Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.

Articolele anterioare pot fi citite aici:
Calendarul bisericesc. (1) Primele încercări de schimbare în România din sec. XIX
Calendarul bisericesc. (2) Paștile trebuie să fie după Pesah-ul evreiesc?.

Conferința controversată de la Constantinopol din 1923 a produs discuții fierbinți și chiar schisme grave în urma modificării calendarului bisericesc. Dincolo de pretextul real că sunt rămase în urmă calculele astronomice, contextul este unul mai larg, cu implicații politice și inter-confesionale. Totuși, înainte de a aborda această chestiune, este utilă înțelegerea problematicii pascaliei și fixării ei în cadrul calendarului iulian, un subiect destul de mistificat.

Adeseori apărătorii stilului vechi, neschimbat, susțin ideea că la Sinodul I de la Niceea a fost stabilit echinocțiul la data de 21 martie în calendarul iulian și se încalcă această hotărâre dacă se atinge acest punct. Este adevărat că au fost fixate ca repere echinocțiul și luna plină de după el, totuși în vremea aceea existau mai multe calendare, nu doar cel iulian, ci și cel egiptean cel puțin. Mai mult decât atât, Patriarhul de Alexandria comunica tuturor data Paștelui în funcție de acest din urmă calendar și ea trebuia corelată în ziua corespunzătoare din uzul bizantin, adică din calendarul iulian.

În vechime existau două centre astronomice importante: Alexandria și Roma. Patriarhiile din aceste mari orașe au fost însărcinate să anunțe data Paștelui dinainte tocmai pe acest considerent. Astfel că se păstrează o serie de Scrisori pascale ale Patriarhilor alexandrini prin care făceau acest lucru. Se știe că primul care a inaugurat această tradiție este Dimitrie (188-230), urmat de Dionisie cel Mare (247-264), Petru (300-311). Alexandru (311-328), Atanasie (328-373), Teofil (385-412) și Chiril (412-444)[1]. În acest sens, există mărturii la istoricii Eusebiu al Cezareei (Istoria bisericească, VII, 20, 1-4) și Teodoret de Cyr (Istoria bisericească, I, 9, 12), precum și în Scrisorile pascale ale Sf. Atanasie cel Mare (PG 26, 1431A-1444A). Pe lângă acestea, Sf. Chiril al Alexandriei menționează convenția de la Sinodul I de a sărbători Paștile după rânduiala alexandrină într-o scrisoare către episcopii sinodali din Africa (PG 77, 376-377) și două către papa Leon, păstrate în traducere latină, în care apără prestigiul calculelor astronomilor alexandrini (PG 77, 377-383).

În scrisorile pascale ale Sf. Chiril, traduse și în românește, acesta anunță data Paștelui, precum și celelalte repere ce țin de Postul Mare, după zilele și calendarul egiptean. Spre exemplu, în prima epistolă anunță data Paștelui pentru 26 famenot, care corespundea lui 22 martie 424[2].

Se mai cunoaște faptul că au existat diferențe și dispute între Alexandria și Roma pe această temă. Se pare că egiptenii socoteau echinocțiul pe data de 21 martie, iar romanii pe 25 din aceeași lună. Abia odată cu Dionisie Exiguul (525) s-a reglementat această situație și Roma a adoptat datele alexandrine[3]. Disensiuni au persistat până în sec. VIII între Roma și britanici și populația din Galia.

Deocamdată este de remarcat că imediat după Sinodul I Ecumenic calendarul iulian nu a stat la baza datelor după care se ghida Biserica în prăznuirea Paștilor, ci cel egiptean. Acesta era alcătuit din 12 luni a câte 30 de zile, la care se adăugau 5 zile la final de an sau 6 în anii bisecți. Acesta este sistemul de la care a pornit Sosigene în formarea calendarului adoptat de Iulius Caesar în anul 44 î.H., cunoscut drept calendarul iulian. Așadar afirmația că la Sinodul I a fost stabilită data echinocțiului la 21 martie este inexactă și induce în eroare. Mai mult, abia după o perioadă de câteva sute de ani Roma acceptă data aceasta. Altfel spus, Sinodul a pus ca reper echinocțiul, care trebuia observat astronomic, nu stabilit doar pe hârtie.

