Studiu: Tot ce trebuie să cunoască un naţionalist despre Politica Energetică a României?

de Vlad-Mihai Agache | 18 iul. 2025 | Economie, ENERGIE, Longread | 0 comentarii

În toate epocile, capacitatea unui stat de a-și gestiona energia a reprezentat un indicator de suveranitate efectivă.

Nu există autonomie politică fără autonomie energetică, după cum nu poate exista dezvoltare economică fără control real asupra producției, distribuției și prețului resurselor fundamentale.

Energia nu este o marfă oarecare. Este un bun strategic, cu funcție sistemică în economie, administrație, apărare și ordine socială.

Modelul actual de organizare a sistemului energetic românesc, centrat pe liberalizare completă, integrare necondiționată în piața europeană și intermediere speculativă între producție și consum, nu mai servește interesul național. Este un model incompatibil cu obiectivele de relansare industrială, echilibru bugetar, securitate energetică și stabilitate socială.

Suveranitatea energetică nu înseamnă izolare, ci prioritate națională în utilizarea resurselor proprii, acces direct între stat și cetățean, control asupra formării prețului și decizie autonomă în condiții de criză.

Studiul de față pornește de la această premisă simplă: România are nevoie de o reformă structurală, suveranistă (sau chiar naţionalistă) și funcțională a domeniului energetic, care să restabilească legătura dintre producția publică și interesul public, dintre infrastructura națională și strategia națională. Liberalizarea integrală a eșuat şi de aceea trebuie să ne străduim să găsim mijloacele şi direcţia pentru o reconstrucție rațională, responsabilă și orientată spre nevoile reale ale economiei românești.

Sumar Executiv

Acest studiu oferă o diagnoză rece și metodică a modului în care România a fost deposedată, în doar trei decenii, de capacitatea sa de a-și controla și valorifica suveran energia. Sub pretextul liberalizării și al integrării în „piața comună energetică europeană”, sistemul românesc a fost restructurat în favoarea unor interese externe și a unei rețele de intermediere internă, care extrag valoare din resursele publice fără să ofere nimic în schimb.

Studiul demonstrează că:

• România dispune încă de capacități interne semnificative, în special prin Hidroelectrica, Nuclearelectrica și CE Oltenia, dar nu are voie să le folosească în mod suveran.
• Piața de energie nu este concurențială, ci o construcție birocratică, opacă și cartelizată, în care prețurile sunt dictate de algoritmi, nu de costurile reale.
• Furnizorii de energie, în marea lor majoritate, sunt entități fără infrastructură sau aport tehnologic, care practică marje arbitrare și captează profituri imense prin simpla intermediere între stat și cetățean.
• ANRE, autoritatea de reglementare, nu reglementează nimic esențial, ci funcționează ca garant al menținerii sistemului parazitar sub o fațadă tehnică.
• Statul român cumpără energia proprie la suprapreț, prin intermediari, pentru propriile sale instituții publice – într-o formă de drenaj bugetar legalizat și auto-impozitare mascată.
• Integrarea europeană în sistemul energetic continental a condus la pierderea dreptului de a prioritiza consumul intern, iar România a fost transformată într-o piață de desfacere pentru energia produsă sau tranzacționată de alții.
• Industria românească este imposibil de relansat, atâta vreme cât energia este scumpă, impredictibilă și inaccesibilă direct de la sursa publică.
• Discursul public este saturat de minciuni și mistificări, menite să disciplineze populația și să blocheze orice reformă de fond.

Pe baza acestei diagnoze, studiul propune un plan coerent de recuperare a suveranității energetice, articulat în zece direcții strategice:

1. Reinstituirea unei piețe naționale reglementate, unde producătorii publici pot vinde direct populației și instituțiilor.
2. Eliminarea furnizorilor-parazit din lanțul energetic stat–stat.
3. Reacreditarea furnizorilor pe criterii stricte de competență și infrastructură reală.
4. Crearea unui operator public de furnizare, care să deservească direct cetățeanul român.
5. Contracte directe și stabile pentru industrie, pentru relansarea economică.
6. Controlul valorii tranzacționate, nu doar al fluxului fizic, prin audituri, transparență și plafonări administrative.
7. Recuperarea și reactivarea capacităților strategice închise, în special cele pe cărbune și gaze.
8. Reformarea ANRE și a sistemului de reglementare, prin introducerea unui cadru de răspundere publică și suveranitate reglementară.
9. Revizuirea relației cu rețeaua energetică europeană, în vederea recâștigării dreptului de a prioritiza consumul intern.
10. Reconstrucția discursului public, prin demistificarea completă a narativelor oficiale despre piață, preț și liberalizare.

Această lucrare nu este un apel la revenirea la trecut, ci o invitație la reconstrucția lucidă a unui viitor național posibil, în care energia devine din nou ceea ce a fost: infrastructură a dezvoltării, a stabilității și a demnității economice.

Suveranitatea energetică nu este un lux. Este condiția de existență a oricărei politici naționale reale.

Introducere

Energia este o infrastructură de bază a funcționării statului, a economiei și a coeziunii sociale. Orice organizare instituțională, orice circuit economic și orice relație fiscală derivă dintr-o realitate fizică prealabilă: existența, disponibilitatea și accesibilitatea surselor energetice.

Din acest motiv, energia nu poate fi tratată exclusiv ca o marfă tranzacționabilă, supusă regulilor pieței libere și modelor de comportament concurențial, ci trebuie analizată și guvernată ca un bun strategic cu valoare sistemică.

În România, începând cu anii 2000 și accelerat după 2012, a avut loc o tranziție instituțională profundă, de la un sistem energetic mixt, parțial reglementat și cu control public substanțial, la un regim de piață integral liberalizată, interconectată și armonizată normativ cu modelul european.

Această tranziție a fost justificată prin rațiuni de eficiență economică, atragere de investiții, disciplină fiscală și convergență regională. În practică însă, ea a condus la fragmentarea capacităților de decizie, la dezarticularea lanțurilor valorice naționale, la capturarea fluxurilor de valoare de către intermediari fără funcție productivă și la pierderea posibilității statului de a acționa în mod suveran în favoarea propriilor cetățeni și instituții.

Studiul de față propune o analiză integrată a consecințelor acestei tranziții, dintr-o perspectivă suveranistă, funcțională și non-ideologică. El nu pledează pentru revenirea la formule anacronice de monopol centralizat, dar respinge ideea că liberalizarea absolută a fost inevitabilă sau benefică.

Diagnosticul avansat este unul sistemic: liberalizarea nu a dus la concurență reală, ci la rețelizarea extracției; integrarea nu a dus la reziliență, ci la dependență structurală; „piața liberă” nu a scăzut prețurile, ci a transferat costurile în sarcina publicului și a economiei reale.

Pe această bază, lucrarea argumentează necesitatea reconfigurării domeniului energetic în jurul a patru axe doctrinare fundamentale:

1. Suveranitatea decizională asupra resurselor, prețului și fluxurilor de livrare;
2. Accesul direct și echitabil la energia publică pentru populație și instituții;
3. Reinstituirea unei piețe interne funcționale, selective și reglementate;
4. Reconectarea producției energetice la prioritățile de dezvoltare industrială și națională.

