Din fericire, Biserica a dobândit un statut important în cadrul organizării politice a statului, mai ales în cadrul Imperiului Bizantin. Însă, din păcate, intrigile politice și interesele etnice au pătruns și ele în Biserică, acesta fiind reversul medaliei, al implicării prea mari pe scena politică.
Conlucrarea firească dintre Biserică și organizarea politică nu este clar definită de canoane în toate aspectele. Spre exemplu, mulți pun ca o condiție pentru un Sinod să fie recunoscut drept Ecumenic să fie convocat de împărat, lucru care nu se regăsește în caracteristicile stabilite la Sinodul VII Ecumenic pe această temă. Însă mai interesant este faptul că există o hotărâre controversată prin care este condamnat sinodal etnofiletismul ca erezie în 1872 la Constantinopol, care merită o atenție deosebită.
Istoricul condamnării sinodale a etnofiletismului în 1872
Cel mai documentat material pe tema aceasta, cu mărturii concludente, l-am găsit pe site-ul Orthodox History, împărțit într-un șir de 6 articole, de unde am preluat informațiile necesare.
Sinodul din 1872 autodenumit Ecumenic, s-a întrunit în prezența Episcopilor din Bisericile de Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim și Cipru pentru a discuta problema bulgară din cadrul Imperiului Otoman. Aceștia primiseră dreptul de a avea un Exarhat care să-i administreze bisericește. Dar această decizie venea din partea Porții (în 1870), nu a Fanarului.
Invocând în fața otomanilor delimitarea dintre treburile bisericești și cele politice și de a nu interfera între ele, Patriarhia Ecumenică a cerut dreptul să ia o hotărâre proprie în această privință.
Bulgarii, deși au avut Patriarhie o perioadă de 50 de ani în sec. X, apoi au obținut-o din nou spre finalul sec. al XII-lea (1186, recunoscută în 1235), pe care iarăși au pierdut-o după ce au fost cuceriți de turci în 1393. După ce mulți s-au declarat formal mahomedani, creștinismul a înflorit din nou după libertatea de credință și au obținut de la Constantinopol ierarhi ortodocși. Deși nu au avut nimic de protestat împotriva lor, cu timpul, după redeșteptarea conștiinței naționale, și-au dorit episcopi bulgari pentru că cei greci le impuneau limba greacă în cult și nu înțelegeau bine problemele lor specifice cu care se confruntau. Deoarece Fanarul le-a respins această cerere, au apelat la Poarta otomană și au obținut înființarea unui Exarhat în teritoriile deținut în proporție de 2/3 de către bulgari.
Atunci Patriarhia Ecumenică s-a simțit amenințată cu pierderea unor jurisdicții, deși Exarhatul era dependent tot de ea, și a cerut să rezolve această problemă bisericească singură. Într-un final, deoarece nu au ajuns la o înțelegere, turcii au pus în funcțiune structura bulgară (1872) și s-a ajuns la un conflict bisericesc. Bulgarii s-au declarat autocefali, iar Constantinopolul a întrunit un Sinod.
Culmea este că Patriarhul Chiril II al Ierusalimului nu a semnat actele și a înfruntat sfidarea grecilor. Deși Sinodul local l-a destituit și a fost exilat de otomani, a fost apărat și susținut de Imperiul Țarist. Iarăși este curioasă poziția rusească după ce anterior era împotriva formării Exarhatului bulgar și a dorinței lor de emancipare în anii anteriori. Atunci românii și sârbii sprijineau doleanțele bulgarilor.
Formula de condamnare a etnofiletismului conține două articole prin care este condamnată „doctrina filetistă sau diferența de rasă și diversitatea națională în sânul Bisericii lui Hristos” și sunt declarați schismatici cei care au avut „obrăznicia să întemeieze o adunare bisericească ilegală și fără precedent pe un asemenea principiu”.
Deși declarat Ecumenic, Sinodul nu a fost recunoscut decât de Bisericile grecofone, nu și de ruși, români și sârbi.
