Cu toate că oprirea pomenirii nu este o acțiune de grup, ci o decizie individuală și fiecare procedează cum socotește mai bine sau mai ales din acest motiv, încerc o expunere de puncte care m-au determinat pe mine personal să iau această măsură și îndeosebi în ce limite să o fac. Scriu acestea ca o continuare a articolului de problematizare despre punctul de la care încep excesele pe acest subiect, pentru a contextualiza lucrurile.
Se impune întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta?
Nu încape discuție că Sinodul din Creta a fost criticat din multe direcții și de la diferite nivele. Însă nu s-a pus în discuție precum se cuvenea cel mai important aspect, anume că a hotărât angajarea Bisericii pe o linie ecumenistă, care este eretică. În plus, diferitele manevre de cauționare a greșelilor parafate acolo de ierarhi au potolit cumva neliniștile credincioșilor prin confuziile iscate. Chiar ei încearcă să mascheze faptul că a fost adoptată o rătăcire, un exemplu fiind afirmația de pe pagina de Facebook oficială că episcopii care au refuzat să semneze actele nu au făcut-o pentru că ar fi la mijloc vreo erezie, mințind sfruntat prin aceasta.
Totuși nu s-a produs o respingere serioasă și totală a Sinodului. Chiar și Mitropolitul Ierotheos Vlachos, care a denunțat cel mai clar abaterile dogmatice și le-a menționat limpede în referatul pe care l-a depus Sinodului Bisericii Greciei, nu insistă pe condamnare, ci propune teoria că unele greșeli sunt înghițite de Biserică și făcute fără putere în felul acesta. El aduce un exemplu fals cu seria de Sinoade dintre primul și al doilea Ecumenice la care ar fi participat cam aceiași episcopi și ar fi dezbătut chipurile expresii teologice, dar în realitate au fost antagonice și s-au condamnat unele pe altele. Această viziune este împărtășită de mai mulți arhierei care preferă să considere că nu există un pericol major și, în consecință, nu este necesară vreo condamnare sau corectare concretă a deciziilor Sinodului.
Bineînțeles că există ierarhi care promovează vădit ecumenismul și apropierea de eterodocși prin diferite rugăciuni împreună și alte manifestări neîngăduite de canoane, dar și puțini care nu sunt de acord. Există contre în interiorul Sinoadelor Bisericilor Locale între episcopii care se împotrivesc liniei ecumeniste și cei care o promovează. Per ansamblu, reiese o scăldare a problemei, după cum a dovedit-o chiar și Sinodul BOR. El nu-și însușește total și explicit erezia din textele adoptate, nu o impune până la capăt și fără rezerve, ci mai pe ocolite, asumând-o tacit, fără a da înapoi.
Dacă mai adăugăm și faptul că cei mai mulți ierarhi nu au pregătirea și nici curajul să combată ecumenismul, tabloul deplin ne arată o concesie pe linie în rândul ierarhiei superioare în fața asaltului acestui curent eretic. În tot acest context este oportună și chiar necesară reacția de jos de mărturisire și întărire a Ortodoxiei. De vreme ce și aceasta este firavă între credincioșii de rând și clerici, întreruperea pomenirii rămâne reduta care să apere și să respingă această apostazie copleșitoare.
Dacă se vede la conducătorii bisericești o dedicare pentru a apăra instituția, aceasta ține mai mult de forme și de propriul scaun și confort. Ei nu se dezic de dreapta credință, dar nici nu o păstrează curată, ci ca pe un obiect de muzeu, ca pe un vestigiu. Pe lângă aceasta sau chiar în contra acestei atitudini, este de trebuință să ținem și să înnoim sarea Duhului, nu doar ritualismul și zidurile. Să apărăm credința cu dăruire, fără de care structura Bisericii se dărâmă ca un corp fără suflet, decade într-o manifestare de fațadă sau de interes doar lumesc, nu duhovnicesc.
Datoria opririi pomenirii este la nivel de conștiință
Deși în mare parte anesteziată, Biserica este încă vie și nu o putem părăsi, nu e decăzută din statutul ei. Ierarhii sunt episcopi deplini și Tainele sunt lucrătoare. Strâmtorarea constă nu în faptul că trăim situații diferite de ce a mai fost, ci în aceea că nu reușim să biruim erezia precum cei din trecut. Au mai existat momente de declin asemănătoare, cum ar fi cazul perioadelor de monotelism (50 de ani) și iconoclasm (un secol). Trebuie să reușim să aplicăm aceleași măsuri bisericești, doar să vină dintr-o râvnă pe măsura provocării de acum. Ar fi o eroare să fie urmărite principii mai presus de hotărârile patristice și să se ajungă, astfel, la schisme și rupturi duhovnicești și deraieri regretabile.
Respingerea ecumenismului trebuie să se încadreze între două principii fundamentale obligatorii: reacția imunitară de scoatere a răului din sânul Bisericii și, pe de altă parte, crezul că ea este sfântă și nu e un mediu prin care se transmite între membrii ei păcatul. Practic, există o obligație de a contracara erezia și ea revine ierarhiei, dar, în cazul în care ea este robită, greutatea cade pe ansamblul credincioșilor în funcție de sporirea lor. Însă nu există o necesitate de a reacționa în particulară, ci comunitar. Pericolul nu stă asupra fiecăruia în parte, cât asupra întregii Biserici și ea trebuie izbăvită, nu fiecare pe sine.
Deocamdată, în cadrul ei, nu există molipsire cu erezia decât prin sminteli și ademeniri, nu prin slujbe și relații strict bisericești. Aceste principii derivă din canonul 15 I-II, care nu obligă la întreruperea pomenirii ierarhului ce predică o erezie, ci doar laudă pe cel ce face aceasta pentru că el se străduiește să izbăvească Biserica, nu pe sine de pacostea ereziei. Dar mai ales practica Sinoadelor arată că nu a fost vinovată comuniunea cu ereticii până la anatematizarea lor solemnă și mai ales Sfinții care au păstrat euharistic părtășia cu ereziarhii până în ultima clipă nu au fost responsabili prin aceasta de erorile dogmatice ale acelora.
Teoria de astăzi a Tainelor valide, dar a părtășiei la gândirea eretică prin pomenirea episcopului este o găselniță. În plus, apare o dublă măsură atunci când pomenirea între Patriarhi nu e considerată împropriere a ereziei celuilalt, ci doar când e pomenit episcopul de către preot.
Altceva urmărește oprirea pomenirii. Ea nu este o obligație canonică, ci una de natură morală, de atitudine. Trebuie să apară o ripostă solidă la erezie pentru a se ajunge la dezbaterea ei serioasă și rezolvarea tranșantă a problemei, să nu poată fi îngropată sau înghițită mai departe sau ținută la sân. Cei ce iau atitudine o fac nu atât pentru ei înșiși, cât mai ales pentru ansamblul Bisericii. Iar cei care rămân impasibili cumva cauționează, fac loc ereziei prin aceasta.