Aceste principii nu contrazic funcționarea eficientă a economiei, ci o fac posibilă într-un cadru de stabilitate, predictibilitate și control democratic. Suveranitatea energetică nu este o opțiune retorică, ci o necesitate pragmatică într-un context european volatil, marcat de crize succesive, dezechilibre de putere și mecanisme de redistribuire inechitabilă a valorii.

Ceea ce propune acest studiu nu este un model teoretic, ci o corectură de direcție, fundamentată pe realități observabile, disfuncții recunoscute și instrumente aflate, încă, la dispoziția statului român.

Obiectivul este unul clar: reorientarea sistemului energetic către interesele naționale, prin mijloace legale, administrative, comerciale și strategice, în deplină conformitate cu principiile constituționale și imperativele dezvoltării suverane.

I. De la autonomie la vasalitate energetică: Cronologia destructurării capacităților naționale

Nu liberalizarea a venit prea devreme, ci sabotajul a fost planificat prea bine. România nu a ajuns o țară dependentă energetic din întâmplare, nici din incompetență benignă, ci dintr-o combinație toxică de directive europene, obediență politică, capturare instituțională și retragere sistematică a statului din orice poziție de control strategic asupra propriilor sale resurse.

În mai puțin de trei decenii, România a trecut de la o relativă autonomie energetică – cu capacități interne diversificate și robuste – la o poziție de vasalitate cronică, în care prețul, sursa și ritmul aprovizionării nu mai sunt dictate de interese naționale, ci de logici externe, opace și adesea ostile.

Faza I: Dezinvestirea controlată (1990–2000)

În primii ani de după 1989, sistemul energetic românesc funcționa încă pe baza infrastructurii industriale moștenite de la perioada comunistă, cu o pondere semnificativă a energiei din surse clasice (termocentrale pe cărbune și gaze, hidrocentrale, centrala nucleară de la Cernavodă – 1 reactor funcțional), și cu un sistem centralizat de planificare.

În ciuda unor probleme structurale și tehnologice, capacitatea internă de producție acoperea constant cererea națională. România exporta energie. În paralel, sistemul avea redundanțe de siguranță, ceea ce îi permitea să fie robust față de șocuri externe.

În această perioadă, sub presiunea creditorilor externi și a organizațiilor financiare internaționale, statul român a fost obligat să accepte „restructurarea” sectorului energetic: fragmentarea unităților integrate, separarea activităților de producție, transport și distribuție, și expunerea treptată a acestora la logica „pieței”.

Fără niciun audit real asupra eficienței sistemului sau asupra riscurilor geopolitice ale liberalizării, statul a început să se dezangajeze exact din sectoarele cele mai critice: extracție, rafinare, capacități de rezervă, mentenanță strategică.

Această dezinvestire a fost însoțită de un discurs public mincinos despre „modernizare”, „integrare europeană” și „atragerea investitorilor”.

Faza II: Liberalizarea fără stat (2000–2010)

În deceniul 2000–2010, sub lozinca integrării europene, s-a accelerat aplicarea modelului de „piață concurențială” în energie. România a fost obligată să se conformeze directivelor europene privind „unbundlingul” (separarea activităților energetice), să accepte instituții supranaționale de reglementare și să-și modifice legislația pentru a permite accesul nelimitat al actorilor privați, inclusiv străini, în infrastructura critică.

Rezultatul a fost o falsă concurență: statul a păstrat în acte capacități importante (Hidroelectrica, Nuclearelectrica, CE Oltenia), dar le-a decapitalizat sistematic, le-a împovărat cu contracte păguboase (celebrele „băieți deștepți”), iar producția ieftină a fost orientată înspre furnizori privați.

În același timp, capacitățile de producție cu rezervă strategică – grupuri pe cărbune, păstrate pentru stabilizarea sistemului în vârfuri de consum – au fost închise sau subfinanțate, fără înlocuire.

Pe fondul acestor decizii, România a pierdut, fără dezbatere publică, controlul asupra resursei primare (gaz, petrol, lignit) și a devenit treptat dependentă de echilibrarea sistemului prin import. Capacitatea de reacție la crize a fost erodată din temelii.

Faza III: Destructurarea sub umbrela Green Deal (2010–2023)

Sub steagul „tranziției verzi”, România a fost forțată să accelereze închiderea capacităților clasice, în special a grupurilor pe cărbune. Fără să existe capacități reale de substituție (în bază, nu în vârf), România a închis în ritm rapid grupuri energetice care asigurau stabilitate sistemului, fără a avea garanția unui mix energetic funcțional. S-a mizat pe regenerabile intermitente (solar, eolian), care nu pot susține industrializarea, și pe importuri speculative din rețeaua europeană.

Totodată, în această perioadă s-a produs dislocarea completă a controlului național asupra politicii de preț.

Liberalizarea totală a pieței a permis furnizorilor intermediari – unii cu 3-10 angajați – să intermedieze energia ieftină de la producători de stat, cu adaosuri de sute de procente, în timp ce populația și instituțiile publice au ajuns să plătească cel mai mare preț din regiune. A existat un transfer masiv de valoare de la producătorii publici către comercianții privați, fără control sau sancțiune.

Faza IV: Captivitatea sistemică (2023–prezent)

În prezent, România se află într-un punct critic: produce intern o cantitate suficientă de energie în multe intervale orare, dar sistemul este configurat astfel încât energia se vinde mai întâi în piața de zi înainte (PZU), controlată de furnizori, apoi se cumpără înapoi, cu adaosuri multiple.

Hidroelectrica vinde energia produsă la prețuri de bază (de circa 150 lei/MWh), dar ajunge la populație la peste 700–800 lei/MWh. Diferența nu e cauzată de cost, ci de structura cartelizată a pieței.

Producătorii de stat sunt obligați să vândă prin piață, fără posibilitatea de a livra direct populației sau instituțiilor, în ciuda faptului că statul este și proprietar, și consumator.

Sistemul este în esență prizonier unei logici impuse de Bruxelles: separarea artificială a rolurilor, interzicerea intervenției directe a statului în piață, plafonarea capacității de a subvenționa producția internă.

În acest regim, România nu poate avea nici politică energetică proprie, nici strategie industrială, nici siguranță energetică în fața unei crize.

***

România a fost transformată dintr-un actor energetic cu resurse și capacități funcționale într-o piață de desfacere captivă, unde energia produsă ieftin de stat este vândută scump cetățenilor, printr-un sistem intermediar opac și parazitar. Procesul nu a fost natural, ci impus prin constrângeri internaționale și acceptat prin trădare internă.

Ceea ce se numește astăzi „liberalizare” este în realitate privatizare mascată a valorii adăugate și subordonare geopolitică prin dezactivarea pârghiilor de suveranitate energetică.

În secțiunile următoare, vom analiza cum funcționează această piață fictivă, cine o controlează, cum sunt manipulate prețurile și care sunt soluțiile realiste pentru recuperarea controlului național asupra energiei – singura bază solidă pentru orice formă de redresare industrială și economică durabilă.

II. Importul ca armă economică: Dependența de energie străină și fragilizarea sistemului

O țară cu resurse energetice proprii, cu hidrocentrale, centrale nucleare și termocentrale funcționale, dar care devine dependente structural de importuri, nu se află într-o criză tehnică. Se află într-o criză de suveranitate, întreținută și cultivată cu intenție.

