Fabricarea dușmanului putinist este un mecanism structural, indispensabil regimului care nu poate genera coeziune prin performanță sau prosperitate și care recurge, în consecință, la o tehnică de externalizare a vinovăției pentru a controla dinamica politică internă.
Acest mecanism presupune mai mult decât simpla inventare a unui adversar: oligarhia statului român creează un cadru interpretativ total, în care realitatea internă devine inteligibilă numai prin prisma unei confruntări permanente cu o forță exterioară ostilă, cea estică în cazul nostru.
Dar, în asemenea configurații, dușmanul nu este doar un actor concret, ci o infrastructură narativă care permite regimului să-și păstreze hegemonia chiar și atunci când eșecurile lui sunt evidente, întrucât fiecare „deficiență” este reconvertită într-o dovadă a agresiunii externe, nu a incompetenței, relei-voințe sau corupției interne pro-europene.
Procesul începe prin substituirea diagnosticului intern cu explicații exterioare: stagnarea economică este prezentată ca rezultatul compromisurilor externe (europene), al presiunilor geopolitice sau al tehnologiilor financiare internaționale; degradarea instituțională este atribuită exfiltrării ilegitime; corupția „celor buni” este expusă ca un răspuns defensiv la agresiunea externă, ca și cum sistemul ar fi forțat să devină opac pentru a proteja statul.
În toate aceste cazuri, mecanismul fundamental este același: evitarea responsabilității prin atribuire cauzală inversă.
Nu regimul oligarhic de pradă este cauza disfuncționalității, ci „dușmanul” și aliații săi interni (extremiștii, putiniștii); nu statul e neputincios în lucrarea binelui, ci lumea e ostilă; nu instituțiile sunt incapabile, ci competițiile externe sunt necruțătoare.
Această logică produce un tip de subordonare afectivă în care criticii interni sunt percepuți imediat ca „agenți ai dușmanului”, ceea ce elimină spațiul pentru opoziție (democratică) și introduce opolarizare structurală în care loialitatea față de regim devine criteriul politic suprem.
Fabricarea dușmanului extern, acum estic, nu funcționează însă doar prin discurs, ci prin tehnici de orchestrare emoțională.
Regimul înstăpânit pe români creează o coregrafie a înfricoșării: imagini selective ale pericolului produs sau presupus de activitatea „dușmanului”, avertismente constante despre destabilizare și dezinformare, mobilizare afectivă prin simboluri, comemorări și ceremonii care reactivează reflexe colective „anti-extremiste”, toate acestea producând un climat psihologic în care populația nu își mai analizează propria situație (mai ales materială), ci doar măsura în care supraviețuiește unui asalt imaginar al putiniștilor și legionarilor.
Această defocalizare intenționată transformă populația într-un corp mobilizabil pentru represiune și complicitate la abuz, predispus la solidaritate negativă, în care coeziunea apare nu prin proiecte comune, ci prin împărtășirea amenințării comune.
Dușmanul transcende propaganda trivială și devine astfel o tehnologie politică care reglementează publicul intern: prin invocarea constantă a pericolului, regimul își extinde prerogativele, restrânge libertățile și poate suspenda mecanismele de verificare și echilibrare constituțională fără a întâmpina vreo rezistență, întrucât orice contestare poate fi imediat prezentată ca o trădare sau măcar vulnerabilizare a țării în fața amenințării acute a „extremismului putinist”.
În mod paradoxal, cu cât amenințarea este mai vagă, cu atât este mai eficientă, deoarece o amenințare neprecizată nu poate fi infirmată, combătută, desființată, nu cere dovezi și poate fi adaptată la orice situație internă, în funcție de nevoile politice ale momentului.
În acest sens, dușmanul imaginar obține concretețe prin percepții confecționate propagandistic și oferă regimului înstăpânit pe români o flexibilitate narativă inatacabilă moral care i-ar fi imposibilă în absența acestei infrastructuri simbolice.
