popor și instituții. Este o întoarcere la ideea de stat ca expresie a voinței naționale, nu ca platformă de conformare.
RoExit nu rupe România de lume. O reîntregește cu sine însăși. Este pasul prin care redăm legea legiuitorilor, politica alegătorilor și demnitatea românilor.
Diplomația reală nu înseamnă obediență, ci negociere continuă și demnă.
În această lumină, RoExit apare implicit și fără emfază ca o soluție decentă, rezonabilă și matură de ieșire din această instrumentalizare geopolitică externă. Nu ca izolare, ci ca recuperare a capacității reale de decizie și negociere internațională. Nu ca abandon al alianțelor utile, ci ca refacere a unei suveranități geopolitice autentice. Ieșirea din structurile supranaționale care impun decizii automat, fără discernământ național, devine astfel un pas necesar pentru redobândirea unei poziții strategice demne, responsabile și independente.
RoExit nu înseamnă ruperea alianțelor, ci restaurarea dreptului de a decide singuri asupra destinului nostru geopolitic.
Secțiunea VI – Democrație administrată: cum se neutralizează voința populară în UE
Propaganda prezintă Uniunea Europeană drept un model superior de democrație supranațională, în care statele membre își armonizează interesele prin reprezentanți aleși, în instituții transparente.
Dar această imagine este, în realitate, o operă de auto-iluzionare sistemică.
Anularea alegerilor – mormântul iluziilor
În spatele jargonului participativ se află un aparat tehnocratic, opac și inamovibil, în care voința popoarelor este disciplinată, aliniată și, în cele din urmă, neutralizată.
România, ca stat tânăr și lipsit de rezerve de putere simbolică, a fost una dintre ţările cele mai ușor adaptate la această formă de democrație administrată. Dar prețul conformismului a fost anularea suveranității populare.
Comisia Europeană – guvern fără popor, putere fără responsabilitate
Comisia Europeană este inima birocratică a UE. Decide, elaborează, propune, impune. Dar nu este aleasă prin vot popular. Nu răspunde în fața niciunui electorat. Nu poate fi demisă de popoare. Se legitimează printr-un vot de învestitură în Parlamentul European – vot simbolic, dat pe bloc.
Este un guvern care acționează fără popor. O oligarhie tehnocratică cu putere reală și răspundere zero. România nu are nicio pârghie reală asupra acestei structuri. Doar dreptul de a trimite un „comisar” decorativ.
Nu te conduce cine te reprezintă. Te conduce cine nu poate fi schimbat.
Parlamentul European – mimarea deliberării, fără inițiativă legislativă
Parlamentul European este singura instituție aleasă direct de cetățeni. Dar este, paradoxal, lipsită de inițiativă legislativă. Nu poate propune legi. Doar le aprobă sau le respinge. Nu poate revoca Comisia. Nu poate forța decizii majore. Dezbaterile sunt formale, discursurile – regizate.
Alegerile europene nu au miză națională. Nimeni nu votează pe baza unui program european. Reprezentanții României sunt necunoscuți, irelevanți, deseori impuși de partide pentru fidelitate, nu competență.
Democrația fără putere e teatru. Și piesa nu se schimbă niciodată.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene – suveran suprem peste voința națională
CJUE are puterea de a anula decizii ale parlamentelor naționale, ale curților constituționale și ale guvernelor. Emite interpretări obligatorii.
Este, de facto, o Curte Constituțională europeană. Dar nu are o Constituție aprobată prin referendum. Nu e supusă niciunui control politic.
Nu există niciun mecanism prin care popoarele să o limiteze. CJUE este expresia maximă a democrației tehnocratice – un tribunal deasupra legii votate.
Nu trăim sub o lege votată. Trăim sub o interpretare pe care nu o putem contesta.
Tratatul de la Lisabona – înlocuirea voinței populare cu voința tratatelor
Tratatul de la Lisabona a fost adoptat fără referendum în majoritatea statelor membre. A înlocuit Constituția Europeană, care fusese respinsă în Franța și Olanda prin vot popular. Noul tratat a fost aproape identic – dar redenumit și impus pe căi parlamentare. Voința popoarelor a fost ocolită. România pretinde că a ratificat documentul, fără dezbatere publică. Parlamentarii au semnat. Poporul n-a fost întrebat. A fost presupus de acord.
Când ți se spune că ai fost de acord, dar nu te-a întrebat nimeni, nu mai e democrație. E dictat.
Interzicerea referendumurilor „antieuropene” – disciplinarea votului popular
În mai multe state membre, inițiativele de referendum care ar pune în discuție tratatele europene, politicile UE sau măsuri de ieșire din uniune sunt blocate de Curțile Constituționale sau comisiile electorale. Se invocă „ordinea constituțională europeană”. În practică, poporul nu mai are dreptul de a contesta direcția.
În România, criticarea UE conduce la obstrucţionarea drepturilor electorale. În România, orice inițiativă de referendum privind suveranitatea este tratată ca radicalism, extremism. Este cenzurată mediatic, ridiculizată academic, ignorată politic.
Votul liber devine ilegal atunci când contrazice dogma europeană.
Sistemul partidelor – europenizat, deconectat de la baza populară
Partidele politice din România au fost reconfigurate pentru a deveni „european compatibile”. Agendele lor interne sunt dictate de familiile politice europene. Se tem de excluderea din PPE, PES sau ALDE mai mult decât de votul românilor.
Discursul național a fost înlocuit de loialitatea față de Bruxelles. Partidele au devenit canale de propagare a deciziilor luate altundeva. Electoratul nu mai votează opțiuni. Votează gradații ale aceleiași conformități.
Când toate partidele spun același lucru, votul e opțional. Nu mai contează.
ONG-urile ca vectori de înlocuire a reprezentării politice
În numele „societății civile europene”, ONG-urile finanțate din străinătate au preluat rolul de reglementatori morali ai spațiului public. Intervin în politici publice, monitorizează guvernul, influențează justiția, dictează educația. Nu sunt alese. Nu răspund în fața nimănui. Dar decid.
România a fost una dintre cele mai afectate de această substituire: vocea societății a fost externalizată, popularul a fost înlocuit cu profesionalizat, iar dezbaterea – cu narativul corect.
Reprezentarea fără popor e uzurpare cu acte. Și cu finanțare externă.
Cultura juridică a „supremației dreptului european” – dezrădăcinarea legală a suveranității
Curțile naționale, inclusiv CCR, au fost forțate să accepte supremația dreptului european, inclusiv în fața Constituției. Orice lege care contravine unei directive este invalidată. Nu mai contează că legea a fost votată. Nu mai contează că e în acord cu voința populară. Contează doar conformitatea.
România nu mai poate legifera după propriile priorități. Democrația este retrogradată la decor – forma fără fond.
Votul care nu se poate transforma în lege este o înșelătorie. Nu o expresie a suveranității.
Orice mișcare de protest împotriva deciziilor europene este catalogată drept populistă, extremistă, antieuropeană. Nu se discută argumentele – se atacă persoanele. Se invocă „valori europene” ca armă retorică. Media, ONG-urile și partidele se coalizează pentru a delegitima vocile disidente. În România, orice tentativă de critică rațională a UE este rapid împachetată drept „Putinism” sau „naționalism toxic”. Spațiul public este astfel sterilizat ideologic.
Când nu ai voie să protestezi, înseamnă că ai fost deja învins. Doar că nu ți s-a spus.
RoExit – restaurarea democrației reale, nu distrugerea ordinii
Ieșirea din UE nu este sfârșitul democrației. Este revenirea la forma ei autentică: suveranitatea poporului exprimată prin vot, transpusă în lege și apărată de instituții proprii. Este refacerea legăturii directe dintre alegător și decizie, dintre Parlament și legislație, dintre guvern și interesul național. RoExit nu înseamnă haos.
Înseamnă sfârșitul ipocriziei instituționalizate și reînceperea unei vieți civice sănătoase. Cu greșeli. Dar și cu responsabilitate.
Secțiunea VII – România post-aderare: de la speranță la stagnare sistemică
„Am intrat în Europa ca să progresăm. Dar am ajuns să supraviețuim între reguli care ne împiedică să ne ridicăm.”
Propaganda tratează aderarea țărilor din Est, inclusiv România, ca o reușită a integrării europene – o victorie a modernizării și convergenței. Datele macroeconomice superficiale, creșterea PIB-ului sau absorbția fondurilor europene sunt prezentate ca dovadă a succesului.
Dar în realitate, România post-aderare se confruntă cu o stagnare sistemică – ascunsă sub poleiala cifrelor, întreținută de propagandă și ignorată de elitele captive ale modelului bruxellez.
Absorbția de fonduri europene – între iluzie contabilă și realitate distorsionată
Fondurile europene au fost prezentate ca motorul dezvoltării. În realitate, ele sunt limitate, condiționate, birocratizate și adesea reversibile.
Sunt orientate spre infrastructură superficială, nu spre producție. Sunt dependente de consultanță, „conformitate”, cofinanțare. România a construit drumuri scumpe, dar nu autostrăzi economice. A plătit proiecte IT, dar n-a dezvoltat inovație.
Absorbția de fonduri este o formă de adicție bugetară – dar nu schimbă fundamental structura economiei. Nu clădești un stat pe fonduri. Clădești pe viziune. Iar fondurile nu o pot înlocui.
Ni s-au promis fonduri și investiții, dar am primit doar subzistență și dependență.
Frauda narativelor oficiale despre beneficiile UE a devenit evidentă când datele reale au început să contrazică propaganda. Creșterea economică și absorbția fondurilor europene nu au redus decalajele istorice, ci doar le-au cosmetizat superficial.
Guvernanții au ascuns intenționat aceste eșecuri structurale prin manipulări statistice și prin etichetarea criticilor raționale drept eurosceptici sau populiști radicali, refuzând o dezbatere autentică și transparentă.
Fondurile europene au creat iluzia progresului, nu progres real.
Prin urmare, mecanismele colonizării economice prin integrare au funcționat subtil, dar eficient. În spatele aparentei generozități financiare europene, s-a creat o dependență structurală severă, în care economia României a devenit captivă, incapabilă să se dezvolte autonom și forțată să importe aproape totul: de la alimente la tehnologie avansată. Această situație a generat deficite comerciale cronice și o vulnerabilitate economică profundă, care nu face decât să mențină țara în postura de simplu consumator al produselor altora.
Fondurile europene – redistribuire condiționată, nu investiție suverană
Fondurile UE sunt prezentate ca daruri. În realitate, ele sunt redistribuiri din contribuția proprie, completate de fonduri garantate politic. Ele nu finanțează proiecte strategice naționale, ci priorități externe: digitalizare, tranziții, reforme. Fiecare euro vine cu condiții, jaloane, audituri. România nu poate decide singură unde investește. Nu e ajutată – e ghidată forțat.
Nu sunt fonduri europene – sunt funii. Bani cu zăbală.
Închiderea fabricilor nu este reformă. Este abandonarea economiei românești.
Această realitate dură a fost permanent mascată prin discursul oficial despre absorbția fondurilor europene. Fondurile au fost prezentate publicului ca un fel de panaceu universal, menit să compenseze pierderile produse de dezindustrializare.
În realitate, absorbția fondurilor a fost marcată de birocrație excesivă, condiționări dificile și direcționări neproductive. Fondurile au susținut predominant infrastructuri superficiale, nelegate de structura productivă reală a economiei. Astfel, s-au construit centre de informare turistică fără turiști, drumuri secundare asfaltate spre nicăieri și cursuri de calificare fără piață reală a muncii.
Ruralizarea forțată a forței de muncă – economia informală ca refugiu
Exodul populației active și distrugerea sectoarelor industriale a împins milioane de oameni în economia informală. Sate întregi au devenit dependente de ajutoare sociale, muncă la negru sau agricultură de subzistență. Tineri fără șansă de integrare economică au emigrat sau au abandonat studiile. România nu și-a recalificat populația – a pierdut-o. Nu și-a convertit structura economică – a distrus-o. Azi, în plin secol XXI, o mare parte din populația aptă de muncă supraviețuiește într-o formă de semi-migrație și autoexcludere economică.
Când întreaga forță de muncă e într-o valiză, nu ai economie – ai disperare exportată.
Forța de muncă – export strategic de oameni, nu de bunăstare
„Libera circulație a forței de muncă” a însemnat, pentru România, golirea satelor, distrugerea comunităților și criza demografică. O treime din populația activă a plecat. Școlile se închid. Satele mor. Familiile se destramă. În loc să valorifice această forță în reconstrucția națională, statul a încurajat plecarea – pentru a masca lipsa de locuri de muncă, pentru a câștiga valută, pentru a evita confruntarea cu propria incompetență.
Am transformat românii în remitenți. O boierie nouă, pe spatele dorului de casă.
Educația și sănătatea – subfinanțate prin constrângeri fiscale europene
Sub pretextul respectării criteriilor de deficit, România a fost forțată să mențină bugetele educației și sănătății la cote rușinoase. Sistemele sunt subfinanțate cronic, cadrele migrează, infrastructura e degradată. UE nu consideră educația și sănătatea priorități strategice. Nu sunt eligibile pentru fonduri semnificative. Nu sunt sprijinite prin politici europene.
România nu poate investi, pentru că i se cere „disciplina fiscală”. Dar disciplina fără oameni educați și sănătoși e doar o cale spre colaps. Un popor bolnav și needucat nu e european. E doar slab și supus.
După aderare, peste 4 milioane de români au emigrat. Salariile interne au crescut lent, dar doar sub presiunea lipsei de forță de muncă. Piața muncii este dependentă de investitori străini, iar aceștia dictează condițiile.
Nu există sindicate puternice.
Nu există strategie națională de formare profesională.
România a devenit o rezervă de muncă flexibilă și ieftină pentru UE. Nu o economie cu obiective proprii.
România nu creează locuri de muncă. Le cedează. Și apoi își plânge tinerii plecați.
Administrația publică – transformată în aparat de aplicare a reglementărilor europene
Administrația românească nu mai are misiune strategică. A fost transformată într-un aparat birocratic de conformare. Nu mai gândește politic. Doar implementează directive.
Aparatul public este sufocat de proceduri, hărțuit de audituri externe, paralizat de frica de greșeală. Reformele sunt dictate din afară, nu concepute intern. România nu mai are administrație națională. Are o garnizoană de executanți ai regimului normativ european.
Un stat care nu-și conduce administrația nu se conduce pe sine.
Administrația publică – transformată în canal de transpunere europeană
Funcționarii publici români nu mai lucrează pentru interesul cetățeanului, ci pentru implementarea agendei europene.
Procedurile, limbajul, formatele, prioritățile sunt altele decât cele ale comunităților locale. Administrația devine tot mai mult o filială a unei birocrații superioare. Nu mai e interfața cu cetățeanul – e extensia executivă a Comisiei.
Regimul achizițiilor publice – pierderea suveranității bugetare
Achizițiile publice trebuie derulate prin proceduri europene. Acestea favorizează companiile mari, cu experiență în alte state membre. Licitațiile devin mecanisme de eliminare a firmelor românești. Chiar și când statul vrea să investească local, nu poate. Legislația nu-i permite. În numele transparenței, se blochează dezvoltarea. În numele competiției, se premiază colonizarea.
Bugetul tău nu mai este al tău. E un tort împărțit după reguli străine.
Cultură și educație civică – marginalizare, standardizare, deznădejde identitară
Sub influența europenizării, cultura română a fost marginalizată în școală, descompusă în bucăți de „diversitate”, eliminată din canon. Tinerii învață mai mult despre UE decât despre istoria propriei țări. Modelele sunt externe. Valorile – relativizate. Patriotismul – suspect. Limba – tehnicizată. Educația civică nu formează cetățeni, ci funcționari obedienți. Roadele sunt vizibile: o generație derutată, fără repere și fără atașament.