România, în loc să fie un exportator stabil de energie și un pol regional de siguranță, a fost transformată într-o piață volatilă, vulnerabilă la fluctuațiile externe, la șantajul de rețea și la interesele speculative ale marilor furnizori. Această fragilizare a fost mascată de retorica „pieței comune europene”, dar realitatea este că importul a devenit un instrument de control strategic asupra economiei și politicii energetice interne.

Falsul deficit și manipularea structurală

Contrar percepției publice create prin media și declarații oficiale, România nu este deficitară energetic în mod structural. La nivel de capacitate instalată și producție anuală, țara poate acoperi între 90% și 110% din necesarul propriu, în funcție de sezon și de funcționarea sistemului hidro.

Dar sistemul este organizat astfel încât în multe momente critice – vârfuri de consum, dezechilibre de frecvență, indisponibilități punctuale – România nu poate folosi rezervele interne, pentru că ele fie au fost închise, fie nu sunt activate strategic, fie sunt excluse de la accesul direct în piață.

În aceste momente, se recurge la importuri – în special din Ungaria, Bulgaria, Serbia sau Ucraina – pe prețuri de vârf, prin mecanisme de tip PZU sau intraday, adesea la prețuri de 5–10 ori mai mari decât costul marginal al producției interne (ex. Hidroelectrica, care produce sub 150 lei/MWh, vs. importuri ocazionale la peste 1500 lei/MWh).

Importurile nu sunt un simplu backup. Ele devin normă operațională, pentru că sistemul energetic național a fost reconfigurat să nu funcționeze autonom. Din momentul în care ai închis capacitățile clasice și nu ai voie, prin reglementare europeană, să subvenționezi direct energia pentru populație sau industrie, devii captiv într-o rețea transfrontalieră, în care prețul nu îl mai stabilește capacitatea ta, ci deficitul altuia.

Interconectarea ca vulnerabilitate

România a fost conectată sistematic la rețelele europene de transport (ENTSO-E), ceea ce – teoretic – ar trebui să asigure securitate energetică regională.

În realitate, această interconectare a relativizat orice control național: operatorii de sistem sunt obligați să accepte fluxuri transfrontaliere de energie în funcție de algoritmi de piață și de priorități comerciale, nu de nevoia națională de siguranță energetică. În multe situații, în loc să protejeze populația de volatilitate, interconectarea aduce criza altora în rețeaua românească.

În lipsa unor capacități proprii de echilibrare în timp real – cum ar fi centralele pe gaz sau cărbune funcționale și strategice – România este forțată să „importe echilibru” prin contracte spot, care devin un canal de drenaj de capital. Rețeaua e vulnerabilă nu doar fizic, ci geopolitic: o simplă tensiune regională sau o speculă organizată poate duce la dublarea prețului pentru utilizatorul român.

Exportăm ieftin, importăm scump

Absurditatea este completă când observăm că, în intervale semnificative, România exportă energie ieftină și importă energie scumpă în același timp. Această situație apare nu din lipsă de resurse, ci din mecanismele aberante ale pieței unice, în care energia este vândută în avans de producători (inclusiv de stat) către traderi care o pot direcționa oriunde. Nu există pârghii pentru a prioritiza consumul intern sau stabilitatea națională. Iar statul – ca și consumator – e obligat să cumpere înapoi, cu preț de criză, ceea ce a vândut în mod automatizat, cu preț de bază.

Aceasta nu este o eroare de piață. Este o structurare intenționată a unei piețe capturate, în care producătorii de stat sunt transformați în simpli furnizori ieftini pentru lanțuri speculative.

Dependența, barieră pentru industrializare

O economie care nu își poate controla furnizarea de energie este o economie care nu poate susține industrializare, nici măcar în forme ușoare sau neenergo-intensive.

Orice plan de relocalizare industrială este compromis din start, pentru că prețul final al energiei – instabil, ridicat, impredictibil – este decis nu de o strategie națională, ci de algoritmii unei rețele europene dominate de interese străine.

În plus, în lipsa unor capacități dedicate pentru industrie (ex. linii directe între producători de stat și combinate industriale), energia ieftină produsă intern nu ajunge la actorii economici care pot adăuga valoare. Industria plătește ca și populația – prin intermediar, cu prețuri umflate.

Prețul dependenței: o taxă de vasalitate energetică

Fiecare MWh importat la preț de criză este o formă de taxă pe dependență, care se transformă în pierderi pentru populație, buget public, industrie. Iar aceste pierderi sunt reinvestite de furnizorii externi în consolidarea propriilor capacități, nu în dezvoltarea sistemului energetic românesc.

În fond, importul permanent nu este doar un dezechilibru economic, ci o formă de colonizare energetică, în care România devine o piață de desfacere, nu un actor de decizie. Iar asta afectează nu doar costurile curente, ci întreaga capacitate a statului de a planifica, a proteja, a investi în viitor.

***

România nu este dependentă energetic pentru că nu ar avea resurse sau capacitate de producție. Este dependentă pentru că sistemul energetic a fost reconfigurat împotriva logicii naționale: s-au închis capacități de rezervă, s-au interzis livrările directe de energie, s-au favorizat mecanismele de piață în detrimentul siguranței. Importul a devenit normă nu pentru că e inevitabil, ci pentru că e profitabil pentru alții. Este un instrument de drenaj economic și de control politic, acceptat prin tăcerea complice a reglementatorilor și decidenților.

Următoarea secțiune va arăta cum această piață – prezentată ca liberă și concurențială – este de fapt o construcție fictivă, controlată de interese private și profund anti-naționale.

III. Piața care nu există: Anatomia unei liberalizări orchestrate împotriva interesului public

Există o ficțiune repetată obsesiv de autorități, de mass-media „specializată” și de un grup restrâns de analiști conectați la structurile de influență europene: aceea că România ar funcționa pe o „piață liberă și concurențială de energie electrică”.

Această ficțiune este atât de profund înrădăcinată în discursul public încât aproape nimeni nu mai întreabă: ce fel de piață e aceea în care producătorii nu pot vinde direct consumatorilor, în care statul cumpără la suprapreț propria energie, iar intermediarul – fără niciun aport tehnologic – este cel care încasează grosul profitului?

În realitate, nu avem o piață. Avem o rețea de extracție de rentă, alcătuită din operatori privați, reglementatori pasivi și un stat deposedat, care livrează populația și industria românească pe tavă, în numele unei liberalizări care nu are nimic de-a face cu libertatea economică sau concurența reală.

Liberalizare fără concurență

O piață liberă presupune concurență autentică, transparență informațională, echilibru între cerere și ofertă și capacitatea consumatorului de a alege pe baza unor criterii clare.

Piața de energie din România nu respectă niciunul dintre aceste principii. Aici, producătorii sunt obligați să vândă energia într-un sistem centralizat (PZU, intraday, contracte bilaterale reglementate), iar consumatorii sunt forțați să cumpere prin furnizori acreditați, care nu produc, nu transportă, nu transformă nimic – ci doar intermediază, adesea cu adaosuri de până la 400%.

De fapt, piața este o interfață administrativă rigidă, unde prețurile sunt stabilite nu de concurență reală, ci de comportamente speculative, poziții dominante și algoritmi de tranzacționare care reflectă rareori realitatea fizică a producției.

