Dogmele și morala creștină sunt cele două elemente care se împletesc într-un mod armonios în viața Bisericii sub adumbrirea lucrării lui Dumnezeu. Ele se contopesc într-o evlavie firească ce trebuie trăită de fiecare credincios în viața de zi cu zi. Ele s-au cimentat de-a lungul timpului în poporul român creștin, în omul de rând, dar care sunt și atacate foarte puternic de societate. Nu ne confruntăm doar cu o modernizare oarecare, ci cu o înstrăinare de Dumnezeu și o îndrăcire tot mai accentuată și mai atent implementată.
Provocările apocaliptice la adresa Bisericii și moralei creștine au fost exprimate cu un simț deosebit de practic de către Părintele Iustin. Din experiența sa mărturisitoare (chiar și în temnița politică de sub comuniști), din nevoința călugărească neabătută până la o vârstă foarte înaintată, dar și din rugăciunea și sfințenia vieții sale, linia pe care a trasat-o în termeni simpli și fără echivoc trebuie evocată mereu în conștiința noastră ca pe o moștenire de cel mai mare preț. Ecumenismul, modernismul, ateismul, controlul biometric, imoralitatea sunt doar câteva teme care au fost mereu pe limba marelui nostru duhovnic și pe care nu trebuie să le uităm.
La pomenirea a șapte ani de la trecerea sa la cele veșnice, rememorăm cuvintele Sfinției Sale și credem că Dumnezeu ne va ajuta și nouă să mergem pe calea mântuirii cu rugăciunile pe care le face din locașurile veșnice ale raiului.
Acolo unde e căldicel, nu e și Dumnezeu. Dacă Adevărul este Dumnezeu, atunci Dumnezeu este o prezență fără dubii și creștinul trebuie să-L mărturisească. De asta, creștinul ortodox să fie parte a Adevărului, Care este unul singur. Un creștin căldicel este mai periculos pentru o comunitate creștină decât un ateu, pentru că el e precum cameleonul care își schimbă concepția după cum bate vântul. Cu un creștin căldicel nu pleci la drum, că pe drum nu știi ce îți poate face, la ce să te aștepți de la el…!
– Ce-i lipsește acestui creștinism confortabil?
– Îi lipsește Crucea lui Hristos. Această povară te fixează în credință, te însemnează ca ales, te recomandă pentru mântuire.
– Vorbim mereu de înnoirea Bisericii. Este posibilă o asemenea înnoire? Ce ar însemna asta?
– Sfântul Vasile cel Mare spune: „Foarte mult mă mâhnește faptul că, în vremea din urmă, a început a se neglija canoanele Părinților și s-a călcat severitatea bisericească. Mă tem ca nu cumva această neglijență să e întindă, încetul cu încetul, și să ducă la tulburarea tuturor treburilor bisericești…”. Și când e spusă asta? Cu aproape paisprezece secole în urmă! Oare azi nu tot asta spunem despre Biserica noastă? Înnoirea înseamnă pentru Biserica noastră reafirmarea principiilor instaurate de Iisus Hristos și de Sfinții Părinți. În fiecare primăvară natura reînnoiește, dar, în esența ei, rămâne aceeași. Biserica noastră poate să se reînnoiască numai prin eliminarea corupției din sânul ei, a luxului nemăsurat, a lipsei de măsură, a falsei credințe. Că mulți slujesc în Biserica lui Hristos cu Biblia cea falsă. Să eliminăm falsitatea și atunci reînnoim Biserica. În Biserica noastră vin generații după generații, de asta generația care are în primire acum Biserica trebuie să aibă grijă ca să primească sărbătorește pe cei care vin după noi. Să facă curat, să scoată lucrurile cele mai de preț ca să aibă aer sărbătoresc. Viața în Biserică este, de altfel, o sărbătoare continuă pentru creștinul adevărat. Asta e ca la școală, când vin școlarii cei mici, cei noi. Învățătoarea face curat, pune flori pe bancă, totul trebuie să fie atrăgător…! Ce ar însemna ca învățătorul să îi sperie pe școlari, în loc să le arate calea învățăturii? Așa e și în Biserică, totul se înnoiește cu fiecare generație, dar pe trunchiul Tradiției.
– Se vorbește de o „religie a viitorului”. Se poate vorbi de așa ceva din perspectiva Bisericii Ortodoxe?