Structura de putere care se naște din această strategie complet abuzivă este profund asimetrică: poporului i se impun sacrificii, regimul își arogă puteri discreționare para-constituționale; populației i se impune tăcerea pentru a nu „diviza” societatea, liderilor li se justifică lipsa de transparență pentru a nu „dezvălui planurile defensive” ale Ucrainei sau ale NATO.
În acest model, orice critică internă devine „ajutor dat dușmanului putinist” și, prin urmare, este delegitimată înainte de a fi exprimată.
Acesta este principalul câștig al strategiei de minciună debilitantă: transformarea dezbaterii politice într-o ecuație morală cu doar două poziții posibile — loialitatea sau trădarea — desființând astfel spațiul social în care ar putea opera alternative politice. Adeziunea trebuie să fie explicită și definitivă, indiferent de sinusoida comunicării oficiale.
Dincolo de mecanismul psihologic, confecționarea „dușmanului putinist” are și o funcție economică: într-un sistem în care resursele sunt extrase de la populație fără niciun fel de contraprestație, în care oligarhia stăpânitoare și cercurile de putere masonico-securistă acaparează active strategice, iar instituțiile sunt utilizate pentru redistribuirea opacă și clientelară (sinecuristă) a avuției, este necesar un pretext permanent care să justifice această ordine extractivă de pradă.
Dacă dușmanul este puternic, omniprezent și agresiv, atunci concentrarea resurselor în mâinile celor „care apără țara” devine legitimă și de dorit; dacă dușmanul putinist este perfid și invizibil, atunci lipsa transparenței financiare a ajutorului dat vevinului devine justificabilă; dacă dușmanul este gata de atac iminent, atunci austeritatea devine necesară și chiar puțin importantă; iar dacă dușmanul, prin agenții săi „trădători”, este omniprezent, atunci corupția proeuropenilor nu mai este defect de sistem, ci prețul al supraviețuirii colective într-un mediu ostil.
Astfel, dușmanul estic nu este doar un pretext politic, ci un mecanism de reproducere a economiei oligarhice de pradă.
Mai mult, dușmanul estic funcționează ca o barieră epistemică: inhibă formularea unui diagnostic intern real, pentru că orice explicație rațională care urmărește cauzele structurale ale stagnării și exploatării de către „partenerii strategici” intră în contradicție cu narațiunea oficială adversarială.
Astfel, gândirea critică este marginalizată prin discreditare virulentă, inflamată moralist, nu prin cenzură directă, iar spațiul public s-a umplut cu pseudo-analize care confirmă schema propagandistică a agresiunii hibride.
Această substituție epistemică produce o populație incapabilă să identifice sursele reale ale problemelor sale, ceea ce prelungește și consolidează nelibertatea, chiar și în absența acelui tip de aparat represiv pe care am fost dresați să îl identificăm oriunde dar la noi nu.
Regimul care fabrică „dușmanul” nu își asumă niciodată răspunderea pentru consecințele acestei strategii neloiale față de popor. Dimpotrivă, fiecare limitare a libertăților, deteriorare a nivelului de trai, fiecare eșec sistemic instituțional este prezentat ca inevitabil, ca și cum lupta împotriva dușmanului estic ar consuma atât de multe resurse încât nu ar mai rămâne nimic pentru dezvoltare, baraje, sănătate, educație.
În acest mod, politica devine o debilitantă economie a justificării permanente, iar justificarea se autoalimentează prin reproducerea amenințării putiniste.
În final, fabricarea dușmanului estic produce un tip de nelibertate care nu operează vizibil doar prin coerciție directă, ci mai ales prin substituirea agențialității politice cu o logică a supraviețuirii colective.
Într-o astfel de ordine, cetățeanul nu mai este actor politic, ci element defensiv pentru narațiunea oficială, iar societatea nu mai este un spațiu al deliberării, ci o cetate asediată în permanență de extremiștii putiniști.
Prin această tehnică, regimul nu doar evită răspunderea, ci își transformă propria incompetență crasă în dovada indispensabilității sale, chiar dacă e vădit nocivă.