O parte semnificativă a energiei este tranzacționată în regim „day-ahead”, adică cu o zi înainte, în funcție de estimări și prognoze – nu pe baza unei relații directe între producător și consumator.

În acest spațiu, firmele de furnizare devin rentieri de sistem, cu putere absolută asupra prețului final.

Producători publici, profitori privați

Hidroelectrica, Nuclearelectrica și Complexul Energetic Oltenia sunt companii de stat care produc aproximativ 70% din energia României.

Ele au capacitatea de a livra energie la costuri predictibile, uneori de 3–4 ori mai mici decât prețul de piață.

Dar, în numele liberalizării, aceste companii sunt forțate să vândă energia prin canale reglementate care le interzic să vândă direct consumatorului final – inclusiv instituțiilor publice. Astfel, energia ieftină este livrată furnizorilor, care o revând cu prețuri speculative, fără ca statul să poată interveni direct.

Această interzicere a relației directe dintre producătorul public și cetățean este una dintre cele mai toxice moșteniri ale liberalizării: se creează o piață falsă, în care entitatea publică este blocată de a acționa în interesul publicului.

Deși statul este atât producător, cât și consumator (prin instituțiile sale), el nu poate controla fluxul valorii între cele două puncte, fiind constrâns să accepte intermedierea ca un dat ideologic și administrativ.

Furnizorii-fantomă: „libertatea” intermediarului de a jefui

Furnizorii acreditați de ANRE sunt adesea firme cu 3–10 angajați, fără infrastructură proprie, fără capacitate de echilibrare, fără investiții semnificative, dar cu acces garantat la contracte de furnizare către consumatori individuali, instituții și agenți economici.

Acești furnizori nu adaugă nicio valoare reală în lanțul energetic. Rolul lor este de a cumpăra energie de la producători și de a o revinde la prețuri arbitrare, profitând de impredictibilitatea pieței și de lipsa de reglementare reală a marjelor.

Prin această schemă, statul român nu este doar spectator, ci parte captivă a unei structuri disfuncționale: este obligat să cumpere curent pentru spitale, școli, armată și administrație la prețurile stabilite de furnizori, deși energia a fost produsă de entități publice.

Acest model nu este liberalizare – este o transferare legalizată de rentă dinspre statul-producător către privatul-intermediar, în care consumatorul final este ținta finală a extracției.

Lipsa de transparență și acces

În mod ironic, deși se vorbește despre „piață liberă”, consumatorii nu pot afla nici măcar cu claritate de unde vine energia pe care o primesc, cât din ea provine din surse ieftine (hidro, nuclear), cât din import sau din regenerabile intermitente.

Niciun furnizor nu este obligat să publice structura de cost a facturii, marja de profit, originea energiei sau condițiile de contractare. Această opacitate protejată instituțional este opusul a ceea ce presupune o piață liberă.

Mai mult, în fața fluctuațiilor de preț sau a abuzurilor comerciale, consumatorii nu au nicio pârghie reală de negociere: legislația este stufoasă, procedurile sunt greu de accesat, iar reglementatorul – ANRE – nu are nicio tradiție de protejare activă a interesului cetățeanului. De facto, furnizorul are monopol contractual pe client, într-un regim în care prețul e dictat unilateral.

Specula înlocuiește reglementarea

Piața liberalizată de energie este de fapt o arenă de speculă algoritmică. Marii furnizori și traderi folosesc software-uri de anticipare, volume de tranzacționare în avans și poziții dominante pentru a influența prețul zilei următoare. Nu există o corelație între costul de producție și prețul final. Nu există plafon de adaos sau indicatori de eficiență în prețul facturat. De aceea, prețurile pot exploda fără ca producția sau consumul să se fi modificat substanțial.

Această stare este întreținută și justificată de reglementări europene care impun „funcționarea pieței” în sens abstract, dar ignoră realitățile structurale ale sistemelor energetice naționale.

România nu poate interveni pentru a plafona prețuri, pentru a livra direct energie din producție de stat către populație, sau pentru a închide lanțul de extracție al furnizorilor, fără a încălca normele pieței comune.

Nu piața, ci interdicția de a fi suveran

În esență, ceea ce se numește „piață” în România este de fapt o schemă de imposibilitate a deciziei suverane.

Statul nu are voie să intervină în stabilirea prețului. Nu are voie să subvenționeze direct energia pentru populație. Nu are voie să prioritizeze consumul intern. Nu are voie să distribuie direct energia produsă de propriile companii. Nu are voie să impună furnizorilor transparență totală. Și nu are voie să reglementeze contractele în funcție de criterii de interes public.

Toate aceste „nu are voie” sunt prezentate ca fiind condiții ale pieței libere. În realitate, ele sunt elementele unei structuri de vasalitate economică, în care România este doar un nod pasiv într-o rețea de extracție și redistribuire a valorii în favoarea altora.

***

Nu există o piață liberă de energie în România. Există o piață capturată, netransparentă, impusă, în care liberalizarea a fost doar pretextul pentru dislocarea controlului public și pentru crearea unei rețele de extracție intermediară. În locul unei relații directe între producătorul public și cetățean, avem o păienjeniș instituțional care favorizează rentele și blochează orice încercare de raționalizare sau justiție energetică.

Următoarea secțiune va aborda minciuna prețului: cum cifrele oficiale ascund adevăratul cost al energiei, cine manipulează marjele și de ce statul acceptă această mistificare în detrimentul interesului public.

IV. Cifrele înșelătoare: De ce prețul nu reflectă costul real al energiei în România

Prețul plătit de români pentru energia electrică este de multe ori prezentat ca o consecință a unor „condiții de piață”: dezechilibre între cerere și ofertă, volatilitate internațională, creșterea prețului gazelor, conflictul din Ucraina sau ajustările climatice. Dar această justificare e doar o perdea de fum.

În realitate, prețul energiei nu reflectă nici costul real de producție, nici structura reală a sistemului energetic românesc. Reflectă, în schimb, un lanț de intermedieri, speculă reglementată și distorsiuni administrative care au ca scop drenajul organizat al avuției naționale printr-un mecanism aparent legal.

Costul real – o realitate ascunsă

Producătorii publici, în special Hidroelectrica, Nuclearelectrica și Complexul Energetic Oltenia, operează cu costuri de producție predictibile și relativ scăzute. De exemplu, Hidroelectrica, care generează peste 25–30% din energia României, are un cost mediu de producție situat între 120 și 180 lei/MWh, în funcție de debitul râurilor și cheltuielile de întreținere. Nuclearelectrica – deși operează o tehnologie complexă – produce sub 220 lei/MWh, cu predictibilitate pe termen lung. Chiar și CE Oltenia, cu toate problemele sale, are costuri de producție care pot fi menținute sub 300–350 lei/MWh în regim optimizat.

Și totuși, consumatorii finali – fie că sunt familii sau IMM-uri – ajung să plătească de 3 până la 5 ori mai mult, cu vârfuri de 700–800 lei/MWh pentru populație și până la 1000–1500 lei/MWh pentru întreprinderi în perioade de criză.

Acest decalaj nu este explicabil prin costuri reale, ci prin mecanisme artificiale de transfer și adaos care intervin între producător și consumator.

