Sursă icoană: Cuvântul-Ortodox.ro

Motto: „Daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar
aţi lăsat părţile mai grele ale legii: judecata, mila şi credinţa;
pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi! Călăuze oarbe, care
strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt. 23: 23-24)

Cuvintele de mai sus sunt la fel de valabile pentru zilele noastre pe cât au fost și în vremea când le-a rostit Însuși Mântuitorul. Ele nu exprimă decât durerea și mustrarea la adresa celor care se mulțumesc cu ritualuri ieftine și nesocotesc cele mai de căpătâi porunci ale lui Dumnezeu. „Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic” (In. 6:63). Cât de ușor ne limităm la forme goale și renunțăm la gesturile simple și încărcate de duh! Dar întrebarea se pune: Hristos S-a întrupat, a pătimit și a înviat pentru sănătatea și bună-starea noastră sau pentru ceva mai bun și mai de trebuință, pentru inimile și viața veșnică a oamenilor, pentru noi?

Care este esența ritualurilor ortodoxe

Însă în primul rând ecumeniștii de astăzi convinși, dar și cei care doar acceptă Sinodul din Creta, țin mai ales și îndeamnă și pe alții să prețuiască mai mult rânduielile exterioare decuplate de la puterea sfințitoare a credinței curate. Chiar se laudă că nu au lepădat credința pentru că săvârșesc Liturghia și tot ritualul neschimbate. Dar oare nu au citit niciodată Evanghelia? Nici măcar la slujbe? Este atât de greu să pună puțină inimă și sinceritate în rânduiala exterioară a vieții liturgice?

Este adevărat, trebuie să recunosc că cel mai greu lucru din lumea aceasta este să punem credință în faptele noastre. Este cel mai ușor să împlinim îndatoririle noastre față de bunul Dumnezeu fără credință, fără tragere de inimă, fără conștiință. Este cumplit de anevoios să luptăm cu noi înșine, să nu ne amăgim. Este știința științelor și arta artelor, după cum definesc Sfinții Părinți această lucrare, după cum și măiestria duhurilor rele este să deraieze calea oamenilor de pe drumul cel drept și sănătos, să presare neghină care să înăbușe și să facă neroditoare strădaniile cele bune.

Pentru a nu fi prinși în cursele celui rău este nevoie să cercetăm Scripturile, să căutăm pe Dumnezeu, să batem la porțile inimii noastre și să cerem mila lui Hristos. Nu se poate să le evităm fără o pregătire pe măsură, fără o strădanie potrivită. Nu este posibil să ne mântuim fără să cunoaștem tradiția curată lăsată de Mântuitorul prin apostoli Bisericii. Desigur că nu e nevoie să cunoască toți toate amănuntele, să fie experți. Totuși nu putem avea pretenții de mântuire când înghițim cămila și strecurăm țânțarul, când păstrăm unele aspecte exterioare și formale, dar neglijăm esența poruncilor lui Dumnezeu: credința dreaptă, sănătoasă, plină de evlavie conștientă.

Sf. Teofan Zăvorâtul înfățișează elocvent simplitatea credinței: „Ați cunoscut din experiență puterea mântuitoare a întregii chivernisiri din Biserica lui Dumnezeu, în toate amănuntele ei, până la tămâia din cădelniță și la simpla ofrandă adusă la biserică. Iar dacă toate acestea sunt născociri – așa cum spun ei – atunci sunt născociri mântuitoare. […] Evanghelia nu vor să o înțeleagă altfel decât în măsura în care o găsesc asemănătoare cu propriile lor considerații. Care este sfârșitul? Sfârșitul lor este respingerea totală a creștinismului și, ca urmare, pierzarea. […] În Sfânta Biserică a lui Dumnezeu nu este posibilă o asemenea șovăială și oscilare a ideilor și speculațiilor deșarte. Aici norma mântuitoare este stabilită odată pentru totdeauna în Sfântul Crez, fiind transmisă încă de la apostoli și cuprinsă de Sfânta Biserică Ortodoxă”[1].

