Exemple de credință și dragoste creștină autentice mai presus de molime

Relatarea Sf. Dionisie al Alexandriei, păstrată în Istoria bisericească (PSB, vol 13) scrisă de Eusebiu de Cezareea, despre modul cum au dus creștinii din timpul său ciuma care izbucnise în vremea aceea rămâne mereu actuală, mai ales în vremurile noastre, când nu mai avem repere creștine cum să înfruntăm bolile și chiar dezastrele care ne asaltează. Dragostea unora dintre creștinii de atunci este pilduitoare și ar trebui să luăm aminte la jertfa și la credința pe care o aveau în viața veșnică.

Despre ciuma care a bântuit atunci în Alexandria

1. După o vreme, ciuma luând locul războiului şi praznicul (Paştilor, n.tr.) fiind aproape, Dionisie a stabilit din nou contactul prin scris cu fraţii, descriind urmările suferinţelor în felul următor:

2. «Celorlalţi oameni (care nu-s creştini, n.tr.) timpul de acum nu le poate părea a fi un timp de praznic, căci pentru ei aşa ceva nu e nici cel pe care-l prăznuim şi nici altul, indiferent că-i vorba de un timp de întristare ori de o bucurie fie ea cât de mare. Acum însă pentru noi totul e numai plâns, toţi sunt în doliu, gemete răsună pretutindeni în oraş din pricina mulţimii celor morţi şi a celor care zilnic îşi dau sufletul.
3. Căci, aşa cum scria despre întâii născuţi ai egiptenilor, «s-a făcut bocet mare în toată ţara Egiptului, căci nu era casă unde să nu fie mort» (Ieș. 12: 30). Şi dacă ar fi măcar numai un singur mort! Căci într-adevăr multe şi îngrozitoare au fost relele care le-au precedat pe acestea[1].
4. Mai întâi ne-au alungat de la casele noastre şi pretutindeni în lume numai singuri noi creştinii eram hăituiţi şi ameninţaţi cu moartea, dar şi în astfel de vremi, noi totuşi ne-am sărbătorit praznicul nostru. Pretutindeni unde era o suferinţă noi am făcut din ea un colţişor al bucuriei, fie că lucrul se petrece pe câmp, în pustietate, pe vapor, în lagăr ori în temniţă, dar dintre toţi cel mai strălucit praznic a fost cel pe care l-au ştiut pregăti martirii cei desăvârșiți, care-ţi făceau impresia că sunt chemaţi la un ospăţ ceresc.
5. După ce a încetat prigoana, a urmat războiul şi ciuma, pe care a trebuit să le îndurăm împreună cu păgânii, cu deosebirea că noi n-am avut de supor­tat numai ocările pe care ni le-au făcut ei, ci am luat parte şi la ceea ce şi-au făcut unii altora şi ce-au pătimit ei unii de la alţii; dar poate tocmai de aceea ne-am bucurat şi mai mult, ca şi cum toată pacea lui Hristos ne-ar fi fost dată numai nouă.
6. Dar foarte scurtă ne-a fost şi nouă şi lor vremea de linişte în care să răsuflăm, căci a dat peste noi vechea boală: pentru păgâni ea lua forma unei nenorociri mai îngrozitoare decât oricare alta şi mai grea decât orice suferinţă, încât chiar unul din scriitorii lor[2] spune că la aşa ceva nu s-au aşteptat nicicând, pe când pentru noi, creştinii, ea n-a fost în primul rând o nenorocire, ci mai ales o şcoală şi o încercare cu nimic mai mică decât suferinţele de până atunci. Dacă nici pe noi nu ne-a cruţat, în schimb pentru păgâni ea a fost cumplită».

7. După acestea el ţine să mai adauge următoarele:

«Cei mai mulţi dintre fraţi nu s-au cruţat deloc prin dragostea şi frăţietatea lor nemaiîntâlnită, ci s-au legat tot mai strâns unul de altul, vizitând fără frică pe cei bolnavi, îngrijindu-i în chip pilduitor, dându-le mare ajutor în cele ale cre­dinţei în Hristos şi arătându-se foarte bucuroşi să moară deodată cu ei, căci, molipsindu-se de boala celuilalt, ei atrăgeau asupra lor boala semenilor lor şi luau bucuroşi asupră-le şi suferinţele celorlalţi fraţi. Şi mulţi din ei au ajuns să închidă ochii după ce dăduseră îngrijire bolnavilor şi după ce îi scăpaseră din boală, sfârșindu-se astfel prin aceea că au atras asupra lor moartea altora şi împlinind de-a binelea zicala binecunoscută în popor, cu toate că ea păruse dintotdeauna a fi doar o formulă de politeţe, când se spune despre cineva că moare «ca un gunoi şi ca o măturătură fraţilor» (1Cor. 4, 13).
8. În felul acesta au ieşit din viaţă cei mai buni dintre fraţii noştri fie că erau unii preoţi, fie diaconi, fie mireni, toţi deopotrivă de vrednici, căci acest fel de moarte, pricinuită de o atât de mare dragoste și de o atât de puternică cre­dinţă, nu pare a sta cu nimic în urma morţii martirilor.
9. Întrucât primiseră trupurile sfinţilor pe braţele şi în poala lor, după ce le-au tras în jos pleoapele şi le-au închis gura, îi lua pe umeri şi, îmbrățișându-i cu drag, după ce-i spălau şi-i îmbrăcau, îi înmormântau. La scurtă vreme după aceea au ajuns să primească şi ei aceleaşi îngrijiri, întrucât tot timpul cei care rămâneau în viaţă preluau ei înşişi lucrarea lăsată de înaintaşii lor.
10. Cu totul altfel se petreceau lucrurile la păgâni: pe cei care începeau să se îmbolnăvească îi aruncau la o parte, fugind de ei oricât de dragi le-ar fi fost înainte; cadavrele celor morţi dintre ei erau aruncate pe străzi fără să fie înmormântate, tuturora le era frică să nu se molipsească de boală şi de apro­pierea de un bolnav, cu toate că aşa ceva nu era lucru uşor, oricâte încercări făceau unii şi alţii».