Acrivie și iconomie
În perioadele de criză s-a aplicat mai mult iconomia decât acrivia. În situația de astăzi se fac unele confuzii în această privință. Acestea este de natură canonică, dar și duhovnicească și nu trebuie confundate între ele. Una este a avea rigoare sau pogorământ față de lege și alta față de conștiință. În contextul de astăzi, cerințele se învârt în jurul dezicerii de erezia ecumenistă, care este implantată.
Astfel, exigențele ce stau asupra noastră sunt să ne ținem de dreapta credință, să o cunoaștem și să nu ne abatem de la ea. Astfel, strictul necesar este a cunoaște dogmele ortodoxe și a nu primi nici o inovație de credință, iar de aici derivă atitudinea maximală, riguroasă, adică apărarea învățăturii sănătoase și respingerea rătăcirilor.
În privința acriviei, canoanele nu ne cer să oprim pomenirea, dar conștiința ne impune aceasta. Firește că nu oricui, ci pe măsura duhovnicească a fiecăruia. De aceea cel riguros în conștiință, dacă impune și altora atitudinea sa și-i judecă dacă nu fac asta, dovedește că este stăpânit de un imbold pătimaș, cerând ceva ce nu ține de exigențele canonice. Deci strictețea se mișcă între baremul minim de a cunoaște și a nu accepta ecumenismul și deciziile oficiale care-l justifică și baremul maxim de a reacționa prin oprirea pomenirii, dar fără a crea altă „Biserică”.
Iarăși, iconomia este duhovnicească și canonică și se referă la cei mai slabi. În situația noastră, facem pogorământ canonic acceptând neștiința și dezinteresul unora, deși legea cere cunoașterea credinței. Și duhovnicește putem accepta lipsa lor de reacție față de atacul ecumenismului. Așadar iconomia se mișcă și ea între primirea celor care cunosc Ortodoxia, dar nu iau atitudine în fața ereziei și a face concesii chiar și celor care nici măcar nu cunosc bine dreapta credință, dar nici nu susțin pe ecumeniști.
În rezumat, este firesc ca orice membru al Bisericii să reacționeze față de atacurile ereziarhilor, dar fără să aibă ostilitate față de cei neutri și să-i declare și pe ei eretici sau să rupă comuniunea cu ei, ci să aibă dragoste și să-i tragă în sus spre conștientizarea și trăirea dreptei credințe. Iar pe promotorii ecumenismului, în general ierarhi, este normal să-i demaște și să-i combată teologic pe măsura pregătirii sale duhovnicești, până la înfruntarea prin oprirea pomenirii.
Deși unii susțin că ecumenismul semnat în Creta se stinge de la sine, nu este dăunător și ar fi mai potrivită o atitudine de ignorare decât una care ne pune în primejdia de a cădea în shismă prin reacții exagerate, consideră că nu stau așa lucrurile. Hotărârile cretane nu pot fi trecute cu vederea din simplul motiv că nu există nici un alt Sinod tâlhăresc în istoria Bisericii care să fi rămas necondamnat. Au existat învățături greșite, rătăcite, dar care s-au stins de la sine prin combaterea lor teologică, însă hotărârile sinodale nu au fost niciodată lăsate nesancționate, fiind oficiale și asumate. Așa și astăzi, deciziile din Creta pot fi scoase de la naftalină în viitor și aplicate cu pretenție de adevăr, de vreme ce nu a existat opoziție față de ele hotărâtă. De aceea indiferența nu este justificată, nu poate fi socotită o iconomie.
Puterea întreruperii pomenirii
Gestul de a opri pomenirea episcopului nu are valoare în sine, ci este corelat cu combaterea teologică a ereziei aflate în dispută. Respingerea bine documentată a ecumenismului capătă mai multă forță prin ruperea comuniunii cu episcopul, arată fermitate și punctează gravitatea problemei. Nu mai este o discuție cu mize minore, ci una de cel mai înalt grad. Însă trebuie să existe corelația aceasta, între argumentația teologică solidă și luarea de atitudine bisericească. Lipsa primeia duce la o ruptură nejustificată, neconcludentă, iar lipsa celei de-a doua lasă controversa la un nivel de ignorat.
Așadar este necesară în primă instanță o combatere teologică bine articulată, care eu zic că lipsește astăzi sau cel puțin nu e bine scoasă în față. Astfel, discuțiile pe tema folosirii termenului de „biserică” pentru eretici sunt mărunte și neconvingătoare fără a se puncta că eterodocșii au fost considerați literalmente membri ai Bisericii prin teoria ramurilor sau a „Bisericilor nedepline” . Iarăși, organizarea defectuoasă nu e un motiv de rupere și de scos în prim-plan, cât îndeosebi deciziile neortodoxe, care au fost favorizate de ea. De exemplu, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a marșat mult pe termenul tehnic de „biserică” atribuit ereticilor în articolele sale publice, dar abia în referatul depus la Sinodul grecesc (pct. 3.iii) a punctat precis în ce constă caracterul eretic al documentelor cretane, fapt care nu a mai fost pus pe tapet la fel de intens. Toate acestea și multe altele fac ca dezbaterea dogmatică să fie încă neclară și defectuos articulată și, în consecință, greșelile din Creta nu sunt conștientizate, punct din care ar fi trebuit să-și tragă puterea întreruperea pomenirii, dar care acum o slăbește.
Pe lângă claritatea dogmatică, un alt aspect care dă credibilitate întreruperii pomenirii este unitatea celor care recurg la ea. Sau, dimpotrivă, dezbinarea lor stârnește neîncredere. Deși ea nu este de grup, coeziunea celor ce o aplică ar arăta că sunt mânați de un duh bun și unitar, care dă limpezime și o soluție la dezbinarea adusă de rătăcirea ecumenismului. Iar dezbinările și dezacordurile nu arată decât absența lui Dumnezeu și prezența unui duh schismatic.
Aici trebuie menționat faptul că duhul de schismă a fost răspândit în lume în ultimul secol și reprezintă un pericol real și o tentație ispititoare pentru nepomenitori. Căderea în concepțiile extremiste duce la fărâmițare, slăbire și discreditare. Aceasta este o cale pătimașă, nu o reacție de imunitate duhovnicească și de însănătoșire adevărată. Schisme au mai existat ca împotrivire la minusurile din Biserică, dar nu au reprezentat decât un nou pericol. Așa au fost novațienii, donatișii, encratiții ș.a.
Faptul că apar erori de poziționare nu este de mirare. Chiar eu pot recunoaște că am făcut câteva, deși am fost cât se poate de atent la aceasta. Spre exemplu, în scrisoarea de întrerupere a pomenirii am afirmat că mă îngrădesc de erezie, deși acum îmi dau seama că îngrădirea este doar de comuniunea cu episcopul. Capacitatea de a revizui diferite aspecte ar arăta seriozitate și smerenie, lipsa orgoliilor.
