14 Mai: Singura temelie şi Noua redută a românismului

Astăzi, când cinstim Ziua Martirilor din Temniţele Comuniste, se împlinesc 76 de ani de la cel mai consistent val de arestări a românilor de către regimul de ocupaţie sovietică, tutelat la acel moment precumpănitor de către evrei.

Această realitate istorică pe care o exprim abrupt oferă explicaţia necesară pentru a desluşi starea actuală a poporului român, văduvit de loialitatea autorităţilor de stat şi văduvit de memoria publică de absolută trebuinţă pentru a pune un bun început emancipării noastre.

Poporul român se află în robie de secole, cu scurte momente de trezvie când vocile unor fii ai neamului au răzbătut până la mormântul în care zace sufletul nostru. Am fost robiţi succesiv de maghiari, de otomani, de habsburgi, de greci, de ruşi, de nemţi, de evrei, de americani, de cei mai răi dintre români, slugile celor mai înainte menţionaţi.

Constanta dominaţiei străinilor asupra românilor este legea noastră politică de căpătâi, iar ne(re)cunoaşterea vârfului puterii dominatoare este graniţa autonomiei nostre politice.

Nu am găsit puterea să ne adunăm, să rămânem uniţi şi să ne împărtăşim de aceeaşi luminare, înţelegere şi înţelepciune, ca o primă piatră a temeliei puterii neamului nostru. A doua piatră nici nu am mai vrut s-o punem, descurajaţi de mărimea jertfei ce ni se cere.

Cei care rostesc adevărul sunt bătuţi cu biciul şi sunt urâţi ca făcători de rele. Iar spunerea adevărului aproape că nici nu mai contează, căci adevărul nu se mai regăseşte în aluatul nostru, în aluatul pâinii negre pe care o mâncăm.

În această veritabilă mlaştină a disperării, pe când poporul moţăia în somnul fricii, minciunii şi a trândăviei, o ceată de români neînfrânţi au pus, pe nesimţite pentru noi, o temelie tare şi întreagă, una precum puţine sunt pe lume. Pe suferinţă şi jertfă uitată de lume, prin abnegaţia crezului legionar şi prin inspiraţia celui dintâi dintre martirii noştri – Sfântul Mucenic Corneliu, printr-o credinţă cu adevărat lucrătoare, cu îngăduinţa Domnului, cei comemoraţi astăzi au ctitorit singurul nostru izvor de tămăduire şi singura noastră redută de apărare a fiinţei neamului.

Că aşa este, reiese şi din lupta ce se dă împotriva memoriei acestora. Vicleană, făţarnică, din umbră şi într-ascuns ori pe faţă, cu obrăznicie, această luptă ne foloseşte mult în aceea că ne descoperă ceea ce este de valoare, ceea ce dăinuie, ceea ce promite, ceea ce este prorocit.

Zbaterile celor ce ocupă astăzi Parlamentul României şi poziţiile de putere din ţară de a dubla, dilua şi înăbuşi această străluminare sunt de prisos. Reduta nu cade, temelia nu se surpă.

Români ne mai trebuie.