Pe de altă parte, pascalia alexandrină este anterioară Sinodului de la Niceea, ea fiind doar validată, nu instituită de Sfinții Părinți care s-au întrunit acolo.

Nu la mult timp, a apărut și s-a răspândit moda elaborării unor tabele pascale pe perioade mai îndelungate. Se știe că Sf. Chiril a alcătuit un astfel de tabel pentru anii 403-512, la cererea împăratului Teodosie al II-lea, pe baza unui ciclu de 19 ani. Dionisie Exiguul este cel care a alcătuit astfel de tabele pentru anii 532-721. În vremea Sf. Maxim existau reguli și tabele ajutătoare prin care putea fi găsită data Paștelui din fiecare an. Sf. Ioan Damaschinul s-a ocupat și el cu acest calcul pascal. Astfel, mai ales după cucerirea Alexandriei de către arabi, dar și mai înainte, când această cetate a devenit în majoritate monofizită, tabelele acestea au devenit necesare pentru că nu mai exista centrul care să comunice data Paștelui după observații strict astronomice.

Cu timpul, nu doar că aceste tabele au intrat în uz, ci au fost considerate ca fiind instituite de la Sinodul I Ecumenic. Ele foloseau cicluri de 19 ani pentru că aceasta era perioada repetitivă a anilor lunari. Aceștia erau fixați în funcție de lună, ale cărei faze durează 29 de zile și jumătate. Așadar un an de 12 luni conține 354 de zile în loc de 365. Diferența trebuia recuperată prin intercalarea unei luni în 7 din cei 19 ani pentru a se menține nu doar ciclul lunar, ci și cel solar.

Aici trebuie menționat că anii și lunile sunt stabilite după mișcarea astrelor mari, adică soarele și luna, după cum este scris în Sfânta Scriptură, la Facere 1:16: „Și a zis Dumnezeu: Să fie luminători pe tăria cerului ca să lumineze pe pământ, ca să despartă între zi și noapte; și au stat spre semne și spre vremuri și spre zile și spre ani”. De aceea echinocțiul este important ca dată care delimitează anii.

În ce privește stabilirea datei Paștelui, se ține cont de luna plină pentru că Învierea Mântuitorului a avut loc în jurul datei Paștelui evreiesc, care era pe data de 14 nisan, adică în a 14-a zi a fazei lunii, la lună plină. În serbarea acestui praznic s-au conturat două tradiții, una care ținea să fie respectată duminica și alta care nu ținea cont de acest aspect, ci doar de data de 14 nisan, drept pentru care au fost numiți patrusprezeceni. S-a impus primul obicei, deși se pare că și celălalt avea origini apostolice. La vremea Sinodului I nu aceasta a fost disputa, ci faptul că creștinii sărbătoreau la date diferite, în funcție de evrei, care nu aveau un obicei unitar. Unii serbau Paștile la luna plină de dinainte, iar alții după echinocțiu. Urmându-i pe aceștia, se crea o separare și între credincioși, drept pentru care principala hotărâre de la Niceea a fost ca peste tot să fie ținută aceeași dată de praznic, să existe unitate. În acest scop, a fost abandonat obiceiul de a urmări când serbează iudeii, practic aceia dintre ei de dinainte de echinocțiu. Dar nu a fost stabilită o metodă precisă, pentru că deja exista cea alexandrină și cea romană. Ambele au fost validate în principiu, pentru că erau asemănătoare (urmăreau luna plină de după echinocțiu), deși aveau mici diferențieri cu privire la reperele astronomice.

Cu timpul, s-a observat că între timpul astronomic și cel convențional exista o diferență. Anul din calendar era mai lung decât în realitate pentru că anul solar sau tropic are, de fapt, doar 365 de zile, 5 ore, 48 de minute și 46 de secunde în loc de 365 de zile și 6 ore. Cei care au sesizat acest lucru au fost: Isaac Arghirul, Nichifor Gregora și Ghemistos Plethon. Însă Biserica a pus mai mult preț, așa cum se cuvenea, pe unitatea de prăznuire decât pe exactitatea cronologică.