Prețul de la producător: plafonat în jos, reglementat în favoarea intermediarului

Hidroelectrica și celelalte entități publice nu pot decide cui vând energia și la ce preț, deoarece sunt supuse unor reguli de participare obligatorie pe piețele centralizate (PZU, contracte bilaterale prin OPCOM etc.). Aici, energia se vinde la prețuri „de piață”, dar în realitate aceste prețuri sunt formate prin algoritmi care favorizează volatilitatea și oferă avantaje furnizorilor cu poziție dominantă. În loc ca prețul să reflecte media costurilor de producție, el este determinat de cel mai scump MWh necesar pentru acoperirea cererii marginale.

Așadar, dacă în rețea intră energie eoliană la 200 lei/MWh, hidro la 180 lei, nuclear la 220, dar mai este nevoie de 5% energie de import la 1300 lei/MWh pentru echilibrare, întregul volum se va tranzacționa la acel preț marginal.

Aceasta este regula stabilită de modelul de piață marginalist adoptat de UE – iar rezultatul este un preț umflat sistematic, rupt de realitatea costurilor.

Cine adaugă și ce adaugă? Structura abuzivă a facturii

După ce energia ieftină este vândută la prețul cel mai scump prin algoritmi de piață, ea este preluată de furnizorii acreditați. Aceștia adaugă o serie de costuri de furnizare, marje comerciale, comisioane de risc și alte componente opace. Mai departe, se adaugă tarife de transport, distribuție, servicii de sistem, precum și taxe și contribuții către ANRE și alte instituții.

În unele cazuri, tarifele reglementate de transport și distribuție pot reprezenta chiar peste 30–40% din factura finală, deși infrastructura este amortizată în proporție semnificativă.

Dar cel mai nociv element este marja netransparentă aplicată de furnizor. Furnizorii nu sunt obligați să explice în mod detaliat cât din prețul final provine din costul real al energiei și cât este adaos pur. Astfel, într-o factură de 800 lei/MWh, este perfect posibil ca 400–500 lei să fie pur și simplu marjă de speculă legalizată, ascunsă în jargonul administrativ.

Comparativ: România plătește cel mai mult pentru cea mai ieftină energie

Hidroelectrica este, fără îndoială, una dintre cele mai performante companii energetice din Europa, cu capacități interne care pot livra energie curată și ieftină. Paradoxal, în loc să fie o garanție a suveranității energetice, devine sursă de profit pentru intermediar și de suferință pentru consumator. În nordul Europei, unde energia eoliană și hidro sunt bine integrate, prețurile medii ajung adesea sub 100 euro/MWh. În România, cu una dintre cele mai ieftine structuri de producție din UE, plătim de 2–3 ori mai mult.

Această contradicție nu este întâmplătoare. Este rezultatul unei configurații sistemice care penalizează producătorul eficient și consumatorul final, favorizând parazitul din mijloc.

Cât plătește statul? Mai mult decât oricine

Instituțiile publice (școli, spitale, universități, primării, armată, poliție) sunt mari consumatori de energie. Împreună, ele reprezintă peste 25–30% din consumul național. Cu toate acestea, ele nu pot contracta direct de la Hidroelectrica sau Nuclearelectrica, în ciuda faptului că statul este proprietarul acestora. Sunt forțate, prin lege, să liciteze energia prin SEAP și să contracteze prin intermediul furnizorilor acreditați.

Rezultatul este grotesc: statul român produce energie ieftină prin companiile sale, dar o cumpără înapoi, pentru propriile sale instituții, la cel mai mare preț.

Acest mecanism este echivalent cu un sistem de auto-taxare internă, în care bugetul public alimentează artificial marjele de profit ale unor firme care nu contribuie cu nimic la dezvoltarea sistemului energetic. În loc să fie reinvestiți în mentenanță, modernizare sau extindere a capacităților de producție, acești bani se scurg în conturi private, uneori off-shore.

Minciuna indexului de preț: „preț mediu” ≠ preț real

ANRE și alte instituții publică periodic valori „medii” ale prețului la energie. Acestea sunt prezentate ca fiind dovada funcționării eficiente a pieței. Dar media ascunde realitatea brutală: fluctuațiile mari, nejustificate de costuri, care afectează milioane de consumatori.

În realitate, nu media este problema, ci nivelul la care se stabilizează vârfurile. Prețul marginal folosit pentru echilibrare trage în sus întreaga structură, iar aceste vârfuri nu sunt eliminate prin reglementare, ci dimpotrivă – sunt permise în numele „volatilității acceptate de piață”.

***

Ceea ce plătesc românii pentru energie nu este rezultatul costului real, ci rodul unui sistem opac și anti-național, în care producția ieftină de stat este intermediată cu adaosuri ilegitime, în care consumatorul nu are nicio protecție reală, iar instituțiile statului sunt captive într-o schemă financiară absurdă.

Prețul nu reflectă valoarea muncii, ci valoarea capturării: cu cât sistemul e mai rupt de realitate, cu atât adaosul e mai mare. Iar această distorsiune este permisă și apărată în numele unei piețe care nu există decât ca pretext ideologic.

Următoarea secțiune va demonta rolul furnizorilor-parazit și al reglementatorului ANRE, ca verigi-cheie ale acestui sistem de extracție a valorii.

O critică extinsă a activităţii ANRE, realizată din multiple perspective, se va regăsi în finalul studiului, la comentarii, însă secţiunea ce urmează prefigurează şi jalonează tematica ce vizează funcţia şi activitatea reglementatorului.

V. Furnizorii-parazit și reglementatorul complice: Mecanismele de drenare a avuției

În centrul mecanismului de drenare a valorii din sistemul energetic românesc nu se află doar algoritmii de tranzacționare sau directivele europene.

La nivel operațional, două piese centrale mențin acest sistem injust în funcțiune: furnizorul privat fără valoare adăugată și reglementatorul care nu reglementează – ANRE. Împreună, acești actori formează o rețea de extracție sistemică, legalizată sub umbrela liberalizării și întreținută prin pasivitate administrativă și inacțiune voită.

Furnizorul – intermediarul fără merit

Furnizorul de energie, așa cum funcționează în prezent în România, nu este un actor tehnologic, nu este un investitor strategic, nu este un inovator.

În majoritatea cazurilor, este o entitate comercială cu câțiva angajați și infrastructură minimă, care achiziționează energie de la producători și o revinde populației și instituțiilor publice cu adaosuri impredictibile. Acest model a fost posibil pentru că legislația și reglementările au creat un monopol de facto asupra relației cu consumatorul final.

Furnizorul nu produce energie, nu o transportă, nu o distribuie tehnic. Tot ce face este să opereze niște contracte, să aplice o marjă (uneori arbitrară) și să factureze lunar. Iar pentru această activitate pur birocratică – pe care o poate gestiona un soft de contabilitate – furnizorul obține câștiguri colosale, netransparente și complet disproporționate față de aportul său real.

Adaosul invizibil – cât câștigă, de fapt, furnizorii?

ANRE nu obligă furnizorii să publice structura completă a costurilor și nici să justifice marja comercială. În lipsa unei norme privind raportarea transparentă a adaosului comercial, furnizorii pot majora prețurile după bunul plac, invocând volatilitatea pieței, riscuri asumate sau evoluții internaționale. De fapt, ei speculează pe diferența dintre costul real al producției (pe care îl cunosc cu precizie) și prețul final acceptat de un consumator captiv.