În concluzie, consider că mărturisirea prin oprirea pomenirii este oportună și o necesitate în momentul de față, când asaltul asupra Ortodoxiei este tot mai întețit. Așadar este logic să apelăm la „armamentul cu care ne-au înzestrat Sfinții Părinți” (Pr. Teodor Zisis, Îngrădirea nu este schismă, p. 17), și nu doar să „aruncăm câteva focuri de armă”. O atitudine atât de timorată nu ar face decât să permită înaintarea ecumenismului. Însă este necesar ca folosirea acestei măsuri să fie făcută pe potrivă, în duhul cel bun, nu din patimă și opoziție schismatică sau din îngustime la minte.
Bună argumentare! Se mai știe că există destul de mulți Ierarhi care neintrerupând pomenirea totuși nu sunt de acord cu ecumenismul validat cumva la Creta, eu cred ca si acesta este unul dintre motivele pentru care încă nu s-a pus în discuție această problemă, cei care au întrerupt pomenirea fără a fi schismatici sunt puțini și probabil ierarhia Superioara percepe aceasta ca pe o asumare a acestui Sinod și a ereziei sale! Cred ca dacă s-ar înmulții cei care întrerup pomenirea „canonic” (sa zicem), s-ar crea premizele de a deschide un dialog pe această problemă. E ceva de genul: „împăratul este gol” dar toți tac de frica lui, ori asta nu se aplică în ortodoxie!
,,Mărturisirea prin întreruperea pomenirii este necesară în contextul actual virusat de ecumenism pentru a păstra sarea Duhului”.
Aceasta este deosebirea fundamentală între modul de raportare la chestiunea ecumenismului din Biserică,al dvs., față de modul de raportare la erezia din Biserică, a Părintelui Theodoros Zisis.
Din perspectiva Părintelui Theodoros titlul ar suna cam aşa:
,,Mărturisirea prin întreruperea pomenirii sau îngrădirea de erezie, este vitală,în contextul actual, când avem o,,consfințire” sinodală a ecumenismului,… pentru a rămâne în Duhul Adevărului” ,…
căci ce părtășie are adevărul cu minciuna/erezia?
Poți să petreci în adevăr și în ecumenism/erezie,în același timp?!
E clar că trebuie făcută o alegere:ori cu Dumnezeu,ori cu diavolul (în ecumenism/erezie)…
Faptul că dvs. nu acceptați că suntem în erezie,(nu eretici,pentru că nu noi am intrat în erezie,ci episcopii ne-au băgat în erezie ,în CMB,iar din 2016 au acceptat-o sinodal ,ca și credință a Bisericii* – mă refer la BOR), vă dă ,,libertatea” de a afirma că întreruperea pomenirii nu reprezintă îngrădire de erezie,ci ,, îngrădirea de comuniunea cu episcopul”.
Însă ,prin întreruperea pomenirii, nu ați făcut altceva decât că v-ați îngrădit…de erezie(nu mai sunteți în comuniune cu episcopul ecumenist,cu erezia lui)…
Chiar și titlul cărții invocate de dvs. ,,Îngrădirea nu este schismă”, face trimitere la acest aspect,de îngrădire de erezie…Căci cauza îngrădirii și obiectul ei îl constituie erezia,nu comuniunea cu episcopul (sau dacă vreți, comuniunea/părtășia cu erezia).
Nu v-ați îngrădit de episcop din cauza comuniunii (fără legătură cu motivația ereziei) ,ci din cauza ereziei pe care acesta o mărturisește/acceptă oficial.
Căci dacă v-ați îngrădit de episcop pentru alt motiv decât erezia propovăduită de acesta,atunci sunteți în schismă…Dacă însă v-ați îngrădit** de episcop pe motiv de erezie, adică pentru că acesta mărturisește/acceptă erezia oficial atunci :
,,Există deci vreo îndoială că ÎNGRĂDIREA ESTE FAȚĂ DE EREZIE ,și nu de Biserică,de pseudoepiscopi,și nu de episcopi adevărați? „,ne spune Părintele Theodoros Zisis…
Se pare că pentru dvs. există această îndoială,cum că îngrădirea nu este față de erezie(,,…am afirmat că mă îngrădesc de erezie,deși acum îmi dau seama că îngrădirea este doar de comuniunea cu episcopul”…).
Si iarăși,se pare că nu sunteți de acord cu acest adevăr sau cu această învățătură,pentru că dacă ați fi de acord cu ea,ar trebui să fiți de acord și cu alte aspecte,pe care nu le agreați,ca de exemplu:
,,Recomandă Sfântul Marcu să ne ferim de cei cu cuget latin,care corespund ecumeniștilor de azi,aşa cum fuge cineva de șerpi.
Și,de asemenea,avea convingerea că pe cât se îndepărtează de Patriarhul filocatolic și de cei de un cuget cu el,pe atât se apropie de Dumnezeu și de Sfinți și pe cât se desparte de aceștia, se unește cu adevărul și cu Sfinții Părinți și teologii Bisericii”.
Pe cât ne îndepărtăm de ecumeniști,ne apropiem de Dumnezeu”, ne învață Părintele Theodoros Zisis.
* sau adăugată la mărturisirea Bisericii
**,,S-a dovedit că termenul ,,îngrădire „, cu toate că e corect și canonic, creează neînťelegeri și oferă ocazia celor rău intenționați să îi confere extensii semantice pe care nu le are.
În orice caz, și în cadrul canonului ponderea semantică vizează întreruperea comuniunii, a pomenirii, care este determinată și clară ca sens și nu permite interpretări greșite și extensii.
Noțiunea de zid le permite,de pildă,ecumeniștilor să susțină că se ridică un zid care separă de Biserică, în timp ce,după cum am arătat, zidul se ridică pentru A NE SEPARA DE EREZIE ȘI DE PSEUDOEPISCOPI.
De aceea și uzitarea termenului ,,îngrădire „nu este întâlnită în dicționarele teologice și în indicele de termeni din lucrările de teologie și nomocanonice.
Folosirea acestui termen e relativ recentă, și în locul acestuia trebuie să se folosească expresia ,,întreruperea comuniunii” și încă și mai bine ,,întreruperea pomenirii „(…)
Termenii ,,pomenitori” și ,,nepomenitori” sunt potriviți și astăzi,punându-i în dificultate pe cei care vor sā-i prezinte pe ,,nepomenitori” drept schismatici,întrucât aceștia nu trec la nici o acțiune schismatică, ci pur și simplu nu îi pomenesc pe episcopii eretici sau cu cuget eretic”.
P.S.: Toate cele scrise mai sus vi le-am scris cu drag,nu pentru a vă învenina…Poate așa ,prin dialog,anumite lucruri devin mai limpezi,pentru noi toți…
Mă iertați!
Deşi am mai intervenit cu aceste gânduri în comentarii anterioare, îndrăznesc să adaug şi aici observaţia că, după puţina mea înţelegere (inclusiv a cărţii pr Zisis), îngrădirea presupune consolidarea „zidului” Bisericii, nu ridicarea unui zid în interiorul acesteia.