– Biserica noastră, fără Sfânta Tradiție Ortodoxă, este fără substanță, fără viitor. Iar Sfânta Tradiție Ortodoxă cuprinde toate aspectele care țin de evoluția creștinului, de la societate la familie, de la problemele vieții la trecerea la Domnul… Biserica viitorului este una singură, și este Biserica dintotdeauna, cea întemeiată pe Hristos.
– Auzim de slujbe ecumenice, prin Europa, prin America… Ce părere aveți?
– Ei, e vorba, de fapt, de slujbe protestante la care se dă un pic de culoare catolică și se trage un amin ortodox. Dar acolo e, de fapt, o capcană pentru creștinii din ramurile principale.
(Din cartea Adrian Aluigheorghe, Semnele vremii noastre: 7 întâlniri cu Părintele Iustin Pârvu)
Ceea ce am observat în viaţa poporului nostru creştinesc că e foarte înclinat în momentele de nemulţumire spre ocară, spre blestem, înjurături, răutăţi care pun la încercare viaţa sufletească de familie, societate şi neam. M-am oprit foarte mult la unele cazuri care aproape m-au uimit de ce urmări poate să aibă un blestem.
Acum câţiva ani la Mănăstirea Bistriţa au intrat vreo cinci persoane purtând în braţe o fetiţă de 15 ani. Nu s-au aşezat bine pe băncuţa unde se aşezau credincioşii şi o criză puternică o ia pe fetiţa aceasta. Încordări, strigăte, spume la gură… s-a zbătut aproape cinci minute după care s-a liniştit şi a rămas într-o stare de agonie, de lipsă de control. Ca de obicei, i-am întrebat pe creştini de când e boala, am cercetat care sunt cauzele de unde vine nenorocirea aceasta şi spun ei că se chinuie aşa de 12 ani, chiar de la naştere. Aşa cum se întâmplă în familie, unii preferă un naş, tata preferă alt naş şi de aici se nasc nemulţumiri şi neînţelegeri în familie. Din discuţiile pe care le-au avut cei doi soţi tabăra mamei a biruit pe cea de partea soţului. Foarte revoltat, ieşind cu copilul naşii la botez, a rostit un blestem adânc şi rău-făcător: „Să fiţi voi cu tot cu copil ai celui rău”. Ei bine, chiar la botez, tocmai când îi făceau scăldătoarea, l-a luat prima criză. Au umblat pe la toate mănăstirile, au făcut rugăciuni, exorcisme, Sfinte Maslu, Împărtăşanie… Şi de 12 ani aşa se chinuiesc părinţii aceştia. La 10-15 minute o criză; 10-15 minute – altă criză. Aşa de dese; şi noaptea, şi ziua. Era numai piele şi os. O purtau pe braţe. Şi le-am recomandat părinţilor să facă o spovedanie mai amănunţită… Copii n-au mai putut avea. Era cel mai mare canon posibil să aibă zi şi noapte chinul acesta. Aceasta a fost prima fetiţă şi singura. Am mai ţinut legătura încă un an, a venit revoluţia, eu am plecat de la Mănăstirea Bistriţa şi n-am mai avut nici o ştire despre viaţa lor. Ceea ce s-a mai ameliorat a fost doar că n-o mai lua în timpul zilei, ci numai noaptea. Copilul nu era în stare de nimic; era numai în funcţiile biologice. Tatăl era un bărbat de o căinţă extraordinară, dar nu s-a rezolvat problema; doar că au încetat din crizele acestea şi o luau doar noaptea, 2-3 ore.
Toate lucrurile acestea au adus aşa de mult viaţa noastră, a creştinilor, într-o banalitate. Iată, vin aşa de mulţi tineri care nu pot să nască copii. Sigur că sunt şi multe păcate grele, fie că au avut, fie că n-au avut întreruperi de sarcină; unii care, după cum se obişnuieşte în societatea aceasta modernă, îşi fac calcule când să facă copii: după ce-şi iau maşină, îşi iau mobilă, pleacă în străinătate… „Să facem vreo 2-3 ani prin străinătate şi după aceea să avem şi un copil”. Adică tocmai ce este mai important, scopul familiei, lăsat pe ultimul plan. „suntem căsătoriţi de 12 ani şi nu putem să avem copii…” dar mă duc iarăşi şi prin copilăria noastră. La orice nemulţumire mamele (sau vecinii) se adresează copiilor: „Seca-ţi-ar sămânţa!”. E un blestem care are foarte multă importanţă în viaţa de familie a acestor oameni pe parcurs, pentru că se întâmplă aidoma lucrurile acestea. Este aşa de interesantă unitatea aceasta de familie, tată-mamă-copil, soţie-soţ.