Cine sunt cei care schimbă tradiția tocmai în miezul ei dacă nu ierarhia ce a aderat la deciziile Sinodului din Creta? Cine se dezice de Biserică: cei care mustră pe arhierei chiar și prin întreruperea pomenirii sau tocmai cei ce au adoptat ecumenismul? Care este criteriul ce trebuie urmat: tradiția apostolilor sau bunul plac al ierarhiei, care se vrea impus prin Sinod?

Elementele ecumenismului actual

Pentru a fi mai explicit și a aduce argumente concrete despre trădarea subtilă, dar uriașă, ar trebui să înțelegem ce este ecumenismul în forma lui actuală. El este descris chiar de un promotor al său în aceste cuvinte: „Ortodocșii ecumeniști și cei anti-ecumeniști pleacă ambii din același principiu ecleziologic fundamental, exprimat succint într-o declarație anti-ecumenică a Sfintei Chinotite a Muntelui Athos în aprilie 1980: «Noi credem că sfânta noastră Biserică Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică a lui Hristos, care deține deplinătatea harului și adevărului”. Dar ortodocșii pro-ecumeniști și cei anti-ecumeniști trag concluzii radical diferite din acest principiu unic. Ecumeniștii ortodocși, precum Pr. Serghie Bulgakov (1871-1944) și Pr. George Florovski (1893-1979), concentrându-se pe noțiunea că Biserica Ortodoxă deține deplinătatea adevărului și a harului, concluzionează că celelalte biserici creștine dețin, de asemenea, harul și adevărul, chiar dacă nu în deplinătatea lor. […] Asta nu înseamnă că toate comunitățile creștine sunt egale în materie de credință și doctrină, de vreme ce ecumeniștii ortodocși sunt de acord cu anti-ecumeniștii că Biserica Ortodoxă singură deține deplinătatea credinței creștine și este adevărata Biserică văzută a lui Hristos”[2]. Așadar până și ecumeniștii recunosc diferențele acestea, care au fost speculate în formulele finale ale documentelor sinodale din Creta. Ei nu neagă faptul că Biserica Ortodoxă ar fi Biserica cea una a lui Hristos, ci se folosesc de formule sofisticate și sofiste pentru a afirma faptul că celelalte culte ar fi și ele părtașe la trupul lui Hristos. Iarăși, nu neagă diferențele și inegalitatea dintre confesiunile creștine, dar afirmă că toate acelea formează în mod nevăzut Biserica apostolică. Pe când adevărul este că Sinoadele au puterea să scoată din trupul Bisericii pe eretici, ea este un organism viu și alege singură pe cine să primească și pe cine nu, sub insuflarea Duhului Sfânt; nu pot eterodocșii să facă parte din ea împotriva voinței ei. Istoria bisericească tocmai acest lucru îl arată, că Biserica și-a păstrat unitatea și integritatea prin excluderea din sânul ei și condamnarea ereticilor. Acum teoriile ecumeniste reprezintă tocmai o răsturnare a rânduielilor Sfintelor Sinoade și rânduieli bisericești.

Pentru a ne face o imagine completă asupra liniilor de forță ecumeniste, adaug succint și alte câteva idei de bază din articolul citat mai sus. Pe lângă distincția dintre unicitatea și deplinătatea Ortodoxiei ca Biserică a lui Hristos, din care rezultă posibilitatea și oportunitatea stabilirii unui dialog între Ortodoxie și eretici, autorul insistă pe încă alte două principii. Nu admite absența harului mântuitor în cadrul formațiunilor eterodoxe, și nici negarea denumirii lor ca biserici.