Prin reafirmarea adevărului de credinţă sunt arătate limitele, marginile, hotarele dogmatice ale credinţei, iar prin întreruperea comuniunii cu episcopul, Biserica este chemată să constate/consfinţească depăşirea acestui hotar de episcopul eretic.
Eforturile noastre ar trebui să se îndrepte spre readucerea celor rătăciţi înapoi în Biserică şi spre mărturisirea curată a învăţăturii de credinţă. Totodată, cei care se simt pregătiţi, trebuie să lămurească aspectele teologice care aşează o convingere exprimată public (chiar asumată sinodal) în interiorul sau în afara zidului Bisericii.
Ceea ce putem observa este că mare parte din energia noastră se consumă, de ani de zile, pe subiectul poziţionării zidului şi cât de înalt şi de gros să fie acesta şi foarte puţină energie se alocă studiului teologic care să lămurească şi să convertească (nu doar să tranşeze!) îndepărtarea de dreapta credinţă, căderea în erezie şi consecinţele ce decurg din acestea, dat fiind concretul situaţiei noastre. Vindecarea/Izbăvirea Bisericii de schisme şi de erezii depinde în mod crucial de acest din urmă efort, nu doar de subiectul şi praxisul nepomenirii/îngrădirii.
De asemenea, lipseşte atitudinea de mărturisire a ortodoxiei care să urmărească convertirea celor eretici, nu doar condamnarea şi mustrarea. Iar prin aceasta am în vedere inclusiv chestiuni pragmatice de tipul: pe cine contactăm pentru dialog, cu ce intenţii/obiective imediate, cum proiectăm conversaţiile cu interlocutori care să aibă reprezentativitate pentru convingerile/poziţiile care s-au iscat în urma adunării cretane. Astfel de dialoguri şi tatonări au loc şi acum, cu greutate, chiar dacă nu ajung neapărat în ochii celor mulţi.
Adaug că îi înţeleg foarte bine pe cei care consideră că ereziarhii nu au niciun fel de disponibilitate spre dialog şi că ierarhii, în ansamblul lor, sunt o catastrofă. Dar asta nu ne scuteşte de efortul de a ajunge la inima împietrită a acestora, fie direct, fie prin apropiaţii acestora, iar preocuparea pentru asta trebuie să fie sinceră şi vie, nu mimată, nu doar bifate iniţiativele care să ne îndreptăţească judecata şi condamnarea lor.
Repet; foarte puţină energie depun nepomenitorii în acest scop, iar eu personal consider că dacă s-ar întruni acum un sinod pentru condamnarea semnatarilor sinodului din Creta, ar putea constata că noi toţi am făcut prea puţine pentru îndreptarea celor ce au greşit, pentru convingerea acelora sub aspect teologic. Nu este sigur că faţă de aceştia s-ar putea pronunţa o anatemă, cât timp erezia ecumenistă în multiplele ei capete de manifestare nu a fost vădită şi convingător situată în afara zidurilor Bisericii cea Una.
Aşa văd eu lucrurile. Iertaţi!
Sunt mai multe aspecte de analizat,în ceea ce afirmați dvs.
Dar să pornesc de undeva…
,,Îngrădirea presupune consolidarea ,,zidului” Bisericii,nu ridicarea unui zid în interiorul acesteia”.
Biserica are zid,are dogme,învățături,canoane,are tot ce-i trebuie…Nu are lipsă de ceva, ci trebuie doar aplicat,folosit de ceea ce are…,în cazul nostru Canonul 15 l-ll…
Aplicarea acestui Canon este echivalentul ridicării zidului împotriva ereziei!
Pe de altă parte, acest Canon se folosește în situații în care episcopii cu cuget eretic se află în scaunele lor episcopale,în rangurile lor.
De aceea zidul trebuie ridicat în interiorul Bisericii,căci noi aici nu vorbim de eretici din afara Bisericii,pentru care ne folosim de alte ziduri/canoane,ci trebuie ridicat pentru pseudoepiscopi,aflați pe tronurile episcopale…
Așadar, în contextul nostru, erezia este în Biserică,mărturisită de episcopi legitimi/necondamnați,iar zidul împotriva lor trebuie ridicat,în sensul explicat de Părintele Theodoros Zisis.
Repet,nu vorbim de erezii din afara Bisericii,ci de erezie prezentă în Biserică…
Deci, ce rost are să vorbim despre ,,consolidarea zidului Bisericii”,când erezia este înlăuntrul ei?…
Tratamentul trebuie aplicat pe zona cu probleme sau …cu rost,nu fără rost…
Încă o dată, însuși Canonul 15 l-ll nu vorbește de erezie din afara Bisericii,împotriva căreia să ,,consolidăm zidurile Bisericii”,ci de o erezie prezentă în Biserică și promovată de către membrii ei…
O erezie care a cuprins ,, persoane și instituții, sinoade, ierarhii, episcopi, facultăți de teologie…”, cum spune Părintele Theodoros Zisis.
Nu abordez și alte aspecte deocamdată, pt. a nu ne împrăștia…
Frate, sunt mai multe traduceri ale canonului 15 I-II. O să găseşti nu doar ,,îngrădindu-se pe sine de comuniunea cu cel ce se numește episcop”, ci şi „se îndepărtează de comuniunea”, „se despart de comuniunea” sau „se desfac de comuniunea cu episcopul”, cum a tradus părintele Lavrentie aici: https://theodosie.ro/2024/05/06/intreruperea-pomenirii-este-conform-canoanelor-o-mustrare-a-episcopului-pentru-erezie/
Exact acest subiect o să-l găseşti dezbătut şi răzbătut în comentariile de la articolele din categoria Întreruperea pomenirii şi Întreruperea comuniunii, articole pe care le poţi selecta din căsuţa din dreapta (desktop) sau josul paginii (mobil).
Similar, am mai scris că şi eu am pornit la drum de pe poziţia frăţiei tale, considerând că mă îngrădesc de erezie am rupt legătura (comuniunea?) cu toţi cei care nu condamnau adunarea cretană.
Ulterior, cu greu, am înţeles că acest canon nu face vorbire explicită despre îngrădirea de erezie ci că aceasta se deduce printr-o operaţiune logică. Principalul este că acest Canon 15 I-II vorbeşte doar despre ruperea comuniunii cu episcopul care propovăduieşte o erezie.
Opinia mea este că folosirea neatentă a termenului de „îngrădire” a produs o greşită înţelegere a normei canonice, extinzând interpretarea către ideea ridicării de ziduri în interiorul Bisericii, cum spui frăţia ta, ceea ce este o imposibilitate.
Erezia rămâne în afara Bisericii, iar prin mărturisirea învăţăturii curate noi restabilim hotarul Bisericii, gardul Bisericii, dincolo de care se găsesc cei care au căzut în înşelarea ereziei.