Îmi povestea o femeie zdrobită sufleteşte. O întreb: „Care-i durerea?”. „Părinte, sunt în mare durere sufletească, mi-a murit soţul, l-am înmormântat acum 2 săptămâni şi mă simt vinovată de moartea lui. Era un bărbat care mă necăjea foarte mult. 9 ani de zile cât am trăit cu el n-am avut un an de zile de linişte, de bucurie în familie. Veşnic beat, veşnic înjurături. Viaţa – un iad. Viaţa de familie a fost un chin. Dar, cu toate acestea, îmi pare rău de ceea ce am spus într-una din zile: ‘Pe unde-ţi intră fumul de ţigară şi băutura, pe acolo să ţi se usuce tot; să nu mai poţi bea, să nu mai poţi fuma’. Şi”, spunea mai departe, „după 5-6 luni bărbatul meu începe să slăbească, o durere şi o tuse seacă în gât, durere care se accentua din ce în ce mai mult. Tusea, iarăşi, îl ţinea câte o jumătate de oră pe noapte. A încetat băutura; s-a accentuat tot mai mult durerea… în cele din urmă, când nu mai putea să înghită, se duce la medic să vadă ce-i cu el. Face analizele; îi spune medicul: Ai un cancer destul de grav şi-i în formă de metastază. Îţi spun direct ca să ştii ce ai de făcut. Vine omul acasă, descurajat. A mai ţinut ceva regim, tratamente, dar n-a mai durat decât câteva săptămâni şi s-a curăţat”.
Iată, aici este şi bătaia lui Dumnezeu din lipsa de chibzuinţă; patima, lăcomia, dezordinea morală, necredinţa, neascultarea, nerespectul, negrija de viaţa sufletească ajung la deznodăminte nefericite. Asta o spun din mai multe cazuri pe care mi le-au spus creştinii.
Iată şi un alt caz, întâmplat la Mănăstirea Secu. Era pe atunci părintele care se ocupa cu administraţia mănăstirii, Părintele Vladimir, un călugăr foarte bun şi credincios la avutul mănăstirii. Ţinea cu dinadinsul să nu se irosească din munca oamenilor care erau salariaţi şi a personalului mănăstirii. Unul din credincioşi, care slujea Mănăstirea de vreo 10-15 ani, un om în plinătatea vârstei – îmbătrânise el pe la mănăstire – l-a supărat pe părintele; îşi dosise el ceva. Părintele econom se duce la Domnul, bătrânul se îmbolnăveşte şi el datorită vârstei şi bolii, s-a uscat de pe picioare, nu se ştia ce-i cu dânsul. Rudele îl duc în toate părţile, pe la Mănăstirea Neamţu, pe la Agapia Veche, unde era Părintele Eftimie, mare duhovnic al timpului. Îl spovedeşte, fac molitfe, Sfinte Maslu, dezlegări – nimic, nici un rezultat. Ajunsese să nu se mai poată mişca. Vara au dat nişte infecţii în corp. Stă Părintele Valeriu, un preot de la Cucuieţi, Bacău, un duhovnic cu multă răbdare şi iscusinţă – îl spovedise de nenumărate ori – şi întreabă cu tot dinadinsul: „Ce-ţi mai aduci aminte? Poate ai avut de-a face cu Vladimir al nostru? Sau poate cu părintele stareţ? Cu Părintele Ciprian?” – cu părinţii care fuseseră stareţi, economi… El prinsese vreo 3-4 în timp ce stătuse pe acolo. „Părinte, ce să zic, ştiu eu? Odată am avut de-a face cu Părintele Vladimir. O fi un blestem, oare? Cică ‘să nu mori până ce nu te-oi ierta eu, până ce nu vei fi iertat de mine; să nu mori!’. Mi-amintesc odată că mi-a zis când era el necăjit. Că eu ce făcusem? Luasem şi eu o bucată de caş să o duc la copii. Bucata aceea de caş era pregătită de mănăstire să o ducă undeva. Şi, când vine de la stăreţie – nimic. Întreabă pe cei de acolo – nici unul nu ştie, habar n-are. ‘Măi, cum, dacă voi sunteţi aici şi eu nu m-am dus nicăieri, decât până la bucătărie? N-am lipsit de-aici, oameni străini n-au fost. Numai tu ai făcut treaba asta’. Atunci părintele Valeriu îl pune într-o căruţă şi, de la Vânători, de la familia lui, îl aduce până al mormântul Părintelui Vladimir. Cu lumânarea în mână l-a adus acolo şi i-a pus lumânărica la cap şi i-a spus: „Părinte Vladimir, iartă-mă, iartă-mă şi mă dezleagă!” Când s-a întors acasă, i-am făcut un Sfântul Maslu pentru multe altele pe care le făcuse înainte, l-am împărtăşit. Liniştit, bucuros, s-a despărţit de toţi ai casei cu iertare… Iată un exemplu de blestem al unui părinte duhovnicesc asupra creştinilor.