Cele două aspecte din urmă reclamă unele detalieri, dar totuși sunt clare din punct de vedere doctrinar. Oricât ar încerca să contrazică dictonul Sf. Ciprian al Cartaginei „extra ecclesiam, nulla salum” (în afara Bisericii nu există mântuire), el reprezintă chintesența cugetului Bisericii dintotdeauna. Dumnezeu lucrează și în afara Bisericii, dar nu putem concluziona de aici că harul lui Hristos este prin definiție prezent în afara granițelor bisericești canonice. Iar faptul că a fost respinsă propunerea preotului Vsevolod Chaplin: „comunități care se numesc pe ele însele creștine” în loc de «denumirea istorică a celorlalte biserici și confesiuni creștine» dovedește că acesta este un punct pe care ecumeniștii nu-l cedează, anume ca ereticii să fie considerați biserici. De aceea a existat o așa de mare împotrivire la scoaterea termenului de „biserică” din text cu referire la neortodocși.

Din toate acestea rezultă un program bine conturat și care urmează să fie implementat pas cu pas. Dialogul și relațiile cu ereticii trebuie să devină o normalitate mai întâi în rândul ierarhilor, profesorilor de teologie și preoților, apoi și la nivelul credincioșilor simpli. Trebuie ca ortodocșii să fie obișnuiți cu ideea că și cei din afara Bisericii au parte de harul lui Hristos și sunt frați vitregi ai noștri pe care trebuie să-i iubim și să-i acceptăm în numele unei iubiri fără granițe. Cu alte cuvinte, este atacată sistematic îndărătnicia „pravoslavnică” (inventând etichete persiflante precum „ecumenoclaști”) pentru a fi înlăturată puritatea credinței, pentru a se ajunge la un amestec dizolvant cu toți apostații. Și, din păcate, mulți dintre ortodocșii chiar practicanți cad în plasa aceasta, ignoră pericolul înfricoșător de a avea „deschidere” nepermisă față de erezii.

Ecumenismul ratificat prin documentele din Creta

Pentru a arăta prezența acestei teorii ecumeniste în rândurile documentului 6 din Creta, prezint aici câteva pasaje din care se desprind chiar ideile mișcării ecumenice:

1. Art. 1: «Biserica Ortodoxă, fiind Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, crede cu tărie, în conștiința ei de sine eclezială profundă, că ocupă un loc principal în chestiunea promovării unității creștine în lumea contemporană.»

Această frază exprimă convingerea implicării în fruntea mișcării ecumenice pe baza faptului că Biserica noastră este în mod deplin Biserica cea una, pe când ceilalți ar fi nedeplini. Conștiința de sine reprezintă o viziune dogmatică, nu doar instituțională despre Biserică. Și nu este o convingere dogmatică misionară sau despre rolul în societate, ci una eclezială, adică ce privește definiția Bisericii în esența ei. Așadar, din convingere dogmatică, acest pasaj declară că Ortodoxia conlucrează cu celelalte culte creștine pentru a reface unitatea bisericească. Această afirmație este în contradicție flagrantă cu istoria dintotdeauna, de care am pomenit. Tocmai că unitatea Bisericii a fost păstrată prin excluderea ereticilor care atentează la ea. A-i considera acum în interior și că există o dezbinare și că trebuie conlucrat cu ei pentru a ajunge, chipurile, la unitate, aceasta înseamnă tocmai negarea dreptății și păcii dumnezeiești păstrată cu sacrificii până acum.

Dar există o rătăcire printre ortodocșii de astăzi care nu vor să vadă adevăratul sens al articolului discutat. Dau drept exemplu pe Arhim. Tihon, starețul atonit al Mănăstirii Stavronichita. Acesta a fost prezent la Sinodul din Creta (Colimbari) și a făcut chiar și o descriere a celor petrecute acolo. Dar a mai scris și un text elogios, intitulat Sfântul și Marele Sinod prin textele deciziilor lui, în care prezintă hotărârile luate ca și cum ar fi ortodoxe. Deși la final există indicația că va urma o continuare, se pare că nu s-a întâmplat acest lucru. După cum mi-au indicat monahii de la chilia Panaguda, articolul acesta „demonstrează” că nu a fost atinsă învățătura ortodoxă. El se aseamănă cu broșura lansată de Patriarhia Română, care prezintă o viziune ortodoxă, dar care nu se regăsește în documentele cretane, de fapt.