Astfel, un furnizor care cumpără energie de la Hidroelectrica cu 150 lei/MWh poate ajunge să o vândă cu 700–900 lei/MWh, profitând de lipsa de reglementare asupra marjei.

Nicio altă industrie nu permite un asemenea raport între cost și preț final. În acest regim, furnizorul devine o verigă parazitară, care nu doar că nu contribuie la sistem, dar îl și destabilizează economic, crescând artificial costurile fără legătură cu realitatea fizică a producției.

Contractul cu instituțiile publice – captura dublă a statului

Situația devine grotescă atunci când statul român este client al acestor furnizori-parazit, pentru consumul instituțiilor sale. Spitalele, școlile, universitățile, primăriile sau armata sunt obligate, prin reglementare și procedură de achiziție publică, să cumpere energie prin licitație de la furnizori acreditați. Nu pot contracta direct cu Hidroelectrica sau Nuclearelectrica, deși acestea sunt companii publice.

Această captură dublă – producție de stat, consum instituțional tot de stat, dar cu intermediere obligatorie privată – creează un flux invers de valoare: bugetul public alimentează profiturile furnizorilor, fără nicio justificare economică sau funcțională. Iar această schemă nu este un accident: este permisă și perpetuată prin structura reglementărilor actuale.

ANRE – arbitrul absent și apărătorul tăcerii

Rolul pe care ar trebui să-l joace Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) este acela de garant al interesului public în sistemul energetic: stabilirea unor reguli clare, supravegherea pieței, sancționarea abuzurilor, protejarea consumatorului și asigurarea unei corelații între cost, calitate și preț.

În realitate, ANRE a devenit un actor pasiv, care gestionează proceduri birocratice și validează decizii impuse de alte structuri – interne sau europene.

ANRE nu intervine activ în:

• stabilirea unui plafon al marjei comerciale a furnizorilor;
• impunerea transparenței asupra structurii de preț din factură;
• protejarea consumatorului vulnerabil de contracte abuzive;
• reglementarea relației între producătorii publici și instituțiile publice;
• controlul fluxurilor de valoare dintre producător–furnizor–consumator.

De facto, ANRE acționează ca un garant al menținerii status-quo-ului parazitar, nu ca un reglementator al echilibrului și echității.

Neputință sau complicitate?

Faptul că ANRE are toate datele din piață – de la costurile reale ale producătorilor până la adaosurile practicate de furnizori – dar refuză să intervină activ înseamnă că nu mai vorbim de neputință, ci de complicitate instituțională. Prin inacțiune, prin validarea sistematică a modelelor de intermediere abuzivă, ANRE se comportă ca un scut al cartelului energetic, nu ca avocat al interesului public.

Mai mult, ANRE a girat în trecut contracte păguboase, a menținut în funcție furnizori cu nereguli repetate și a refuzat să restructureze mecanismele de acces la furnizare. Rolul său a fost deturnat din interior: din gardian al pieței, a devenit notar al drenajului legalizat.

Cine controlează ANRE?

ANRE nu este o instituție suverană. Este supusă presiunilor politice, infiltrării de interese private și orientărilor generale ale Comisiei Europene. Mulți dintre membrii conducerii au fost numiți politic sau au legături directe cu foști furnizori, consilieri de companii sau structuri transnaționale. Nu există o autonomie funcțională, iar controlul parlamentar asupra ANRE este pur formal.

Acolo unde o autoritate națională ar trebui să ia decizii suverane, avem o instituție de vitrină, aliniată la „bune practici” externe, dar complet surdă la realitățile dramatice ale sistemului românesc. ANRE nu este gardianul pieței, ci paznicul porții prin care se scurge profiturile.

***

Furnizorii-parazit și reglementatorul complice sunt cele două brațe ale unui sistem care extrage valoare din energia românească fără a oferi nimic în schimb. În loc ca energia ieftină produsă de stat să servească populației și economiei, ea este canalizată printr-un sistem parazitar, în care intermediarul se îmbogățește, iar ANRE tace. Această configurație nu poate fi reformată de sus în jos, fără voință politică reală și fără ruperea totală de dogma liberalizării impuse extern.

În următoarea secțiune vom analiza un alt aspect al acestui sistem de captură: cum statul ajunge să cumpere, prin acest mecanism, propria energie, la cel mai mare preț, și ce efecte are această absurditate asupra bugetului public.

VI. Capturarea energetică a statului: Când statul cumpără scump propria sa energie

România nu este doar o țară cu cetățeni captivi într-o piață de energie falsificată. Este o țară în care statul însuși este captiv.

Mai precis, instituțiile fundamentale ale statului – spitale, școli, universități, unități militare, administrație locală și centrală – nu pot accesa direct energia produsă de companiile publice de electricitate. Deși aceste companii se află sub controlul statului român, energia produsă de ele nu poate fi livrată direct celorlalte componente ale statului.

Între cele două capete ale lanțului public a fost introdus un veritabil aparat de extracție privat, justificat ideologic prin dogma pieței, dar construit cu migală prin reglementări și interdicții care servesc exact inversul interesului public.

O schizofrenie instituțională perfectă

Situația e absurdă doar dacă o judecăm cu logica sănătoasă a unei economii orientate spre interesul public.

În realitate, este o schizofrenie instituțională perfect funcțională în logica dislocării suveranității. Pe de o parte, statul este proprietarul unor companii energetice strategice – Hidroelectrica, Nuclearelectrica, CE Oltenia. Pe de altă parte, același stat este clientul plătitor al unor furnizori acreditați care intermediază energia produsă de aceste companii. Așadar, statul produce, dar nu poate cumpăra direct. Cumpără prin intermediar. Și plătește preț maximal.

Această construcție nu este accidentală. A fost generată prin reglementări precise: instituțiile publice sunt obligate să contracteze energia electrică prin Sistemul Electronic de Achiziții Publice (SEAP), într-un regim concurențial formal, care exclude contractarea directă de la producătorul public. Orice ofertă trebuie să treacă printr-o competiție între furnizori acreditați – care sunt, în esență, niște entități comerciale fără capacitate de producție. Statul este astfel interzis de la sine însuși.

Costul absurd al auto-deposedării

Efectul este dramatic. În timp ce Hidroelectrica poate produce energie la 150–180 lei/MWh, spitalele din România ajung să plătească între 700 și 1200 lei/MWh în funcție de perioada anului și de furnizorul „câștigător” al licitației. Acest preț include marja furnizorului, tarifele de rețea și componenta de risc – dar toate aplicate asupra unei energii deja plătite din bugetul public, prin investițiile în compania producătoare. Este un sistem de auto-impozitare disimulată, în care statul își alimentează propriile servicii esențiale cu bani extrași tot din resursele sale, dar prin canal privat.

Sistemul este și mai pervers pentru că afectează bugetele instituțiilor cele mai fragile: spitale, școli, centre sociale, universități. În loc ca energia să fie livrată direct de la Hidroelectrica către Ministerul Sănătății, de exemplu, printr-un contract public între două entități de stat, aceasta e vândută întâi furnizorului privat, apoi revândută cu adaos către stat. Fiecare rotire de acest fel este un transfer de bani publici în mâini private, fără valoare adăugată.