Ne dăm seama ce importanţă are cuvântul preotului şi ce osândă este pe creştinul care numai supără pe un preot. Nu mai este respect pentru omul care lucrează cele dumnezeieşti şi frica pe care trebuie să o avem faţă de preot, care este singurul om care te pune în raport cu Dumnezeu şi te scoate din toate primejdiile trupeşti şi sufleteşti şi te ajută prin spovedanie, prin dezlegare, prin harul pe care-l poartă el. Fără el nu există mântuire. Unde este preotul acolo este şi Biserica, unde-i Biserica, acolo este şi preotul.
Vorbele noastre au urmări. Dar urmările pot fi şi bune, atunci când punem dragoste în ceea ce spunem. Tot la Mănăstirea Bistriţa, o familie care nu avea copii de 12 ani vine la Părintele Marchian. O doamnă destul de iscusită şi o creştină bună; se plânge: „N-avem urmaşi, toată osteneala noastră este zadarnică pentru noi. Cine va veni la mormântul nostru să aprindă un pai de lumânare?”
Eram pe bancă, stăteam împreună cu părintele şi am ascultat tot dialogul acesta între părinte şi femeie. Şi Părintele Marchian bătrânul, pe lângă sfaturile pe care i le-a dat, i-a zis: „Dumnezeu să te binecuvinteze, fată-hăi, şi să vii cu un copil să ţi-l botezăm aici la mănăstire!” A trecut cam un an şi jumătate sau doi ani. Cine intră în chilia mea? Doamna în vârstă de 43 de ani cu pruncul ei în braţe. „Părinte, mă mai cunoaşteţi cine sunt eu?” „Doamnă, nu ştiu. Vă rog să-mi spuneţi.” „Eu sunt cea care am vorbit cu Părintele Marchian pe bancă şi erai şi Sfinţia ta acolo şi ascultai. (Între timp părintele murise). M-am dus, am fost la el, i-am aprins lumânări, am să-i fac chiar un parastas, dacă vreţi să mergeţi în biserică, am adus o colivă; să mulţumesc lui Dumnezeu, Sfintei Ane şi Părintelui cu a cărui binecuvântare am mers cu convingere. Am plecat de la mănăstire, tot timpul parcă am simţit o plinătate sufletească şi că eu trebuie să am prunci”. I-a dat Domnul după inima ei.
Aş vrea să mai dau un exemplu din lumea mare, a domnitorului Radu, care a avut un conflict cu Sfântul Nifon, Mitropolitul Ţării Româneşti. Bogdan, un vornic al lui Ştefan Voievod pleacă din Moldova, intră pe sub pielea lui Radu cel Mare, lasă soţia lui în Moldova cu cinci copii şi o ia pe sora domnitorului. E chemat de Sfântul Nifon şi-i atrage atenţia asupra păcatului. Şi se duce la Radu şi-i spune: „Uite c-am fost chemat de Sf. Nifon şi…”. Radu s-a supărat tare pe Sf. Nifon şi-l exilează (pentru a treia oară, după ce mai fusese de două ori exilat din scaunul patriarhal de Constantinopol). El pleacă în Sfântul Munte la M-rea Dionisiu. Dar, înainte de plecare, aruncă un blestem asupra lui Radu cel Mare, a domnitorului: „Blestem va fi peste capul tău şi a neamurilor tale! În mari suferinţe şi-n dureri şi multe nevoi au să cadă asupra ţării tale. Atunci mă veţi căuta, dar nu mă veţi mai găsi”. În ţară se produc multe tulburări, Radu cel Mare se îmbolnăveşte, trimite la Sfântul Munte să-l aducă să-şi ceară iertare, dar murise. Era îngropat la M-rea Dionisiu, unde-şi petrecuse anii în linişte şi rugăciune. Mai târziu, Neagoe Basarab, care era un teolog oarecum, din familia Craioveştilor, şi care avea multă evlavie la Prea Sfinţitul Nifon, voia să împace cumva lucrurile. Pentru că şi după ani şi ani din mormântul domnitorului ieşeau viermi pe lespedea mormântului lui. Asta era dovadă că blestemul îl urmărea. Neagoe Basarab ajunge până la Sfântul Munte şi aduce capul Sfântului. Privegheri de noapte, slujbe frumoase… şi iată ce i se descoperă: Radu cel Mare faţă în faţă cu Sf. Nifon într-o lumină strălucitoare, în care era sfântul, iar celălalt parcă într-un nor întunecat şi din osemintele sfântului curge ca o aghiazmă, sfântul mir peste trupul domnitorului, care se luminează şi el, semn de iertare, de tămăduire a domnitorului.