Noi mărturisim tocmai ca cel care este în afara Bisericii să înţeleagă că a trecut în afara hotarului Bisericii iar desfacerea comuniunii reprezintă mustrarea acestuia spre atenţionare, spre reîntoarcere la dreapta credinţă ca să nu fie dat Anatemei. Noi nu ridicăm un zid faţă de cei cu cuget eretic, ci clericii rup comuniunea cu episcopul care propovăduieşte erezii ca să mustre, să alarmeze, să ceară sinodului să restabilească hotarul Bisericii în înţelegerea tuturor credincioşilor, inclusiv a celora care afirmă despre ei înşişi că se află în interiorul Bisericii dar propovăduiesc erezii cu capul descoperit. Preocuparea noastră nu trebuie să fie pentru ridicarea zidurilor (deşi este firesc să nu am comuniune cu cei care propovăduiesc erezii) ci pentru mărturisirea dreptei credinţe, pentru lămurirea caracterului eretic al propovăduirii, pentru limpezirea teologică a chestiunilor contencioase.
Întrucât am împărtăşit aceleaşi convingeri ca ale tale, destulă vreme, te îndemn să încerci să ieşi din logica înrădăcinată şi din suprapunerea celor două chestiuni: desfacerea comuniunii şi îngrădirea de erezie, chiar dacă consideri că ele reprezintă acelaşi lucru şi sunt în egală măsură enunţate de canon.
Noi nu ne îngrădim (individual) de erezie ci ne străduim să izbăvim Biserica de schisme şi erezii, asta completează canonul în ultima propoziţie. Faptul că am stăruit anterior în astfel de greşeli mă împiedică să fiu mai categoric de atât şi să particip în continuare la dialog. Aceasta este opinia mea de acum, sper să îţi folosească. Iertare.
Da,mulțumesc pentru disponibilitatea de a dialoga…
De folos sunt cele adevărate, corecte, în concordanță cu cugetul Bisericii…
,,Erezia rămâne în afara Bisericii,iar prin mărturisirea învățăturii curate noi restabilim hotarul Bisericii,gardul Bisericii,dincolo de care se găsesc ei, cei care au căzut în înşelarea ereziei”.
Erezia este în interiorul Bisericii.Este legiferată,predată în școlile teologice,mărturisită de ecumeniștii din Biserică…
Canonul 15 nu vorbeşte despre erezia din afara Bisericii !!!
,,Căci cei care se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor (deci nu face referire la erezie din afara Bisericii n.m. ) pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinți,firește adicā, de comuniunea cu acela care propovăduiește eresul în public, și CU CAPUL DESCOPERIT ÎL ÎNVAȚĂ ÎN BISERICĂ”…
Deci e limpede nu?Vorbim de erezie prezentă în Biserică,spune Canonul!
Canonul nu vorbește de întreruperea comuniunii cu ereticii din afară,nu?Nu permite Biserica să ai comuniune cu aceeia!
Ci canonul vorbește de întreruperea comuniunii cu cei care se află dincoace,nu dincolo de gardul Bisericii…Căci episcopii din scaunele episcopale sunt în Biserică,nu?Și ei sunt cei care au căzut în înșelarea ereziei,nu?
(Obs.: Toată discuția noastră se limitează la realitatea instituțională a Bisericii,căci altfel discuția este mult mai dură,dar nu e cazul aici și acum.)
,,Noi mărturisim tocmai ca cel care este în afara Bisericii să înțeleagă că a trecut în afara hotarului Bisericii, iar desfacerea comuniunii reprezintă mustrarea acestuia spre atenționare, spre reîntoarcerea la dreapta credință, ca să nu fie dat anatemei”,mai spuneți.
Repet,Canonul 15 nu are treabă cu cei care se află în afara Bisericii.
Și…,nu ai cum să desfaci comuniunea cu cel care se află în afara Bisericii,pentru simplu motiv că nu poți fi în comuniune cu unul ca acesta.
Despre ideea ridicării de ziduri în interiorul Bisericii,vedeţi la comentariul din 14 martie 16:15,ca să nu mă mai repet…
,,Noi nu ne îngrădim (individual) de erezie,ci ne străduim să izbăvim Biserica de schisme și de erezii”.
Păi dacă nu vă îngrădiți de erezie,dacă nu întrerupeți,adică, comuniunea cu ecumeniștii,nici nu puteți vorbi că vă străduiți să ,,izbăviți Biserica de schisme și de erezii” în sensul în care o afirmă Canonul,deși îl citați…
Pentru că însuși Canonul 15 spune că ,cei care întrerup pomenirea/comuniunea cu cel ce se numește episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși. Căci aceștia ,,s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”….Adică citatul din Canon la care faceți referinťă,la aceștia se referă,nu la cei care n-au întrerupt pomenirea/comuniunea…….
Mă gândeam că îți va fi piatră de poticnire ideea imposibilității zidului din răspunsul meu, dar văd că te-ai oprit în distincția interiorul/în afara Bisericii. M-am exprimat așa încercând să îți schimb perspectiva, căci e limpede că în afara Bisericii sunt cei care au fost deja condamnați iar cei care încă nu au fost condamnați sunt încă în interiorul ei, chiar dacă propovăduiesc erezii. Însă, vorbind despre ridicarea zidurilor, mi s-a părut potrivită și de ajutor această exprimare.
Încerc o clarificare și spun că propuneam un mod de a îi privi pe cei care cugetă și propovăduiesc dincolo de marginile dogmatice ale învățăturii ortodoxe, cei care prin teologhisirea lor, prin nuanțele și înțelegerile pe care le afirmă public se situează în apropierea sau se suprapun peste învățături care au fost condamnate de Sfintele Sinoade sau de părinți. Așadar, la o astfel de „în afara Bisericii” mă refeream, deși mai potrivit era să spun (poate) „în afara dogmei”. Spun „poate” pentru că mă îndoiesc că frăția ta ai fi ales să înțelegi ce zic iar întrucât eu știu de la mine însumi cu câtă obstinație îndreptățeam ideea de „îngrădire de erezie” am considerat că nu-ți pot fi de ajutor și nu are rost dialogul.
Apoi. Am intuit bine că problema frăției tale stă în „îngrădirea de erezie” despre care consideri că decurge direct din prevederile canonului, deși canonul stipulează doar ruperea comuniunii cu scop de mustrare și alarmare față de propovăduirea minciuno-episcopului.
O problema practică ce izvorăște din această eroare se referă la atitudinea nepomenitorilor care consideră că „îngrădirea” cu sensul de insularizare, de punere la adăpost, este scopul canonului. Prin urmare, de îndată ce „se îngrădesc”, efortul teologic se orientează către justificarea, către îndreptățirea, acțiunii de „îngrădire” și își imaginează că justețea, corectitudinea inițiativei lor va convinge și pe alții și că izbăvirea de schisme și erezii se va face prin contagiunea nepomenirii.