Drenajul în buclă: bani publici pentru profit privat

Această buclă nu este doar o greșeală administrativă. Este un mecanism funcțional de drenaj. Statul investește în companiile producătoare (mentenanță, dezvoltare, capitalizare), dar nu are voie să beneficieze direct de energia produsă. În schimb, plătește lunar – din bugetele ministerelor și autorităților locale – facturi umflate, în baza unor contracte „câștigate” de furnizori aleși pe criteriul prețului cel mai mic dintr-un moment dat, dar fără transparență în structură.

Acești bani publici nu se întorc în sistem, nu se reinvestesc în capacități energetice, nu susțin inovația sau retehnologizarea. Ei merg în conturile unor companii de intermediere, adesea fără infrastructură proprie, care apoi reinvestesc fie în profituri personale, fie în extinderea controlului asupra altor segmente de piață. Este un circuit închis de extracție, în care statul este simultan sursă și victimă.

Infrastructura statului: prizonieră energetică

Mai grav, această captură afectează chiar funcționarea instituțiilor vitale. În momente de criză energetică, unele spitale s-au confruntat cu riscul de debranșare pentru neplată. Primăriile și școlile au fost nevoite să taie din alte cheltuieli esențiale pentru a acoperi factura la curent. În loc să existe un mecanism de livrare directă de la producătorul public, cu tarif reglementat special pentru instituțiile publice, statul își împarte neputința între palierele sale, fără control.

Aceasta nu e doar ineficiență. Este un model instituționalizat de slăbire a statului prin dependență internă. Dacă spitalele nu pot primi direct curent de la Hidroelectrica, nu pentru că nu există energie, ci pentru că un furnizor cu 7 angajați are exclusivitate pe licitație, înseamnă că nu mai e vorba de liberalizare – ci de colonizare internă.

Contractul direct – interzis prin reglementare

În orice economie normală, statul ar fi avut dreptul să cumpere direct de la sine însuși.

În România, însă, reglementările ANRE și Legea achizițiilor publice interzic acest lucru în numele „transparenței” și „concurenței”. Dar transparența e inexistentă, iar concurența e fictivă.

Furnizorii nu se întrec în preț și eficiență, ci în manipularea momentului licitației, iar prețurile se schimbă radical după primele luni de contract.

Ceea ce e prezentat ca o piață liberă este în realitate un sistem de baraje administrative care împiedică orice formă de raționalitate economică.

Absența unei piețe publice interne

Una dintre cele mai flagrante absențe în arhitectura energetică a României este lipsa unei piețe interne publice, unde instituțiile statului să poată contracta direct cu producătorii publici, la prețuri stabile, transparente și previzibile. Nu există un cadru legal care să permită livrarea de energie între două entități publice. Această interdicție funcționează ca o interdicție a suveranității funcționale: statul nu are voie să se alimenteze pe sine decât prin operatori privați.

***

România este una dintre puținele țări din lume în care statul nu are voie să-și vândă sieși energia, ci trebuie să o cumpere înapoi de la un intermediar privat, la preț umflat. Această captură energetică internă este mai periculoasă decât dependența de importuri: ea consfințește subordonarea statului față de propriile reglementări disfuncționale, și transformă energia – din resursă strategică – într-un instrument de drenaj bugetar.

În următoarea secțiune vom analiza rolul geo-economic al acestor constrângeri, arătând cum rețeaua energetică europeană, în combinație cu structura de piață liberalizată, transformă România într-o economie energetic subordonată, incapabilă să-și proiecteze propria strategie de dezvoltare.

VII. Piața ca armă geopolitică: Cum este folosit sistemul energetic pentru subordonare

Energia nu este doar o resursă. Este o pârghie de putere, o armă de control, un instrument de subordonare. Deși prezentată ca o „piață comună” gestionată după principii economice, realitatea sistemului energetic european este una profund geopolitică: deciziile tehnice maschează strategii de dominație, iar constrângerile administrative funcționează ca mecanisme de disciplinare a statelor mai slabe.

România, în această ecuație, nu este un partener egal. Este o piață de desfacere, o zonă tampon, un teritoriu-tampon energetic al Europei de Vest. Iar așa-zisa „liberalizare” a fost doar poarta de intrare într-un raport de vasalitate energetică.

Rețelele de interconectare – din solidaritate, în control

Unul dintre principalele argumente în favoarea integrării României în rețeaua energetică europeană (ENTSO-E) a fost ideea de „solidaritate energetică”: conectarea la rețea ar permite echilibrarea consumului, evitarea penelor de curent și participarea la o piață mai mare, deci teoretic mai eficientă. Dar în practică, această interconectare a devenit un mecanism de pierdere a controlului național asupra producției, distribuției și prețului energiei.

România, fiind conectată la sistemul central european, este obligată să accepte fluxuri de import chiar și când produce suficient, să respecte ordinele dispecerilor transnaționali și să prioritizeze tranzacții care nu reflectă interesul național. Astfel, în loc ca interconectarea să aducă siguranță, ea a adus dependență reglementată.

Prețul marginal – impus de altcineva

Piața energetică europeană funcționează pe un model de tip „pay-as-clear”, în care toată energia se vinde la prețul celui mai scump MWh necesar pentru acoperirea cererii.

Acest model favorizează țările mari, care pot influența prețul prin capacitățile lor de echilibrare, și dezavantajează țările precum România, care – deși au capacități ieftine – nu pot dicta direcția pieței.

Astfel, România ajunge să plătească prețuri dictate de deficitul Germaniei sau de instabilitatea din Franța, deși în acel moment produce energie ieftină. Acesta este un mecanism de transfer sistemic al costurilor dinspre Vest către Est, legitimat de ideologia „pieței comune”.

Tranziția verde – un nou pretext pentru dezactivare națională

Așa-zisul „Green Deal” european este prezentat ca un program ecologic, de protejare a mediului. În realitate, este o agendă geo-economică de repoziționare a centrelor de producție și de dominație industrială. România a fost forțată să închidă capacitățile sale clasice – centrale pe cărbune, grupuri de rezervă – fără a primi acces real la tehnologii de substituție, fără finanțare pentru stocare, fără derogări strategice.

Această dezactivare energetică, impusă prin presiuni diplomatice și condiționări de fonduri europene, a vulnerabilizat sistemul intern și a transformat România într-un client captiv pentru energia de import. În loc să devină producător regional de echilibru, România a devenit o piață de tranzit și de consum – fără suveranitate tehnică.

Lipsa controlului asupra priorității de consum

Un alt efect al integrării în rețeaua europeană este pierderea capacității de a prioritiza consumul intern. România nu mai are voie – prin reglementările pieței – să rezerve energia ieftină pentru industrie autohtonă, instituții publice sau infrastructură critică. Nu poate stabili priorități interne în caz de criză. Nu poate direcționa energia produsă de Hidroelectrica către cetățeni sau întreprinderi naționale. Totul trebuie să treacă prin logica tranzacțională comună – unde primează prețul și profitul, nu interesul public.

Aceasta înseamnă că, în orice moment de stres energetic sau volatilitate regională, România poate fi forțată să exporte energie ieftină și să importe la preț de criză. Nu pentru că nu are energie, ci pentru că a pierdut dreptul de a decide ce face cu ea.