O țară care nu-și învață copiii să o iubească, și-i pregătește pentru plecare.
Elita politică – dependentă, mediocră, complet europeanizată
Clasa politică românească post-aderare s-a reeducat complet în spiritul conformismului european. Liderii sunt aleși pentru loialitate față de Bruxelles, nu pentru competență. Deciziile sunt luate după „semnale externe”, nu pe baza dezbaterii interne. Politicienii au devenit intermediari, nu reprezentanți. Nu gândesc în termeni de interes național. Gândesc în termenii „recomandărilor”.
România nu mai are elite. Are comisari mimetici. Un stat condus de interpreți de partituri străine nu poate compune doine.
Elita care nu slujește poporul, slujește pe cine se găseşte
O mare parte din elita intelectuală a României a fost convertită la ideologia europeană în schimbul vizibilității, fondurilor, bursei. Critica este abandonată. În locul unei elite care să apere națiunea, avem una care o ironizează. O ceartă. O batjocoreşte.
Scriitori, artiști, universitari – toți concurează la premiile recunoașterii externe. Nimeni nu mai scrie pentru țară. Toți scriu pentru granturi.
RoExit – ca reparație instituțională, nu ca evadare
Ieșirea din UE nu este o fugă dintr-o lume civilizată.
Este o decizie de a construi înapoi un stat funcțional, în care decizia aparține poporului, strategia aparține guvernului, iar speranța se bazează pe resurse reale. RoExit este răspunsul lucid la o stagnare programată. Nu aduce paradisul. Dar deschide posibilitatea reformei profunde: în educație, în industrie, în administrație, în economie. E începutul revenirii la construcție.
„Mai bine o redresare anevoioasă, dar liberă, decât o stagnare decorativă, dar docilă.”
Secțiunea VIII – Lecțiile țărilor sceptice și cazul britanic: ce putem învăța din refuz
„Să refuzi să fii supus nu e semn de slăbiciune. E primul gest al libertății.”
În retorica oficială a Uniunii Europene scepticismul față de integrarea europeană este tratat drept o anomalie: o deraiere populistă, o deviație de la normele democrației, o rebeliune irațională.
Dar realitatea este că în mai toate țările europene au existat forme consistente, mature și motivate de contestare a procesului de integrare – din motive economice, geopolitice, culturale sau democratice.
Cazul britanic, culminat cu Brexitul, este cel mai sonor exemplu. Dar el nu e unic. Iar în lumina acestor refuzuri rezonabile, România poate și trebuie să învețe. Nu să copieze. Ci să reflecteze. Să se întoarcă la întrebările fundamentale: Cine decide? Pentru cine? În folosul cui?
Scepticismul nordic – refuzul integrării totale din rațiuni de demnitate și calcul
Țări precum Norvegia și Islanda au refuzat aderarea la Uniunea Europeană în urma unor referendumuri clare. Argumentele lor au fost în primul rând de natură democratică și economică: nu au dorit să cedeze controlul asupra resurselor naturale, asupra politicilor sociale și asupra suveranității legislative.
În special Norvegia a considerat că UE funcționează ca un mecanism de impunere economică și politică din partea statelor mari asupra celor mici. Deși sunt în Spațiul Economic European, aceste state își păstrează autonomia decizională – și o folosesc. Nu sunt marginale. Sunt suverane și prospere.
Demnitatea nu are nevoie de parafe europene. Are nevoie de hotar și de curaj.
Danemarca – modelul de semi-refuz: aderare critică, renegociere constantă
Danemarca este stat membru al UE, dar a obținut numeroase excepții. Nu a adoptat moneda euro. Nu participă la politicile comune în justiție și afaceri interne.
A organizat referendumuri pentru a-și exprima rezervele. Iar atunci când rezultatul a fost „greșit” (precum în 1992, când danezii au respins Tratatul de la Maastricht), autoritățile nu au ignorat votul, ci au negociat derogări.
Democrația funcționează acolo pentru că vocea poporului este considerată superioară tratatelor. România, în schimb, n-a cerut nimic. Doar a acceptat totul. Din supunere, nu din calcul.
Refuzul nu e slăbiciune. Este forma lucidă a apartenenței condiționate.
Polonia și Ungaria – rezistența suveranistă în interiorul UE
Deși parte a UE, Polonia și Ungaria au adoptat politici ferme de apărare a suveranității constituționale. Au refuzat anumite decizii ale CJUE, au reformat justiția în mod suveran, au limitat influența ONG-urilor străine. Au fost sancționate politic și demonizate mediatic.
Dar populațiile lor sprijină aceste guverne – tocmai pentru că le apără dreptul de a decide intern. România, în schimb, nu doar că n-a rezistat – dar și-a internalizat frica. A devenit mai bruxelleză decât Bruxelles-ul.
Suveranitatea nu este negociabilă. Iar cine nu luptă pentru ea o pierde fără să știe.
Cehia și Slovacia – europenism pragmatic, dar cu rezerve identitare
Cehia și Slovacia au parcurs procesul integrării cu o doză de pragmatism național. Deși nu au contestat direct UE, liderii lor politici au ridicat frecvent probleme legate de federalizarea excesivă, de birocratizarea deciziei și de pierderea influenței în Consiliul European.
Cehia, în mod particular, a avut perioade de euroscepticism guvernamental. În ambele țări există un curent puternic de reafirmare a identității naționale – cultural, educațional și istoric. România, în schimb, și-a diluat identitatea într-un discurs al loialității fără condiții. Nici măcar educația nu mai e despre România.
Cine își uită rădăcinile, nu poate cere respect. Poate doar compasiune și milă.
Italia – euroscepticismul economic și pierderea autonomiei bugetare
Italia, una dintre țările fondatoare ale UE, a cunoscut o creștere constantă a sentimentului eurosceptic, alimentat de criza economică post-2008, de stagnarea sub regimul euro și de imposibilitatea guvernelor naționale de a adopta politici fiscale proprii. Banca Centrală Europeană dictează dobânzile. Comisia impune limitele de deficit. Parlamentul italian este umilit periodic cu „mustrări” oficiale.
Și totuși, Italia are capacitatea de a negocia – pentru că este mare. România nici nu îndrăznește să ridice tonul. Este prea „mică” pentru a cere. Dar suficient de mare pentru a fi exploatată.
Când ai bugetul dictat de alții, nu mai ești stat. Ești colonie fiscală.
Marea Britanie – cazul Brexit: redescoperirea voinței populare
Marea Britanie a fost prima și singura țară care a reușit să iasă din UE prin referendum popular.
În ciuda presiunilor mediatice, economice și internaționale, majoritatea britanicilor au votat pentru recâștigarea suveranității.
Brexitul a fost un act de restabilire a controlului: asupra legislației, granițelor, politicilor comerciale. UE a reacționat cu ostilitate, punând presiune economică pe Londra. Dar britanicii au mers mai departe. Nu fără costuri – dar cu demnitate.
România nu trebuie să copieze Brexitul. Dar trebuie să învețe că poporul are dreptul să se răzgândească. Să evalueze. Să decidă din nou.
Referendumul nu e trădare. E suveranitatea în forma ei cea mai pură.
Mitul catastrofei post-exit – realitatea gestionabilă a ieșirii
Se spune că după Brexit, Marea Britanie a intrat în haos. Dar realitatea este mai nuanțată. Economia britanică a înregistrat șocuri temporare, dar a rămas funcțională. Comerțul a fost redirecționat. Politica externă a devenit mai activă. Piețele s-au recalibrat. Nu s-a prăbușit nicio instituție. N-a murit nicio democrație. Dimpotrivă – Parlamentul britanic a reintrat în funcție deplină.
Mitul catastrofei este întreținut de elitele pro-UE pentru a descuraja alte țări. România trebuie să vadă dincolo de isteria mediatică și să înțeleagă că ieșirea este un drum greu – dar posibil.
Ieșirea nu este sfârșit. Este începutul unui efort. Dar efortul propriu e singura cale spre libertate.
Costurile reale ale independenței – prețul demnității e gestionabil
Desigur, ieșirea din UE implică costuri: ajustări comerciale, renegocieri diplomatice, reforme instituționale. Dar ele nu sunt insurmontabile. Marea Britanie le suportă. Norvegia le evită cu acorduri bilaterale. Polonia le riscă parțial prin refuz.
Costul independenței este mare. Dar costul supunerii este și mai mare – doar că nu se vede imediat. El se plătește în stagnare, în frică, în dependență morală. România trebuie să înțeleagă că fiecare decizie serioasă are un preț. Dar nu toate prețurile sunt autentică pierdere. Unele sunt investiție în viitor.
Independența costă. Dar docilitatea costă identitatea. Și în final – totul.
Propaganda anti-exit – tehnici de manipulare și discreditare sistemică
Brexitul a fost însoțit de o campanie masivă de dezinformare: avertismente catastrofale, etichetări ale votanților, manipulări economice. La fel s-ar întâmpla și în România. Orice discuție despre RoExit este deja catalogată drept extremism, iluzie, naivitate.
Dar toate mișcările majore ale istoriei au fost întâi ridiculizate. Nu există moment „perfect” pentru ieșire. Există doar momentele în care o națiune decide să nu mai accepte loialitatea fără respect. Atunci începe libertatea.
RoExit – nu replică, ci reflecție matură asupra modelului propriu
România nu trebuie să imite nicio țară. Dar trebuie să învețe. Să compare. Să cântărească. Să vadă că refuzul nu este moarte, ci prilej de renaștere. Să înțeleagă că nu toate căile duc la Bruxelles. Și că a fi european nu înseamnă a fi slugarnic.
RoExit, dacă va veni, trebuie să fie rezultatul unei reflecții mature, a unei construcții strategice, a unui nou model românesc. Nu reactiv. Ci reparator. Nu distructiv. Ci restitutiv.
„Nu vrem să plecăm. Vrem să fim. Și pentru asta, uneori, trebuie să ne retragem pentru a ne regăsi.”
Secțiunea IX – Sinteza motivelor istorice, culturale, economice și strategice pentru RoExit
„Un stat nu există pentru a fi integrat. Ci pentru a-și exprima voința, a-și apăra identitatea și a-și hrăni poporul.”
După două decenii de integrare, România nu este mai liberă, mai bogată sau mai suverană. Este mai dependentă, mai fragmentată, mai vulnerabilă. Uniunea Europeană s-a dovedit nu o alianță între egali, ci o construcție ierarhică, în care voințele naționale sunt subordonate unui aparat birocratic fără răspundere.
RoExit nu este un slogan. Este reflecția matură asupra unei realități ignorate prea mult timp. Este un diagnostic – și o propunere. Nu de ruptură isterică, ci de reconstrucție controlată. Nu de izolare, ci de reașezare.
Motive istorice – tradiția neatârnării și a refacerii din suferință
România modernă s-a născut din respingerea imperiilor. Din afirmarea propriei voințe, cu riscuri enorme. De la războaiele de independență, la refacerea după 1945, poporul român a dovedit că are vocația renașterii în condiții potrivnice.
Apartenența forțată la structuri supra-statale a dus mereu la asimilare, umilire, deznaționalizare. Din lecțiile trecutului, RoExitul apare nu ca un accident, ci ca o revenire firească la ethosul istoric al suveranității.
Un neam crescut în munți și în jertfe nu trăiește cu demnitate între reguli scrise de alții.
Motive culturale – apărarea specificului identitar și a verticalității morale
Modelul cultural impus de UE este unul diluat, relativist, dezrădăcinat. În ceea ce este manifest, este abject, scabros, pederast. În UE valorile naționale – credința, familia, onoarea, limba, pământul – sunt considerate retrograde. Educația este standardizată. Mass-media este europenizată. Politica culturală a UE este una de aliniere, nu de afirmare.
RoExitul devine astfel o necesitate culturală: pentru a putea trăi din nou românește, nu într-o traducere fără suflet. Pentru a respira libertatea spirituală fără cenzura „corectitudinii”, fără drapelul pederast.
Nu poți trăi ca român, dacă ți se cere să simți ca un funcționar fără neam.
Motive economice – incapacitatea UE de a oferi dezvoltare echitabilă
După 2007, România nu a devenit o economie competitivă. A devenit o piață de desfacere, un rezervor de muncă ieftină și un depozit de resurse naturale controlate de capitalul străin. Fondurile europene au fost insuficiente, condiționate și orientate spre infrastructură neproductivă. Politicile fiscale sunt îngrădite. Agricultura este sufocată de reguli disproporționate.
RoExitul este singura cale prin care România își poate reclădi capacitatea productivă, susține capitalul autohton și reechilibra balanțele comerciale.
Nu poți trăi din promisiuni. Iar Europa a promis progres, dar a livrat decalaje.
Motive democratice – refacerea lanțului voință populară – decizie politică
UE funcționează ca o democrație administrată: comisari nealeși decid, parlamente naționale ratifică, iar popoarele privesc. Referendumurile sunt ignorate. Alegerile anulate. Curțile europene sunt superioare celor naționale. Politica reală s-a mutat din capitale în birouri izolate. În acest cadru, România nu mai are cuvânt propriu.
RoExitul înseamnă reconstituirea democrației autentice: unde voința populară nu este o formalitate, ci temelia oricărei legi și hotărâri.
Democrația fără răspundere e tiranie cu față blândă. Nu libertate.
Motive juridice – recuperarea suveranității legislative și constituționale
Tratatul de la Lisabona, supremația dreptului UE, rolul CJUE – toate au golit Constituția de conținut real. Legile românești nu mai sunt „ale noastre”. Ele sunt aliniate, armonizate, adaptate.
Judecătorii români aplică directive, nu principii proprii.
RoExitul este, din această perspectivă, o eliberare a ordinii juridice de sub tutela interpretărilor străine. Este o revenire la dreptul ca expresie a voinței naționale, nu a expertizei detașate.
Motive strategice – poziționare geopolitică autonomă și realistă
România este prinsă între Est și Vest, dar fără niciun control asupra propriei traiectorii. Politica externă este dictată. Resursele sunt negociate în numele altora. Politicile militare, comerciale, de infrastructură – toate sunt subsumate unei agende care nu e românească.
RoExitul nu înseamnă izolare, ci redobândirea capacității de a decide. De a încheia tratate proprii. De a construi alianțe pragmatice. De a ieși din postura de pion într-o partidă jucată de alții.
Un stat fără politică externă proprie este doar o geografie cu populație, nu o națiune.
Motive instituționale – reprofesionalizarea administrației și refacerea verticalei statului
UE a cerut „reformă administrativă”, dar a impus conformism birocratic. România are astăzi instituții slabe, paralizate de proceduri europene, lipsite de autonomie, înfricoșate de controale externe dar asupritoare faţă de români.
RoExitul oferă ocazia unei refaceri instituționale profunde: selecția pe loialitate faţă de ţară, pe competență, autonomia decizională, responsabilizarea reală. Nu pentru a izola statul – ci pentru a-l reda societății.
Nu putem construi nimic cu mâini legate și capul plecat. Administrația românească trebuie eliberată de jugul obedienţei.
Motive educaționale și spirituale – reconstrucția conștiinței naționale
Tinerii români nu știu cine sunt. Învăță șabloane europene, dar nu mai cunosc cultura, istoria, eroismul românesc. Școala este colonizată de ideologii globale. Biserica este marginalizată. Valorile sunt înlocuite cu „standarduri”.
RoExitul este o ocazie nu de închidere, ci de trezire. De reîncepere a unui proces autentic de formare a conștiinței naționale. De reînființare a elitei care să creadă în țară – nu în granturi.
Un popor care nu-și învață fiii să-l iubească se pregătește să dispară.
Motive sociale – reîntoarcerea statului la rolul de protector, nu de servitor
În UE, statul român a devenit un aparat de conformare – nu de ocrotire. Nu mai protejează cetățenii, ci interesele corporative. Nu mai sprijină țăranii, ci exportă produse agricole ieftine. Nu mai construiește spitale, ci justifică lipsa lor prin „deficit”.
RoExitul oferă șansa de a repoziționa statul ca instrument de sprijin al celor slabi, nu ca ghișeu de executare a voinței externe.
Statul nu e gardianul străinilor. E o cetate pentru ai săi.
Motive morale – reintrarea în demnitate și restabilirea rostului colectiv
În ultimă instanță, RoExitul nu este o chestiune tehnică. Este una morală. Nu poți continua într-un sistem care te disprețuiește, te subordonează, te golește de conținut. Nu poți accepta, generație după generație, postura de provincie reglementată, cu oameni educați să plece, cu instituții dresate să tacă.
RoExitul înseamnă revenirea la ideea de a fi stăpân în propria casă. Cu greșeli. Cu lupte. Dar cu demnitate.
Mai bine judecat de ai tăi decât condus de străini. Mai bine greu, dar al tău, decât ușor, dar impus.
Secțiunea XI – Plan de pregătire pentru RoExit: 12 pași de reîntemeiere suverană
„Ieșirea nu se face cu lozinci. Ci cu plan. Nu cu patimă. Ci cu pricepere. Nu cu furie. Ci cu rânduială.”
RoExitul nu este un gest de protest. Este un act de reconstrucție. Nu înseamnă aruncarea peste bord a relațiilor cu Europa, ci refacerea temeliei naționale din care aceste relații să pornească – în termeni de egalitate și respect. Un astfel de gest cere pregătire riguroasă, etapizare strategică și voință politică cu rădăcină democratică. Mai jos, propun un plan în 12 pași – fiecare clar, concret, fezabil – pentru revenirea României la neatârnare.
1. Redefinirea doctrinei naționale: o Cartă a Suveranității
Primul pas este intelectual și moral: statul trebuie să-și definească scopul. O „Cartă a Suveranității Române” ar consfinți în mod solemn și articulat obiectivele redobândirii controlului național asupra resurselor, instituțiilor, deciziilor strategice. Această Cartă nu este un text juridic sec – ci un document de orientare politică, susținut prin consultări publice, dezbateri și referendum național. Un nou contract de destin între popor și stat.
Fără o direcție clară, fiecare pas e doar o rătăcire cu pretenții de mișcare.
2. Audit constituțional și juridic: inventarierea pierderilor de suveranitate
Este esențial un audit complet al legislației, tratatelor și reglementărilor adoptate sub presiune europeană. Trebuie identificat ce anume trebuie denunțat, reconfigurat sau reînlocuit pentru a reinstitui suveranitatea constituțională. Acest audit trebuie condus de o comisie suverană de experți români în drept constituțional, drept internațional și drept public, cu transparență și control democratic.
Nu poți reface ceea ce nu știi că ai pierdut. Iar statul român a pierdut mult, în tăcere.
3. Refondarea Băncii Naționale ca instituție de interes strategic public
BNR trebuie redimensionată, recuperată și reconectată la interesul național. Înainte de RoExit, este imperativ să recăpătăm controlul asupra politicii monetare, să reconstruim rezervele de aur și valută, să rupem dependența de BCE și de euro ca pseudo-standard.
Banca centrală trebuie transformată în sprijinitor al economiei reale, nu în paznic al „stabilității” care protejează doar capitalul speculativ.
O țară fără bancă suverană e o țară fără portofel – trăiește doar din mila altora.
4. Refacerea capacității de planificare economică națională
Statul român trebuie să-și recapete capacitatea de a gândi strategic: unde investește, ce produce, ce susține, ce interzice. Asta înseamnă refacerea unui Consiliu Național de Planificare Economică, format din experți, economiști, antreprenori și reprezentanți ai comunităților locale. Prioritățile trebuie să vizeze reindustrializarea, agricultură integrată, energie și infrastructură productivă.
Fără plan, economia e junglă. Cu plan, e teren de construcție.
5. Reprofesionalizarea administrației publice prin criterii suverane
RoExitul nu se poate face cu funcționari speriați de Bruxelles. Trebuie un amplu proces de selecție, formare și promovare bazat pe curaj, competență, loialitate națională și viziune. Se poate crea o Școală Națională de Administrație Suverană, o veritabilă SNSPA de polaritate pozitivă, separată de influențele occidentale, care să redea verticalitatea funcției publice.
Administrația e brațul statului. Dacă mâna e tremurândă, nicio năzuinţă nu se poate înfăptui.
6. Reforma justiției în logica supremației constituției naționale
Ieșirea din sistemul juridic supranațional implică reașezarea dreptului românesc pe principii proprii. Este nevoie de o revizuire a legilor în vigoare pentru a le readuce în matca ordinii constituționale autohtone. Se cere o refondare a Grefei Judiciare ca profesie în slujba comunităţii şi ca garant în timp real al bonităţii magistratului şi corectitudinii procedurilor judiciare. Magistraţii trebuie să răspundă poporului și legii, nu jurisprudenței străine.
Justiția suverană e ca o iarbă de leac: nu contează dacă e frumoasă, ci dacă poate vindeca.
7. Recuperarea treptată a politicii externe și militare proprii
În paralel cu procesul juridic și administrativ, România trebuie să își construiască o doctrină de politică externă independentă: relații bilaterale, reconstrucția misiunilor diplomatice, identificarea aliatelor reale, nu doar formale. Politica militară trebuie reconectată la interesul național – nu doar subordonată comandamentelor externe. Neutralitatea activă poate fi o opțiune.
Nu poți fi gardianul altuia când casa ta nu mai are uși și ziduri.
8. Constituirea unui fond suveran de dezvoltare și reconstrucție economică
Un astfel de fond, alimentat din taxarea capitalului extern, redevențe naturale, devalorizarea importurilor inutile și emisiuni monetare moderate, ar sprijini marile proiecte ale reconstrucției post-RoExit. Agricultura, industria locală, noile infrastructuri naționale ar deveni priorități. Capitalul autohton trebuie tratat ca interes strategic.
Banii trebuie să hrănească idei, nu doar să decoreze bilanțuri.
9. Regândirea sistemului fiscal: sprijinirea muncii, descurajarea rentei
Un nou model fiscal, orientat spre echitate, trebuie să favorizeze munca productivă și investiția internă. Taxarea progresivă a profiturilor externe, combaterea evaziunii corporative, eliminarea paradisurilor fiscale mascate – toate sunt elemente necesare pentru a avea buget suveran. Salariile mici și afacerile locale trebuie încurajate, nu strangulate.
Fără o economie a muncii, ai doar o economie de umilință.
10. Reconstructivism educațional și cultural: un nou model formativ național
RoExitul trebuie însoțit de o revoluție educațională. Manuale românești, istorie românească, filosofie românească, limbaj identitar. Reforma universităților, sprijinirea școlilor de meserii, reabilitarea culturii clasice, introducerea logicii și gândirii critice. Cultura trebuie eliberată de hegemonia granturilor și reînchinată Neamului.
Nicio țară nu se salvează fără să-și crească fiii în dragoste de țară.
11. Strategia de comunicare: de la propaganda eurofilă la transparența suverană
Ieșirea trebuie explicată cu maturitate: cetățenilor, partenerilor, instituțiilor. Comunicarea nu va fi triumfalistă, ci calmă, argumentată, limpede. Se va crea un Oficiu Național de Informare și Dialog pentru Suveranitate, care va furniza date, va combate dezinformarea și va încuraja participarea cetățenească în fiecare etapă.
Cine tace din frică, nu cunoaşte libertatea.
12. Referendum național pentru ratificarea deciziei și debutul noii etape constituționale
Ultimul pas – dar nu în sensul cronologic, ci în cel simbolic – este momentul în care poporul român este chemat să spună: Da sau Nu. Nu elitele decid RoExitul. Nu partidele. Ci poporul, printr-un referendum național, după o dezbatere amplă, sinceră, în toată țara.
Acest vot va marca debutul unei noi Constituții a României Suverane. Va fi momentul în care trecutul se împlinește și viitorul se deschide.
Cine se teme de votul poporului nu mai crede în România. Cine îl convoacă – o reîntemeiază.
Epilog:
„Discernământ, liberare și refacerea neatârnării naționale”
A spune astăzi „RoExit” în România este ca și cum ai spune cuvântul interzis într-o lume în care orice formă de îndoială este taxată ca erezie. Este un cuvânt greu, temut, ridiculizat, dar poate tocmai de aceea este un cuvânt care merită rostit – nu ca provocare, ci ca exercițiu de luciditate. După ani lungi de adaptare, conformare și speranță, România nu este mai aproape de demnitate, ci mai departe de sine. Și pentru cine gândește cu rădăcină istorică și răspundere colectivă, aceasta este o criză mai profundă decât toate crizele economice sau geopolitice.
România s-a integrat cu loialitate, dar nu a fost tratată cu respect. A respectat reguli, dar nu a fost ascultată. A investit în imaginea Europei, dar și-a pierdut chipul propriu. A primit fonduri, dar a pierdut industrie. A importat instituții, dar a pierdut rostul şi curajul. A învățat regulamente, dar a uitat să mai rostească hotărât „noi vrem să fim”. Și acum, când întreaga construcție europeană scârțâie, când criza democratică și inegalitatea economică devin evidente, România tace. De frică? De resemnare? De obișnuință?
La finalul unei analize lucide și responsabile asupra consecințelor reale ale integrării europene, nu rămânem decât cu o constatare esențială și profund tulburătoare: promisiunile unei Europe prospere și libere au fost, pentru România, mai degrabă o iluzie costisitoare decât o realitate împlinită. Fără entuziasm naiv și fără patimă gratuită, am văzut că sub aparențele frumos construite ale progresului, integrării și modernizării se ascund procese economice, politice și culturale ce au subminat profund suveranitatea țării, autonomia politică și identitatea națională autentică. Europa promisă nu a fost Europa primită. Prosperitatea promisă nu s-a împlinit. Suveranitatea cedată nu a fost compensată prin securitate și echitate reale.
România nu mai poate ignora că integrarea europeană a devenit sinonimă cu subordonarea națională.
Criticile fundamentate ale acestei stări de fapt sunt multiple și clare. Prosperitatea economică promisă s-a transformat într-o colonizare financiară subtilă și sistematică. Industria românească a fost în mare parte distrusă sau vândută, capitalul autohton marginalizat, iar economia redusă la o piață de desfacere pentru produse și servicii străine.
Fondurile europene nu au produs dezvoltare autentică și sustenabilă, ci doar dependențe cronice și superficiale. Integrarea economică nu a fost calea către progres, ci instrumentul prin care economia României a fost făcută captivă intereselor externe.
O economie dependentă nu poate fi niciodată o economie demnă.
În plan politic și instituțional, integrarea nu a adus mai multă democrație, ci a transformat România într-o provincie administrată birocratic. Constituția națională a fost subordonată sistemului juridic european, Parlamentul redus la un rol formal, iar guvernarea reală transferată unor instituții nealese și netransparente. În locul autonomiei politice, România a primit o democrație delegată și distantă, în care cetățenii nu mai controlează deciziile care le influențează direct viața și viitorul.
Parlamentul – legislativ de formă, aplicator de directive
După aderare, aproximativ 70% din legislația adoptată de Parlamentul României este transpunerea directivelor europene. Deputații și senatorii nu mai creează lege – o traduc. Inițiativa legislativă s-a atrofiat. Dezbaterea s-a redus la procedură. Funcția de reprezentare a fost înlocuită de conformare. Parlamentul român este azi o cameră de aprobare accelerată a agendei UE, nu un for de decizie reală.
Legiferarea fără suveranitate este un ridicol ritual. Nu o putere.
O democrație în care nu mai decidem singuri nu este democrație, ci o ficțiune frumos ambalată.
În domeniul culturii și educației, integrarea europeană a dus la o subordonare subtilă și la pervertirea identității naționale. Valorile naționale au fost marginalizate sub pretextul unei „diversități culturale” false și al unui cosmopolitism artificial. Limba și tradițiile au fost ignorate sau depreciate, educația națională transformată într-un instrument neutru și steril de adaptare la cerințe externe.
Cultura autentic românească a devenit periferică în propria țară, delegitimată sistematic în favoarea unor standarde globale superficiale.
Un popor fără cultură proprie este condamnat la dispariție lentă și sigură.
Din punct de vedere financiar și bancar, integrarea a transformat România într-o colonie monetară. Controlul capitalului extern asupra sistemului bancar este aproape total, fiscalitatea impusă servește interesele externe, iar autonomia monetară și fiscală reală este practic pierdută. Datoria publică a devenit un mecanism perpetuu de control economic extern, făcând imposibilă redresarea economică autonomă. România este astăzi profund vulnerabilă și incapabilă să ia decizii suverane în propriul interes.
Fără autonomie financiară, suveranitatea națională este doar o iluzie goală.
În plan geopolitic, România a fost redusă la statutul de pion obedient în strategiile externe ale marilor puteri. Integrarea a fost prezentată fals ca o revenire demnă în Europa, dar realitatea este că România a devenit un instrument geopolitic manipulabil și vulnerabil. Deciziile strategice nu sunt luate la București, ci impuse din centre externe de putere, iar securitatea promisă nu este absolută, ci relativă și condiționată permanent.
Când alții îți decid politica externă, nu mai ești stat, ci simplă geografie strategică.
Astfel, toate aceste critici mature și responsabile converg implicit spre o singură concluzie realistă și necesară: RoExitul devine o opțiune decentă, rezonabilă și profund fundamentată pentru redobândirea autonomiei reale și refacerea neatârnării naționale. Nu ca un gest radical sau impulsiv, ci ca soluție logică și pragmatică, singura capabilă să ofere României șansa de a se reconstrui pe baze autentice, suverane și echitabile.
RoExit nu înseamnă izolare. Înseamnă dreptul matur și responsabil de a decide singuri cum să colaborăm și cu cine să colaborăm. Nu înseamnă şovinism, ci restaurarea sănătoasă a dreptului firesc și democratic al unui popor de a decide asupra propriului destin. Este o decizie grea, dar necesară; un drum dificil, dar singurul realist pentru restaurarea demnității colective.
RoExit este obligația lucidă și demnă a generației noastre față de istorie și față de viitor.
În fața acestei alegeri fundamentale, apelul nostru este sobru, ferm și conștient de dificultăți. Este un apel la discernământ, liberare și responsabilitate istorică. Este momentul ca România să înceteze să mai fie o simplă provincie a altora, un teritoriu administrat extern, și să redevină un stat suveran autentic, cu o identitate clară, demnitate reală și capacitate deplină de decizie și acțiune proprie.
Restaurarea autonomiei și suveranității naționale nu este o opțiune ideologică, ci o necesitate morală, politică și economică absolută. Ea este singura cale reală către o Românie prosperă, liberă și demnă în secolul XXI. Nu cerem nimic imposibil sau radical, cerem doar dreptul firesc și fundamental al unui popor de a fi stăpân în propria țară.
Este timpul să redobândim dreptul de a fi liberi. Este timpul să refacem România liberă şi independentă.
Imagine: Nu mai vedem sau auzim nimic din pricina „libertăţii”
Plecând de la intenţia de a formula peste noapte un răspuns la comentariul cititorului Vecinicul postat la articolul despre implicarea României în războiul din Ucraina, am decis să completez cele scrise acolo cu unele gânduri despre ieşirea ţării noastre din NATO, din UE, despre viitorul naţiunii noastre văzut prin ochii opinentului ortodox, activ din punct de vedere civic.
Eu unul nu îmi fac iluzii că putem ieşi din UE sau din NATO în condiţiile actuale, în termenii noştri. Eventual, din NATO putem fi smulşi, de jure sau de facto, de pildă în sensul ultimatumului pe care Rusia l-a adresat SUA, amintit în articolul anterior, dar mie mi-e clar că noi nu putem ieşi singuri.
Despre ce e vorba?
Ruşii au cerut în decembrie anul trecut retragerea NATO la frontiera din momentul acordului Rusia-NATO din 1997, când noi nu eram membri. Este clar că au propus o cerinţă maximală a politicii Rusiei, una care trebuia privită ca fiind deschiderea procesului de negociere, oricât de brutal se anunţa a fi.
Sunt şi păreri că forma ultimativă a urmărit tocmai efectul desconsiderării propunerii astfel încât Moscova să urmeze calea „operaţiunii militare speciale” şi să o justifice convingător propriului popor.
Dar dacă negocierea ar fi fost serioasă?
O idee cu care am fi putut lucra noi românii ar fi fost aceea să fie retrasă infrastructura militară strategică a SUA de pe teritoriul României (scut Deveselu/aviaţie strategică Kogălniceanu), dar menţinerea calităţii de membru NATO.
Cu alte cuvinte, să rămânem de drept în NATO dar infrastructura militară efectivă a ţării să fie exclusiv cea naţională, considerată incapabilă să ameninţe la nivel strategic Federaţia Rusă.
Aşadar, punctul nostru de negociere cu Rusia (presupunând că am fi fost capabili să ne angajăm în nume propriu şi acceptaţi să o facem) urma să fie cel în sensul alianţelor militare clasice încheiate de state cu o suveranitate reală, în limitele puterii lor naţionale, deci nu aflate sub controlul direct şi nemijlocit al super-puterii adversare Federaţiei Ruse, aşa cum suntem noi astăzi.
Argumente imediate pentru a fi acceptaţi
Partea rusă poate invoca în beneficiul său procesul de dezarmare a României (mascat într-o reformă militară de aliniere la standarde NATO) care ne-a fost impus pentru a putea adera la NATO, proces prin care România a renunţat la capacităţile militare care îi puteau oferi autonomie strategică (rachete balistice, arme chimice, biologice şi nucleare), considerate un risc de imprevizibilitate pentru întreaga alianţă.
În condiţiile în care dezarmarea României a fost acceptabilă pentru a asigura securitatea membrilor NATO, în ochii ruşilor înlăturarea infrastructurii militare NATO, în special SUA, din România devine la fel de acceptabilă pentru a determina şi securitatea Federaţiei Ruse. Dacă am fi încurajat acest raţionament am fi putut trage roadele principalelor două argumente ale ruşilor: principiul puterii militare suverane care se reflectă în principiul indivizibilităţii securităţii.
Ce este indivizibilitatea securităţii internaţionale?
Partea rusă invocă principiul fundamental al indivizibilităţii securităţii internaţionale constând în aceea că securitatea trebuie să fie negociată şi asigurată în mod real tuturor părţilor, căci în caz contrar, partea care se simte ameninţată sau vulnerabilă va lua măsuri de apărare care anulează convenţiile ce îi ignoră interesele.
Principiul invocat de ruşi este real, recunoscut şi folosit la încheierea tratatelor internaţionale, este parte din dreptul material pozitiv (drept internaţional public) stând la baza Acordurilor de la Helsinki, care au produs cadrul de dialog între taberele războiului rece.
Mai sunt de actualitate principiile de la Helsinki?
Conduita Federaţiei Ruse în Ucraina reprezintă o negare efectivă a principiilor convenite la Helsinki, respectiv: respectarea drepturilor inerente ale suveranității, nerecurgerea la amenințarea sau la folosirea forței, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea pașnică a diferendelor, neintervenția în afacerile interne, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, cooperarea între state, îndeplinirea cu bună credința a obligațiilor asumate conform dreptului internațional.
Rusia susţine că, urmare a încălcării (mai întâi de către occident) a principiului indivizibilităţii securităţii, ea nu mai este ţinută de respectarea principiilor subsecvente (a acordurilor de la Helsinki) în dauna propriei sale securităţi. O lume în care Rusia nu se simte sigură trebuie să fie o lume nesigură pentru toţi, iar o lume fără Rusia este o lume care nu va exista.
Realitatea „care este” şi vocabularul care o descrie
Acestea sunt jaloanele unei realităţi pe care Rusia o impune printr-un act de putere legitimă şi asumată, iar ignorarea acestei realităţi (din unghiul aroganţei SUA sau al politicii europene a struţului) vine cu costul real, direct şi imediat al războiului.
În privinţa vocabularului strategic, trebuie spus că declanşarea „operaţiunii militare speciale” de către Rusia reprezintă pentru România „un război de agresiune” asupra unei ţări vecine care justifică la acest moment adoptarea tuturor măsurilor defensive pe care le considerăm adecvate, fără să mai fim datori să dăm asigurări de pace agresorului, astfel cum am făcut-o (umilitor şi complet necredibil) până în 2014, susţinând că scutul de la Deveselu ne protejează de ameninţarea balistică iraniană(!) şi că nu ar fi îndreptat împotriva Rusiei.
Ce măsuri defensive (vrem) să adoptăm?
Motivul oficial pentru care România a solicitat prezenţă militară concretă şi consistentă în ţară este operaţiunea prin care Rusia a smuls Crimea de la ucrainieni, agresiune rusă făţişă care a încălcat chiar garanţiile de integritate date de ruşi la momentul dezarmării nucleare a Ucrainei. Cu alte cuvinte, România spune că avem nevoie de trupele americane şi de cele franceze în ţară, precum şi de o capacitate militară de disuasiune reală, deci mult sporită faţă de ce avem acum, pentru că Rusia este imprevizibilă şi schimbă graniţele ţărilor prin acte de agresiune militară ca în cazul Ucrainei (cu trimitere totodată la Georgia şi Transnistria), încălcând principiile acordurilor de la Helsinki.
Şi Rusia ce spune?
Pe de altă parte, România ignoră argumentele Rusiei care susţine că politica occidentului şi, mai precis, a SUA-prin-NATO, de expansiune s-a manifestat pe paliere multiple, toate manifestând un puternic accent rusofob, necontestat, de ignorare sau de încălcare făţişă a intereselor fundamentale ruseşti, chiar şi când naţiunea rusă s-a manifestat cu o deschidere şi cu o credulitate depline faţă de prezumatele bune intenţii occidentale.
Mai ales invocă Rusia faptul de necontestat că în Ucraina a avut loc în 2013-2014 o lovitură de stat pe care SUA a pregătit-o şi a operat-o prin mijloace la fel de violente şi cu mult mai lipsite de legitimitate decât acţiunile Rusiei, acţiuni care se bucură de sprijin popular (inclusiv referendumuri).
Aşadar, Rusia arată că noi, cei din tabăra occidentală, suntem primii care am trimis în desuetudine principiile acordurilor de la Helsinki şi că judecăm mereu cu o dublă măsură.
Rusia face apoi examenul conduitei occidentale pe scena internaţională de după căderea URSS şi constată fără greş că SUA au acţionat constant cu impunitate, încălcând după bunul plac nu doar principiile dreptului internaţional ci şi convenţiile şi tratatele în vigoare.
Are Rusia dreptate în privinţa asta?
În replică, SUA respinge această opinie invocând evenimente cu caracter excepţional sau doctrine intervenţioniste excepţionale (pe care le neagă în mod flagrant altora), precum este „principiul intervenţiei umanitare unilaterale” sau „dreptul de a proteja”, justificându-l printre altele şi prin aceea că dreptul de veto al Rusiei din Consiliul de securitate ONU este abuzat împotriva rostului pentru care i-a fost recunoscut, după cum principiile dreptului internaţional sunt abuzate de regimurile nedemocratice pentru a încălca sistematic drepturile omului.
În faţa acestor realităţi, SUA ar avea dreptul moral să îşi folosească puterea, în mod excepţional, pentru a lucra binele în lume, scop care nu ar fi îndeplinit de Rusia, deşi invocă acelaşi considerent al intervenţiei umanitare (pentru protejarea ruşilor din Ucraina).
Faţă de acestea, eu unul consider că Rusia are dreptate şi că astăzi SUA şi-a pierdut orice drept moral în a invoca astfel de justificări; totdată cred că este de neacceptat ideea că ar fi avut vreodată acest drept de intervenţie, în varianta sa unilaterală.
Cui credem?
Însă, din acest tablou rezultă o imaginea unei competiţii pentru legitimitate în care întreaga planetă este nu doar somată ci de-a dreptul constrânsă să-şi manifeste solidaritatea cu perspectiva occidentală, poziţie care, deşi este în continuare majoritară şi consistentă, nu se prezintă deloc la un nivel de entuziasm cu care tabăra occidentală s-a obişnuit să fie urmată. Şi în Africa, şi în Asia, şi în Orientul Mijlociu şi America Latină, atitudinea statelor este mult mai relaxată şi mai moderată faţă de surescitarea mesajelor occidentale de condamnare şi de izolare a Rusiei, recunoscându-i un dram de dreptate.
Pacifism sau rusofobie?
Revenind la graniţele noastre, Rusia invocă şocul loviturii de stat din 2014 care l-a alungat pe Victor Yanukovici din ţară şi a lustrat clasa politică de până atunci, dar care nu a îndreptat Ucraina spre o politică europeană civilizată şi pacifistă, ci a transformat-o într-o platformă rusofobă total aservită SUA, împrejurare care ar reprezenta o ameninţare directă la securitatea Federaţiei Ruse, fiind în prelungirea logică a politicilor rusofobe pe care Rusia le-a denunţat în trecut.
Mai clar, ruşii spun că deşi au recunoscut schimbările de regim de la ucrainieni subsecvente loviturii de stat din 2014 (Poroşenko/Zelenski) în scopul negocierilor şi medierii situaţiilor conflictuale pe baze pacifiste, Ucraina nu a acţionat ca actor legitim pe scena politică internaţională, care să respecte uzanţele şi angajamentele sale ci, considerându-se protejată de SUA şi UE, a continuat să-şi construiască o identitate naţională virulent rusofobă, de filiaţie naţionalist-nazistă, şovină, după care a acţionat în sensul producerii unui genocid cultural şi apoi chiar prin persecuţii şi epurări etnice nemijlocite, cu caracter genocidal necontestat.
Care sunt cauzalităţile pe care le văd ruşii?
Mai explică ruşii că politica genocidară a regimului Ucrainian faţă de minoritatea rusă justifică formarea şi recunoaşterea republicilor populare din est şi a celor ce urmează a fi recunoscute în sud, care corespund conceptului de Novorussia (cu care preconizez că ne vom învecina în 3-4 ani) şi că „operaţiunea militară specială” a urmărit pe de o parte imperativul protejării populaţiei rusofone şi eliminarea capacităţii militare in situ care ar putea servi la un atac asupra Federaţiei Ruse.
În ochii ruşilor, denazificarea reprezintă înlăturarea regimului de persecuţii şi epurări etnice ale populaţiei rusofone din Ucraina iar demilitarizarea înseamnă înlăturarea capacităţilor militare apte să servească adversarilor Rusiei (a se citi SUA).
Poate avea intervenţia militară un caracter justificat?
De asemenea, Rusia invocă un caracter ultima ratio pentru declanşarea operaţiunii militare, după ce ar fi epuizat toate celelalte mijloace disponibile pentru a corecta cursul de coliziune a regimului de la Kiev cu Federaţia Rusă.
Mai mult, Rusia argumentează în continuare că operaţiunile militare au un caracter limitat, punctual şi proporţional, că vizează ţinte militare, nu civile, nefiind vorba despre un război de cucerire şi distrugere, care este limpede că ar fi fost purtat la altă intensitate operaţională.
Dimpotrivă, Rusia explică faptul că tocmai aspectul limitat al intervenţiei o face să suporte pierderi umane şi materiale atât de mari, pierderi care ar fi fost semnificativ diminuate dacă Rusia îşi propunea cu adevărat să distrugă sau să cucerească Ucraina.
„De dragul fraţilor”
În ochii ruşilor, pierderile suferite reprezintă un sacrificiu datorat şi necesar pe care sunt nevoiţi să-l sufere pentru fraţii de neam din Ucraina, fraţi care le-au fost întorşi împotrivă de către occident.
Pentru a dovedi caracterul inevitabil al operaţiunii militare pe care a declanşat-o, Rusia invocă epuizarea tuturor căilor alternative de asigurare a păcii, respectiv eşecul acordurilor de la Minsk şi a negocierilor cu puterile europene, ignorarea ofertelor economice favorabile, apelurilor elitei ruse la pace, la fondul etnic, cultural şi istoric comun, la interesele economice directe şi indirecte, la filiaţia spirituală comună.
Totodată, Rusia invocă şi caracterul progresiv al implicării sale militare, pornind de la momentul omuleţilor verzi şi a alipirii paşnice a Crimeii, implicare ce a fost în toate cazurile una reactivă, determinată de lovitura de stat organizată de SUA şi de conduita ulterioară a regimurilor de la Kiev.
Marginea dragului de fraţi
Rusia avertizează asupra faptului că îşi menţine capacitatea de a escalada intensitatea operaţiunilor militare oricât va fi necesar pentru atingerea obiectivelor propuse, denunţând politica NATO de a lupta prin interpuşi, până la ultimul ucrainian. Pentru a se înţelege ce presupune această ameninţare îi îndemn pe cititori să studieze cele 44 de trepte ale scării Kahn de evaluare a escaladei conflictelor militare.
Întreaga naraţiune a Rusiei, deşi aparent îndreptăţită şi susţinută faptic de eforturi şi paşi precursori conflictului militar ignoră evidenţa calculului militar greşit care miza pe o prăbuşire a statului ucrainian. Este limpede că Rusia nu a exclus că se va ajunge la o confruntare militară la scară largă, ce poate involua într-un război mondial, lucru pe care şi l-a asumat de la bun început, după cum este la fel de limpede că evaluarea iniţială a ignorat forţa mediatică a occidentului de a produce rezerva de îndârjire colectivă care să oprească planul iniţial al Rusiei şi argumentul dragului fratricid.
Cum se văd lucrurile de la Kiev?
Din punctul de vedere al Ucrainei, Euromaidanul a fost o expresie efervescenţei societăţii civile din Ucraina, a alinierii sale la civilizaţia democratică occidentală, sprijinul american reprezentând un aport necesar şi binevenit pentru îndepărtarea de la putere a unui conducător care îşi pierduse legitimitatea ca urmare a represiunii sângeroase a manifestanţilor.
Mai departe, politica privind minorităţile naţionale este atributul suveranităţii sale exclusive, iar referendumul local din Crimeea este nelegal şi nerecunoscut întrucât ignoră dreptul tuturor ucrainienilor de a dispune şi decide asupra teritoriului naţional.
Apoi, se reţine că în estul Ucrainei a avut loc o operaţiune antiteroristă, desfăşurată împotriva acelor persoane care contestau suveranitatea şi legitimitatea statului ucrainian, care au primit arme şi asistenţă de peste graniţă. În lipsa implicării directe a Rusiei în estul Ucrainei, în calitate de stat agresor, operaţiunea antiteroristă ar fi fost epuizată cu succes fără să se producă numărul de victime ce îi este imputat astăzi Ucrainei ca fiind o politică de genocid a populaţiei rusofone.