Dacă însă citim canonul 15 I-II în litera sa, vom vedea că el nu menționează „îngrădirea de erezie” ci, explicit, desfacerea comuniunii ca mustrare și mijloc de alarmare a Bisericii, de atenționare asupra celor propovăduite de minciuno-episcop. Odată consumată alarmarea, ea trebuie substanțializată de efortul de a identifica precis conținutul și natura învățăturilor eretice în funcție de concretul situației și de efortul de a-i aduce pe cei înșelați înapoi la adevăr.
La acest efort sunt chemați pomenitorii și nepomenitorii laolaltă, uniți în același duh al dorinței de a izbăvi Biserica de erezie. Nu doar studiul teologic este de strictă necesitate, ci și efortul coroborat de a convinge pe cei care au greșit sau care au acceptat greșeala ierarhilor. Iar a convinge presupune nu doar teologhisire ci și faptă creștinească, îngăduință, îndelungă-răbdare, influențare, sugestionare și orice e altfel omenește posibil și curat.
Accentul se mută astfel de pe contagiunea nepomenirii către re-convertirea celor care au depășit hotarul învățăturii ortodoxe prin ceea ce propovăduiesc sau cred.
Distincția aceasta este evidentă și astăzi, dat fiind că: efortul nepomenitorilor se consumă în apărarea corectitudinii nepomenirii (a „îngădirii”), că studiile teologice sunt scrise în scop de justificare a nepomenirii sau de condamnare a minciuno-episcopilor, a ereziei, nu de izbăvire, de vindecare în ansamblu a Bisericii de erezie, acționând ca un medic asupra tuturor cauzelor care favorizează răspândirea bolii în trupul Bisericii, până când intervine bisturiul anatemelor.
De altfel, aceasta este și nuanța notabilă între mărturisirea părintelui Lavrentie care spune că întreruperea pomenirii și comuniunii nu este suficientă (și nici necesară dacă se strică sensul corect al alarmării) și restul nepomenitorilor care „se îngrădesc” și care consideră că singură corectitudinea „nepomenirii” în toate detaliile ei este aptă să izbăvească Biserica de erezie, chiar dacă manifestă deschidere spre dialog/dezbatere.
Eu nu aș avea nicio problemă cu ideea „îngrădirii de erezie” dacă ea ar fi înțeleasă corect, nu în duh schismatic de ridicare a zidurilor în interiorul Bisericii cum afirmi frăția ta. Îngrădirea de erezie se face prin întreruperea pomenirii și prin mărturisirea și lucrarea celor ortodocși, nu (doar) prin izolare, insularizare, punerea la adăpost. De aceea este importantă experiența istorică a vindecării de erezie, când ruperea comuniunii a lucrat împreună cu menținerea comuniunii cu ereziarhii până în ultima clipă, a anatematizării.
Aceasta este înțelegerea mea de acum. Sper să îți fie de folos! Iertare pentru neputință!
Ați scris mult,dar pe mine m-ar interesa un aspect,pentru a nu devia în alte direcții,pentru moment…
Pentru dvs. aplicarea Canonului 15 reprezintă îngrădire de erezie sau nu?
Și,considerați că în Biserică,instituțional,avem erezie sau nu?
Dacă doriți sā-mi răspundeți la aceste două întrebări…
Considerând că în lipsa unui răspuns la íntrebările de mai sus, poziția dvs. este cea enunțată în comentariul din 14 martie 15:55 și că nu mai aveți altceva de adăugat,probabil considerând că cele de mai sus sunt suficiente pentru a lămuri tema asupra cărei eu am insistat prin cele două întrebări,am să continui dialogul din acest punct…
(Trebuie să specific că prin următorul dvs. comentariu,respectiv din 14 martie 20:24,am reușit să înťeleg mai bine poziționarea dvs. la această problemă…)
,;…acest canon (15 n.m.) nu face vorbire explicită despre îngrădirea de erezie ci că aceasta se deduce printr-o operațiune logică.Principalul este că acest Canon 15 l-ll vorbește doar de ruperea comuniunii cu episcopul care propovăduiește o erezie.
Opinia mea e că folosirea neatentă a termenului de ,,îngrădire” a produs o greșită înțelegere a normei canonice, extinzând interpretarea către ideea ridicării de ziduri în interiorul Bisericii,cum spui frăția ta, ceea ce este o imposibilitate”,spuneți dvs.
Tocmai că punctul central al părții a doua a Canonului (cea care ne interesează pe noi) îl reprezintă erezia propovăduită cu capul descoperit în Biserică de către cel ce se numește episcop.Deci Canonul nu vorbește ,,doar de întreruperea comuniunii” ,ci și de motivul pentru care aceasta se face, respectiv erezia prezentă în Biserică (sau introdusă în Biserică de episcop) motiv pentru care a śi fost alcătuită această a doua parte a Canonului.
Și bineînțeles că atunci când vorbește de ruperea comuniunii, o face DOAR pentru motivul ereziei prezentă în Biserică.Altfel,întreruperea comuniunii înainte de cercetarea sinodicească ar fi interzisă,ar constitui schismă.
Așadar,scopul întreruperii comuniunii nu poate fi altul decât delimitarea de erezia propovăduită.E limpede ca lumina zilei.Pentru acest motiv,pentru erezie, se face întreruperea comuniunii,nu pentru persoana episcopului,ci pentru erezia promovată de acela !…
,,Opinia mea e că folosirea neatentă a termenului de ,,îngrădire” a produs o greșită înțelegere a normei canonice, extinzând interpretarea către ideea ridicării de ziduri în interiorul Bisericii, cum spui frăția ta, ceea ce este o imposibilitate”,spuneți.
Așa este, …,adică e opinia dvs. …
Dacă dvs. insinuați că Părintele Theodoros Zisis a folosit termenul de îngrădire în mod neatent,dvs. spuneți,eu nu cred aşa ceva!…
Dacă dânsul înțelege greșit norma canonică,eu nu cred aşa ceva!…
Bineînțeles,nimeni nu e fără de greșeală,decât Bunul Dumnezeu,dar nu cred că Părintele Theodoros Zisis a fost neatent și a interpretat greșit aceste lucruri…
Și într-adevăr,zidurile se ridică în interiorul Bisericii,prin aplicarea Canonului 15,căci în scopul acesta a fost alcătuit acest Canon,pentru erezia și promotorii ei din interiorul Bisericii.
Cum să fie o imposibilitate?
Haideți să ne folosim de cuvintele dvs.,căci dacă aş fi spus-o eu e clar că eram catalogat drept schismatic sau ,,cu duh de schismă”…
Deci,ce spuneți dvs.?
,,Noi mărturisim tocmai că cel care este în afara Bisericii să înțeleagă că a trecut în afara hotarului Bisericii,iar desfacerea comuniunii reprezintă mustrarea acestuia spre atenționare, spre întoarcerea la dreapta credință, ca să nu fie dat anatemei”,spuneți.