Așadar Arhim. Tihon afirmă, la un moment dat, comentând art. 1: „Biserica Ortodoxă crede cu tărie și deține în cea mai adâncă parte a conștiinței ei, prin trăirea experimentală a harului Preasfântului Duh, că este una și singură prin faptul că este trupul Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Care S-a întrupat, care se prelungește în veci”. Așadar se poate observa că este vorba de o citire incorectă a textului sinodal. Acolo nu se afirmă că Biserica ar crede că ea este Biserica cea una, ci că deține un loc principal în promovarea unității „ecumenice”. Este cel puțin ciudată această orbire și neputință de a citi textul sinodal în toată splendoarea lui. Probabil că, dintr-o panică dureroasă a trădării, nu poate accepta acest lucru dezastruos. Totuși atitudinea de a băga capul în nisip, care nu este doar a Arhim. Tihon, nu este una folositoare, ci extrem de păgubitoare.

2. Art. 18: «Biserica Ortodoxă, fidelă ecleziologiei sale, identității structurii sale interne și învăţăturii Bisericii primare a celor șapte Sinoade, în timp ce participă la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), nu acceptă nicidecum ideea egalității confesiunilor și nu poate primi nicidecum unitatea Bisericii ca pe o oarecare adaptare interconfesională (s.n.). În acest spirit, unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi doar produsul acordurilor teologice, ci și al unităţii de credinţă, păstrată și trăită în Biserica Ortodoxă în Taine.»

După cum s-a văzut în textul de mai înainte, acestea sunt principii tipice pentru ecumeniștii ortodocși. Anume că recunosc o inegalitate între confesiuni, dar că toate ar fi în măsuri diferite părți ale Bisericii lui Hristos. Expresia: „nu poate primi nicidecum unitatea Bisericii ca pe o oarecare adaptare interconfesională” nu se referă la unitatea Bisericii Ortodoxe, ci a celei care îi cuprinde, de fapt, și pe eretici. Chipurile, nu este acceptat un compromis interconfesional, o stare de amalgam, care se regăsește în prezent, care tocmai că ar exprima dezbinarea din sântul Bisericii una sancta, ci se dorește o conlucrare pentru a se ajunge la o unitate bine stabilită. Cu alte cuvinte, Biserica acum ar fi formată din confesiuni inegale, care sunt într-o stare de diviziune și ea trebuie să ajungă la unitate nu prin compromisuri. Dar această viziune este în esență contrară perspectivei ortodoxe.

Mai mult, ultima parte a paragrafului ne arată care ar fi acea unitate fără compromis: „Unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi doar produsul acordurilor teologice (adică prin compromisuri), ci și al unităţii de credinţă” (ortodoxă). Însă cuvintele subliniate marchează tocmai un compromis; dacă ar fi eliminate, s-ar ajunge la un cu totul alt înțeles. Așadar CMB nu promovează un compromis vădit, ci unul prin acorduri și discuții, dar care nu reprezintă strict adevărul de credință, ci un amestec între tradiția autentică și acordurile teologice care au loc.

Dacă avem în vedere că IPS Teofan, spre exemplu, a citat acest articol 18 ca și cum ar fi ortodox, pentru a arăta că textele din Creta nu ar conține erori dogmatică, tabloul trădării cred că este complet. Ierarhii noștri nici măcar nu-și dau seama care este credința ortodoxă, nici nu știu ce au semnat, nici nu vor să revizuiască, ci apără mai departe linia deraiată ecumenistă pe care înscriu întreaga Biserică.

3. Art. 8: «În cadrul relațiilor sale cu restul lumii creștine, Biserica Ortodoxă nu se bazează doar pe puterile omenești ale celor care poartă dialogurile, ci se bizuie în primul rând pe protecţia Duhului Sfânt prin harul Domnului, Care S-a rugat “ca toţi să fie una” (In 17: 21).»

