Cultul Sfinților este caracteristic Ortodoxiei. După îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evr. 13:7), Biserica îi cinstește pe cei ce au strălucit prin virtuțile lor, pe Mucenici, pe Apostoli, pe Cuvioși, Fecioare, Mărturisitori, Drepți, Patriarhi, Prooroci și îndeosebi pe Maica Domnului. Evlavia față de faptele lor ne sfințește și pe noi și ne dă îndemnuri puternice să urmăm viața de sfințenie, după cum arată Sf. Paisie Velicikovski în cartea sa, Crinii țarinii (Editura „Oastea Domnului”-Sibiu, 2009), din care am selectat o mare parte din partea a doua, intitulată:

Aducere-aminte pe scurt de vieţile Sfinţilor Părinţi şi de ostenelile lor, de patimile marilor mucenici, de răbdarea fericiţilor Părinţi care au fost nebuni pentru Hristos şi de ceilalţi Sfinţi

Adu-ţi aminte, suflete al meu, de viaţa şi de nevoinţele Sfinţilor Părinţi şi suspină şi lăcrimează pentru viaţa ta cea cu lenevire şi cu negrijire!

Adu-ți aminte, suflete al meu, cum au viețuit mulți dintre Sfinții Părinți și n-au greșit nimic! Ci toată viața cea stricăcioasă și trecătoare au lăsat-o pe pământ pentru dragostea lui Hristos și pentru împărăția cerurilor; au urât odihna și au iubit osteneala și viața cea grea, cu post, cu rugăciune și cu privegherea cea de toată noaptea și cu celelalte osteneli și-au chinuit trupurile și le-au uscat. Iar sufletele și le-au albit mai vârtos decât zăpada. Iar acum petrec întru lumina cea pururea fiitoare, strălucesc ca stelele cerului și laudă neîncetat pe Dumnezeu împreună cu îngerii. Iar ție, ticăloase suflete al meu, fiind zămislit întru fărădelegi și născut în păcate și totdeauna viețuind în păcate, ți se cade să te ostenești pentru mântuirea ta!

Adu-ți aminte, suflete al meu, și citește Viețile Sfinților Părinți, cum au viețuit în viața cea cu strâmtorare și cu nevoințe: n-au dat somn ochilor lor, nici genelor lor dormitare și nici odihnă picioarelor, ci, în loc de somn, șederea la rugăciune toată noaptea; în loc de tulburări omenești, vorbeau în rugăciune cu Dumnezeu; în loc de bucate cu mirodenii, se îndestulau numai cu pâine și apă; în loc de mărire deșartă, aveau smerenia. Pe lângă acestea, aveau supunere, ascultare și celelalte fapte bune.