Principiul etnic specificat în canonul 34 apostolic
În ciuda faptului că Sinodul de la 1872 a declarat că este fără precedent împărțirea jurisdicției pe principiu etnic, totuși această măsură este specificată în canonul 34 apostolic, recunoscut de întreaga Ortodoxie. Acesta are următorul conținut:
„Se cade ca episcopii fiecărui neam/nații să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi să nu facă nimic în plus fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care se impun pentru parohia (eparhia) sa şi pentru satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor. Căci astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.”
Termenul folosit de acest canon pentru „neam” este ἔθνος, care înseamnă nație, grup etnic. În Noul Testament este folosit în mai multe pasaje care confirmă această accepțiune, anume când se vorbește de neamul evreilor, de calea neamurilor opusă fiilor lui Israel, de stăpânirea Mielului în Apocalipsă asupra oricărei seminții, limbă, popor și nație și când e vorba de definirea creștinilor drept „neam ales”, care nu are conotații geografice, ci de trăsături comune.
Deși canonul nu se ocupă cu împărțirea pe nații, aceasta rezultă în mod clar din formularea lui. Practic, putem avea Patriarhii naționale sau Mitropolii din cadrul lor. Așa cum bulgarii au format o singură structură bisericească inițial în cadrul Constantinopolului, apoi separat și în final le-a fost refuzat acest drept pe timpul stăpânirii otomane. În secolul trecut au fost recunoscuți ca Patriarhie autocefală.
Se poate observa că împărțirea creștinismului s-a făcut chiar și în Bizanț de pe vremea apostolilor pe regiuni etnice: Roma, Alexandria, Antiohia, Ierusalim între latini, egipteni, sirieni și palestinieni/evrei. Chiar și regiunile strânse ulterior în cadrul Patriarhiei de Constantinopol erau împărțite între traci, asiatici (Asia Mică) și cei din Pont. Chiar și rușii au avut pentru ei o Mitropolie la Kiev mutată apoi la Vladimir și în final la Moscova, transformată în Biserică autocefală în 1484 și recunoscută ca Patriarhie în 1589.
Un exemplu de gândire „filetistă” pro-rusă din istoria bisericească
Există un episod ce are conotații etnofiletiste în istoria bisericească a Rusiei, descris de Protopr. Theodor Zisis în cartea sa Autocefalia ucraineană, (p. 40-70), editată în 2018.
Pe atunci, în vremea Patriarhului Ioan Caleca al Constantinopolului (1341-47), condamnat pentru erezia energiilor create, niște episcopi din zona ucraineană au dorit să uzurpe stăpânirea Mitropolitului de Kiev, care se găsea la Mocova. Au și reușit aceasta mituind pe Patriarhul menționat al Constantinopolului, sub care se găsea întregul neam al rușilor. Mai concret, un Mitropolit al Galiției dorea să ia în stăpânirea sa tot Kievul și se lăuda că va aduce și Moscova în subordinea sa pentru că avea aliat puterea lituanienilor. După depunerea acelui Patriarh, atât împăratul Ioan VI Cantacuzino al Bizanțului, cât și Patriarhii Calist și Isidor, ortodocși și bine-cinstitori, au readus ordinea în zonă. Ei recunosc că dintotdeauna a existat o Mitropolie a tuturor rușilor, atât din Rusia Mare, cât și din cea Mică (Ucraina), și ea nu trebuie divizată după ambițiile personale sau politice. Aceste samavolnicii ale unor arhierei au alimentat tendințele și acțiunile anti-rusești ale conducătorilor lituanieni din acea vreme. Practic, greșeala consta în faptul că erau schimbate rânduielile bisericești îndătinate, lucru ce conducea la disensiuni etnice.