Finalmente, Rusia nu poate invoca dreptul de intervenţie umanitară unilaterală, asemenea SUA în Siria, Libia sau Serbia, întrucât Rusia este parte implicată direct în conflict şi acţionează în propriul beneficiu de acaparare teritorială, prin formarea şi alipirea unor republici populare.
Vărsare de sânge fără niciun vinovat?
Acestea sunt jaloanele cu care operez şi în baza cărora propun infosferei ortodoxe din România o judecată pe care o formulez, ca întotdeauna, de pe poziţia unui opinent-observator de condiţie intelectuală medie.
Orice vărsare de sânge în urma războiului comportă vinovăţii individuale şi colective, iar în ochii mei, ordinea vinovăţiilor colective este următoarea: SUA, iar apoi la rând la mare distanţă, Rusia şi, finalmente, Ucraina.
Cea mai vinovată parte pentru sângele vărsat
Vinovăţia absolut covârşitoare pentru tragedia din Ucraina aparţine Statelor Unite ale Americii (şi, în aval, statelor membre UE şi NATO), politica lor de expansiune ideologică, politică, economică şi militară, reprezentând factorul determinant al conflictului ucrainian. În acest sens, subscriu integral argumentelor profesorului John Mearsheimer.
Consider că organizarea unei schimbări violente de regim politic la Kiev printr-o veritabilă lovitură de stat infirmă orice pretenţie de ascendent moral al SUA, iar ignorarea factorilor de echilibru dintre interesele Federaţiei Ruse, ale Ucrainei şi ţărilor vecine, prin care era asigurată pacea regională, constituie un motiv de pierdere a oricărui drept politic şi moral de intervenţie sau de prezenţă SUA în regiunea Mării Negre.
Ce înseamnă asta pentru România?
Prin provocarea unui război de mare intensitate la graniţele României şi prin împingerea ţării noastre într-o postură de beligeranţă împotriva unei puteri nucleare, precum şi prin vătămarea ortodoxiei prin provocarea tomosului schismei ucrainiene, a organizării sinodului tâlhăresc din Creta şi a impunerii în România a agendei LGBTQ+, amintind şi de înfiinţarea închisorilor de tortură C.I.A. pe pământ românesc, SUA şi-a compromis în fondul substanţei sale calitatea de partener strategic al României, devenind o imensă problemă de gestionat pentru orice politician român care s-ar mai dori preocupat de soarta ţării noastre.
Principala provocare politică a naţiunii româneşti în secolul 21 va fi să găsească modalitatea şi instrumentele adecvate pentru explusia americanilor din ţără, pentru insularizarea politicii naţionale de acţiunea geopolitică şi militară americană, fără a se produce o decuplare a României de la civilizaţia occidentală căreia, din păcate, îi aparţinem. Poate că după ce vom scăpa de americani, ne va ajuta Domnul să găsim spaţiul necesar de consolidare a civilizaţiei româneşti, fără a reintra în tragicul reflux al rusificării şi al negării de sine.
Rusia a apăsat pe trăgaci!
Chiar şi aşa, vinovăţia Rusiei în conflictul ucrainian îmi pare minusculă în raport de răspunderea SUA şi, în acelaşi timp, zdrobitor de mare faţă de vinovăţia regimului de la Kiev.
Statutul de mare putere impune un standard de conduită şi în diplomaţie şi în folosirea forţei, standard la care civilizaţia rusă a năzuit dar pe care Rusia, în toate formele sale de organizare, nu a reuşit niciodată să şi-l valorifice. În ciuda promisiunilor implicite şi a resurselor irosite, politica rusă nu a produs niciodată, nici măcar în măsură infimă, o fracţiune din binele cu care se pot lăuda naţiunile occidentale.
Suntem orbiţi de rusofobie?
Pentru rusofili (aşa cum mă cunosc şi mă consider) este dureros să accepte/acceptăm că Rusia s-a manifestat constant ca abuzator şi lucrător al răului şi nedreptăţii, stigmat ce riscă să o însoţească în veac, în pofida nenumăraţilor talanţi primiţi de la Domnul şi a risipirii în culanţe forţate. Tocmai darurile cu care această civilizaţie a sufletului rusesc a fost împodobită de Dumnezeu produc un efect deosebit de respingător în hidoşenia manifestărilor concrete.
Inutil explică propaganda rusă faptul că rusofobia ar reprezenta o aversiune hiperbolizată şi instrumentată de atlantişti pe firul unor vinovăţii istorice comparabile cu a altor naţii. Comparaţiile nu pot fi primite în miezul lor spiritual şi insistenţa în a le plasa pe soclul analizei juridice mai degrabă le condamnă.
Indiferent de cadrul culpei juridice, scârnăvia faptelor unui preot ortodox va fi în veac mai respingătoare decât cea a unui pastor de confesiune oarecare, pentru că indiferent de caracteristica actului material, făptuitorii acţionează în baza unui adevăr al firii, a unui capital şi a unor răspunderi morale diferite.
Celui ce mult a primit, mult i se va cere, iar Rusia de astăzi nici ce crede că are nu ştie să ofere, ci smulge şi ce o vătămează. Aşa dezgust adânc şi sincer, atâtor de mulţi deodată, nu poate provoca niciun alt popor pe lumea asta şi sunt greu de înţeles resorturile spirituale care animă aceste trăiri colective.
E Kievul victimă fără vină?
Bineînţeles că nu! Consider că rodul neputinţelor civilizaţiei ruseşti e tocmai statul ucrainian şi îndărătnicia sa obraznică de a-şi renega calitatea de marginalitate a civilizaţiei ruse, precum şi dorinţa sa obtuză de edificare statală prin interzicere a dimensiunilor şi rădăcinilor etnice, culturale, spirituale ale celor aflaţi înăuntrul graniţelor sale.
Este puţin probabil ca acest stat să supravieţuiască convulsiilor istorice care l-au cuprins, alegând să-şi construiască casa pe nisipul marketingului politic al eroismului holywoodian, lovind cu piciorul în ţăpuşa schismelor şi a renegării de sine.
Tocmai noi ne-am găsit să judecăm?
Dintre toţi, judecând cu aceeaşi măsură, poporul român este cel mai de plâns şi mai netrebnic, neputincios măcar a-şi spune gândul, a se întreba pe sine încotro se îndreaptă, cu cine se însoţeşte la drum, în ce scop, făr a mai trece şi la faptă. Suntem tuturor toate iar nouă ne suntem nimic şi nimeni; şi doar când suntem aşa, doar atunci, o facem din inimă.
Românii se păstrează o civilizaţie a mimării şi a amăgirii de sine. Profesorul Adrian Miroiu explica foarte convingător multe din neputinţele noastre ca rezultând din Fuga de competiţie purtată peste veacuri şi decantată instituţional.
Dar îndrăznesc să cred că e mai mult decât atât, că determinantă pentru români e „Fuga de Adevăr” şi trăirea colectivă în trecut prin demnitatea celor ce se fac pe ei înşişi excepţii de la această normă.
Ne-ar ajuta ieşirea din UE şi NATO?
Concluzionez în privinţa împrejurărilor de moment în sensul că este inutil a spera la o ieşire din UE sau din NATO care să ne folosească.
Este posibil să fim smulşi din NATO prin smucirile şi convulsiile conflictelor prezente şi viitoare, după cum este probabil să fim împinşi afară din UE când RoExitul va fi soluţia mai ieftină şi mai convenabilă celor sătui să mai mulgă stors ugere sterpe.
Ne lipseşte însă fermentul dorinţei de emancipare, practica primară a punerii întrebărilor şi a ridicării în hapuri mărunte şi cu paşi mici a adevărurilor grele. Nu suferim să ne vedem goi de toate cele cu care ne-am minţit că ne-au împodobit alţii, la schimb cu ceea ce neamul românesc a primit mai de preţ. Preferăm să ne minţim singuri că suntem ceea ce vrem noi să credem că ar fi bine să fim.
Ne ispitim singuri cu gândul neutralităţii şi slobozirii din chingile stăpânirii, dar nu punem bun început întâlnindu-ne faţă către faţă, cu nume şi prenume, cei câţiva în acelaşi gând.
Adevărul.ro a publicat motivarea hotărârii Curţii de Apel Piteşti prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi constată inaplicabile dispoziţiile din legea de organizare judiciară cu privire la înfiinţarea Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie (S.I.I.J.).
Pe înţelesul tuturor, un judecător din România a decis să lase inaplicabile dispoziţii de lege organică, prin care se stabileşte competenţa unei secţii speciale a Parchetului General, respectiv S.I.I.J. A procedat în acest mod în baza unei decizii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) din 18.05.2021 cu adevărat controversată.
Motivul pentru care decizia CJUE este controversată rezidă în faptul că, statuând asupra naturii şi forţei juridice a recomandărilor Mecanismului de Cooperare şi Verificare (vestitul MCV), apreciază că acestea sunt obligatorii pentru instituţiile şi instanţele din cadrul statului român şi, totodată, decide (parag.245 şi urm) că respectivele „recomandări obligatorii” au forţă juridică superioară legislaţiei interne, inclusiv Constituţiei României . La această concluzie CJUE ajunge indirect, considerând că obiectivele de referinţă din Decizia 2006/928 au efect direct asupra legislaţiei interne şi că, în baza principiului cooperării loiale, şi recomandările cuprinse în raportul MCV au caracter obligatoriu.
Discuţia pare una tehnică dar nu ar trebui să fie, dată fiind importanţa covârşitoare a respectivei decizii CJUE pentru ordinea de drept a statului român. Pronunţarea deciziei CJUE a fost salutată cu entuziasm de tabăra #rezist, care a făcut un abuz de interpretare în propriul interes, până în punctul în care a considerat că recomandările (cu caracter politic) din raportul MCV reprezintă izvor de drept superior Constituţiei României. Această perspectivă a fost ulterior infirmată de doamna judecător Dana Gîrbovan, care a interpretat decizia C.J.U.E. într-un mod care mie, nespecialist, îmi apare mai apropiat de ceea ce am învăţat la Facultatea de Drept.
Este limpede deci că se confruntă două perspective antagonice cu privire la ordinea de drept (constituţional) a statului român, conflict care a rezultat din perpetuarea MCV, un instrument care asigură putere şi privilegii politice unei largi categorii de politicieni, activişti şi magistraţi filoeuropeni radicali.
Cu privire la acest subiect al MCV şi al Deciziei CJUE, doamna avocat Silvia Uscov, foarte apreciată în blogosfera ortodoxă pentru demersurile CCR vizând constituţionalitatea stării de urgenţă/alertă, a publicat o opinie pe Facebook, pe care o redăm mai jos, discuţie la care au ales să participe şi avocatul Gheorghe Piperea şi fostul ministru Adrian Severin, Lavinia Tec, printre alții.
La secţiunea de comentarii, mi-am expus şi eu punctul de vedere arătând în esenţă că, raportat la natura juridică a MCV şi a jurisprudenţei CEDO, se impune mai curând discutarea serioasă a opţiunii RoExit decât eliberarea din constrângerile birocraţiei europene şi ale directivelor politice.
Pentru cei care urmăresc acest subiect de mai multă vreme, este evident că prin MCV ni s-au impus ţinte mereu în mişcare, cu un grad nepermis de liberate de apreciere pentru partea mai tare. Apare evident că presiunea MCV şi constrângerile aferente au crescut iar nu scăzut de la momentul aderării şi că, cel mai probabil, renunţarea la MCV va avea loc când va fi fost agreat un alt mecanism de verificare ce ar acorda celor puternici instrumentele de intervenţie directă în viaţa politică a României.
După cum am spus, discuţia nu este nici pe departe una neînsemnată, chiar dacă este specializată, în joc fiind chiar definiţia suveranităţii statului român, interpretarea excesivă a deciziei CJUE fiind, în opinia mea, cea mai semnificativă agresiune asupra statului român de la Revoluţia/lovitura de stat din 1989. Susţin acest lucru deşi sunt de acord ca SIIJ să fie desfiinţată, întrucât o consider o soluţie parţială şi lipsită de curaj pentru o problemă care impune mult mai multă deschidere şi o răspundere disipată în întregul sistem judiciar.
Soluția actuală este nefastă și a condus la emiterea unei jurisprudențe care, în viitorul mediu, nu are altă evoluție decât una de consolidare. Un stat în care Constituţia este inferioară unor recomandări formulate de activişti civici, este unul al derizoriului juridic şi politic absolut şi nu-şi merită denumirea de stat independent şi suveran. Nu fără temei, mai mulţi comentatori au considerat că interpretarea #rezist a deciziei CJUE reprezintă un atentat la statalitatea României.
Cert este că modalitatea în care tabăra proeuropeană din România înţelege viitorul UE este de o naivitate politică ce nu poate fi regăsită, proporţional în spaţiul public, în niciun alt stat european.
Conceptul Statelor Unite ale Europei, despre care vorbea acel băsescu şi comunicatorii din preajma sa, în care regiuni din România au aceeaşi greutate politică şi economică cu regiuni din occident este de neimaginat în politica reală; nu există nici măcar în visele celor mai radicali filoeuropeni occidentali și poate fi observată doar în cursurile diferitelor Centre de Studii Europene de la noi ! U.E. este şi va rămâne un multiplicator de putere pentru naţiunile fanion iar respectiva putere se exercită pe spezele noastre. Măcar de am avea curajul să constatăm aceste împrejurări de fapt, de netăgăduit!
Această naivitate interesată, străină de orice fel de repere ale realităţii şi simţului patriotic, este promovată şi discutată în spaţiul nostru public ca şi când ar fi o marcă a statutului social, al progresismului şi înaltei profesionalizări. Aceste persoane ar trebui denunţate ca fiind impostori şi mincinoşi, dat fiind că povestea filoeuropeană pe care ne-o repetă nu are niciun fel de corespondent în planurile reale. Aceeași actori se amuză cinic cu privire la șansele reale ale Republicii Moldova de a adera la U.E., fără a observa că șansele de convergență politică și economică ale României în U.E. sunt chiar și mai iluzorii.
Tema RoExit, asumată ca atare, ar oferi şansa unor discuţii libere de obligaţia de adeziune formală la mitul european astfel cum este el promovat astăzi, pur propagandistic. În acest moment, nu există energie şi nici interes pentru a aduce discuţia despre destinul european al României într-o zonă măcar minimal realistă, orice ezitare fiind sancţionată de cerberii filoeuropeni din spaţiul public. Dar subiectul RoExit, asumat deschis şi neconflictual, poate conferi distanţa şi neutralitatea necesare pentru a putea analiza ceea ce este cu adevărat de păstrat din experienţa integrării europene şi unde trebuie, subit, să intervină elitele româneşti pentru recâştigarea unui sens util al suveranităţii naţionale.
În acest context preiau, în extras, partea finală a studiului domnului judecător Marius Andreescu, publicat pe situl editurii Agaton, cu privire la subiectul acestui articol. În pofida limbajul specializat, consideraţiile finale privind profilul României în UE, prin prisma credinţei ortodoxe, sunt consonante cu ale noastre, deşi opţiunea RoExit nu este vizată în mod explicit.
Domnul judecător este, probabil, unul dintre cei mai valoroşi mireni ai Bisericii Ortodoxe Române, iar studiile sale recente, din timpul stării de urgenţă/alertă sunt, din păcate, pe atât de necesare pe cât de puţin ne sunt cunoscute. Intenţionez să pun în discuţie cîteva dintre studiile domnului judecător în scopul de a continua, printr-un exemplu concret, discuţia purtată cu domnul Gheorghe Fedorovici (site: Cumpăna. O viziune ortodoxă), rivind rolul intelectualităţii mijlocii în a promova şi valorifica expertiza elitelor naţionale.