Da,magistral,…,însă trebuie comletat cu niște amănunte…
Pentru că acela e în afara Bisericii (adică în erezia ecumenistă) prin faptul câ a trecut în afara hotarului Bisericii (prin erezia acceptată),noi întrerupem comuniunea cu dânsul pentru a-l mustra, dar și pentru a nu ne plasa și noi împreună cu el în afara Bisericii (în erezia ecumenistă).Aşadar, noi îl așteptăm înapoi în Biserică, adică să renunțe la erezie…
,,Erezia rămâne în afara Bisericii,iar prin mărturisirea învățăturii curate noi restabilim hotarul Bisericii, gardul Bisericii, dincolo de care se găsesc cei care au căzut în înșelarea ereziei”,spuneți.
Și eu spun la fel…
Prin aplicarea Canonului 15 l-ll,adică prin îngrădirea de erezie și bineînțeles,prin mărturisirea învățăturii curate,noi am restabilit hotarul/gardul/zidul Bisericii ,dincolo de care se găsesc cei care au căzut în înșelarea ereziei,cei care se află în ecumenism…
,,Noi nu ridicăm un zid față de cei cu cuget eretic,ci clericii rup comuniunea, cu episcopul care propovăduiește erezii,ca să mustre ,să alarmeze, să ceară sinodului să restabilească hotarul Bisericii în înțelegerea tuturor credincioșilor, inclusiv a acelora care afirmă despre ei înșiși că se află în interiorul Bisericii, dar propovăduiesc erezii cu capul descoperit”,spuneți dvs.
Păi sigur că nu noi ridicăm zidul,ci clericii împreunâ cu credincioșii lor,prin întreruperea comuniunii,care asta înseamnă:îngrădire de erezie și mărturisire…
Și da,acesta este scopul:de a provoca Sinodul Bisericii pentru a rezolva aceasta criză…Pentru a restabilii hotarul Bisericii…Însă pânâ la acel moment nu trebuie să luăm și noi parte la erezie,ci să ne delimităm/îngrădim de ea.
Aici e o problemă gravă în cele afirmate de dvs.:
Afirmați că nu ridicați un zid față de cei cu cuget eretic,dar în acelaśi timp afirmați că cei care propovăduiesc erezii se află în afara Bisericii…
Trebuie atunci să vă hotărâți dvs. unde vă plasați:în Biserică sau în afara ei,împreună cu ecumeniștii…
Dacă ei sunt dincolo de hotar și dvs. dincoace,cum atunci nu ridicați un zid?Cum nu sunteți atunci separați?
Nu spuneți dvs. că:,,cel care este în afara Bisericii să înțeleagă că a trecut în afara hotarului Bisericii?”.
Nu spuneți dvs. că :,, Erezia rămâne în afara Bisericii? „.
Ori, dacă dvs. nu ridicați zidul,dacă nu întrerupeți comuniunea, înseamnă că sunteți uniți ,în comuniune cu ecumeniștii,de aceeași parte a hotarului…
Doar mărturisirea,fără îngrădire,nu este îngrădire…
,,Nu există altă îngrădire în afara întreruperii pomenirii, astfel íncât să poată crede cineva că se îngrădește fără să treacă la întreruperea pomenirii „,spune Părintele Theodoros Zisis.
Dar dvs. nu sunteți de acord cu acest lucru,dvs. spuneți că:
doar prin(n.m.) ,, mărturisirea învățăturii curate noi restabilim hotarul Bisericii,gardul Bisericii,dincolo de care se găsesc cei care au căzut în îșelarea ereziei”.
Deci dvs. vă îngrădiți sau stați dincolo de gard,doar prin mărturisire,fără întreruperea pomenirii/comuniunii…Dvs. știți…
Eu cred ce spune Părintele Theodoros Zisis …
Nu trebuie să mă îndemnați pe mine să ies din logica înrădăcinată și din suprapunerea celor două chestiuni:desfacerea (întreruperea) comuniunii și îngrădirea de erezie…
Dacă aceste lucruri nu ar fi identice atunci și Sfântul Maxim,și Sfântul Teodor Studitul,și Sfântul Grigorie Palama,și Sfântul Maxim Mărturisitorul și toți Sfinții Părinți, nu s-ar fi despărțit de cei care propovăduiau erezii, ci doar ar fi mărturisit adevărul și atât…
Dar ei nu s-au oprit aici și s-au îngrădit de erezie prin întreruperea comuniunii…
Dacă conștiința vă spune să stați în ecumenism și în comuniune cu ecumeniștii, dvs. știți…Este conśtiința dvs.
În încheiere:
,,Îngrădirea nu te îngrădește de Biserică, ci DE EREZIE.
Cel íngrădit ridică în mijlocul spațiului Bisericii un zid ca să se păzească pe sine și pe alții de erezie și prin zid să izgonească erezia din spațiul Bisericii „.
Deci,acesta nu este duh schismatic,numai în cazul că îl acuzați și pe PărinteleTHEODOROS ZISIS de schismă,căci sunt cuvintele dânsului…
Mă iertați!
Nu am timp să vă răspund azi-mâine dar voi reveni și voi edita acest comentariu. O fac strict pentru că mă recunosc în logica dvs deși din modul în care dialogați nu trag nădejde că vom avea folos.
Am citit cartea pr Zisis și când a apărut și cu un an în urmă, tot din cauza unor conversații similare purtate cu ucenicii pr. Claudiu Buză. Nu am găsit că sunt în dezacord cu pr Zisis, dar consider că sunt în dezacord cu înțelegerea frăției tale despre „îngrădire”.
Faptul că nu reușiți să problematizați dincolo de acest punct și că reveniți circular la „îngrădirea” pr Zisis este semn rău pentru mine, anume că vă îngustați pătimaș înțelegerea ca să corespundă convingerii despre ridicarea zidurilor împotriva ecumenismului.
Ca să vă ajut să înțelegeți ce spun, față de ce ați scris, nuanțez că desfacerea comuniunii se face **în caz de erezie** mai degrabă decât **pentru motiv de erezie**. Pentru motiv de erezie se întreprind toate celelalte eforturi menite să izbăvească Biserica de erezii, în vreme ce instrumentul nepomenirii se face în principal pentru alarmarea/atenționarea Bisericii.
Voi reveni cu răspunsul la întrebările despre îngrădire, după care o să vă rog să-mi spuneți de ce practica sinoadelor e diferită de modul dvs de a înțelege îngrădirea, de ce desfacerea comuniunii a lucrat simultan cu menținerea comuniunii (nu a aparenței, din politețe, pogorământ, ci deplină!).
Revin aici sau în comentariu separat, dar răspunsul se regăsește în comentarii anterioare la articolele din categoriile menționate.
Canonul 15 face referire strict la îngrădirea de comuniune, nu de erezie. Evident că motivul este erezia, dar îngrădirea este de comuniune, după cum ați și scris.