Așadar etnofiletismul ar consta mai degrabă în amestecarea Bisericii în acțiuni care aduc atingere identității etnice ale unor creștini prin puterea politică. Atunci ținuturile din Kiev, care nu se aflau sub stăpânirea rusească, dar erau locuite de ruși, erau tulburate de intervenția politică străină de neam, dar stăpânitoare în acele teritorii, prin intermediul episcopatului ortodox ce se lăsa antrenat în aceste demersuri. Dimpotrivă, menirea firească a Bisericii consta în menținerea structurii unitare bisericești pentru a păstra și unitatea firească a nației ruse.
Iată în traducere o pagină din cartea menționată:
Problema actuală din Basarabia
Subiectul acesta al etnofiletismului intervine pregnant în contextul disputelor jurisdicționale din Republica Moldova între Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove și cea a Basarabiei. Dacă ar fi să ținem cont de decizia sinodală din 1872, corect ar fi ca românii din această regiune să nu ceară episcopi de un neam cu ei, ci să fie mulțumiți cu rușii numiți de la Moscova, cum s-a întâmplat de-a lungul timpului după Gavriil Bodoni (1821) până în 1987, când creștinii localnici au reușit să impună să le fie aleși ierarhi de un neam cu ei începând cu Mitropolitul actual Vladimir.
Iarăși, dacă ar fi să ținem cont de canonul 34 apostolic, regiunea ar fi trebuit să fie supusă mai departe structurilor bisericești care au stăpânit-o dintotdeauna, după cum prevede și canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, și nu mutată în subordinea Patriarhiei Moscovei. În plus, impunerea limbii ruse și a etnicilor ruși în funcțiile de conducere în această zonă, adică folosirea Bisericii pentru rusificarea populației autohtone nu respectă cerința normală ca credincioșii să aibă cult și administrație potrivit cu specificul lor etnic.
Din 1993 a fost acordat statutul de Mitropolie autonomă Moldovei de către Patriarhia Rusă, precum și ucrainenilor și bielorușilor. În ce măsură este suficientă această măsură pentru a respecta canonul 34 nu mă pot eu pronunța și nici nu ține de competența mea. Probabil cei mai îndreptățiți sunt înșiși moldovenii de peste Prut să aprecieze dacă vor să țină de Patriarhia Română sau de cea a Moscovei.
Ca o opinie personală, etnofiletismul ar trebui să fie definit mai degrabă ca interferența Bisericii în schimbarea structurii etnice a unei populații decât împărțirea firească pe neamuri a credincioșilor ortodocși. În plus, unitatea credinței în Hristos ar trebui să se vadă într-o colaborare mai strânsă între Biserici și depășirea diferențelor etnice. Din păcate, chiar Constantinopolul a contribuit la impunerea unei perspective etnice asupra Bisericii, grecii considerându-se leagănul creștinismului și limba lor ca fiind vorbită în rai. După ei, și rușii au preluat această viziune în politica țaristă, dar și noi, românii, suntem tributari de multe ori acestor greșeli.
Din păcate, etnofiletismul se găsește mai de curând și în poziția Patriarhului Chiril față de războiul din Ucraina, pe care îl sprijină prin implicare personală ca pe o faptă sfântă și prin care se iartă păcatele. În plus, îi caterisește pe preoții care îndeamnă la pace și au o opinie diferită față de război. De aceea a și atras antagonismul Bisericii Ucrainene, care nu a mai găsit în el o mângâiere părintească, așa cum s-ar fi cuvenit, ci un îndemn de a se împotrivi statului ucrainean.
Trăirea în Duhul Sfânt șterge diferențele etnice nu în sensul că nu mai suntem români, greci, sârbi sau ruși, ci că nu ne dușmănim, ne respectăm și iubim mai mult ceea ce este comun în noi decât diferențele etnice. Din păcate, împotriva samavolniciei etnice a unor ierarhi sau Sinoade în Biserică a fost nevoie să lupte unii ani de zile pentru a-și obține drepturile, cum au fost bulgarii, dar și georgienii, românii, polonezii și alții.
Raspuns adresat parintelui Lavrentie Carp- ETNOFILETISMUL ESTE EREZIE, iar condamnarea sa nu încalcă principiul etnic de organizare a Bisericii: