NECAZURILE de pe urmă. Ascuțimea și rostul lor în mijlocul apostaziei

O învățătură de căpătâi a Sf. Ignatie Briancianinov, care merită reluată și subliniată, este că partea călugărilor, dar și a creștinilor din vremea de pe urmă sunt necazurile. Deoarece nu se ridică la înălțimea trăirii celor dintâi creștini, modalitatea prin care pot compensa lipsurile duhovnicești și să-și păstreze duhul în smerenia autentică este suportarea necazurilor. Aceasta nu înseamnă pur și simplu o trudă din greu, ci o suferință a inimii în mijlocul ispitelor întețite și tot mai deznădăjduitoare prin amploarea lor, prin presiunea tot mai felurită din jur, chiar din partea celor din Biserică. Învățătura aceasta trebuie coroborată cu necesitatea călăuzirii după Evanghelie și Sfinții Părinți din cauza împuținării îndrumătorilor autentici și a nedesăvârșirii lor.

Deși în textul de mai jos sfaturile Sfântului sunt cât se poate de nimerite pentru vremurile noastre, trebuie subliniat îndeosebi un aspect important: apostazia înconjoară pe cel credincios și-l destabilizează prin intimidare. Nu doar că majoritatea ierarhilor se abat pur și simplu de la normele elementare ale Ortodoxiei (dogmatic îndeosebi prin ecumenism, dar și liturgic prin oprirea slujbelor și acceptarea folosirii unor lingurițe de unică folosință), dar și mulți teologi care au ținut linia trezviei în credință, cum ar fi Jean Claude Larchet, produc răni în conștiința multora prin viziunea lor neconsecventă în ea însăși și smintitoare. Acestea sunt cele mai dureroase necazuri, care ating sufletul, încrederea interioară, nu trupul. Acestui tip de destabilizări trebuie să facem față cu înțelepciune, fără a cădea în capcane duhovnicești.

Necazurile vor fi partea călugărilor din vremurile de pe urmă

Arhimandritul Arcadie, superiorul Mănăstirii Sfântul Chiril din Novozersk, mort în 1847, relatează următoarele: „Într-o zi, pentru un motiv oarecare, eram foarte întristat. În această stare m-am dus la Utrenie şi, în timp ce stam în biserică, mă gândeam la tulburarea mea. Nu ştiam ce o să mi se întâmple: involuntar am închis ochii, într-un fel de absenţă, dar nu dormeam, căci auzeam limpede fiecare cuvânt ce se citea. Deodată l-am văzut în faţa mea pe patronul Mănăstirii noastre, Sf. Chiril. El mi-a zis: ‘De ce eşti abătut? Nu ştii tu că monahii din vremurile de pe urmă se vor mântui prin ispite?’ Auzind aceste cuvinte, arhimandritul şi-a revenit în sine. Vedenia a lăsat în sufletul acestui stareţ extrem de simplu – căci aşa era Arcadie – o pace profundă.

Aşadar, după cum Dumnezeu ne-a promis, necazurile sunt prin excelenţă partea noastră, a călugărilor de astăzi. Faptul că ştim acest lucru ne aduce mângâiere. Ne încurajează şi ne întăreşte în faţa tuturor necazurilor şi ispitelor cu care ne confruntăm! „Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe Ia timpul cuvenit. Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (l Petru 5, 6-7). Din toată inima să ne lăsăm lucraţi prin necazuri, împlinind cu mare grijă poruncile Evangheliei: Aceasta este voia lui Dumnezeu cu noi.

În cele mai multe cazuri, încercările ce vin asupra noastră, la prima vedere, sunt neînsemnate încât nici nu le-ai putea socoti încercări. Dar aceasta-i doar o viclenie a vrăjmaşului care, datorită unei experienţe îndelungate, a dobândit în lupta cu omul necălit o dibăcie extraordinară. Îngerul căzut a observat că ispitele evidente, grosiere şi violente îi insuflă omului un zel puternic şi un mare curaj pentru a se lupta cu ele. Pentru a rămâne ascuns, le va înlocui pe acestea cu ispite mai uşoare, dar foarte subtile şi de o extremă eficacitate. Ele nu provoacă zel în inimile noastre, ele nu declanşează o luptă duhovnicească, dar te ţin într-un fel de letargie şi aruncă duhul nostru în stare de expectativă. Ele te copleşesc şi în mod progresiv îţi epuizează puterile psihice, te aruncă în plictiseală şi în inactivitate; ele te ruinează şi fac din tine o ţintă a patimilor, ca urmare a slăbănogirii, plictiselii şi inactivităţii.

