Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.

Articolele anterioare pot fi citite aici:
Calendarul bisericesc. (1) Primele încercări de schimbare în România din sec. XIX;
Calendarul bisericesc. (2) Paștile trebuie să fie după Pesah-ul evreiesc?
Calendarul bisericesc. (3) Corelația îndătinată dintre Pascalie și calendarul iulian
Calendarul bisericesc. (4) Dezbinarea indusă de Conferința din 1923 de la Constantinopol
Calendarul bisericesc. (5) Adoptarea noului stil în unele Biserici autocefale; Conferința de la Moscova (1948)
Calendarul bisericesc. (6) Falsul Sigilion și alte amăgiri promovate de stiliști.

Dezbaterile pe tema calendarului au pornit și s-au adâncit pe poziții extreme. Reforma gregoriană din 1582 din rândul catolicilor urmărea dominația papei asupra celorlalți, determinând un răspuns ostil din partea ortodocșilor. Mai târziu, în sec. XIX-XX, presiunea societății civile a fost privită de tradiționaliști drept o ispită a modernității și a dus la o cantonare în obiceiurile religioase îndătinate. Din păcate, Ortodoxia nu a oferit până astăzi un răspuns complet, care să țină cont atât de realitățile astronomice, cât și de unitatea bisericească. Suntem într-un echilibru fragil, cu unele Biserici Locale care țin calendarul vechi, iar altele pe cel nou. Unii fac apel la datele științifice disprețuind sensibilitățile bisericești, iar alții invocă reguli neautentice (Sigilionul, decizii neautentice ale Sinodului I Ecumenic). Deși cearta pe acest subiect nu a dus la ruperi de comuniune decât cu excepția unor grupări stiliste destul de mici, Biserica este datoare să tranșeze această temă. Obișnuința de a o lăsa nerezolvată duce la o instabilitate nocivă, la obișnuința de a proceda astfel și în alte privințe, cum este erezia ecumenistă. Abaterile canonice nu mai sunt privite ca fiind atât de nocive, iar cei care reacționează nu mai sunt luați în serios din cauza exagerărilor. Practic, starea de incertitudine duce la o Ortodoxie slăbită și confuză, diferită de predania apostolilor și de comuniunea strânsă a primilor creștini.

Oricât ar părea de cinică afirmația că nu este o dogmă calendarul, aceasta este adevărată. Schimbarea lui nu afectează învățătura de credință și, prin urmare, reacțiile de împotrivire la modificarea sărbătorilor fixe nu ar trebui să ajungă până la întreruperea comuniunii. Aceasta deoarece îndreptarea calendaristică nu are o legătură directă cu ecumenismul, care este o învățătură eretică, ci există numai implicații indirecte.

Propuneri ecumeniste de apropiere și unire cu grupările eretice au fost făcute oficial în cadrul Ortodoxiei prin intermediul Enciclicelor Patriarhale din 1902 și 1920.  Chiar se poate constata că una din metodele propuse pentru apropierea față de eterodocși a fost și adoptarea unui calendar simetric cu catolicii și protestanții din Occident. Astfel, Enciclica din 1920 vedea în „acceptarea unui calendar uniform pentru prăznuirea marilor sărbători creștine în același timp de către toate bisericile” o „dispoziție prietenoasă și doritoare de bine una față de alta” între grupările religioase creștine, care să ducă la unirea finală. Deși fără o corelație directă cu unirea cu ereticii, anterior, Enciclica patriarhală din 1902 punea și ea problema reformării calendarului iulian sau a adoptării celui gregorian pe lângă cea a apropierii de confesiunile apusene.

Cu toate acestea, Conferința din 1923 nu a decis îndreptarea calendarului iulian pe considerente religioase, adică pentru apropierea de catolici, ci pentru anularea decalajului față de măsurătorile civile/laice ale timpului. Așadar nu există implicații ecumeniste directe, deși stabilirea unor punți între confesiuni a fost una des invocată pentru schimbarea calendarului.

Pentru a-i da mai mare greutate și gravitate, stiliștii adeseori fac din îndreptarea calendarului o problemă de dogmă, de unire ecumenistă între culte, deși nu au dreptate. Există tendințe de a sărbători Paștile la o dată comună, ba chiar o duminică fixă din calendar, însă aceste încercări nu s-au concretizat încă. Tradiția prăznuirii așa cum a fost consemnată la Sinodul I Ecumenic (duminica de după lună plină după echinocțiul de primăvară) este încă puternică și sunt necesare eforturi mult mai intense pentru a fi erodată.

Chiar și ierarhii din diaspora rusă au subliniat faptul că nu există devieri dogmatice. Astfel, Mitropolitul Antonie Hrapovițchi privea astfel acest subiect în 1934, când zeloții din Grecia au apelat la Biserica Rusă din afara Granițelor (ROCOR): „Știi canoanele 13, 14 și 15 ale Sinodului I-II, care vorbesc despre separarea cuiva de Episcop sau de Patriarh după condamnarea lui sinodală. Și există canonul 15, care spune că un cleric este demn nu de condamnare, ci de laudă, când rupe legăturile cu el [ereticul] din cauza unei erezii condamnate de Sfintele Sinoade sau de Părinți… și, în plus, ‘când el (adică primul ierarh) propovăduiește o erezie în public și o învață deschis în Biserică’. Dar acest lucru, slavă Domnului, nu l-au făcut încă nici P[atriarhul] Vasile [III al Constantinopolului], nici [Arhiepiscopul] Hrisostom [al Atenei]. Dimpotrivă, ei insistă pe ținerea Pascaliei anterioare…”. Chiar din 1926 primatul ROCOR era împotriva ruperii comuniunii cu nou-calendariștii până la o condamnare sinodală a lor. Aceeași atitudine a fost păstrată și de către urmașii săi, printre care Anastasie Gribanovski. Chiar dacă în anii ΄70 s-a încercat o unire a ROCOR cu grecii vechi-calendariști, ea nu s-a făcut pe principiile rigoriste zelotiste (căderea automată a celor ce greșesc din Biserică). Iar linia de urmat rămâne cea exprimată de la început.

Mulți alți Părinți duhovnicești au respins atitudinile zelotiste de rupere a comuniunii pe baza calendarului. Printre aceștia, sunt Părinții Filothei Zervakos, Iosif Isihastul, Paisie Aghioritul, Epifanie Teodoropulos, Porfirie Bairaktaris, Ioanichie Moroi, Cleopa de la Sihăstria, Iustin Pârvu și mulți alții.

Având în vedere tatonările și propunerile Papei pentru o pascalie comună, dar și dezinformările și exagerările promovate de stiliști, calendarul rămâne o întrebare care trebuie să-și primească un răspuns clar. Deocamdată există un echilibru fragil, dar care trebuie întărit prin ajungerea la o unitate liturgică totală.

Polarizările sunt puternice pe acest subiect. Pe de o parte, moderniștii tind să accepte orice înnoire în spiritul distanțării de tradiție și apropierii de valorile civile sau chiar eretice; pe de altă parte, există credincioșii tradiționaliști care s-au atașat de anumite obiceiuri, pe care nu vor să le schimbe pentru că le dau o importanță exagerată. Așa se face că acest subiect a fost retras din discuție de pe agenda Sinodului din Creta, deși tocmai de la calendar, după Conferința din 1923, s-a pornit convocarea unui Sinod Pan-Ortodox. Nici Constantinopolul, nici Rusia, cei doi exponenți majori ai direcțiilor contrare, nu cedează. Primii sunt prea deschiși spre Occident, ceilalți (rușii) au experiența rascolnicilor și a poporului care se opune alinierii la valorile „profane”.

Nefiind o chestiune reglementată sinodal în toate aspectele, calendarul poate fi îmbunătățit, dar în limitele trasate la Niceea. Deși acolo nu a fost adoptat calendarul iulian și a fost exclusă luarea drept reper a Paștelui evreiesc, totuși a fost stabilit faptul că toți credincioșii trebuie să prăznuiască la aceeași dată Învierea. Așadar o decizie în privința îndreptării calendarului nu poate fi luată decât la nivel pan-ortodox, nu unilateral, cum se întâmplă acum.

Ar trebui să fie mai bine elucidat faptul că anul bisericesc nu este dat de calendarul iulian, ci de soare. Sfânta Scriptură a pus drept repere luminătorii cei mari pentru zile, ani și luni. Deci cei care țin la calendarul vechi nu au o atitudine bisericească, ci respectă un instrument pus la punct de un păgân (Sosigene). Studierea tradiției ortodoxe ar trebui să pună în lumină mai clar faptul că nu a fost condamnată sinodal schimbarea calendarului prin așa-zisul Sigilion, că Sinodul I Ecumenic nu a stabilit echinocțiul de primăvară la 21 martie în calendarul iulian și nici regula ca Paștile ortodox să fie după cel al iudeilor. Singura regulă de aur care trebuie ținută este ca marele praznic al Învierii să fie sărbătorit de toți credincioșii în aceeași zi de duminică, după luna plină de după echinocțiul de primăvară. De altfel, aceasta era observată de majoritatea creștinilor chiar și cu un secol înainte, pe vremea Sf. Dionisie al Alexandriei, după cum menționează acesta în epistolele sale[1].

Din nefericire, din cauza înfierbântării, sunt aduse multe acuzații false și argumente eronate, dar și documente plastografiate și astfel subiectul calendarului devine greu de digerat. Mai mult, în toiul disputei, nu mai poate fi discutat rațional faptul cel mai important, anume că actualmente există această diferență între stilul vechi și cel nou, care nu face bine Ortodoxiei. Aceasta este singura miză care contează, dar rămâne nevindecată.

Părinții duhovnicești din ultimul veac au considerat că nu este o atitudine bisericească ruperea comuniunii pe considerentul calendarului. Deși au mai existat neconcordanțe între Alexandria și Roma în stabilirea Paștilor chiar și după Sinodul I Ecumenic, ele nu au dus la ruperea separarea ecleziastică, ci au fost rezolvate în timp prin aprofundarea subiectului și înțelegerea diferențelor.


[1] Eusebiu al Cezareei, Istoria bisericească, VII, XX, PSB 13, p. 288.

6
0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x