Viața ascetică a Părintelui Serafim Rose

[Un sfânt al vremilor noastre]

de Păr. Alexie Young

Am avut privilegiul să-l cunosc din 1966, în preajma adormirii Sfântului Arhiepiscop Ioan Maximovici, părintele său duhovnicesc. Părintele Serafim era mirean la acea dată – încă nu avea nici măcar faimoasa barbă a anilor săi de pe urmă – devenind mai apoi citeț în Catedrală, la puțin timp după ce l-am întâlnit întâia dată. Nu știu care era pravila sa, nici cât de multe metanii făcea. Nu vorbea niciodată despre aceste lucruri. Era un om foarte retras. Însă eu și ceilalți care i-am fost apropiați știm că rostea Rugăciunea [lui Iisus] neîncetat și că, în ultimii săi ani, probabil a fost un isihast pe deplin. Nu l-am văzut nicicând fără un șirag de metanii mișcându-i-se printre degete.

Era de un calm și o pace desăvârșită, în toată vremea. Niciodată nu l-am zărit mânios sau tulburat de ceva (și l-am zărit în multe circumstanțe, de-a lungul anilor); o singură dată l-am văzut râzând. Totuși nu era o persoană searbădă sau abătută. Doar foarte „așezată”. Nu era îndeosebi un extrovertit, dar lua parte întotdeauna în mod „firesc” la ceea ce se petrecea, deși nu domina într-o conversație. Glasul sau era foarte liniștit; trebuia să îl asculți cu atenție pentru a-l auzi; timbrul său muzical era cel de tenor.

Atât cât cunosc, ținea doar postul monahal obișnuit, ce include Postul Îngerilor din zilele de luni. Am luat parte la nenumărate mese de-a lungul anilor, în trapeza mănăstirii. Mânca întotdeauna tot ce se găsea pe farfuria sa, dar nu se întindea niciodată spre a mai lua o porție. Desigur că nu mânca niciodată între mese și a ținut mereu obiceiul monahal de a nu păstra hrană în chilie. Uneori, pe când se afla singur în mănăstire (fapt ce se întâmpla adesea), sărea peste mese, dar aceasta probabil mai mult din cauză că era un „profesor distrat” decât din pricina vreunei practici ascetice. La mine acasă mânca obișnuit, fără a se abține, dar și fără a lua suplimente. L-am întrebat odată dacă are vreun fel de mâncare preferat și mi-a spus că nu. Când i-am întrebat pe ceilalți călugări, mi-au spus că nu au nici cea mai mică idee despre vreo mâncare favorită a sa și că nu vorbea nicicând despre hrană.

Ca o lucrare ascetică, purta însă un fular de lâna extrem de greu și de aspru, în jurul gâtului, sub dulamă, chiar și pe vremea cea mai călduroasă. Nu am știut aceasta până în ultimii săi ani, când, la un moment dat, fularul răzbătuse deasupra gulerului dulamei sale. Când i-am întrebat pe ceilalți monahi despre aceasta, mi-au spus că este o nevoință ascetică – asemenea unei haine de păr. Totuși părintele Serafim simțea că nevoințele ascetice neobișnuite sau remarcabile nu erau pentru vremurile noastre. Spunea că doar faptul de a fi un creștin ortodox bun, decent și evlavios era deja o „nevoință ascetică” imensă! Așa că nu a dat niciodată binecuvântare vreunui fiu al său duhovnicesc să săvârșească cu mult peste rânduielile obișnuite de postire ale Bisericii și de rugăciunile de dimineață și de seară din cartea de rugăciuni. Mi-a îngăduit mie, la acea vreme, să rostesc Rugăciunea [lui Iisus], însă nu mai mult de jumătate de oră pe zi și nu mi-a dat să fac metanii (cu excepția celor din timpul slujbelor de peste săptămână și din posturi) decât ca o penitență. Simțea că mai ales convertiții au foarte ușor tendința să exagereze și apoi să se trezească cu ceea ce el numea „indigestie duhovnicească”. Mai bine să mergi foarte încet, spunea, și mereu doar „din treaptă în treaptă”.

Părintele Serafim făcea o „baie de săpun” într-un lighean, în chilia sa, din când în când, dar făcea întotdeauna un duș complet o dată pe an, chiar înainte de vizita anuală la mama sa. Nu a mirosit și nu a arătat soios sau murdar niciodată. Cât privește menținerea „sănătății” în alte feluri, știu că lua zilnic o multi-vitamină, doar din ascultare, dar altminteri nu avea nici un soi de interes în probleme de sănătate. L-am întrebat odată dacă el sau mănăstirea au asigurare medicală. A ridicat în sus degetul arătător și a spus (indicând cerurile): „ACOLO îmi este «asigurarea medicală»”.

Am trăit câteva mărturii ale înainte-vederii sale, când mi-a citit efectiv mintea (sau mai curând, mi-a citit inima), dar nu a fost un fenomen statornic sau frecvent, în experiența mea. Oricum, rugăciunile sale pentru cineva erau foarte puternice și, după moartea sa, cunosc personal cazul vindecării extrem de dramatice a cuiva suferind de cancer în fază terminală, prin mijlocirea sa. În mod vădit, este un om al vremilor noastre. Răposatul arhiepiscop Antonie de San Francisco spunea despre el că a fost „cel dintâi” podvijnik (drept-luptător) născut în America și, prin urmare, o pildă pentru noi toți. În cea de-a patruzecea zi de la adormirea sa, răposatul episcop Nectarie, un om cu viață sfântă – care l-a cunoscut foarte bine – i-a cântat în mod spontan o „Proslăvire” că sfânt monah, astfel că aceasta este prima „cinstire locală” a sa. [Corpul sau a rămas moale și păstrând o frumoasă culoare arămie în tot timpul de până la îngropare] Părintele Serafim a fost probabil primul cărturar patristic autentic, de limbă engleză. Desigur că nu ar fi afirmat niciodată acest lucru despre sine, dar este adevărat.