La 15 septembrie 1521 adormea întru Domnul Măria Sa, Sfântul Voievod Neagoe Basarab. Fără a avea în vedere chestiunea calendarului, formal, celebrăm 500 ani de la acel moment când Măria Sa a trecut la sânul Domnului. Biserica îl sărbătoreşte la 26 septembrie, însă nici ziua de astăzi nu este fără semnificaţie. Pregătindu-se de plecarea din această lume, bolnav, Măria Sa a lăsat fiului Theodosie, dar şi nouă celor ce-i urmăm, un manual de fiinţare pe aceste meleaguri, potrivit unor învăţături apte să ne aducă în Împărăţia Cerurilor, iar aici, în lume, să trăim cu cinste şi cu omenie.

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie sunt „pecetluite” după data venirii la conducerea imperiului otoman, la sfârşitul anului 1520, a sultanului Soliman I Magnificul, cel ce avea să ducă imperiul la apogeul puterii sale lumeşti. Această putere lumească dezlănţuită, care avea să domine colţul nostru de lume pentru câteva secole, după ce zdrobise cu câteva decenii înainte întregul univers bizantin – imperiul de o mie de ani, va avea să lichideze cinci ani mai târziu Regatul Ungariei (fostul nostru suzeran) la 1526, pentru a ajunge nu după multă vreme la porţile Vienei.

În faţa acestor realităţi istorice zdrobitoare, într-o lume de o violenţă şi o cruzime de neînţeles pentru noi cei de astăzi, Măria Sa Sfântul Neagoe Basarab şi-a adunat întreaga sa experienţă practică de Principe şi de Voievod lăsându-ne o seamă de învăţături care să ne facă să strălucim în lume, mântuindu-ne.

Învăţăturile… nu sunt rodul unor eforturi intelectuale ale unui scriitor preocupat să lase posterităţii o operă literară ori îndemnuri moralizatoare în cheie filosofică. Măria Sa nu şi-a propus să se numere între autorii de literatură, să se înscrie ca un creator în cursul Iluminismului, să ne înscrie în marea cultură europeană de ev mediu. Toate aceste chei de receptare a Învăţăturilor… sunt pe atât de false pe cât sunt de absurde. Toate derivă dintr-o frustrare sau dintr-o sete neîntreruptă de a ne revendica cultural de la izvoare vechi, care să ne aşeze fudul în rând cu lumea civilizată, în termeni la fel de lumeşti cu cei ai otomanilor de atunci.

Această îndărătnicie de a recepta Învăţăturile… exclusiv în cheie literară/culturală a produs o orbire colectivă de neînţeles, care ne face să renunţăm la o întreagă civilizaţie a duhului care biruieşte lumea, orişicât de dezlănţuită în puterea sa. Sub acest aspect, astăzi se împlineşte/închide un arc de 500 de ani de ne-Învăţături…. Întreaga istorie a celor 500 de ani cuprinde numeroase lecţii, deosebit de bogate în conţinut pedagogic, atât la nivel individual cât şi pentru întreg neamul, însă în lipsa duhului potrivit, risipă este totul. În afara unor scurte momente astrale, a unor excepţii istorice care au ţinut de suflete alese ori de împrejurări îngăduite de pronia divină, neamul românesc nu a fost capabil să se regăsească în duhul Măriei Sale.

Cei care vor avea încăpăţânarea să se scufunde în istoria acelor vremuri, după ce vor citi şi reciti Învăţăturile… cu mintea şi inima deschisă, în continuarea scrierilor Sfinţilor Părinţi, se vor regăsi într-o altă aşezare sufletească, într-o lumină care va risipi ceaţa grea a acestor vremuri. Cum se poate? Urmând învăţătura practică a Cuviosului Serafim Rose despre „Cum să îi citim pe Sfinţii Părinţi” şi despre „Cum să NU îi citim pe Sfinţii Părinţi”, căci Măria Sa cu adevărat Sfânt Părinte ne este! Sfânt Părinte care, între altele, a fost şi principe slăvit, şi politician înţelept, şi militar priceput, şi diplomat inspirat, şi dascăl răbdător, în toate încercat şi biruitor şi sfânt viu. Cei care se vor apropia de Învăţături… împovăraţi de prejudecăţi literare, culturale, istorice, militare, civilizaţional-comparative, mai tare se vor lega de veacurile de orbire şi de viciată erudiţie.

După cum lectura Omiliilor Sfântului Ioan Gură de Aur poate lăsa completamente rece pe intelectualul preocupat exclusiv de cultivarea sa „într-ale teologiei”, ori pe cel interesat să-şi documenteze pentru interese imediate teme de antisemitism cu izvor religios pierzând tocmai şansa convertirii, aidoma, parcurgerea superficială a Învăţăturilor… va produce o împietrire similară. Cumplită risipă de şansă şi de milostivire divină!

În anii ce au trecut de când am pornit proiectul theodosie.ro am revenit adesea asupra Învăţăturilor… Port greutatea lipsei de talent şi cea a puţinei credinţe care să mă ajute să transmit mai departe fărâmă din cutremurul întâlnirii cu Măria Sa în pagini asupra cărora s-a purtat un cumplit război. Cei care vor frunzări ediţia din 2010 sau chiar cea publicată de Academia Română în 2020 şi vor consulta aparatul critic al ediţiilor, vor înţelege necruţătoarea luptă ce se dă împotriva acestui izvor autentic de românitate şi poate că va fi suficient pentru începutul de curiozitate menit a conduce la noi întâlniri în duh cu Măria Sa, poate pe tărâm politic, poate civic, poate cultural, poate de alt fel.

Învăţăturile… sunt mărturia înstrăinării noastre de noi înşine şi martorul neputinţelor colective uşor de înţeles. Între toate zecile câte decurg din Învăţături…, în aceste clipe, una singură, lumească, mi se pare sugestivă pentru a ilustra depărarea noastră de sine:

Ideea că ai noştri conducători vremelnici trebuie convertiţi iar nu schimbaţi ne este sminteală, scandal şi uşurătate.

Ideea în sine este îndestulătoare pentru a desfiinţa şi respinge orice urmă de utilitate practică a acestui manual. Însă aceasta poticnire vorbeşte mai mult despre noi, dă mărturie de puţina noastră credinţă, de neînţelegerea caracterului atât de superficial al răutăţii omeneşti faţă de bunătatea sădită în suflete de Domnul. Suntem necruţători în judecăţile noastre şi nu cerem ajutor. Nu ştim a ne purta sarcinile unii altora, nu avem credinţă, nu avem milă de sufletele noastre ce vor ajunge în iad.

Vedem în jur roadele funeste ale înţelepciunii lumeşti, fie că este puterea cinică a real-politicii (Niccolo Machiavelli), fie puterea înlănţuirilor magice ale vrăjitoriei francmasonice (Giordano Bruno), fie instrumentarea mincinoasă a ascendentului moral şi politicii părut-virtuoase a principelui creştin (Desiderius Erasmus). Pe toate le încercăm şi la toate ne întoarcem precum câinele la vărsătura lui.

Iată, ni se împlinesc 500 de ani de ne-învăţătură.

Translate page >>
5
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x