IV. Supremația Constituției în contextul principiului priorității dreptului Uniunii Europene
Unul dintre cele mai importante elemente definitorii ale Uniunii Europene îl constituie existența unui sistem propriu alcătuit din principii, norme scrise și reguli stabilite de jurisprudență. Prin urmare este important de a clarifica relațiile dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național. Rezolvarea acestei probleme se regăsește într-un set de reguli care nu sunt prevăzute explicit în Tratatele constitutive dar au fost dezvoltate de Curtea de Justiție prin mai multe decizii, unele dintre ele controversate. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene cuprind reguli cu valoare de principiu privind raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național.
În plan practic interferența dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național apare în special atunci când există contradicții între normele juridice aparținând sistemelor de drept. Desigur, problema relației dintre cele două categorii de norme juridice interesează nu numai într-o astfel de situație, dar și în cazurile în care o instanță de judecată poate aplica o normă a dreptului Uniunii Europene. Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei problematici o constituie raportul dintre supremația Constituției, iar, pe de altă, parte principiul priorității dreptului Uniunii Europene precum și competențele jurisdicției constituționale în materia aplicării și interpretării normelor cuprinse în actele juridice ale Uniunii Europene. Apreciem că această problemă poate fi analizată pe două planuri: 1. relația dintre dreptul intern (altul decât cel constituțional) și dreptul Uniunii Europene; 2. relația dintre normele constituționale ale statelor membre, iar pe de altă parte, dreptul Uniunii Europene.
Una dintre cele mai interesante discuții, jurisprudențială și doctrinară, antrenând tribunalele constituționale ale statelor membre al Uniunii Europene, vizează mecanismele de cooperare cu Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, doctrina, dar și legislația internă se referă la principiul priorității sau al supremației, întâietății, preeminenței dreptului Uniunii Europene față de sistemele de drept național.
Raportul dintre normele constituționale și Dreptul Uniunii Europene este interpretat în mod diferit, existând mai multe concepții doctrinare. Un curent de gândire afirmă supremația Constituției, inclusiv față de dreptul Uniunii Europene, chiar dacă acceptă prioritatea de aplicare a acestuia din urmă, în normele sale obligatorii, față de toate celelalte norme din dreptul intern, iar altul prioritatea de aplicare sistematică și necondiționată a tuturor dispozițiilor din Dreptul Uniunii Europene față de toate normele din dreptul intern, inclusiv față de constituțiile naționale. Unele jurisdicții constituționale europene de tradiție au ajuns, în anumite momente și contexte istorice, la concluzia ca este de competența lor să efectueze controlul constituționalității dreptului Uniunii Europene, integrat în ordinea juridică internă, în virtutea principiului supremației legii fundamentale (spre exemplu, Tribunalul Constituțional din Germania).
Curtea de Justiție a ajuns la dezvoltarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, având în vedere regula de drept internațional public, conform căreia „O parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”. O altă sursă au reprezentat-o dispozițiile art. 10 din Tratatul Comunității Europene, modificat prin Tratatul de la Lisabona. Norma cuprinsă în dispozițiile art. 10 a rămas însă nemodificată până în prezent și stabilește obligația statelor membre de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care rezultă din tratatele și actele instituțiilor Comunității. Aceleași dispoziții impun și obligația negativă a statelor membre de a se abține să ia măsuri care ar pune în pericol realizarea scopurilor Tratatului. Acestea nu sunt singurele reglementări din Tratatele Uniunii Europene care fundamentează principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Principiul priorității și obligativității Dreptului Uniunii Europene s-a construit în special pe cale jurisprudențială. În materie este relevantă jurisprudența istorică a Curții de Justiție a Uniunii Europene care marchează o anumită evoluție a afirmării acestui principiu în raport cu dreptul național.
Un moment semnificativ îl reprezintă cauza Costa c. Enel [6/64 Costa c. Enel (1964) ECR 585]. Instanța italiană a înaintat două cereri de interpretare, una Curții Constituționale a Italiei și alta Curții de Justiție a Uniunii Europene. Curtea Constituțională a apreciat că Tratatul de instituire a Comunității Europene nu poate avea o valoare normativă decât în măsura în care este încorporat în dreptul național printr-o lege. Totodată se admitea că o lege națională poate să deroge de la prevederile Tratatului.
Curtea de Justiție a avut o altă părere exprimată în decizia pronunțată: „Rezultă din aceste considerente că sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi din pricina naturii sale speciale și originale surclasat de către normele juridice interne oricare ar fi forța lor juridică, fără a fi lipsit de caracterul său de drept comunitar și fără ca însuși fundamentul juridic al Comunității să fie pus sub semnul întrebării”.
Un alt moment al evoluției jurisprudenței Curții de Justiție în această materie îl reprezintă cauzele „Internaționale H” [11/70, Internaționale H., (1970) ECR 1125]; „Simmenthal I [35/76, Simmenthal SpA (1976) ECR 1871] și Simmenthal II [106/77, Simmenthal (1978) ECR 629]”. Pentru tema noastră de cercetare sunt relevante următoarele considerente din decizia pronunțată în cauza Simmenthal II: „ca atare, este incompatibilă cu cerințele inerente naturii dreptului comunitar, orice dispoziție a ordinii juridice naționale sau orice practică, legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea drept efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul de a refuza judecătorului competent să îl aplice, competența de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legale naționale care, eventual, ar reprezenta un obstacol în calea deplinei eficacități a normelor comunitare… Prin urmare, răspunsul la prima întrebare este că judecătorul național însărcinat, potrivit competenței sale, să aplice dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional” (considerentele 22 și 24 ale deciziei).
Mai mult, Curtea de Justiție a UE a considerat că instanțele naționale au competența de a constrânge și chiar de a sancționa puterea legislativă și puterea executivă cu scopul de a garanta eficiența deplină a principiului priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național (T. Ştefan, B. Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, p. 196-202).
Acest principiu trebuie înțeles și din perspectiva regulii obligativității actelor comunitare. Regulamentul are aplicabilitate generală și este obligatoriu în toate elementele sale. Spre deosebire, Directiva se adresează unora sau tuturor statelor membre și este obligatorie cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele pe care le folosesc pentru atingerea obiectivelor stabilite. Iar Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii care îi indică.
Regula aplicării directe ce caracterizează unele dintre actele juridice ale dreptului Uniunii Europene interesează modul de înțelegere și aplicare a principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Regulamentele au aplicare directă deoarece nu necesită o transpunere în dreptul național. După cum a indicat curtea în jurisprudența sa, statele membre nu trebuie să adopte legislație națională prin care să preia regulamentele. Prevederile lor pot fi invocate de către persoanele fizice și juridice direct în fața instanțelor naționale. Spre deosebire, directiva nu are aplicabilitate directă. Ea trebuie întotdeauna transpusă în sistemul de drept al fiecărui stat membru căruia îi este adresată. Actul normativ intern de transpunere a directivei este cel prin intermediul căruia conținutul directivei va pătrunde în sistemul de drept național.
Principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național trebuie înțeles și după criteriul posibilității invocării directe a actelor comunitare în fața instanțelor naționale. Sintagma „efect direct” desemnează atributul unui act normativ comunitar de a crea în patrimoniul persoanelor fizice și juridice drepturi pe care acestea le pot invoca direct în fața instanțelor naționale. Fără a intra în amănunte subliniem că în anumite condiții, regulamentele, directivele și deciziile pot avea efect direct.
II. Raportul dintre dreptul Uniunii Europene și normele constituționale
În mod constant instanțele constituționale din unele state membre cu deosebire Germania, Italia și Franța, au considerat că principiul priorității dreptului Uniunii Europene nu se aplică în relația cu reglementările cuprinse într-o constituție, deoarece legea fundamentală a unui stat exprimă identitatea și suveranitatea națională. Această soluție a vizat cu deosebire reglementările privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Până la data de 1 decembrie 2009, dată la care a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul Uniunii Europene nu cuprindea un sistem coerent normativ de garantare a drepturilor fundamentale ale omului. În consecință, instanțele statelor membre au invocat în astfel de situații reglementările constituționale interne.
De altfel, practica instanțelor statelor membre ale Uniunii Europene nu oferă prea multe exemple de conflict între normele dreptului Uniunii Europene, iar pe de altă parte reglementările constituționale. Această situație se explică prin aceea că în urma procesului de aderare la Uniunea Europeană statele membre și-au adaptat reglementările constituționale cu caracter de principiu la cerințele specifice dreptului Uniunii Europene și au consacrat într-o formă sau alta principiul priorității acestui sistem de drept față de dreptul intern ori de câte ori există o contradicție între regulile celor două categorii de norme juridice. Desigur, această problemă rămâne deschisă și este departe de a fi rezolvată. Remarcăm că în jurisprudența din ultimii ani a Consiliului Constituțional și a Consiliului de Stat din Franța s-a dezvoltat conceptul de „identitate națională constituțională”. Potrivit acestui principiu, instanțele naționale vor aplica întotdeauna normele constituționale interne, dar și regulile înscrise în legislația obișnuită ori de câte ori acestea nu au corespondent în dreptul Uniunii Europene.
Constituția României realizează distincția între principiul supremației legii fundamentale, iar pe de altă parte, principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Astfel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție consacră principiul supremației legii fundamentale: „În România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Aceste principiu nu poate fi confundat cu cel al priorității dreptului Uniunii Europene față de reglementările contrar din legile interne consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituție. Jurisprudența Curții Constituționale a României reflectă această diferență.
Prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, instanța noastră constituțională realizează în mod clar distincția dintre supremația Constituției și principiul priorității dreptului Uniunii Europene, afirmând: „Consecința aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au înțeles să situeze acquisul comunitar, tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea pe o poziție intermediară între Constituție și celelalte legi atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”. În literatura juridică de specialitate, cu referire la dispozițiile art. 148 din Constituție și în conformitate cu decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, s-a precizat: „Prin urmare, se poate afirma că în ordinea juridică internă actul juridic prin care România aderă la Uniunea Europeană are forță juridică inferioară Constituției și legilor constituționale, dar superioară legilor organice și ordinare” (M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004, p. 331).
Prin Decizia nr. 1258 din 8 octombrie 2009 (M.Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009), pe care o considerăm ca având o importanță istorică în jurisprudența constituțională ulterioară, Curtea constată că o lege internă prin care se transpune în dreptul intern o directivă a Uniunii Europene este neconstituțională. O astfel de soluție, în opinia noastră, consacră principiul supremației Constituției și obligațivitatea respectării acesteia în raport cu principiul priorității dreptului Uniunii Europene. Prin decizia cu numărul de mai sus, instanța constituțională a constatat că dispozițiile Legii nr. 298/2008 (M.Of. nr. 780 din 21 noiembrie 2008) sunt neconstituționale. Din considerentele deciziei rezultă că Legea nr. 298/2008 a fost adoptată pentru a transpune în planul legislației naționale Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicație electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice. Curtea se referă la regimul juridic al unor astfel de acte comunitare, subliniind că: „(…) impune obligativitatea sa pentru statele membre ale Uniunii Europene în privința soluției juridice reglementate, nu și în ceea ce privește modalitățile concrete prin care se ajunge la acest rezultat, statele beneficiind de o marjă largă de apreciere în scopul adoptării acestora la specificul legislației și realităților naționale”. Examinând conținutul Legii nr. 298/2008, Curtea a constatat că acest act normativ este de natură să afecteze exercițiul drepturilor sau al libertăților fundamentale, respectiv dreptul la viață intimă, privată și de familie, dreptul la secretul corespondenței și libertatea de exprimare. Instanța constituțională reține că restrângerea exercițiului acestor drepturi nu corespunde cerințelor stabilite de art. 53 din Constituția României.
Pentru tema noastră este relevantă Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 (M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014), asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României. Referitor la interpretarea dispozițiilor art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, Curtea reține că: „dispozițiile constituționale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituționale obligatorii, fără de care nu se poate concepe existența statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, Legea fundamentală reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel, și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional, cuprinse chiar în art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie”.
În opinia instanței noastre constituționale, a considera că dreptul Uniunii Europene se aplică fără nicio diferențiere în cadrul ordinii juridice naționale, nedistingând între Constituție și celelalte legi interne, echivalează cu plasarea Legii fundamentale într-un plan secund față de ordinea juridică a Uniunii Europene. Legitimitatea Constituției este însăși voința poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu își poate pierde forța obligatorie, chiar și în ipoteza în care ar exista neconcordanțe între prevederile sale și cele europene. Mai mult decât atât, s-a subliniat faptul că aderarea României la Uniunea Europeană nu poate afecta supremația Constituției asupra întregii ordini juridice interne.
Curtea Constituțională a stabilit că actele obligatorii ale Uniunii Europene sunt norme interpuse în cadrul controlului de constituționalitate [Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 (M.Of. nr. 487 din 8 iulie 2011)]. Totodată, s-a subliniat lipsa de relevanță constituțională a normei de drept european, interpusă în norme constituționale de referință în cadrul controlului de constituționalitate. În acest caz, este inadmisibilă sesizarea Curții întemeiată pe nerespectarea dispozițiilor art. 148 alin. 4 din Constituție [Decizia nr. 157 din 19 martie 2014 (M.Of. nr. 296 din 23 aprilie 2014)]. Prin aceeași decizie, Curtea a stabilit că este necesar ca norma juridică a dreptului Uniunii Europene să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției – „unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate”. Instanța constituțională a consacrat, la fel ca și Consiliul Constituțional Francez, conceptul de „identitate constituțională națională”, prin care înțelege relevanța supremației constituției ori de câte ori se pune problema conformării legilor interne cu actele Uniunii Europene [Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 (M.Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015)].
Un alt aspect analizat în jurisprudența constituțională se referă la aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Instanța noastră constituțională a statuat că, în principiu, aceasta este aplicabilă în cadrul controlului de constituționalitate „în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul dreptului omului” [Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 (M.Of. nr. 433 din 28 iunie 2010)].
De asemenea, în jurisprudența constituțională s-a stabilit că nu este de competența Curții Constituționale să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept constituțional cu textul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, prin prisma art. 148 din Constituție. O atare competență, și anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea națională și tratat, aparține exclusiv instanței de judecată, care are și posibilitatea de a formula o întrebare preliminară la Curtea de Justiției a Uniunii Europene.
Este interesant faptul că instanța constituțională se consideră necompetentă să verifice conformitatea unei dispoziții de drept național cu textul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și pentru faptul că, în cazul în care și-ar aroga o astfel de competență, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicție între Curtea Constituțională a României și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce, la acest nivel, este considerat ca fiind inadmisibil [Decizia nr. 1249 din 7 octombrie 2010 (M.Of. nr. 764 din 16 noiembrie 2010) și Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010 (M.Of. nr. 182 din 22 martie 2010)].
În ceea ce privește cooperarea dintre Curtea Constituțională și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța noastră constituțională a afirmat că rămâne la aprecierea sa, în aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate, a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene sau formularea de către Curte de întrebări preliminare în vederea stabilirii conținutului normei europene. „O atare atitudine ține de cooperarea dintre instanța constituțională națională și cea europeană, precum și de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuție aspecte ce țin de stabilirea unei ierarhii între aceste instanțe” [Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 (M.Of. nr. 487 din 8 iulie 2011)].
Din această succintă prezentare se poate constata că instanța noastră constituțională este singura instituție a statului român care se opune aplicării dreptului Uniunii Europene în mod necondiționat în raport cu dreptul intern. Prin jurisprudența sa în această materie, atât cât este posibil, Curtea Constituțională este nu numai un garant al supremației Constituției, dar și un garant al suveranității naționale față de tendințele dominatoare tot mai accentuate ale celor ce dețin puterea politică, economică și juridică în Uniunea Europeană față de țările membre de mâna a doua, cum este considerată și România.