Iată şi aici un exemplu pentru noi, credincioşii, ce înseamnă pentru ţară un conducător creştin şi unul ticălos. O conducere ticăloasă, fără Dumnezeu, fără lege morală, fără harul lui Dumnezeu atrage peste popor şi peste capul ei tot blestemul şi toate urgiile. Dacă astăzi poporul acesta trăieşte atâtea şi atâtea lipsuri şi suferinţe până să se renege şi existenţa noastră istorică şi spirituală nu este alta decât vinovăţia acestor fărădelegi a celor mari, care se reflectă asupra celor mici; aşa ca-n viaţa de familie: dacă un tată e blestemat, un tată e pătimaş, necreştin, necredincios, cu toate patimile şi urgiile, copiii vor vedea aceeaşi soartă, acelaşi blestem, aceeaşi suferinţă, pe care o lasă tatăl ca moştenire fiilor lui. Iar poporul merită de cele mai multe ori soarta pentru că tolerează aceste fărădelegi şi e un popor întunecat, la rândul lui, pentru aceleaşi păcate moştenite şi duse mai departe şi nu se poate ridica la un nivel mai înalt decât al stăpânului, cum e şi zicala: „Cum e turcul şi pistolul; cum e stăpânul, aşa-i şi sluga”. Peste aceste lucruri mai este şi o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru ca prin această pedeapsă popoarele sau poporul să se înţelepţească, să se lumineze, să se ridice, cu timpul, să-şi revină la chemarea pe care o are el în istoria pe care o parcurgem.
(Articolul intitulat Blestemul, din revista „Glasul monahilor, nr. 3/2004)
– Părinte, am ajuns într-un nou post al Paștelui, în așteptarea învierii noastre spirituale și sufletești, odată cu Învierea Mântuitorului. Cum se simte pulsul creștinătății românești, din scaunul de duhovnic?
– Frate dragă, este o vreme de pustiire a neamului, când familia este risipită, școala disprețuită și Biserica atacată. Se poartă avortul și divorțul. Cele mai ascuțite minți și cele mai pricepute brațe merg după slujbe mai bine plătite în străinătate. Copiii își află modele, nu în sfinți și eroi, ci în vedete de televiziune și în afaceriști ticăloși. Toate acestea nasc drame. Duhovnicul trebuie să le știe tămăduirea, dar nu poate face nimic, dacă în creștin nu există convingerea că avem o viață pentru Hristos, nu pentru a ne face de cap. Sperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa, așa cum nu ne-a lăsat în toate vremurile grele, când Biserica noastră a fost prezentă în mijlocul poporului.
– Sunteți asediat de credincioși. Spovediți și câte 12 ore pe zi. Cum rezistați sub avalanșa de păcate care vi se aduc în chilie?
– Ei, parcă eu le primesc păcatele (râde). Nu le iau deloc, le lasă ei aici… Trebuie să ai conștiința misiunii, dacă stai în scaunul de spovedanie, și încredințarea că Dumnezeu e lângă tine și nu te lasă să cazi sub povara răutăților acestei lumi.
– Spuneți că Biserica este atacată. De ce?
– Este știut că Biserica a fost întotdeauna forța și rămâne forța unui stat. De aceea, dușmanii statului român încearcă să paralizeze Biserica. Nu mă refer doar la străini, ci și la românii care lovesc credința noastră. Vedeți scandalul icoanelor din școli sau vânzoleala din jurul legii cultelor. Credința poporului român a fost mult încercată și ortodoxia a trecut prin multe persecuții. Numai că acum, prigonirea Bisericii îmbracă altă formă. Vrăjmașii vin cu „drepturile omului”, cu „libertatea de conștiință”, după care se ascunde imoralitatea cea mai mare. Ținta este distrugerea neamului. Și suntem atacați în ce este mai profund în noi: credința strămoșească. S-au găsit oameni care să apere icoanele, dar această bătălie nu e totul, ci doar un semn a ceea ce va veni.