Până în zilele noastre, toată această problematică a fost complicată de căderea Bisericii Romei în erezie și scindarea de Ortodoxie definitiv în 1054, pentru ca ulterior papa să alcătuiască un nou calendar prin care să rectifice diferența dintre calendarul iulian și cel astral, dat de mișcarea soarelui și lunii. Biserica Ortodoxă nu s-a simțit obligată să aprobe noul calendar gregorian adoptat la 1582, dar s-a văzut presată la început de secol XX de instituțiile civile în acest sens, care cereau nu doar împroprierea calendarului gregorian, ci și stabilirea Paștelui la o dată mai stabilă, care să nu varieze atât de mult (35 de zile=29 de zile cât țin fazele lunii + 6 cât poate fi decalată prin sărbătorirea în duminica următoare).

Din păcate, aceste presiuni au avut un ecou nefast pentru că o serie de Biserici Ortodoxe Locale au decis schimbarea calendarului într-un mod nebisericesc. Decizia lor a fost neunitară, antisinodală și pe temeiuri anticanonice.

Desigur că o astfel de hotărâre în direcția aceasta poate fi luată, dar trebuie să îndeplinească niște condiții minimale, să nu lezeze conștiința credincioșilor, să fie folositoare, să fie un răspuns adecvat la provocările legate de astronomie venite din partea factorilor seculari sau a catolicilor, nu o conformare prin care se diluează identitatea Ortodoxiei. Însă aceste aspecte rămân să fie dezbătute într-un alt episod al acestui material.

Deocamdată mai trebuie precizat că se conturează două extreme, una oficială și una populară. Prima accentuează importanța științei și calculelor cronologice în dauna unității de cuget și cult, iar cealaltă ignoră realitățile astronomice măsurabile și exagerează trăirea superstițioasă a timpului, inventând teoria timpului liturgic și a celui profan. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu a stabilit unitatea de măsură pentru zile, luni și ani și anotimpuri prin mișcarea soarelui și lunii, după cum spune clar Sfânta Scriptură. Ar fi absurd să credem în niște repere calendaristice doar pentru că ele au intrat în obișnuința cultului ortodox dintr-o eroare de observație a celor câteva minute lipsă din decursul unui an.

Totuși, deși Sinodul I Ecumenic nu a adoptat pascalia după calendarul iulian, aceasta a fost legată de echinocțiul de pe 21 martie prin tradiția ulterioară. Poate fi validat acest obicei la nivel sinodal sau, oricum, acceptat în conștiința ortodoxă ca un fapt indiscutabil? Sau, dimpotrivă, poate fi el contestat pe baza observațiilor astronomice? Din păcate, nu avem încă un răspuns edificator pronunțat pe această temă, ci doar o atitudine generalizată hibridă prin care sunt evitate extremele; nu sunt respinse cu totul nici măsurătorile științifice, nici nu sunt lepădate predaniile bisericești.


[1] Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, „Studiu introductiv: Scrisorile pascale I-XII (414-424) și teologia Sf. Chiril al Alexandriei în perioada anterioară disputei nestoriene” în vol. Sf. Chiril al Alexandriei, Vremea postului și a înfrânării. Scrisori pascale, Editura Metafraze, 2012, p. 39.

[2] Sf. Chiril al Alexandriei, Vremea postului și a înfrânării. Scrisori pascale, p.90.

[3] „Calendarul: O revoluție fără de sfârșit”, Studiu introductiv de Florin Crîșmăreanu la vol. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre calcularea datei Paștilor. Comput bisericesc, Ed. Doxologia, 2018, p. 22.

Continuarea articolelor poate fi citită aici:
Calendarul bisericesc. (4) Dezbinarea indusă de Conferința din 1923 de la Constantinopol
Calendarul bisericesc. (5) Adoptarea noului stil în unele Biserici autocefale; Conferința de la Moscova (1948)
Calendarul bisericesc. (6) Falsul Sigilion și alte amăgiri promovate de stiliști
Calendarul bisericesc. (7) Observații generale

Translate page >>
4
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x