Molima care bântuie acum ne pune într-o postură delicată. Boala este încă necunoscută, reacțiile statului, dar și ale populației sunt în lipsă de informații complete, iar credința noastră se scaldă adesea în această mare a confuziilor. Este foarte important să fie clarificate întâi efectele bolii și modul ei de acțiune, dar, în orice caz, cele ce țin de credință ar trebui să fie mai presus de instabilitățile pământești. Fiecare caută lămuriri încă, dar deocamdată trebuie să ne ținem de ce știm cel mai sigur: pentru orice creștin există viață veșnică dincolo de aceasta trecătoare și ne luptăm să o dobândim pe aceea.

Care este situația cu care ne confruntăm

Mai întâi trebuie să știm că boala este reală, creează victime din rândul tuturor oamenilor, nimeni nu este cu totul ferit. Nici vârsta, nici imunitatea bună, nici păzirea de contaminare (care nu poate fi totală) nu ne pot apăra cu certitudine. Pe de altă parte, avem de-a face cu o viroză la care rata de însănătoșire este foarte mare. Așadar pericolul nu este imens, dar există. În fața lui autoritățile încearcă să drămuiască lucrurile, adică să gestioneze cât mai bine situația încât să nu se aglomereze spitalele, ci infectarea măcar să nu fie în masă și concomitentă pentru că ar îngreuna îngrijirea bolnavilor într-un număr foarte mare.

Este bine intenționată această abordare și nu o putem contesta, totuși mai există destule necunoscute. Cât timp putem susține economic, cultural, educațional, religios o astfel de stare de urgență ? Dacă e vorba de un răstimp scurt, de maxim o lună-două, putem face acest efort. Dar se sugerează că perioada va fi mult mai mare, cu termen încă neștiut. Trebuie avute în vedere și pierderile de altă natură decât cele cauzate de boală.

Rolul și locul Bisericii

La aceste întrebări de mai sus așteptăm să ne dumirim ce răspuns vom da. Până atunci, frământarea noastră este dacă putem pune credința pe pauză. Nu doar mersul la biserică este o problemă spinoasă, deja reglementat de normele stării de urgență, ci și alte aspecte, cum sunt îndeosebi cele legate de împărtășire, mai ales că suntem în Postul Mare.

Acum adunările în spații închise sunt interzise, inclusiv slujbele religioase. Iar cele din aer liber trebuie să se desfășoare cu o distanță de cel puțin un metru între participanți. Este evident că slujbele nu vor putea fi ținute respectând riguros aceste reglementări. Ar însemna că oamenii să stea afară într-un pătrat de 9/9 m aproximativ în cel mai bun caz. Dar se poate încerca și acest lucru, care presupune și o probă a credinței celor ce participă.

Desigur că oricine se poate molipsi atunci când vine la biserică, nu-l protejează Dumnezeu de boală în spațiul liturgic. Iar aceasta poate duce la moarte trupească. Dar trebuie pus în balanță folosul și paguba. Putem pierde sănătatea sau chiar și viața, dar ne putem păstra și zidi sufletul în aceste condiții. Fiecare alege în funcție de ce prețuiește mai mult; acolo îi va fi și inima lui: la Dumnezeu în cadrul slujbei sau la lucrurile și fricile trupului. În plus de asta, apare și obstacolul autorităților, care este posibil să intervină și să facă șicane.

Condițiile acestea dificile vor aduce diferite abordări. Deja există voci care îndeamnă la acceptarea opririi slujbelor, după cum se întâmplă în Grecia. Și nu doar cei necredincioși fac asta, ci și arhiereii, dar și unii duhovnici cu renume. Așadar, opreliștile de mai sus fac problematică organizarea efectivă a slujbelor de către cler, nu doar participarea credincioșilor.