Curtea de justiție a Uniunii Europene, printr-o decizie recentă, pronunțată la data de 18 mai anul acesta, la solicitarea unor organizații judiciare neguvernamentale din România și la solicitarea Curții de Apel Pitești, cu privire la interpretarea tratatelor fundamentale ale Uniunii Europene, a afirmat printre altele că dreptul Uniunii Europene este superior și se aplică cu prioritate față de ordinea constituțională și legislativă a României.
Considerăm că acest act juridic al instanței europene este o încălcare gravă a suveranității naționale, depășind chiar și prevederile tratatului de aderare al României la Uniunea Europeană.
V. Ce reprezintă Uniune Europeană pentru România
Mulți români uită că aderarea în 2007 la Uniunea Europeană nu e același lucru cu integrarea în Uniune. A adera la un organism, de orice fel, nu presupune în chip obligatoriu să te și integrezi în acel organism.
Totuși, sub unele aspecte defavorabile României integrarea s-a realizat. Statul român a renunțat la atribute importante ale suveranității sale. Cele mai importante considerăm că sunt independența politică, economică și legislativă. Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România iar actele normative cele mai importante pe care urmează să le adopte Parlamentul trebuie avizate în prealabil de instituțiile Uniunii Europene. Integrarea s-a realizat și prin aceea că valori ale culturii și civilizației noastre au fost abandonate iar în locul lor au apărut standarde sociale europene străine vieții noastre românești. Economia și agricultura românească, atâta cât a mai rămas, sunt dominate de trusturile multinaționale care controlează și Uniunea Europeană. Dreapta credință ortodoxă a poporului român,valorile acesteia sunt blamate de Uniunea Europeană și se încearcă integrarea societății românești – în parte s-a reușit printr-un umanism raționalizat și protestant sau ateu, care desconsideră omul ca persoană și bineînțeles dreapta credință ortodoxă de origine apostolică a poporului român. Mulți așa ziși politicieni ai momentului, care exercită guvernarea, se declară atei, se comportă ca necredincioșii și prigonesc Biserica Ortodoxă și cultul ortodox prin interdicții și restricții neconstituționale și care sunt totodată sacrilegii, acte de lezare gravă a demnității poporului român ortodox în majoritate covârșitoare.
Integrarea nu s-a realizat și nu se va realiza în privința statutului nostru în Uniunea Europeană. În realitate nu suntem și nu vom fi considerați egali cu marile puteri europene. Suntem și vom fi o țară de mâna a doua, furnizoare de forță de muncă ieftină, de materii prime importante, dar și de terenuri agricole ieftine care se pot dobândi ușor de străini. Discrepanțele sociale și economice sunt și vor rămâne importante. România este și va rămâne una dintre cele mai sărace țări ale Uniunii Europene, care așteaptă și va aștepta și de acum înainte mila stăpânilor de la Bruxelles. Nivelul de trai, garantarea unei vieți demne, a sănătății în România nu va fi niciodată la nivelul țărilor din Uniunea Europenă. De fapt forțele politice și economice care controlează Uniunea Europeană nu doresc integrarea României și sub aceste aspecte așa cum declarativ se susține.
Ce este mai grav politicienii și populația din țările europene îi desconsideră și îi marginalizează pe români. În nici un caz românii nu sunt considerați egali cu cetățenii acestor țări și cel mult tolerați și tratați ca atare. Este adevărat că această realitate are drept cauză și conduita unora dintre românii aflați în alte țări ale Uniunii Europene, stilului de viață mult sub standardele civilizației occidentale și, ce este mai grav, o rată crescută a infracționalității cauzată de români.
Conform celui mai recent Eurobarometru pentru România, publicat la începutul lunii martie anul acesta, libera circulație a cetățenilor, bunurilor și serviciilor în interiorul Uniunii Europene este considerată de o parte însemnată a românilor ca fiind cea mai mare realizare a Uniunii. Viitorul UE este privit optimist de două treimi din populație, cu mult peste media europeană. De asemenea, peste 50% dintre români consideră că Uniunea Europeană se îndreaptă într-o direcție bună, cu 20 de procente peste media europeană. Optimismul românilor privind relația cu Uniunea Europeană, în măsura în care datele statistice reflectă realitatea, nu este justificat la o analiză mai atentă a situației din România.
Ajutorul financiar și material al Uniunii Europene față de România este nesemnificativ, aproape o iluzie în raport cu taxele și contribuțiile financiare anuale ale României la bugetul Uniunii Europene. Astfel contribuția financiară anuală a României este de aproape șase ori mai mare decât fondurile alocate de Uniunea Europeană pentru România. La aceasta se adaogă birocrația împovărătoare impusă de legislația europeană pentru accesarea fondurilor europene.
Domeniile prioritare în care ar trebui să crească investițiile din bugetul UE alocat României sânt considerate de către români a fi ocuparea forței de muncă, educația, cultura și mass-media, agricultura și dezvoltarea rurală. Este de neînțeles de ce sănătatea, infrastructura, schimbările climatice sau protecția mediului și Justiția nu se află printre priorități, așa cum stau lucrurile la nivelul Uniunii Europene.
În cei 14 ani care au trecut de la aderare situația socială și economică a României s-a înrăutățit. Sărăcia în care se zbate majoritatea populației s-a accentuat. Venitul național anual pe locuitor nu depășește 400 de euro. Discrepanțele sociale s-au accentuat în mod îngrijorător. Bogații României, foarte puțini în raport cu populația săracă, statistic au un venit anual personal între 30000 și 300000 de euro.
Nu există o creștere economică reală și prin urmare locurile de muncă sunt puține iar șomajul este relativ ridicat. Migrația unui mare număr de români în țările Uniunii Europene, aproximativ 5 milioane, a avut consecințe dezastruoase pentru multe din familiile rămase în țară și în special pentru copii.
Învățământul românesc suferă grav datorită așa ziselor reforme repetate și aplicarea unor standarde europene străine tradițiilor și valorilor naționale. Statisticile arată că în România sunt cei mai mulți analfabeți intelectuali din țările Uniunii Europene, adică persoane care știu să citească și să scrie, dar nu înțeleg sensul și semnificația cuvintelor.
Sistemul de sănătate este dezastruos aflat într-o continuă involuție datorită lipsei de interes a guvernanților, nealocarea fondurilor necesare inclusiv din partea Uniunii Europene și a măsurilor politice și legislative greșite și dăunătoare aplicate în domeniul. Medicii români și personalul sanitar bine pregătiți profesional sunt nevoiți să emigreze în țările Uniunii Europene, unde în general pot lucra și sunt recunoscuți la adevărata lor valoare profesională.
De altfel speranța de viață în România este cea ai mică dintre țările Uniunii Europene.
Justiția este bulversată de multiplele așa zisele reforme, dar și de legislația proastă, adecvată legislației europene pe care trebuie să o aplice. Mecanismul de Control și Verificare (MCV) impus României pentru justiție și afaceri interne, un adevărat sistem instituțional de dominare și încălcare a independenței puterii judecătorești, nu a avut urmări benefice pentru justiția din România, dimpotrivă, nu a dus la garantarea independenței judecătorilor, ci la instituirea unui sistem de control administrativ excesiv al activității acestora, însoțit de reguli împovărătoare privind răspunderea disciplinară a magistraților.
În acest interval de timp infracționalitatea și formele sale cele mai grave ale acesteia, traficul de droguri, traficul de persoane, crima organizată spălarea de bani, criminalitatea transfrontalieră s-au amplificat. Aderarea României la Uniunea Europeană a favorizat săvârșirea acestui gen de infracțiuni datorită facilităților acordate circulației persoanelor și a capitalurilor.
Puterea discreționară a guvernanților, acțiunile abuzive ale agenților care au atribuții privind ordinea publică, constrângerile de tot felul și interdicțiile s-au accentuat cu urmarea diminuării libertăților publice. În schimb s-au amplificat libertinajele de tot felul care semnifică un mod de viață contrar bunelor moravuri și în mod deosebit tradițiilor și valorilor ortodoxe milenare ale poporului român.
Terenurile din România și în special cele agricole sunt cumpărate masiv de către străini în dauna producătorilor autohtoni. România are cea mai permisivă legislație din Uniunea Europeană privind posibilitatea cumpărării terenurilor de către străini. Această situație este expresia slugărniciei guvernanților noștri față de cei care dețin puterea în Uniunea Europeană dar și a subordonării intereselor României intereselor proprii.
Mediul natural în România este în mare pericol. Defrișările de păduri sunt cele mai ample din Europa datorită legislației permisive. Poluarea este extrem de ridicată cu riscuri majore pentru sănătatea populației și mai grav România a devenit o groapă de gunoi pentru deșeurile Europei.
Desigur acest rechizitoriul ar putea continua, iar analiza ar putea deveni și mai amănunțită, dar ne oprim aici.
În contrast cu aparentul optimism românesc privind Uniunea Europeană, există țări care au o atitudine cu totul diferită față de această organizație. Norvegia și Elveția sunt două dintre cele mai bogate state din Europa și din lume. Cetățenii lor au un nivel de trai de invidiat și o viață lipsită de griji. Cu toate acestea, Elveția și Norvegia nu fac parte din Uniunea Europeană și nici nu au de gând. Un “Nu“ hotărât Uniunii Europene au spus norvegienii care au luat parte la cel mai recent sondaj cu privire la eventuala alăturare a țării lor la spațiul comunitar. Aproximativ 45% dintre participanții la sondaj au spus că nu vor ca țara lor să devină membru UE, față de 42% pentru care aderarea ar fi o idee bună și de 13% care s-au declarat indeciși. De doua ori au refuzat norvegienii ca țara lor sa devină membru al UE. Atât la referendumul din 1972, cât și la cel din 1994, ei au considerat ca o duc suficient de bine ca să nu se lege la cap cu Uniunea și cu schimbările pe care le-ar presupune o eventuala aderare. Au un venit mediu anual de aproape 32.000 de euro pe cap de locuitor, adică peste 2.500 de euro pe lună.
Norvegienii nu văd de ce ar intra într-o comunitate în care vor trebui să dea socoteală când e vorba de buget, de politica internă și externă, agricultură sau pescuit. Tot din punct de vedere economic, Norvegia a înregistrat în ultimii 30 de ani de o creștere economică dublă față de țările membre ale Uniunii Europene. Toate acestea sunt argumente cu care cei care militează ca Norvegia să rămână în afara Uniunii Europene. “Norvegia trebuie sa rămână departe de această Uniune care amenință să se transforme în Statele Unite ale Europei, cu buget comun și președinte ales“, spun ei.
În Elveția, e curată sinucidere politică să aduci vorba despre o eventuală aderare. “Cel puțin în următorii 15 ani, nimeni n-o să-i poată convinge pe elvețieni să se alăture Uniunii Europene. Pur și simplu nu avem nevoie“, spune profesorul Franz Jaeger, fost parlamentar elvețian. “Dacă UE se dezvoltă frumos și îi va putea garanta Elveției libertățile de care se bucură acum, poate că vom deveni membri cam în 50 de ani“, crede șeful unuia dintre cele mai reputate cotidiane din Zürich, Neue Züricher Zeitung. “Asta dacă Uniunea nu va dispărea până atunci“, completează secretarul general al Federației Bancherilor Privați din Elveția. Asemenea norvegienilor, nici pe elvețieni nu-i interesează Uniunea Europeană. Taxele în țara lor sunt mai mici decât în statele Uniunii, la fel și ipotecile, fără a mai lua în considerare faptul că multe dintre impozitele din UE nu există în Elveția. Elvețienii sunt, pur și simplu, prea obișnuiți să ia singuri absolut orice decizie legată de ce se întâmplă în țara lor. Multe din legi sunt adoptate prin procedura referendumului. De aceea, este greu de crezut ca elvețienii ar fi vreodată împăcați cu ideea că Bruxelles-ul dă directive, iar statele membre le adaptează și le aplica fără posibilitatea organizării referendumurilor naționale.
Anglia a părăsit recent Uniunea Europeană, motivele fiind similare celor pentru care țări ca Norvegia sau Elveția nu vor să facă parte din această organizație.
VI. Unele concluzii
Domnul nostru Iisus Hristos spune că Împărăția lui Dumnezeu se ia cu stăruință de cei puternici (Matei 11,12). La fel și libertatea. Există libertate individuală a omului ca persoană dar și libertate și libertăți sociale a popoarelor și națiunilor. După cuvântul Mântuitorului și libertatea individuală și socială sunt daruri neprețuite ale lui Dumnezeu pentru om și popoare dar, pentru a deveni realități sunt necesare și străduințele omului și ale popoarelor.
Poporul român și statul Român și-au cucerit libertatea de a exista și au menținut-o prin jertfa martirilor, a eroilor cunoscuți sau necunoscuți, prin statornicia în dreapta credință ortodoxă, oricare au fost vitregiile vremurilor, prin construcția eroică a culturii și civilizații proprii, prin iubirea, harul și mila lui Dumnezeu. Niciodată în istoria sa poporul român nu a vrut și nu a dominat alte națiuni, nu a impus libertatea și civilizația sa altora. Poporul nostru s-a arătat tolerant cu mulți prieteni sau dușmani, dar niciodată nu a renunțat la identitatea sa de ființă, la dreapta credință ortodoxă sau la libertate.
Iată câteva momente istorice ale libertății noastre. Prin Constituția din 1864 domnitorul Ioan Cuza cucerea libertatea legislativă a României față de imperiile vecine. În 1877 România devenea stat independent și suveran din punct de vedere politic, iar în 1918 stat unitar național și liber.
Ceea ce nu au reușit dea lungul istoriei milenare a poporului să facă imperiile și puterile Europei din acele vremuri, nici cu forța armelor și nici cu forța politică, adică să desființeze dreapta credință ortodoxă și libertatea poporului român, s-a reușit acum, nu prin forță ci prin actul liber asumat de adeziune a statului Român la Uniunea Europeană, act care a îngrădit până la desființare suveranitatea națională, libertatea politică și legislativă.
Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România, fapt care nu s-a întâmplat în istoria noastră. Legislația imperiilor care au dominat țările române nu s-a impus niciodată pe teritoriul lor. Actele normative mai importante care trebuie adoptate de Parlament trebuie acum să fie mai întâi avizate de către organismele Uniunii Europene. Independența politică a României este îngrădită deoarece politica internă și externă a României se realizează în raport cu deciziile politice ale acestei organizații suprastatale.
Libertatea cultului ortodox și a Bisericii Ortodoxe este îngrădită de deciziile guvernanților loiali fără rezerve directivelor care vin de la Bruxelles, fapt de asemenea fără precedent în istoria noastră. Libertățile individuale și demnitatea persoanei sunt și ele afectate de umanismul raționalist protestant și ateu impus de cei care conduc Uniunea Europeană. Această realitate dureroasă este un exemplu clar al faptului că democrația poate duce la dictatură.
Colaborarea și cooperarea între state este necesară mai ales în contextul actual al diferitelor forme de globalizare. Dar relațiile internaționale, directe sau prin organizații internaționale, trebuie să se bazeze pe un comportament politic loial principiilor statului de drept din partea tuturor participanților, fără dominare politică economică și juridică, pe respectarea suveranității, a credinței, a libertății, a culturii și civilizației fiecărui popor.
Uniunea Europeană ca organizație suprastatală nu aplică aceste principii democratice, ci principiul dominării. Ca popor, trebuie să ne ferim de libertatea care poate să ducă la robia cea rea, cum spune Sfântul Issac Sirul, până când mai avem timp și iubirea milostivă a Domnului este cu noi. Dumnezeu să ne ajute !