– De ce este atât de important sa rămână icoanele în școli? În absența credinței, o icoană pe un perete nu stârnește nimic în sufletul omului. Biserica nici nu pierde credincioși, dacă dispar icoanele din clase, nici nu câștigă alții, dacă icoanele sunt păstrate în școală…
– Icoana este martoră a tuturor nevoilor și durerilor acestui neam. Icoana știe cine a pătimit și cine a trădat neamul românesc. Și nimeni nu are dreptul sa ne-o ia. Este ca și cum ne-ar lua ochii. Se tot vorbește de statul laic. Dar statul e o vorbă goală, dacă ignorăm oamenii care îl alcătuiesc. Statul suntem noi, cei aproape 90 la sută ortodocși. Pe iconoclaști îi deranjează icoanele pentru că ele sunt o formă de mărturisire a credinței, tăcută, discretă, dar limpede. Icoana de pe pereții școlilor este răspunsul tineretului român la dragostea lui Dumnezeu. Icoana este o fereastră către Hristos Dumnezeu și către Sfinții Lui. Icoana este cea mai bună formă de educație, este o învățare a iubirii. Civilizația betonului nu poate oferi o soluție de educație pentru tineret. Numai credința îl poate ajuta în viață, îl poate dumiri pe tânăr. Iar icoana este o expresie a credinței. Ca să nu mai vorbim despre icoanele făcătoare de minuni, care sunt mărturii neîndoielnice ale iubirii lui Dumnezeu față de om. Iar România este plină de astfel de icoane. Și-apoi nu trebuie să îngăduim un precedent primejdios, fiindcă mâine, poimâine, câțiva atei obraznici ne vor cere sa scoatem și crucile de pe morminte.
– Credeți că se vor înmulți atacurile asupra credinței?
– Da, dar o să ne ținem și noi tare, o să dăm răspuns.
– Sunt în Biserică oameni care să ducă această luptă?
– Este o mare lipsă de oameni cu forță teologică și cu discurs pătrunzător. Nu mai avem un Stăniloae, un Galeriu, un Calciu… Dar se va găsi cine să se opună atacurilor. Vin acum tineri foarte promițători, și preoți, și laici.
– Mulți dintre oamenii tineri, altminteri credincioși, se plâng că viața modernă, alertă și obositoare, nu le mai dă răgaz pentru trăirea credinței. Nu mai țin posturile, lipsesc duminica de la biserică…
– Se întâmplă așa nu pentru că n-ar fi destul timp sau pentru că n-ar avea suficientă putere, ci pentru că n-au o convingere despre lumea cealaltă. Dacă ar fi convinși că dincolo îi așteaptă chinurile veșnice sau bucuria veșnică, ar depăși orice barieră. Au timp pentru fumat, pentru băut, pentru televizor, pentru calculator, nu și pentru post și rugăciune. Sfântul Apostol Pavel spune că nu atât lupta împotriva sângelui și a cărnii va fi grea, cât mai ales lupta împotriva duhului întunericului, care stăpânește veacul. Nu ne e greu să ne înfrânăm dacă avem credință.
– Care ar fi semnul convingerii asupra lumii de dincolo?
– Să fii pregătit de moarte. Părintele Cleopa te întreba mereu: „Ești pregătit de moarte?”. Și cei mai multi îi răspundeau că nu. Atunci el zicea: „Pregătește-te! Mori mâine!”. Adică voia să spună că trebuie să fii gata pentru judecată în orice clipă. Dar omul modern nu mai are convingerea că Dumnezeu este prezent, că totul e în mâinile Sale. Nu e pregătit de moarte și se teme de ea. Dacă am fi convinși de existența lui Dumnezeu și, deci, a lumii de dincolo, n-am avea frică de moarte. Așa se explică eroismul înaintașilor noștri, al celor care au murit în prigoanele anticreștine ori pe câmpul de luptă, ori în închisori. Ei credeau în Dumnezeu și nu se temeau decât de judecata Lui. I-au păzit poruncile și au mers bucuroși la moarte. Acum, avem un gol de eroism în românii cu vârste cuprinse intre 20 și 45 de ani. E o mare lipsă de mărturisire și implicit de eroism aici.
– De ce credeți asta?
– Păi, e limpede, pentru un câștig material, o poziție mai bună în societate, tinerii de azi fac orice compromis. Nu toți, dar majoritatea sunt robii materiei și ai măririi goale. Au căzut în mrejele unei structuri drăcești, care le gâdilă orgoliul, care îi încântă cu tot confortul. Și cei care se lasă gâdilați și încântați nu-și mai păzesc simțurile, ci devin sclavii lor.