Cert este că renunțarea la rugăciune, fie ea și doar sub aspect cultic, este o tăgăduire a lui Dumnezeu, a credinței noastre. Slujbele nu pot fi înlocuite cu rugăciunile de acasă. Acest lucru este știut și a fost afirmat adeseori. Ele sunt mai mult decât rugăciune, sunt forma noastră de mărturisire și apropiere de Hristos. Chiar dacă există situații când putem renunța la mersul la biserică, totuși trebuie să existe motive întemeiate pentru aceasta. Cei bolnavi sau foarte vulnerabili, cum sunt bătrânii, au o justificare (dar și o cunună mai mare dacă fac o jertfă să vină la slujbă), dar ceilalți nu au nici o justificare validă. Pentru că singurul motiv de a veni la biserică (și pe timp de pace și sănătate) este viața veșnică, grija de suflet, frica de Dumnezeu și pregătirea pentru viața viitoare. Pe timp de boală aceste principii sunt neschimbate sau chiar mai stringente.

Faptul că statul interzice slujbele este o dovadă că este ateu, fără de Dumnezeu. Dar nici nu putem cere prea mult, ci doar conștientizăm o dată în plus că nu îi datorăm totul, ci doar limita pusă de Hristos: „Dați înapoi Cezarului cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Mt. 22:21). Poate că uităm că suntem datori să participăm la viața socială cu măsură. Pusă problema mai matematic, avem obligația să sprijinim activitatea din sistemul de sănătate și să nu-l aglomerăm, ținând sub control, pe cât posibil, evoluția contaminărilor. Totuși avem datoria de a da lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu, adică sufletul, duhul și inima noastră, precum și trupul, adică prezența la biserică și lucrarea mântuirii.

Nu suntem animale, ca să ne preocupăm doar de trup, ci avem și suflet. Iar dovada credinței noastre este grija de suflet mai mult decât de trup. Aceasta nu înseamnă a neglija sănătatea, ci a nu pune în primejdie mântuirea sufletului, pentru că acesta primează. De multe ori, este necesară jertfirea sănătății și chiar a vieții trupului, cum au făcut-o în cazuri extreme mucenicii.

Comunicate oficiale

Sinoadele mai multor Biserici Locale au dat îndrumări speciale cu privire la situația creată de virus. Nu doar Grecia și Cipru au dispus oprirea slujbelor oficiate cu participarea credincioșilor, ci și Constantinopolul. Justificarea constă în aplicarea măsurilor trasate de organele statului și combaterea împrăștierii virusului.

Chiar dacă Sinodul Bisericii Ruse a luat hotărârea ca slujbele să nu fie oprite, totuși a dat unele recomandări de prevenție care sfidează credința în Sfânta Împărtășanie. Astfel, lingurița trebuie ștearsă după fiecare om și dezinfectată în spirt (deși nu se știe cât de eficientă este această manevră pentru îndepărtarea virusului), iar anafura să fie împărțită cu mănuși igienice. Aceste proceduri sunt echivalentul folosirii mai multor lingurițe și tot nu garantează evitarea contaminării. Practic, împărtășirea ar trebui să țină de suflet și de credință, nu de igienă aseptică. Deși se face referire la o specificație din Pidalion a Sf. Nicodim Aghioritul cu privire la împărtășirea în caz de ciumă, ea nu este riguroasă. Într-o notă de subsol, Sfântul scrie că nu este permisă darea Sfintei Pâini pusă în struguri, ci în vase sfințite din care să fie luată de bolnavi sau de ciocli cu o linguriță. Acestea sunt spălate apoi în oțet. Existența cioclilor (persoane imune la boală) presupune o carantină deosebită și imposibilitatea de a se apropia preoții. Chiar și în aceste condiții, nu este corectă împărtășirea decât din vase sfințite, care sunt curățate cu oțet după aceea. Dar acest procedeu este urmat pentru cei deja bolnavi, nu pentru toată lumea.

Dar notabilă este recomandarea Sinodului Bisericii Ucrainene de a fi continuate slujbele în aer liber dacă depășesc 10 persoane, conform dispozițiilor organelor de stat. Trebuie păstrată igiena în biserici, dar ritualul de împărtășire rămâne neschimbat, afară de băutura de după primirea Tainelor, care trebuie primită în pahare de unică folosință.