[1] Dionisie descrie aici persecuţia din ultimii ani de domnie a lui Filip Arabul (VI, XXXIX), iar după aceea arată peripeţiile războiului civil (VII, XXI).

[2] Ca şi Ana Comnena sau alţi istorici bizantini, în loc să descrie real faptele prezentate, aşa şi Dionisie ilustrează greul ciumei din vremea lui citind un pasaj cunoscut din Tucidide, Isto­ria răzb. pelop., II; LXIV, 1.

De asemenea, este important de reținut și îndemnul Sf. Ciprian al Cartaginei adresat credincioșilor de a se îngriji chiar și de păgânii bolnavi. Descrierea modului cum au reacționat oamenii în vremea ciumei lui Ciprian (denumită după numele său pentru că el a descris simptomele într-o cuvântare) se păstrează în lucrarea Viața și pătimirea Sf. Ciprian, scrisă de diaconul Pontius:

„9. … După aceea a izbucnit o ciumă înspăimântătoare și o distrugere extraordinară a unei boli urâcioase a invadat fiecare casă la rând la o populație tremurând, care-și ducea zilele cu un atac neașteptat asupra a numeroși oameni, murind fiecare din casa lui. Toți se înfiorau, evitau contaminarea, expunându-și necuviincios proprii lor prieteni de parcă ar fi putut cineva să alunge și boala însăși odată cu alungarea persoanei care era sigur că va muri de ciumă. Între timp, în tot orașul, nu mai erau întinse trupuri, ci stârvurile multora pe care nimeni nu avea curajul să le ridice și, la priveliștea sorții care ar fi fost a lor, la rândul lor, cerșeau mila trecătorilor pentru ei înșiși. Nimeni nu privea nimic altceva decât câștigul său crud. Nimeni nu tremura la amintirea unui eveniment asemănător. Nimeni nu făcea altuia ceea ce el însuși dorea pentru sine. În aceste împrejurări, ar fi greșit să trecem peste ceea ce a făcut ierarhul lui Hristos, care a depășit pe toți ierarhii din lume la fel de mult în afecțiunea cu bunătate precum a făcut-o în adevărul de credință. Pentru oamenii care se adunaseră laolaltă într-un loc, prima dată a făcut apel la toți la milă, învățându-i prin exemple din cărțile dumnezeiești, cât de folositoare sunt îndatoririle la bună-voință pentru a merita binele lui Dumnezeu. Apoi, după aceea, a adăugat că nu era nimic minunat în a îngriji doar proprii oameni cu atenția necesară a dragostei, ci că ar putea deveni desăvârșit cel care ar face ceva mai mult decât vameșii sau păgânii, care, răsplătind răul cu binele și înfăptuind o îndurare care era asemenea îndurării dumnezeiești, ar iubi chiar și pe dușmani, care s-ar ruga pentru mântuirea celor care-l prigonesc, precum avertizează și îndeamnă Domnul. Dumnezeu face mereu să răsară soarele Său și din vreme în vreme dă ploi pentru a hrăni sămânța, manifestându-Și toate aceste bunătăți nu doar față de poporul Său, ci și față de cei străini. Și, dacă un om declară că este fiu al lui Dumnezeu, de ce să nu imite exemplul Tatălui său? El Se transformă în noi, spune, ca să răspundă la nașterea noastră; și nu este potrivit ca cei care sunt evident născuți din Dumnezeu să fie degenerați, ci mai degrabă dezvoltarea unui Tată bun ar trebui demonstrată în descendenții Săi prin imitarea bunătății Lui.”

Pilda creștinilor din vremea Sf. Ciprian sau Dionisie au făcut ca Biserica să ajungă în prim-plan. Prin atitudinea lor jertfelnică au impresionat chiar și pe păgâni. Creștinismul a dat dovadă că este autentic și propovăduiește un adevăr pentru care merită chiar și să mori, că dragostea este cu adevărat nepieritoare. Și noi suntem în aceeași situație, chiar dacă exemplele vizibile sunt invers. Chiar dacă situația este sensibil diferită prin gravitatea mult mai mică a bolii, de multe ori frica indusă este mai mare. Acum trebuie demonstrată dragostea nu atât prin îngrijirea trupului (deși nu este un aspect de neglijat nici acesta), cât prin prețuirea sufletului, a libertății și asumării restricțiilor de orice fel de dragul lui Hristos, fără ură și dispreț sau cu resemnare și din slăbiciune, ci cu credință simplă și curată.