– Ce-i de făcut?
– Ar trebui sădite în sufletul tineretului modestia, prețuirea adevăratelor valori, respectarea unei ierarhii a valorilor, iubirea pentru părinți, dorul după un rost mai înalt decât satisfacerea propriului pântec. Într-un cuvânt, românul trebuie întors la Hristos. Biserica ar trebui să dea tonul. Aici e nevoie de o adevărată elită, care să formeze generații de romani creștini. Politica să nu se bage în școală. La noi, politicul e vârât în școală pentru a forma omul manevrabil, slab, care nu are nici o legătură cu Adevărul. Ar trebui acționat asupra mamelor, căci mamele au un rol covârșitor în educația copiilor. Să reconsiderăm familia, să readucem în prim-plan valorile familiei creștine. Numai asta, și-ar fi destul.
– Familia și Biserica nu-i pot suplini pe dascăli, iar învățământul românesc trece printr-o criză prelungită…
– Salvarea ar putea veni de la școlile particulare. Aici se va vedea cât din poporul român mai este sănătos sufletește și cum se mobilizează în caz de nevoie. Pentru că va trebui ca oameni cu dare de mână și intelectuali creștini să se adune și să fondeze școli laice, dar în care să se dea o educație în spirit creștin. Și nici așa nu se vor salva masele largi, dar o familie câștigată pe calea dreaptă e foarte mult în economia dumnezeiască. Vor veni vremuri și mai grele. Prigoanele, pușcăriile, schingiuirile și tot calvarul îndurat de noi în timpul comunismului au fost ușoare pe lângă ce va urma. Și va fi foarte greu să-ți menții credința și s-o treci generațiilor următoare, aproape la fel de greu ca acum 2000 de ani.
– Ce ne amenință atât de rău?
– Păi, iacătă, globalizarea vine ca un buldozer care strivește totul înaintea lui. Și, odată cu globalizarea, erezia ecumenismului, pofta pentru consum prostesc peste nevoie… Am aderat la Uniunea Europeană… Am zis cândva: intrarea în UE este ieșirea din Ortodoxie. Dar revin și zic: depinde de noi să nu lepădăm deodată credința. Ca și o haină, nu o dezbraci dintr-o mișcare, mai întâi scoți o mânecă, apoi cealaltă. Până atunci, s-ar putea ca poporul să se deștepte. Dacă nu ne vom așeza genunchii la pocăință, dragii mei, nu vom reuși nimic. Dacă ne vom ruga însă cu râvnă, dacă ne vom osteni în rugăciune, Dumnezeu va face ca totul să fie posibil. Și toate aceste încercări, globalizare, ecumenism și cine știe care altele, toate vor fi spulberate de forța rugăciunii.
– Nădejdea mirenilor este că marii duhovnici ne vor îndruma…
– Ei, marii duhovnici… Dacă am ști ce impresie are Dumnezeu despre marii duhovnici… (râde). Noi n-am avut duhovnici așa cum vremea a cerut-o. Și de-aia poporul a căzut.
– Aveți o viziune destul de pesimistă despre societatea românească…
– Nu e pesimistă, e realistă. Să ne rugăm lui Dumnezeu să naștem eroi; cum erau înainte mamele, nășteau copii pentru martiraj, parcă ar fi crescut lanuri de grâu pentru a face anafură. Nu mai putem să ne ridicăm fără jertfă; nici economicul, nici politicul nu vor rezolva nimic fără oameni de jertfă. Tot creștinismul e o jertfă; post și rugăciune – care sunt oarecum îndrăzneala noastră către Dumnezeu. Cu acestea poți cuceri cerurile. Nădejdea, alături de credință și de iubire, sunt, nu-i așa?, cele trei fire nevăzute care ne leagă de Dumnezeu. Așa încât speranța nu trebuie să moară. Dar eu cred că, dacă nu trăiești credința așa cum trebuie, ai slabe șanse de mântuire. Păi, cum să mergi și cu Dumnezeu, și cu Mamona?
– Ca duhovnic, simțiți în preajma marilor praznice, așa cum e Paștele, că se mai îmbunează omul?