Prezența așa-zisă a harului și în rândul lumii neortodoxe a fost bifată prin acest paragraf. Ideea care se desprinde din el este că harul lui Dumnezeu ar lucra spre o dorită unitate între cu ereticii. Pe când Hristos S-a rugat ca toți ortodocșii să fie una cu Dumnezeu și între ei, nu cu cei din afara Bisericii. Tocmai că rugăciunea Mântuitorului nu-i are în vedere decât în exclusivitate pe membrii bine-credincioși ai Bisericii.

4. Art. 6: «Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni creștine eterodoxe

Acest paragraf a fost cel mai dezbătut și nu merită repus în discuție acum. Oricum, este limpede că ecumeniștii țin la el ca la o redută câștigată, anume să-i considere biserici pe eretici și membri ai Bisericii lui Hristos.

Desigur că singură participarea la CMB este suficientă pentru a parafa devierea de la ortodoxie, fără a mai lua în calcul detaliile amintite. Dar acelea întăresc și vădesc greșelile.

Păstrarea smerită, dar curată a predaniei ortodoxe

După cum atenționează și Prof. Tselenghidis, ecumenismul folosește toate mijloacele pentru a-și atinge țelul și orice frică și concesie făcută de noi. Chiar și acordarea autocefaliei schismaticilor din Ucraina poate servi drept o trambulină pentru primirea în comuniune fără condiții și limite, prin așa-zise iconomii, a oricărei formațiuni bisericești, de la greco-catolici până la toți membrii CMB.

Au mai existat Sfinți care au împărtășit convingeri eretice până la o vreme, cum ar fi Sf. Gherasim de la Iordan și Sf. Ioanichie cel Mare, dar și-au revenit; conștiința, evlavia curată și căutarea lor sinceră i-au adus la adevăr. Au existat și ierarhi care au semnat documente în care erau strecurate expresii subtil eretice, cum ar fi Grigorie, tatăl Sf. Grigorie Teologul, și Dianie, episcopul Cezareei Capadociei. Aceștia și-au retractat semnătura când unii monahi, printre care și Sf. Vasile cel Mare, au rupt comuniunea cu ei. Oare este atât de greu și pentru sinodalii români (ca să nu mai zic și cei din alte Biserici Locale) să se dezică de aceste hotărâri pierzătoare dacă ei au cuget ortodox? Repet, dacă au cuget ortodox.

Biserica nu este la discreția noastră, ca să putem noi condamna pe episcopi și să punem ordine, dar nici străină de noi, încât să fim indiferenți. Cine spune că lasă pe Hristos să aibă grijă de Biserica Lui, iar el nu face nimic, ci acceptă totul ca și cum ar fi foarte bine, unul ca acesta dovedește că el nu este al lui Hristos și că prin el nu lucrează Domnul spre apărarea Bisericii Lui. Căci cum poate un mădular viu al trupului lui Hristos să nu reacționeze în nici un fel când trupul este atacat. Doar dacă este mădular mort sau bolnav.

Nu încurajez nicidecum reacții exagerate, de rupere a comuniunii cu toți preoții și credincioșii, ca și cum ar fi o contaminare, dar subliniez că nu poate exista viață duhovnicească prin trădarea conștientă a adevărului de credință.

Să fim treji, priveghind, atenți la deraierile care ni se impun, pentru a nu sluji la domni străini! Măcar să fim ca cei șapte mii de pe vremea Proorocului Ilie, care nu și-au plecat genunchiul lui Baal, pe care îi știa doar Dumnezeu, dar prin care a dăinuit poporul ales de atunci!


[1] Sf. Teofan Zăvorâtul, Învățături și Scrisori despre viața creștină, p. 133-135.

[2] Paul Ladouceur,  ON ECUMENOCLASM: ANTI-ECUMENICAL THEOLOGY IN ORTHODOXY, în „St. Vladimir’s Theological Quarterly, 61:3 (2017), p. 331.