Adu-ţi aminte, suflete al meu, de mucenicii cei mari, de Gheorghe, de Dimitrie, de Iacob Persul, Teodor Tiron şi de Teodor Stratilat; de cei patruzeci de mucenici și de cei cinci mucenici: Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest; că unul a fost încălţat cu călţuni de fier cu piroane, iar altul a fost sfărâmat pe roată și cu multe feluri de undițe. Iacob a răbdat tare şi mare muncă, fiind tăiat pe la încheieturi şi zdruncinat ca o vită; cei patruzeci de mucenici au fost băgați în iezer și, astfel, au luat cununi, iar alţi mucenici cu fiare și cu unghii de fier fără milă au fost sfărâmați și cu alte multe feluri de munci au fost căzniți.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de marele Serghie de Radonej, cum a viețuit în această viață trecătoare în privegheri, în postiri, în rugăciuni de toată noaptea, că înfrânarea lui era mai presus de puterea omenească; postire fără măsură, sete și golătate în vreme de iarnă. Crăpase pământul de iuțimea gerului, iar el nu numai că nu avea haină mai groasă, ci purta una proastă, numai petece, plin de zoi și cârpită. Așa era îmbrăcat și se ostenea pentru frați fără nici o lenevire: măcina, cernea făină, căra lemne din pădure pe umeri și le tăia, iar uneori și la chilii le ducea, ba și apă de la izvor aducea la chilia fiecărui frate, cocea prescuri pentru biserică, făcea lumânări de ceară, croia haine pentru frați și le cusea. Cu priveghere și cu mâncare de sec a viețuit toată viața, iar uneori mânca chiar pâine mucedă și toată noaptea o petrecea fără somn. Și cu celelalte fapte a viețuit.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Simeon Stâlpnicul și de rănile lui cele grele! Că viermi ieșeau din trupul și din rănile lui; postea toată săptămâna, iar partea lui de hrană o da săracilor; și, izgonit fiind din mănăstire, s-a băgat într-un puț fără apă, plin de toate jigăniile: de aspide, de năpârci, de șerpi și de scorpii; și au fugit jigăniile de la dânsul. Adu-ți aminte de șederea lui pe stâlp timp de patruzeci de ani, udat de ploaie, ars de fierbințeala soarelui și degerat de ger. Mâncarea lui era linte înmuiată, bob și apă; trupul îi era putred și viermi cădeau din coapsele lui, iar el îi aduna și-i punea iarăși pe trup, zicând: Mâncați cele ce v-a dat Dumnezeu!”. Și a stat doiseprezece ani într-un picior. Iar tu, suflete ale meu, nu vrei să te întristezi câtuși de puțin.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Antonie și de Teodosie cei de la Pecerska, cum se rugau lui Dumnezeu neîncetat și în toate nopțile petreceau fără somn, iar Teodosie niciodată nu se culca pe coastele sale, ci dormea puțin șezând. Iar tu, suflete al meu, nici pravila cea puțină nu te silești să o săvârșești fără dormitare! Mâncarea lor era numai pâine și apă. Odată, a poruncit Preacuviosul Teodosie să se facă fraților mângâiere la masă cu bucate, dar el a mâncat pâine uscată. Se ostenea pentru frați împletind camilafce și potcapuri, aducea lemne cu spinarea și le tăia; noaptea, ieșea din peșteră și stătea deasupra, împletind lână și, scoțându-și cămașa de păr de pe trup, sta gol până la brâu și tot trupul i se acoperea de țânțari care îl mâncau, iar el ședea neclintit, răbda și mulțumea lui Dumnezeu, rostind Psaltirea pe de rost; iar lucrul acest nu-l făcea rar, ci de multe ori și sta așa până ce toca, dimineață, la biserică. Petrecând așa preacuviosul Părinte Teodosie și vrând odată să se odihnească de ostenelile sale cele mari, îndată auzi în peșteră mulțime de draci care mergeau cu căruțe și cântau din surle și din tobe, iar Preacuviosul, sculându-se îndată, a început a citi psalmul lui David, care zice: „Aceștia în căruțe și aceștia pe cai, iar noi numele Domnului Dumnezeului nostru vom chema”; și îndată acea lucrare și strigare diavolească a pierit de tot.

Avea obicei Preacuviosul să petreacă noaptea fără somn, făcând multe mătănii, iar dacă auzea că vine paraclisierul să ia binecuvântare pentru cântarea rugăciunii de dimineață, îndată înceta mătăniile și se așeza la locul de odihnă, făcându-se că doarme greu. Paraclisierul, făcând rugăciune o dată, de două ori și de mai multe ori, Preacuviosul, ca și cum atunci s-ar fi deșteptat din somn, răspundea: „Domnul nostru Iisus Hristos să te blagoslovească!”; și degrabă se silea să fie mai înainte decât frații la cântarea obștească; și, mergând, sta ca un stâlp, nemișcat, nici rezemându-se de ceva, nici mișcând picioarele din acel loc. Acest fel de viață avea preacuviosul părintele nostru cel de la Pecerska.