Un eveniment de importanţă sistemică, dar care nu a primit atenţia cuvenită în mediul ortodox, este propunerea Comisiei UE de adoptare a Pactului Ecologic European (Green Deal). Ne informează Comisia următoarele:
Transformarea Europei în primul continent neutru din punct de vedere climatic până în 2050 este cea mai mare provocare și oportunitate a epocii noastre. Pentru a reuși să facem acest lucru, Comisia Europeană a prezentat Pactul ecologic european, cel mai ambițios pachet de măsuri care ar trebui să le permită cetățenilor și întreprinderilor din Europa să beneficieze de tranziția către o economie verde și durabilă. Măsurile sunt însoțite de o foaie de parcurs inițială a principalelor politici și variază de la reducerea ambițioasă a emisiilor și investițiile în cercetarea și inovarea de vârf până la conservarea mediului natural al Europei.
Susținut de investiții în tehnologii ecologice, soluții durabile și noi întreprinderi, Pactul ecologic poate fi o nouă strategie de creștere a economică a UE. Succesul său depinde în mare măsură de implicarea și angajamentul publicului și al tuturor părților implicate.
Mai presus de toate, Pactul ecologic european stabilește o cale de tranziție justă și echitabilă din punct de vedere social. El este conceput în așa fel încât marea transformare care ne așteaptă să nu lase în urmă pe nimeni – niciun om, nicio regiune.
Este uşor de observat că presa noastră mainstream a preluat exclusiv perspectiva optimistă în articolele de informare, de cele mai multe ori folosind chiar termenii regăsiţi în materialele de promovare publicate de Comisie.
Însă, pentru o iniţiativă de o asemenea magnitudine şi cu un impact atât de pronunţat asupra ţării noastre, Green Deal-ul european a prilejuit, totuşi, puţine analize de conţinut. Acest fapt este remarcat de editorialistul Iulian Anghel de la Ziarul Financiar care atenţionează în privinţa unor efecte negative în plan economic şi social. Acestea, deşi sunt cunoscute, sunt trecute sub tăcere.
Mai avertizează editorialistul ZF asupra faptului că cei care emit opinii nealiniate entuziasmului eurofil se găsesc în postura ingrată de a fi consideraţi refractari sau chiar antieuropeni, acuzaţie deosebit de gravă în spaţiul public românesc, lucru care sporeşte tăcerea pe acest subiect şi care inhibă orice iniţiativă de punere în dialog a avantajelor dar şi a dezavantajelor(clare!) aferente acestor deziderate.
Pe
acest blog nu avem astfel de temeri de a fi aşa etichetaţi, ne-am asumat anterior
opţiunea în favoarea RoExit-ului (ieşirea României din Uniunea Europeană), cu
menţiunea că deşi o dorim sincer, o considerăm şi cvasi-imposibilă şi extrem de
periculoasă în acest moment, dar şi că îi înţelegem pe deplin pe cei care sunt
pro-europeni convinşi.
Din
punctul nostru de vedere, proiectul de ţară care ar trebui să fie locomotiva
RoExit-ului presupune aceleaşi elemente de dezvoltare economică şi socială care
trebuie implementate pentru continuarea parcursului european, plaja reformelor cu dublă utilitate fiind
extrem de largă.
Tocmai această vocaţie reformatoare cu dublă utilitate este, în opinia noastră, motivul pentru care parcursul european al României este securizat printr-o vânătoare atât de necruţătoare a disidenţilor ideologici: integrarea şi alinierea europeană pot fi lesne folosite pentru atingerea unor obiective naţionale, după cum constatăm exemplul politicienilor maghiari (faţă de care avem şi rezerve pe care le vom relua cu altă ocazie). Credem că astfel se explică, pe de o parte, virulenţa cu care sunt atacate structurile de susţinere ale fibrei naţionale şi, pe de altă parte, exaltarea cu care sunt promovate temele progresiste, euro-atlantice.
RoExit-ul,
pentru a fi măcar superficial fezabil, are nevoie de energii şi sacrificii mult
peste ceea ce ar presupune o aliniere integrală la setul de politici publice
europene şi, din această perspectivă, considerăm că participarea României la
proiectul european (integrarea U.E.) este o manifestare a neputinţei noastre de
a ne căuta un rost propriu. Chiar ideea de a ne imagina, colectiv, un model de
înflorire naţională, a fost abandonată de multă vreme în favoarea unei stări de
apatie şi de aliniere seacă înaintea tuturor comandamentelor din exterior.
Propaganda anti-europeană întâlnită în spaţiul public românesc vânează motive de a picta UE în culorile cele mai sumbre, căutând exclusiv componenta negativă, lucru ce înfrânge tocmai ideea unui RoExit viabil. Vedem în acest lucru dovada că propaganda antieuropeană nu urmăreşte o Românie puternică şi înfloritoare ci, în primul rând, şubrezirea elementelor de sprijin actuale, sporirea vulnerabilităţilor României. Or, pentru a nu cădea în această capcană, este nevoie de discernământ şi pricepere în a fi înţelese atât avantajele cât şi dezavantajele politicilor europene. În continuare, este mare nevoie de un spaţiu public în care să-şi găsească loc şi ideile neconforme grilei acceptate politic, şi analiza critică a proiectelor europene, şi contestarea legislaţiei de sprijin.
În acest context, preluăm editorialul din Ziarul Financiar pentru că, deşi este redactat sub forma unei simple opinii, loveşte convingător în aura eurofilă în care este prezentat meta-proiectul european şi poate fi un model de însuşire a poziţiei minoritare pe teme importante, poate fi acel model care ar putea să caracterizeze intelectualitatea mijlocie activă în spaţiul public ortodox (middle-class intelectual).
Din nefericire însă, când vine vorba de UE, în spaţiul ortodox sporeşte ideea respingerii de plano a oricărei forme de asimilare a lucrurilor folositoare, cu consecinţa perpetuării stării noastre de slăbiciune şi a îndepărtării continue de posibilitatea concretă de a ne bucura de un RoExit viabil.
Dacă deschizi gura pe subiect, te poţi aştepta la un potop de imprecaţii. Încă este bine. La cum se mişcă valul, în anii următori te-ai putea trezi cu bastoane pe spinare, dacă vei pune la îndoială predicile apostolilor lumilor noi.
„Nimic nu va mai fi la fel”, răsună glas tulburător, din amvonul noii ideologii.
Epidemia de gripă plecată din China ar trebui să rupă, sub povara regretelor, coloana oricăui apostat. Să ingenuncheze definitiv voinţa oricărui incredul. Iată că, la nici două luni de când o parte a industriei Chinei şi-a închis obloanele în urma carantinei, cerul Imperiului de Mijloc, pustiu şi gol ca în vremea în care Duhul Domnului plutea peste ape, a devenit limpede, ca imediat după infricoşătoarea poruncă: Să fie lumină!
Cu voie sau din teamă, rândurile închinătorilor noii ideologii îngraşă pământul până ieri neroditor al revelaţiei climatice. De pe un site franţuzesc aflăm poveşti de jale. În Uniunea Europeană ar fi deja peste 700.000 de strămutaţi ai climei. Unde sunt ei? Printre noi, dar ochii noştri sunt prea orbi de neştiină ca să-i vadă.
Acum, desigur, problema încălzirii globale este un foarte serioasă. Până la a vedea soarele căzând pe pământ, zeci şi sute de mii de oameni mor în fiecare an în marile aglomerări urbane, din cauza bolilor asociate cu poluarea, poluare care contribuie, nemijlocit, la modificarea climei. Dar, în acest punct, nu mai este suficient să acţionezi raţional. Focul Vestei a fost reaprins, iar Vestalium Maxima ţipă infricoşător de la tribunele marilor organizaţii: ”Vreau să vă speriaţi!” Desigur, ştim din istorie puterea unei vestale. Poate ierta păcatul de moarte printr-o simplă atingere, iar pentru cel care i-ar aduce un prejudiciu exista o singură binecuvântare: moartea.
Aşa că, oricare dintre cei care au mai rămas pe aici să-şi pună întrebări se împacă cu muţenia lebedei. De ce să mă bag eu?
Comisia Europeană a propus la finalul anului trecut un megaproiect, pompos intitulat “Green Deal”, care vrea să facă din Europa, până în 2050, un spaţiu în care emisiile de carbon să nu depăşească ceea ce mediul poate absorbi în mod natural (“neutralitate climatică”). Adică ceva de felul Edenului, grădina feerică, în care Adam se plimba fără amintiri şi fără dorinţe, înainte de a muşca din mărul promisiunii şi al morţii.
Comisia a mers mai departe în această săptămână şi a pus proiectul în dezbatere publică. Proiectul va deveni lege şi toate ţările sunt obligate să-l urmeze.
Ca întotdeauna, mai întâi sunt prezentate lucrurile bune. Cu toţii ne dorim o planetă fără poluare. Tehnologiile viitoare ne vor ajuta. Suntem bogaţi, avem, prin urmare, bani pentru un astfel de efort. Putem renunţa la cărbune ca materie primă pentru energie. Mai încolo poate şi la gaz (probabil acesta va fi admis ca element de tranziţie, nu se ştie pentru câţi ani), la energie nucleară, cine ştie.
Costuri? Modeste. Între 2021 şi 2027 va fi creat un fond de 100 mld. euro. 7,5 mld. euro (“fond al tranziţiei juste”) sunt granturi pentru ţările în dificultate. România primeşte, din aceşti bani, 750 mil. euro ca să închidă minele din Valea Jiului şi capacităţile de la Rovinari şi Turceni. Vor mai avea de suferit unii prin Galaţi, Dolj, Parhova, Mureş – vrei 28.000 de locuri de muncă. Un mizilic. Nu face să gura când ţi se cere să-ţi inchizi 24% din capacitatea de producţie a energiei.Poate de la 90% încolo…
Restul banilor, până la 100 mld. euro, sunt imprumuturi ce vor fi acordate preferenţial statelor şi companiilor private.
Nimeni nu spune însă că proiectul costă între 260 mld. euro anual şi 400 mld. euro anual, până în 2030 – estimare a serviciilor de specialitate ale Parlamentului European. Adică spre 4.000 de miliarde de euro, în zece ani. Cum România înseamnă doar ceva peste 1% din PIB-ul Uniunii, rezultă că ea trebuie să găsească vreo 40 de miliarde de euro, în zece ani, pentru a se conforma. Mai mult decât soldul pozitiv al fondurilor structurale primite de România – 37 mld. euro, de la aderare până azi.
Şi mai puţin se vorbeşte în România, deşi informaţia este publică: un sfert din fondurile stucturale acordate de UE trebuie redirecţionate către “proiecte verzi”. În plus, pentru a avea acces la granturile de 750 mil. euro, România trebuie să pună, din banii ei, cel puţin 1,5 euro (probabil şi aceştia din fondurile structurale) pentru fiecare euro primit prin mecanismult tranziţiei juste.
Acum în România de la analişti cu ştaif din Big Four, până la ziarişti leneşi, toată lumea şterge aburul din fereastră şi-şi dă cu părerea despre câte grade sunt afară, dar nimeni nu deschide uşa să păşească în zăpadă. Vai, România trebuie să fie pregătită să absoarbă pleaşca de 750 de milioane de euro de la UE: să facă programe, proiecte, să susţină iniţiativa privată, să facă reconversie profesională! Dar unde am mai auzit eu muzica asta de film?
Păi am auzit-o chiar în Valea Jiului, unde minele de cărbune vor fi închise definitiv. Am auzit-o de fiecare dată când se închidea câte un fost colos comunist.
Vă mai aduceţi aminte de ultima mineriadă, cea din 1999? Credeţi că putea fi posibilă fără “reforma” lui Ciorbea? Eu nu cred. Am fost în Vale şi înainte, şi după “reforma” guvernelor CDR. Atât i-a reconvertit profesional reforma lui Ciorbea pe minerii scoşi din minele Dâlja, încât toţi au devenit culegători de fructe de pădure cu diplomă, care iarna se încălzeau cu energie furată şi făceau cozi la cantinele sociale, care, pentru majoritate celor din Uricani sau Petrila, era singura soluţie pentru o masă caldă.
Acum, din nou: “reconversie profesională”, “iniţiativă privată” “proiecte inteligente” – toată maculatura gândirii leneşe îşi revarsă puhoaiele de nimicuri peste bruma de bun-simţ care a mai rămas pe aici.
Cine-mi poate spune câţi oameni şi-au schimbat profesia în urma cursurilor de “reconversie profesională”, susţinute cu banii POSDRU (2007 -2014) – 4,2 miliarde de euro? Câţi şomeri au fost angajaţi? Ştie cineva?
Ştie cineva de unde va scoate România (statul şi mediul privat) în următorii zece ani 30 – 40 mld. Euro, pe care să-i investească în proiecte verzi? Când statul are nevoie, an de an, de 8 – 10 miliarde de euro, din împrumuturi, pentru a se menţine pe linia de plutire?
Nu este de dorit ca roata lumii să fie întoarsă. Este bine că problema protejării mediului a ajuns în centrul dezbaterii. Dar oamenii nu trebuie să ştie ce-i aşteaptă?
Preşedintele Klaus Iohannis a participat la astfel de discuţii, dar întors în ţară, nu zice nici pis. De parcă nu ar şti că cei care plătesc factura la final vor fi tot cetăţenii.
Puţin au rămas cei care ridică problema şi pun întrebări. Fostul preşedinte Traian Băsescu vorbeşte în pustiu: Green Deal este un dezastru, vom cultiva mori de vânt pe câmpurile de grâu de astăzi.
Adrian Volintiru, directorul general al Romgaz admite: Greean Deal ne va reduce profitul. Păi îl va reduce. Dar Comisia Europeană, în trufia ei, crede că a găsit antitodul: va pune taxe vamale mari pentru produsele din afara UE care sunt realizate cu materii prime poluante. De parcă ceilalţi nu pot pune şi ei taxe.
României i se întinde un măr otrăvit şi nimeni nu reacţionează. Ajunşi în acest punct şi temători de a nu fi arătaţi cu degetul şi cârtiţi ca făuritori de dezastru, oameni cu influenţă în dezbateri au ales să înghită în sec şi să tacă.
Ziarul Lumina publică un articol de informare despre atribuţiile parlamentarului european, prezentând şi unele informaţii de fond în contextul alegerilor europarlamentare ce urmează să se desfăşoare în perioada 23 şi 26 mai, despre care arată că prezintă o importanţă capitală pentru viitorul Uniunii Europene şi al statelor membre.
Este şi cazul României, care ar urma să aibă 33 de eurodeputaţi în mandatul care începe din 2019, cu unul în plus faţă de legislatura 2014-2019. Eurodeputaţii sunt echivalentul aleşilor din Parlamentul României, dar la scară europeană. Ei reprezintă puterea legislativă, pe care o împart cu membrii Consiliului European. În cadrul Parlamentului European, deputaţii studiază, discută, amendează şi votează textele de lege propuse de Executiv (Comisia Europeană), încercând să ajungă la un acord cu Consiliul Uniunii Europene, care trebuie şi el să valideze textele adoptate de Legislativ. Potrivit unui text postat pe site-ul PE, peste 1.000 de propuneri legislative ale comisiei au fost discutate şi finalizate de Parlamentul European în urma negocierilor cu Consiliul UE de la alegerile din 2014 şi până în prezent.
Din păcate, articolul omite să facă referire la faptul că, spre deosebire de parlamentarii naţionali, cei europeni nu au drept de iniţiativă legislativă, aceştia funcţionând într-un angrenaj politic şi birocratic complet diferit ca rol şi structură de parlamentele naţionale.