Legiferarea avortului a fost inclusă în primul act normativ emis de învingătorii războiului ne-rece şi ai Loviturii de stat din 1989. Deşi iniţiativa a fost comunicată către români ca măsură reparatorie faţă de opresiunea biopolitică ceauşistă, punerea avortului la temelia statului român postdecembrist a avut şi are implicaţii multidimensionale, inclusiv duhovniceşti.
Acceptarea entuziastă şi inconştientă(!) a avortului a produs nu doar catastrofa demografică şi societală pe care o trăim astăzi, dar a denaturat în întregime cadrul de raportare, înţelegere şi lucrare la nivel colectiv, denaturare care împroaşcă neîncetat înstrăinare de sine, deznădejde şi împietrire.
Acceptarea avortului este mult mai mult decât a configura social un tip de raportare civică şi politică la valorile fundamentale ale omului! Acceptarea avortului înseamnă intrarea într-un anumit duh ce străbate în întregime cadrul de existenţă lumească. Având în vedere convingerile „revoluţionarilor” (post)decembrişti, nici nu miră!
Acest lucru este în mod deosebit limpede celor ce aşteaptă cu nădejde şi credinţă naşterea unui copil, celor ce trăiesc acceptarea proniei cereşti, gingăşia şi dragostea Maicii Domnului, bucuria nelumească şi nevinovăţia pruncilor. Cât de străine sunt aceste trăiri şi duhul în care acestea se manifestă faţă de duhul demonic al avortării pruncilor!
Însă, tocmai pentru că reprezintă o atât de mare traumă duhovnicească, una care ne-a strâmbat mintea cu totul, vindecarea nu poate surveni exclusiv printr-o iniţiativă legislativă (chiar dacă de aici trebuie pornit!). Trebuie învăţat din greşelile trecutului, inclusiv din greşelile regimului ceauşist în legătură cu politica demografică.
Scopul nu este simpla împiedicare a chiuretajelor, ci revenirea în expresia publică şi în cea familială la duhul creştinesc al naşterii de prunci, la bucuria cerească, neomenească, despre care am amintit mai sus.
Despre aceasta trebuie vorbit, propovăduit, educat şi militat cu tact, părintesc şi pedagogic totodată, cu grijă cuvioasă şi cu credinţă, inclusiv în şcoală.
De aceea, convingerea mea este că, în anumite condiţii, un anume fel de „educaţie sexuală” vom trebui face şi la şcoală, tocmai pentru că e prea mare căderea pe care am suferit-o în aceste decenii, inclusiv în modul de a înţelege şi gândi despre avort.
Interzicerea legislativă a avorturilor, decelarea acelor cazuri medicale problematice din perspectiva bioeticii, întremarea spiritului colectiv, toate reprezintă provocări majore care trebuie să se sprijine şi pe efectul formator al unei discipline şcolare care să abordeze şi chestiunea spinoasă a educaţiei sexuale, din perspectivă creştinească, cu pudoarea şi cuviinţa aferente.
În acelaşi timp, interzicerea legislativă a avorturilor trebuie să fie garantată penal prin pedepsirea faptei de infanticid (înainte sau după naştere) cu maximă severitate, aşa cum este femicidul astăzi, până când vom reveni la pedepasa capitală (aspect ce necesită o tratare separată).
Din păcate, interzicerea avorturilor este o temă complet refuzată de mediul politic (inclusiv cel naţionalist şi bisericesc), după cum este şi Legea împotriva organizaţiilor secrete (masoneriei) sau altele despre care am mai vorbit.
Niciuna dintre aceste străduinţe civice sau politice nu este uşoară şi niciuna nu poate veni de la sine, fără ca noi să ne aducem obolul sau talantul, după cum ne spune inima. Dar măcar să începem a cere:
Interziceţi avorturile!