Preacuviosul Antonie, venind din Sfântul Munte și umblând prin munți și văi, a ajuns la locul poreclit Ulmet, unde a aflat o peșteră, pe care o săpase Mitropolitul Ilarion. Deci, plăcându-i locul acela, s-a rugat la Dumnezeu, zicând: „Aceasta este odihna mea în veacul veacului, aici mă voi sălășlui” și a început să viețuiască acolo, petrecând în osteneli mari: ziua săpa la peșteră, iar noaptea sta la rugăciune fără de somn. În această peșteră întunecoasă a petrecut preacuviosul ca în niște case împărătești patruzeci de ani. Iar tu, ticăloase suflete al meu, nu vrei să șezi nici măcar o zi în chilia ta în tăcere, nici nu te grijești pentru îndreptarea ta, nici nu te gătești pentru ceasul morții! Cum vei sta la înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos, cum vei căuta atunci la Judecătorul cel înfricoșat, de Care se spăimântează îngerii și toate oștile cerești? Ce răspuns vei da Împăratului celui fără de moarte? O, ticăloase suflete al meu, nu te lenevi, întoarce-te, dar, înainte de sfârșit și suspină, o, cu totul spurcatule, și plângi mai înainte de ieșirea din viață pentru faptele tale cele rele, cu care ai mâniat pe Făcătorul tău și Dumnezeu în toate zilele și nopțile, cu cuvântul, cu lucrul, cu gândurile și cu toate celelalte păcate multe!

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Alexie, omul lui Dumnezeu, câtă bogăție a aut și, lăsând toate, s-a îmbrăcat în haine proaste și a șezut în tinda bisericii ca un sărac și cerșetor; postind din duminică în duminică, se împărtășea cu Sfintele Taine și mânca două uncii de pâine și bea două uncii de apă și până în cealaltă duminică nu mai mânca. În toate nopțile se ruga și petrecea fără somn. A șezut în casa părinților săi necunoscut de ei doisprezece ani, răbdând multe dosădiri de la robii săi: că unii îl băteau, alții turnau spălăturile blidelor peste el. iar el pe toate le răbda cu bucurie, pentru Hristos, de la robii săi. Iar tu, suflete al meu, totdeauna cu toți te gâlcevești, îți pare rău și pentru lucrurile cele mai proaste și nu rabzi nici cuvântul și nici ocara cele mai mici!

Adu-ți aminte, suflete al meu, de pătimitorul cel mare Govdelae, care, bătut fiind de patru inși cu toiege de fier noduroase peste tot trupul, Sfântul a cerut ajutor de la Dumnezeu. Atunci i s-a arătat îngerul lui Dumnezeu întărindu-l și zicând: „Îndrăznește, că sunt cu tine!”. Apoi, fiind bătut cu vine de bou, blestema credința tătâne-său. Atunci Gamal a poruncit să se taie de pe el două curele de piele de la picioare până la cap. I-au înfipt în urechi o țepușă de fier, care i-a străbătut capul și l-au lepădat în temniță. Și, rugându-se el, a venit îngerul și, scoțându-i țepușa din urechi, l-a vindecat. Deci Domnul acela ce judeca, iuțindu-se cu mânie, a poruncit să-i înfigă în spinare o undiță de fier și de la al treilea ceas până la al nouălea ceas din zi, i-au rupt tot trupul cu undița și el era încă viu. Atunci judecătorul a poruncit săi jupoaie pielea de pe cap și să-i acopere fața cu ea; și, văzând că este viu, l-au dezbrăcat și i-au scos unghiile de la mâini și de la picioare, apoi l-au lepădat în temniță ca pe un mort. Apoi i-au rupt picioarele în vârteje și, arzând niște ciocane de fier, l-au ars pe la subțiori. După cincisprezece zile, l-au scos afară și, văzându-l întreg și sănătos, s-au spăimântat; apoi, fierbând într-o căldare smoală și catran, au poruncit să-l arunce pe sfânt în căldare. Fiind aruncat în căldare, sfântul, ridicându-și ochii la cer, s-a rugat și îndată s-a spart căldarea, iar sfântul a ieșit sănătos și nevătămat.

Atunci ighemonul, sfătuindu-se cu ceilalți muncitori, a pus să-l răstignească pe sfânt pe un lemn și au tras într-însul cu săgeți multă vreme înaintea a mulțime de norod. Și s-a văzut minune preaslăvită: săgețile nu numai că nu-l vătămau pe sfânt, ci se întorceau și-i răneau pe cei ce săgetau.

Au porunci apoi să i se lege mâinile și picioarele și să-l arunce în grajdul cailor noaptea ca să fie călcat în picioare. Dar, făcându-se aceasta, cu darul lui Hristos, sfântul a rămas nevătămat și lăuda pe Dumnezeu. A doua zi, dacă l-au văzut dezlegat și sănătos, s-au mirat toți de asemenea minune și, înfierbântând țăruși de fier, l-au ars peste tot. Atunci sfântul, rugându-se pentru botez, îndată un nor mic ca o negură a vărsat peste capul lui apă și untdelemn și glas din nor s-a auzit zicând: „Iată, ai primit botezul, robule al lui Dumnezeu!”. Deci Garoal, ascuțind trestii, le-a înfipt în tot trupul sfântului, care, înțepat fiind vreme de multe ceasuri, rugându-se, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Iar tu, ticăloase suflete al meu, și de încercările cele mici te tânguiești, slăbești și te tulburi și nu rabzi cu mulțumită!

Adu-ți aminte, suflete al meu, că a întrebat Teodorit pe Nicolae, bucătarul lui Atanasie cel de la Athos – căci erau amândoi ucenici ai Sfântului Atanasie – zicând: „Mult mă mir cum preacuvioasa Eupraxia,  fiind copilă și neputincioasă, s-a dat la îndelungă postire și a stat la rugăciune vreme de 45 de zile”. Și i-a răspuns: „Și eu m-am mirat, frate, de atâta răbdare și de îndelunga ședere la rugăciune a fericitei Eupraxia și multă vreme am fost supărat de gînduri, încât mi-am zis să fac același lucru da dânsa. Astfel, am stat o zi întreagă și o noapte și am început a slăbi, dar, rugându-mă mult, cu plecare de genunchi, am cunoscut că toate cele dinăuntrul meu și genunchii slăbiseră, însă nu m-am supus gândului meu; iar după cinci zile și cinci nopți, mi s-au întărit toate cele dinăuntru și m-am făcut sănătos până ce s-au împlinit cele  45 de zile ale ostenelii”. Și nimic nu a mâncat întru aceste zile. Iar tu, suflete al meu, nici pravila cea puțintică nu o poți săvârși neumblând din loc în loc!

Venit-a Pavel cel Prost la Marele Antonie și a stat trei zile bătând la ușă. Și i-a zis lui Antonie: „De ce ai venit aici, frate?” Iar el a răspuns: „Ca să mă fac călugăr, pentru aceasta am venit la tine”. Zisu-i-a iarăși Marele Antonie: ”Eu stau singur și mănânc tot la a cincea zi, iar tu ești bătrân și nu poți răbda; numai de vei face ascultare întru toate, poți să te mântuiești aici”; iar Pavel a răspuns: „Toate câte îmi vei porunci voi face”. Atunci i-a zis lui Marele Antonie: „Stai aici și te roagă până voi veni și-ți voi aduce de lucru!”. Și Pavel a stat neclintit toată săptămâna, ars de fierbințeala soarelui și n-a mâncat nimic în acele șapte zile. Apoi i-a dat de lucru, iar când a terminat, i-a poruncit să despletească, zicând: „Rău ai împletit!”. A așezat apoi masa și i-a zis: „Șezi la masă, dar să nu mănânci bucate!”; și era el flămând; i-a poruncit să slujească fraților și să nu vorbească; și iarăși i-a poruncit să vorbească; și în multe alte chipuri îl ispitea pe el. Și a petrecut așa un an, încât și multe minuni a făcut. Iar tu, ticăloase suflete al meu, nici măcar o zi nu poți face ascultare fără cârtire și cu tăcere sau să rabzi cuvinte de ispitire de la frați!

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Vasile cel Mare, care nu ava nici o avuție, ci numai cărțile și o cămașă de păr veche și o haină; se culca pe pământ și avea priveghere fără lenevire. Bucatele lui erau pâine și sare, iar băutura apa, care nu tulbură mintea, și avea nopțile ca și zilele, ostenindu-se în priveghere.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Ioan Gură de Aur, a cărui hrană nu era cu îndulciri, ci simplă: orz gătit cu apă și acesta cu măsură, iar băutură apa. Hainele lui erau proaste și nu avea a treia haină pentru schimb; noaptea o făcea ziuă, alcătuind cărți, și se nevoia, puțin somn primind. Vezi, dar, suflete al meu, cum au viețuit acești doi mari învățători a toată lumea? Cum s-au silit în toată nevoia și lipsa?

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Arsenie cel Mare, care-și pusese toată dragostea spre cele cerești! Cu trupul umbla pe pământ, dar inima lui era împreună cu puterile cerești și zicea: „Nu pot să las pe Dumnezeu, ca să fiu cu oamenii!”. Iar din ochii lui neîncetat curgeau izvoare de lacrimi.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Marele Pahomie, că cincisprezece ani a șezut în mijlocul chiliei, cu multă înfrânare, priveghere și osteneală, fără să se sprijine cât de puțin de perete cu spatele, precum singur zice: „Tu Singur, Doamne, știi că, de când am luat chipul îngeresc, m-am smerit înaintea Ta și nu m-am săturat de pâine, nici de apă, nici de altceva din cele pământești”. Pe această cale a alergat aceștia și s-au făcut mari.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de dreptul Iov, că dobitoacele lui îi fuseseră răpite, copiii îi fuseseră uciși de un turn care s-a prăbușit peste ei și însuși trupul lui era rănit și plin de puroi, iar el în toate acestea mulțumea lui Dumnezeu.

Adu-ți aminte cum un bătrân oarecare a murit și a văzut cele viitoare și nestatornicia acestei vieți; deci de atunci n-a mai vorbit cu oamenii, ci și-a astupat chilia și-a petrecut plângând și suspinând până la sfârșitul vieții.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Marele Antonie cum în toate zilele plângea și suspina! Aducându-și aminte de petrecerea cea din cer și avându-și acolo dragostea, nu se grijea de viața omenească cea de toate zilele. Mânca numai o dată pe zi, după apusul soarelui și de multe ori după două și după trei zile. Hrana lui era pâine și sare, iar băutura apa; ca așternut se îndestula cu o rogojină și de multe ori se culca și pe pământul gol. Iar tu, suflete al meu, nici măcar puțin nu te silești să-ți scoți mintea din tulburările și gândurile cele deșarte sau să te înfrânezi în fiecare zi și în fiecare noapte câte puțin, ticăloase!

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Sfântul Ioan Botezătorul Domnului, care viețuia în pustie fără de apă și fără de iarbă! Drept aceea nici pâine nu mânca, nici vin nu bea și nu avea nimic din cele lumești; nu viețuia sub acoperiș, ci sub o piatră, iar drept pat avea pământul. Pentru trebuința firească mânca o dată în zi vlăstari și miere sălbatică; pahar îi erau pumnii, iar băutură apa care izvora din piatră; haina îi era din păr de cămilă și brâu de curea. O, ce lucru minunat! Luminătorul cel mare, luceafărul Soarelui celui mare, și el mai înainte a socotit că trebuie a se nevoi! A răbdat tăierea capului, căci acest sfânt bărbat a murit fără nici o judecată și fără mărturie pentru o muiere desfrânată! O, ce minunate sunt judecățile lui Dumnezeu! Piere dreptul fără vină și cu moarte de ocară, ca și cum nici n-ar ști de dânsul Dumnezeu, Cel Care a trimis oarecând pe îngerul Său ca să binevestească zămislirea și nașterea lui! Unde sunt acum noroadele și laturile care-l aveau în mare cinste pe Ioan, cel închis acum în temniță și dat spre moarte?