– Când duhul de sărbătoare, adică de credință în Înviere și, deci, în Hristos, se află în om în tot anul, el există și azi, când omul vine la mine. În cine n-a fost, rar se întâmplă să fie de Paști sau de Crăciun. Ei bine, în marile posturi, cel care vine la spovedanie, care încearcă să-și curețe păcatele, își mai smerește sufletul, e mai predispus la fapte bune, dar nu e neapărat și mai tare în credință. Frate, credința nu e sezonieră! Nu stă tot anul în altă parte și vine la noi în suflet doar de Paște și de Crăciun! Credința e vie în tine mereu și o știi prezentă după cum te porți. Dacă ești modest, cu dragoste de oameni, săritor la nevoie, postești, te rogi, vii la Liturghie înseamnă ca ești pe calea cea bună. Dacă nu, poți încerca să recuperezi de sărbători, dar mă îndoiesc că vei reuși.
– Care a fost cel mai frumos Paște pe care l-ați petrecut?
– N-am trăit o sărbătoare, n-am trăit o Liturghie, n-am trăit un moment din tot cultul nostru ortodox cum am trăit Paștele din 1951, în mină la Baia Sprie. A fost cel mai frumos Paște din viața mea. Suferința ne-a luminat inimile și ne-am putut bucura cel mai mult de Învierea Domnului. Eram peste 400 de deținuți politici aduși din trei închisori: Aiud, Gherla și Galați. Administrația ne dădea o mâncare ceva mai bună, ca să putem munci în mină. Dar în postul Paștelui am postit tare, am refuzat aproape toți mâncarea bună. Cum v-am spus, rugăciunea și postul sunt două aripi care te înalță către Împărăția Cerurilor. În postul acela, toate frământările, certurile și tensiunile dintre noi s-au stins. Deși era pază strașnică, ne-a ajutat Dumnezeu și am adunat, unul câte unul, mai multe sfredele cu care spărgeam muntele, pe mărimi, și le-am pus sub o boltă. Erau dintr-un oțel nobil și aveau un sunet ca de clopot, fiecare cu alt glas, după mărime, când le loveai cu un metal. În noaptea de Paște, când să ieșim din șut, ne-am adunat cu toții și am început sa cântăm „Hristos a înviat!”. Unul dintre noi trecea o vergea de metal peste sfredelele acelea care se auzeau ca niște clopote de cleștar. Ortodocșii eram majoritari, dar erau printre noi multi greco-catolici, romano-catolici, protestanți, chiar și musulmani și mozaici. Cu toții am cântat atunci „Hristos a înviat!”. A fost cutremurător. Gardienii au încremenit, nu îndrăzneau să ne oprească, se temeau de o revoltă. După aceea, pe grupuri, plecam în colivie – așa-zisul lift – sus, la suprafață, cântând toate cântecele de Paște, binecuvântări și imnuri, fiecare ce știa. Am mers la baie și apoi la masă cântând. Cei mai mulți am refuzat să mâncăm, deși masa era plină de bunătățuri, special aduse ca să ne câștige. Și am cântat toată noaptea. Ne-au lăsat în pace, credeau că suntem fanatici și că ne vom răzvrăti.
– De ce ați refuzat mâncarea?
– N-aveam nevoie de concesii din partea lor. Apoi au pus lacăte pe barăci și nu ne-au mai dat drumul de-acolo trei zile. Cercetau să vadă cum a fost organizată „conspirația”. Apoi ne-au scos afară. Comandantul ne-a spus cu glas ușor, parcă să nu ne supere: „Aici o să vă putrezească oasele”. Peste încă trei zile, a venit și un avertisment mai dur. Părintele Șerban, din Galați, care era de serviciu la bucătărie, a fost împușcat în timp ce ducea gunoiul, sub pretextul că ar fi vrut să fugă. A fost modul lor de a ne spune că orice moment de demnitate este pedepsit.
– În închisorile comuniste au fost martirizați mulți creștini. Mă gândesc la Părintele Daniil – Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu sau Valeriu Gafencu – cel supranumit Sfântul Închisorilor. În biserica acestei mănăstiri sunt cinstite, ca moaște, oseminte din groapa comuna de la Aiud. De ce nu sunt canonizați pe cei uciși pentru credința lor?
– Cine să-i canonizeze? Cei mai mulți dintre sinodalii noștri n-au nici un fior când aud de astfel de jertfe. Nu-i preocupă, nu-și bat capul să le înțeleagă și nu cred în sfințenia acelor oameni, care au murit pentru Hristos.
– Părinte, am vrea să încheiem interviul în mod optimist, așa cum se cade în așteptarea Paștelui. Avem vreun motiv de optimism?
– Da, fără îndoială: Maica Domnului. Rugăciunile către Sfânta Fecioară primesc întotdeauna răspuns.
sursa: Părintele Iustin Pârvu: „Cu post și rugăciune cucerești cerurile”