Sinodul Bisericii Sârbe a emis un comunicat în care își exprimă sprijinul pentru cei care luptă contra bolii și condoleanțe familiilor, rudelor și prietenilor celor decedați și reafirmă că „oferă credincioșilor ei unicul remediu pentru nemurire, Sfânta Împărtășanie, precum și binecuvântarea Sfintelor ei Taine și a întregii comori sacramentale”.

În România rămân în vigoare dispozițiile pentru cei slabi în credință?

Pentru credincioșii români, Patriarhia noastră a luat act de restricțiile impuse pe perioada de stare de urgență și a dispus săvârșirea slujbelor în aer liber.

Din păcate, subiectul lingurițelor de unică folosință nu a fost rezolvat cum se cuvine. Conform intervenției purtătorului de cuvânt al Patriarhiei (în emisiunea Universul Credinței), recomandările inițiale ale Patriarhiei Române au fost date pentru cei „slabi în credință”, deci ele rămân în vigoare pentru a fi aplicate în cazul unor astfel de oameni. Mai mult, sunt aduse acuzații și persiflări la adresa celor „tari în credință”, care pot ajunge la „rigori vecine cu idolatrizarea linguriței și chiar a Sfintei Împărtășanii”. Aceste concepții sfidează credința că Împărtășania este o Taină care nu funcționează ca o simplă mâncare, ci este Însuși Trupul lui Hristos, de la care nu s-a molipsit nimeni până acum de boli. De aceea se și impune o examinare a celor care se apropie de Potir pentru a se împărtăși cu credința în viața veșnică, cu pregătirea cuvenită, nu pentru vreo utilitate pământească. Este un subiect dureros, care nu merită tratat mai mult acum, dar care vădește alte îngrijorări ce încă nu sunt rezolvate cu privire la păstrarea nealterată a credinței de către sinodali.

Există diferite atacuri la adresa împărtășirii din linguriță din partea opiniei publice de la noi și din străinătate (pentru diaspora). Dar oare poate Biserica să se adapteze la pretențiile lor fără să fie afectată puterea credinței? Parcă prea ne-am obișnuit cu lumea și legile ei și se uită ușor faptul că Evanghelia chiar nu este din lumea aceasta și insuflă în om viața și lumina harului, ceva palpabil și real, chiar dacă nevăzut. Putem rămâne la forme moarte din conformism și frică de oprobiul societății?

Îmbărbătări duhovnicești

Nu poate fi trecută cu vederea suferința multora, care sunt bolnavi sau care au apropiați ce au murit. Frica de a participa la slujbele Bisericii este justificată; de multe ori ne împinge să ne rugăm chiar mai mult. Evident că cei îmbolnăviți vor trebui să evite contactul cu ceilalți, chiar și în lăcașurile de cult. Rugăciunea de acasă este necesară și ancorarea în ajutorul pe care îl primim de la Dumnezeu este stringent. Panica și isteria nu aduc nici un folos, cu atât mai puțin difuzarea a tot felul de știri neverificate, care se înmulțesc acum.

Un cuvânt de mare folos duhovnicesc a fost adresat de către IPS Mitropolit Atanasie de Limassol, în care îndeamnă la credință puternică și conștientizarea condiției noastre muritoare și totodată nemuritoare. Cel mai mare sprijin vine din slujbele săvârșite de Biserică, inclusiv Sfântul Maslu. Parcă o astfel de abordare insuflă mai multă încredere din bărbăția unor astfel de ierarhi.

Este de remarcat că există poziții diferite în cadrul Ortodoxiei, chiar antagonice, dar cumva consecvente. Cei care au aprobat ecumenismul în Creta și pretențiile papiste ale Fanarului îndeamnă și acum la respectarea mai mult a Cezarului decât a lui Dumnezeu, pe când cei drept credincioși se încred mai degrabă în respectarea neabătută a rânduielii liturgice consacrate pe lângă mijloacele de prevenție umană. Altfel spus, ereziile ascund necredință, care se vădește și chiar crește cu timpul. Oare ce ne poate trezi din somnul necredinței?

Cu înțelegere, dar și cu responsabilitate, consider că trebuie să ne asumăm cu cutremur viața, moartea, dar și viața veșnică. Poate chiar în văzul dezaprobator al lumii.

Translate page >>
26
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x