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Macarie cel Mare, care s-a dus la Mănăstirea Tabenisioților îmbrăcat în haine mirenești, vrând să cerce osteneala fiecăruia. Și a văzut acolo multe feluri de neovoințe: unul mânca din seară, altul a doua zi, alții a treia zi, alții la cinci zile, alții stăteau la rugăciune fără somn toată noaptea, iar ziua lucrau cu mâinile. Preacuviosul Macarie, înmuindu-și smicele de finic, a stat într-un colț patruzeci de zile până la Paști, nemâncând pâine, nici bând apă, nici plecându-și genunchii, nici altă hrană mâncând decât verdețuri crude, dar și acestea numai duminica. Pentru ce, dar, suflete al meu, nu râvnești spre viețuirea acelora? Postește, deci, după puterea ta și te hrănește din osteneala ta, ca și Sfinții Părinți!

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Maria Egipteanca, cea care a petrecut patruzeci și șapte de ani în pustia Iordanului ca o fiară, neavând nici hrană, nici îmbrăcăminte, precum ea singură i-a spus lui Zosima: „Când începeam a gusta hrană, îndată îmi venea poftă de carne, de pește și de vin, de care mâncasem în Egipt și, măcar că nici apă să beau nu aveam, din nimic mă aprindeam. Și cu anevoie răbdam, că nu mă sculam de la pământ, plângând ziua și noaptea, și așa am petrecut șaisprezece ani, venindu-mi asupră întunerece de nevoi. Iar de atunci și până astăzi, necontenit îmi ajută ajutătoarea mea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu…” Și a întrebat-o Zosima: „Dar nu ți-a trebuit hrană și îmbrăcăminte?”. Iar ea a răspuns: „Cele trei pâini sfârșindu-se, șaisprezece ani m-am hrănit cu buruieni și cu cele ce cresc în pustia aceasta, iar haina pe care o aveam când am trecut Iordanul s-a rupt și a căzut de pe mine și multă nevoie am pătimit de arsura soarelui și de ger, arsă fiind de soare și de ger degerată. De aceea, de multe ori căzând la pământ, zăceam jos nemișcată, ca și cum aș fi fost fără suflare”. Iar tu, suflete al meu, nu rabzi nici foamea, nici setea, nici nu cazi jos de prea mare osteneală! Apoi, cum o să te mântuiești, ticăloase suflete?

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Marcu de la muntele Francesc, cel care ne spune despre sine: „Nouăzeci și cinci de ani am de când sunt în această peșteră și n-am văzut nici fiară, nici pasăre, nici pâine omenească n-am mâncat, nici îmbrăcăminte nu am îmbrăcat, ci în toți acești ani am petrecut întru mare strâmtorare, chinuit de foame, de sete, de golătate și de bântuielile diavolești. De foame, zice, am mâncat pământ, iar apă am băut din mare; douăzeci de ani am umblat gol și mă găseam întru mare strâmtorare. Odată, s-au jurat diavolii între ei să mă înece în mare; și de o mie de ori m-au târât până la poalele muntelui ca să mă înece, încât nici pielea nu a mai rămas pe mine, și ziceau: „Pleacă din pământul nostru, că, de la începutul lumii, nimeni nu a locuit în pământul nostru! Cum numai tu ai îndrăznit fără temere să vii aici?”. Am umblat gol și desculț până ce mi s-a uscat carnea de sub piele de ger și de arșița soarelui și, căzând jos la pământ, zăceam ca un mort. Treizeci de ani am petrecut în locul acesta, unde am aflat rădăcini și buruieni și de atunci s-a revărsat darul lui Dumnezeu asupra mea și mi se aduce hrană neîmpuținată de la Dumnezeu în toate zilele”. De toți anii, a trăit o sută opt.
Iar tu, ticăloase suflete al meu, nici în singurătate, departe de oameni, în pustie, nu vrei să șezi, nici nu poți răbda ispite de la draci, nici golătate nu rabzi, nici nu pătimești necazuri până la moarte, nici nu flămânzești, nici nu te însetoșezi, nici nu rabzi cuvinte de ocară de la oameni. Dar, atunci, cum te vei mântui? Nu știi, ticăloase suflete, că stai în mijlocul luptelor acelorași duhuri viclene și îți trebuie multă răbdare?