Viclenia diavolului şi greutatea luptei pe care o duce el astăzi cu călugării au fost descoperite mai dinainte de către Dumnezeu. Dumnezeu îi încununează pe luptătorii de astăzi ca şi pe cei de demult, deşi nevoinţele acelora, în mod aparent, erau mai mari decât ale acestora. Să ne păzim, dar, să nu ajungem în istovire, în plictiseală şi în lenevire! Să ne mobilizăm toate puterile şi toată atenţia pentru a păzi poruncile Evangheliei! Împlinindu-le, vom descoperi nenumăratele curse ale vrăjmaşului şi viclenia cu care el le combină şi le pune în lucrare. Vom vedea că necazurile şi ispitele de astăzi, uşoare în aparenţă, tind, ca şi cele de odinioară, să-l îndepărteze pe om de Hristos, să distrugă din lume adevăratul creştinism, nelăsând să dăinuiască decât forma exterioară, cu care să-i înşele mai uşor pe oameni. Vom vedea că ispitele uşoare pe care satan le pune în lucrare cu o răutate infernală acţionează mult mai eficient decât ispitele violente, sigure, văzute şi directe.

Motivul principal pentru care necazurile sunt atât de chinuitoare pentru călugării de astăzi ţine de monahismul însuşi şi stă, înainte de toate, în lipsa de formare duhovnicească. Această lipsă, greu de depistat, trebuie considerată ca cea mai mare nenorocire. Călugărul n-o poate sesiza imediat. Începătorul, plin de zel pentru nevoinţă şi mai puţin pentru cunoştinţe duhovniceşti, se mulţumeşte de obicei cu educaţia pe care o găseşte în mănăstire sau care vine de la sine. Mult mai târziu, după un studiu aprofundat al Sfintelor Scripturi şi al scrierilor patristice, asceţii (şi dintre ei un număr mic) devin conştienţi încet, încet, că este de neapărată trebuinţă o formare duhovnicească pentru a înainta în viaţa călugărească; că formarea intelectuală, oricât de bogată şi splendidă ar fi în aparenţă şi ori de ce apreciere s-ar bucura în lumea aceasta lovită de orbire, rămâne întunecată şi-i atrage în tenebre, în locaşul spiritelor căzute pe cei ce i se dedică ei.

O formare duhovnicească întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum îl găseşti în carte, dar n-o primeşti printr-o povăţuire vie şi orală, este singura călăuză pe care o ai la îndemână şi aşa, prin forţa lucrurilor, călugărul îşi devine în mare măsură propriul său dascăl. Acest mod de formare, cu tot folosul pe care-l poate aduce, este adesea însoţit de greşeli şi abateri grave, consecinţă inevitabilă a stării de ignoranţă a celor supuşi puterii patimilor. Un începător, din cauza necunoaşterii şi influenţei ce o au patimile asupra lui, nu poate înţelege corect Sfintele Scripturi, nici nu se poate ţine cu statornicie de acestea. Traversând înot marea de păcate, adeseori ni se împuţinează forţele: epuizaţi, cădem şi ne afundăm în mare, riscând să ne înecăm.

Din pricina lipsei povăţuitorilor duhovniceşti, a marilor trăitori în Duh, datorită nenumăratelor pericole de care suntem înconjuraţi, ajungem într-o stare de plâns. Suntem disperaţi, ne-am rătăcit şi nu există voce care să se întoarcă din rătăcire: cartea rămâne mută, duhul căzut, dorind să ne ţine în eroare, ne face să uităm chiar că o asemenea carte există. „Mântuieşte-mă, Doamne!”, striga David care, în duh profetic, prevedea necazurile noastre şi vorbea în numele celui ce doreşte să fie salvat, „că a lipsit cel cuvios”. Nu mai există mentor sau povăţuitor purtător de Duh, capabil să ne arate fără greşeală calea mântuirii şi căruia cel ce vrea mântuirea să i se încredinţeze fără de nici o grijă. „Că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor, deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său” (Ps. 11, l-3) la îndemnul unei înţelepciuni profane capabile să exagereze şi să întărească erorile şi nălucirile. Am devenit foarte vulnerabili, iar ocaziile de cădere s-au înmulţit în jurul nostru şi au căpătat o putere enormă; ele sunt foarte diversificate şi înşelătoare pentru ochiul nostru sufletesc bolnav şi pentru inima noastră, care, atrasă de ele, se îndepărtează de Dumnezeu.