Ideea de a te găsi în erezie și a nu fi eretic este o găselniță. Iar procedura Sinoadelor respinge categoric teoria că ar fi cineva vinovat pt că e în comuniune cu un ereziarh necondamnat. Chiar și Sfinții au păstrat comuniunea, nu mai zic de mulți credincioși de rând. Nu e folositor să inventăm raportări nepatristice.
Sf. Marcu Evghenicul nu era într-o situație asemănătoare cu ecumenismul de azi. Unirea de atunci îi plasa pe filocatolici automat sub anatemă. Deci nu e un exemplu util.
Dacă îngrădirea ar fi de erezie, atunci ar fi obligatorie, dar nu e considerată așa de pr. Teodor.
Îngrădirea este de erezie în mod evident.
Să vedem de ce:
,,Această întrerupere a pomenirii (comuniunii n.m ) este numită în Canon ,,îngrădire” :
,, îngrădindu-se pe sine de comuniunea cu cel ce se numește episcop”.
NU SUNT DOUĂ LUCRURI DIFERITE îngrădirea și întreruperea pomenirii(/comuniunii n.m.).
Nu există altă îngrădire în afara întreruperii pomenirii(/comuniunii n.m.), astfel încât să poată crede cineva că se îngrădește fără să treacă la întreruperea pomenirii (comuniunii n.m.)”.-Părintele Theodoros Zisis.
Așadar, cum te poți îngrădi de erezia propovăduită de episcop?
Prin întreruperea comuniunii cu acesta…Aceasta întrerupere a comuniunii reprezintă îngrădirea de erezie…
,,…În acest caz, trebuie să ne îngrădim imediat și ,,înainte de cercetarea sinodală”, să ridicăm zid de apărare, SĂ IZOLĂM EREZIA,SĂ NE PUNEM LA ADĂPOST „.-Părintele Theodoros Zisis
O observație de bun simț: atunci când ați tradus cartea Părintelui Theodoros Zisis, nu ați menționat că,,Sfântul Marcu nu era într-o situație asemănătoare cu ecumenismul de astăzi”, ci din contră:
,,Recomandă Sfântul Marcu să ne ferim de cei cu cuget latin,care corespund ecumeniștilor de azi,aşa cum fuge cineva de șerpi…”(…)
,,Pe cât ne îndepărtăm de ecumeniști, ne apropiem de Dumnezeu”.-Părintele Theodoros Zisis
Impresia mea este că nu citești ce scrii. Îngrădirea este de comuniune și prin oprirea pomenirii se realizează o rupere a comuniunii. Nu are legătură cu separarea de erezie.
Dincolo de pr. Teodor, practica Sinoadelor este clar normativă. Dacă aceasta dovedește indubitabil că nu există vinovăție din comuniunea cu ereticii necondamnați, ce nevoie este de alte dezbateri? Doar ca să mă arătați pe mine diferit de pr. Teodor? Ei bine, sunt în consonanță cu Sinoadele Ecumenice.
Totuși dialogul este util în măsura în care e constructiv și nu se limitează la a băga strâmbe și a reduce totul la propria logică, fără a lua în seamă ce spune celălalt.
Din comentariile de la celălalt articol am reținut faptul că nu aveți răspuns la mai multe puncte, deși nu am insistat acolo pe ele. Nu aveți mărturii patristice, nu puteți explica dubla măsură a pomenirii între Patriarhii și a episcopului de către preot și nu aveți cum să spuneți că ar fi fost vinovată comuniunea cu ereticii până la condamnarea lor. Restul sunt detalii.
,, În ultima vreme se vorbește adesea de ,,îngrădire ” și de credincioși ,,îngrădiți”, folosirea acestor cuvinte fiind însoțită de multe ori și de INTERPRETAREA GREȘITĂ ȘI MAI DEGRABĂ DELIBERATĂ A CONȚINUTULUI LOR CONCEPTUAL.
Substantivul ,,îngrădire” este derivat al verbului a îngrădi, care, potrivit dicționarului, înseamnă ,,a fortifica, a despărți printr-un zid, a ridica un zid despărțitor”.
Prin urmare, cuvântul ,,îngrădire” înseamnă ,,despărțire prin intermediul unui zid, întărire”; iar zidul pe care îl ridică cineva pentru a se apăra se numește îngrădire.
Este clar că utilizarea cuvântului,,îngrădire ” presupune existența unui pericol, a unui dușman, în fața căruia, pentru a te apăra, ridici un zid.
În limbajul bisericesc termenul ,,îngrădire” a fost introdus prin Canonul 15 al Sinodului l-ll, desfăşurat în timpul Sfântului Fotie cel Mare (861),în care este evident și limpede ca lumina zilei care este pericolul care impune îngrădirea: EREZIA ȘI EPISCOPII ERETICI.(…)
…pentru a clarifica noțiunea de îngrădire, și în special cine este persoana sau care sunt persoanele de care se îngrădește cineva, care este pericolul, dușmanul pentru respingerea căruia se ridică zidul, PENTRU A SE ÎMPIEDICA ÎNAINTAREA ȘI RĂSPÂNDIREA ACESTUIA.
!!- CE REZULTĂ DIN TEXTUL CANONULUI? – !!
Se îngrădeşte cineva de Biserică SAU DE EREZIE, de episcopi adevărați sau de pseudoepiscopi?
(…)
,,…În acest caz, trebuie să ne îngrădim imediat și ,,înainte de cercetarea sinodală” ,să ridicăm zid de apărare, să izolăm erezia, să ne punem la adăpost.
Există deci vreo îndoială că îngrădirea este față de erezie, și nu de Biserică,de pseudoepiscopi și nu de episcopi adevărați? (…)
,,…astfel încât ecumeniștii cu cuget eretic să-și închidă gurile nerușinate și să înceteze terorizarea celor necunoscători cu teama schismei,
IAR DIN PARTEA NOASTRĂ, SUSȚINĂTORII TĂCERII ȘI AI RELAXĂRII să se gândească mai bine și să acționeze cu mai multă îndrăzneală și, URMÂND ÎNDEMNURILOR SFINȚILOR PĂRINȚI,să nu se teamă de izolarea de oameni, ci de izolarea de Dumnezeu śi de Sfinți”.
Oare Părintele Theodoros Zisis nu știe ce vorbește?Oare dânsul răstălmăcește?Oare dânsul nu este în consonanță cu Sinoadele Ecumenice și cu Sfinții Părinți?Părintele Theodoros Zisis nu cunoaște practica Sinoadelor Ecumenice?
Să mă iertați, dar scopul meu nu este de ,,a băga strâmbe și de a reduce totul la propria logică”, ci din contră, de a limpezi niște lucruri și de a mă folosi în acest demers nu de logica mea ,ci de învățătura celor cu experiență…
Mă iertați!
Problema este a nu-l răstălmăci și pe pr. Teodor. Dacă practica Sinoadelor este limpede pe o temă, nu mai e nevoie de apelat la alte comentarii, mai ales dacă încurcă și mai tare.
Nu mai comentez acum citatele de la pr. Teodor pt că e suficient ce zic Sinoadele.