Suntem atât de stăpâniţi de ispite, încât am abandonat formarea noastră duhovnicească întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu şi care este totuşi singurul mijloc de salvare. Această formare duhovnicească cere să duci o viaţă atentă, eliberată de distracţii, dar voinţa noastră pervertită caută tocmai contrariul. Suntem porniţi înspre câştig material, înspre reuşită în această lume.

Dorim onoruri, dorim belşug şi lux. Dorim distracţii şi partea noastră de plăceri mondene. Pentru a dobândi toate acestea, noi suntem exclusiv preocupaţi de dezvoltarea naturii căzute. Am pierdut noţiunea firii născute din nou; poruncile Evangheliei le-am neglijat şi le-am uitat; nevoinţa interioară ne este total necunoscută, cea exterioară absorbindu-ne complet, cu scopul de a părea evlavioşi şi sfinţi în faţa oamenilor şi de a ne lua răsplata de la aceştia. Am părăsit calea mântuirii cea strâmtă şi cu chinuri şi călătorim pe calea cea largă şi uşoară. „Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios. Iată-ne pe noi (călugării) mai mici decât toate neamurile, iată-ne astăzi smeriţi pentru tot pământul din pricina păcatelor noastre. Nu mai este nici căpetenie, nici profet, nici rege” pentru a ne călăuzi în războiul nevăzut ochilor trupeşti, „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpăniilor, împotriva stăpănitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhri” (Efeseni 6, 12).

“Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” (Matei 18, 7), a zis Domnul. Dumnezeu îngăduie uneori să vină ispitele şi dimpreună cu ele suferinţele pe care le provoacă, înspre sfârşitul veacurilor acestea vor fi atât de puternice şi de numeroase încât „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12). „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8). Casa lui Israel – Biserica – va fi nimicită prin sabie, prin violenţa aducătoare de moarte a patimilor, şi va deveni pustie (Iez. 38, 8).

Viaţa după Dumnezeu va deveni foarte dificilă. Şi va fi aşa pentru că cel ce trăieşte în mijlocul ocaziilor de cădere, şi care le are mereu sub ochi, nu se poate să nu fie influenţat de ele. Precum gheaţa îşi pierde duritatea în contact cu căldura şi se transformă în apă dulce, la fel inima nestăpânită de bunăvoie, dacă este expusă la influenţa ispitelor, chiar atunci când este statornică, slăbeşte şi sfârşeşte prin a se schimba. Trăirea vieţii după Dumnezeu va deveni foarte dificilă din cauza apostaziei generalizate. Apostaţii vor creşte numeric prin faptul că vor continua să se numească creştini şi în aparenţă se vor purta ca atare şi vor putea foarte uşor să-i persecute pe adevăraţii creştini; aceşti apostaţi îi vor înconjura pe creştinii adevăraţi cu nenumărate curse şi punând la cale maşinaţii pentru a-i sminti din calea mântuirii şi din dorinţa de a-L sluji pe Dumnezeu, cum spune Sfântul Tihon de Voronej şi Zadonsk.

Ei vor acţiona împotriva slujitorilor lui Dumnezeu prin violenţa puterii, prin calomnie, prin maşinaţii pline de răutate, prin tot felul de artificii şi prin persecuţii crude. Mântuitorul lumii, în timp ce era persecutat, a  găsit  adăpost  într-un  sat  obscur  şi  îndepărtat,  Nazaret, ascunzându-se de Irod, de cărturarii şi fariseii, de preoţii şi arhiereii evrei care-L urau; la fel în vremurile de pe urmă un adevărat călugăr cu greu va găsi un loc retras şi necunoscut, pentru a-I sluji lui Dumnezeu într-o oarecare libertate şi fără a se lăsa antrenat de violenţa apostaţilor în slujba lui Satan. O, vremuri nenorocite! O, situaţie dezastruoasă! O, disperare morală, mult mai mare decât catastrofele materiale şi neînţeleasă de către oamenii senzuali! O, catastrofă care începe în timp, dar nu se termină în timp, ci trece în eternitate! O, dezastrul dezastrelor cunoscut numai de către adevăraţii creştini şi de către adevăraţii călugări, dar ignorat de către cei pe care-i loveşte şi înghite.

(extras din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospățului, Alba Iulia, 1996)