Bruxelles-ul nu reglementează prețul, dar interzice suveranitatea

Oficial, Comisia Europeană susține că nu stabilește prețurile la energie și că acestea sunt determinate de piață. În realitate, însă, CE interzice explicit toate instrumentele suverane de intervenție: subvenții directe la producție pentru uz intern, plafonarea marjelor, livrări directe de la producătorul public către consumator, contracte bilaterale non-transparente, sau sisteme naționale de preț reglementat pe termen lung.

Cu alte cuvinte, CE nu îți spune cât să vinzi, dar îți interzice să-ți protejezi cetățenii și economia. Este o formă sofisticată de dominație ideologică și administrativă, în care libertatea pieței înseamnă, în fapt, interzicerea politicii economice naționale.

Încingerea rețelei – când geopolitica decide fluxul

Situația devine și mai periculoasă în context geopolitic tensionat. Interconectarea face ca România să devină vulnerabilă la deciziile strategice ale actorilor din regiune: întreruperea unei linii, modificarea unui flux de export, o decizie de echilibrare a Ungariei sau Bulgariei poate afecta masiv prețul și disponibilitatea energiei în România, fără ca autoritățile naționale să aibă pârghii de răspuns rapid. Astfel, nu doar economia, ci și siguranța energetică devine o funcție a voinței altora.

***

Piața energetică a fost prezentată ca o eliberare de controlul centralizat și o deschidere către concurență. În realitate, pentru România, ea s-a dovedit a fi o formă de subordonare strategică, o armă geopolitică mascată în jargon economic. Prin renunțarea la capacitățile proprii, prin acceptarea unor reguli impuse, prin incapacitatea de a prioritiza consumul intern și de a controla prețul, România a devenit un teritoriu energetic vasal, nu un actor liber. În loc să fie un nod de stabilitate regională, a fost transformată într-un simplu „client” al rețelei continentale – fără protecție, fără autonomie, fără direcție.

În următoarea secțiune vom analiza consecințele directe ale acestei subordonări: moartea oricărei perspective industriale, prin prețuri instabile, lipsă de predictibilitate și incapacitatea de a asigura energie accesibilă pentru relocalizarea producției.

VIII. Industria moartă și viitorul confiscat: Prețul energetic ca sabie împotriva dezvoltării

O țară fără industrie este o țară fără viitor. Iar o țară care nu poate controla prețul energiei este o țară care nu poate avea industrie. România se află astăzi într-un cerc vicios de subdezvoltare structurală, întreținut de un sistem energetic configurat să împiedice orice relansare industrială. Prețul exagerat al energiei, lipsa de predictibilitate, interdicția contractelor directe și dependența de importuri au transformat energia – din infrastructură de dezvoltare – într-o sabie cu două tăișuri: taie din competitivitate și din suveranitate, simultan.

Energia ca factor de competitivitate: mit și prăbușire

În teoria economică clasică, costul energiei este un factor fundamental de competitivitate industrială. Industriile energofage – metalurgie, chimie, materiale de construcții, industrie grea – nu se pot dezvolta fără energie ieftină și stabilă. Chiar și industriile mai ușoare, precum cele alimentare sau textile, sunt dependente de un minim energetic accesibil. În Europa de Est, capacitatea de a atrage investiții industriale a fost corelată direct cu posibilitatea de a oferi energie la preț stabil, în afara volatilității pieței spot.

În România, această posibilitate a fost anulată sistemic. Nu doar că nu mai există energie ieftină pentru industrie, dar niciun agent economic nu mai poate contracta predictibil, pe termen lung, cu un producător de stat, fără a trece prin piața PZU sau prin furnizori. Aceasta înseamnă că energia românească ieftină este inaccesibilă chiar în România.

Prețul ca barieră de intrare

România se prezintă oficial ca „deschisă pentru investiții”. Dar niciun investitor serios în industrie nu se va stabili într-o țară în care nu poate calcula costul energiei pe 3, 5 sau 10 ani. Piața românească a energiei este lipsită de stabilitate contractuală: prețurile variază zilnic, reglementările se modifică haotic, iar marjele furnizorilor sunt netransparente.

Astfel, energia devine un risc, nu o resursă.

Pentru un combinat metalurgic, diferența dintre 100 euro/MWh și 300 euro/MWh poate însemna viață sau moarte economică. În România, această diferență nu este excepția, ci norma. În lipsa unui mecanism de preț reglementat pentru industrie sau de contract direct cu producătorii publici, orice plan de relansare industrială este din start compromis.

De la delocalizare la sterilizare

În trecut, unele industrii au fost delocalizate în România tocmai pentru că energia era ieftină. Această fereastră s-a închis. Nu doar că s-au închis grupuri energetice clasice, dar și prețul a explodat – fără bază economică. Rezultatul a fost o dublă erodare: industriile care existau s-au închis sau s-au restrâns, iar industriile care ar fi putut veni, n-au mai venit.

România nu mai este o țară industrială. Dar nici măcar o țară industrializabilă, în forma actuală a pieței energetice. Lipsa capacităților de producție de rezervă, lipsa stocării, lipsa de rețele dedicate și interdicția contractelor directe au creat o sterilizare economică planificată, în care economia este condamnată la prestări de servicii, consum și dependență.

Distrugerea infrastructurii industriale energetice

Fiecare grup energetic închis în ultimii ani a însemnat nu doar pierdere de capacitate, ci și pierderea infrastructurii auxiliare industriale: linii de înaltă tensiune dedicate, personal calificat, centre de mentenanță, know-how localizat.

Odată cu închiderea grupurilor de la Mintia, Rovinari, Paroșeni sau Turceni, au dispărut și rețelele secundare de susținere – ceea ce face relansarea cu atât mai dificilă.

Statul nu a păstrat nicio rezervă strategică industrială. Niciun grup nu a fost păstrat în „conservare activă”. S-a procedat ca într-o demantelare accelerată, fără plan de înlocuire. În loc să fie modernizate, capacitățile vechi au fost lichidate, uneori chiar vândute ca fier vechi, într-un dispreț total față de suveranitatea industrială. Aceasta nu a fost o tranziție. A fost o execuție planificată.

Energie regenerabilă, dar inutilă pentru industrie

Argumentul oficial invocă dezvoltarea accelerată a capacităților regenerabile: solar, eolian, biomasă. Dar acest tip de energie, fiind intermitent, nu poate susține industria, decât dacă este completat de capacități de stocare masivă – care nu există.

Nicio fabrică nu poate funcționa eficient dacă nu are garanția unui flux continuu de energie. A te baza pe fotovoltaice pentru relansarea industrială este o utopie tehnică. Și o escrocherie politică.

În plus, majoritatea capacităților regenerabile instalate în România sunt deținute de companii străine, care vând energia în funcție de interes comercial, nu de interes strategic. Astfel, regenerabilul nu doar că nu ajută industria, dar o și concurează indirect prin instabilitate de rețea și costuri de echilibrare.

România ca piață, nu ca actor

Toate aceste disfuncții converg spre un adevăr simplu: România a fost transformată dintr-un potențial actor industrial în simplă piață de consum. Lipsa controlului energetic exclude orice strategie de dezvoltare economică serioasă. Programele de relansare, fondurile de investiții, strategiile de reindustrializare – toate sunt vorbe în vânt, dacă energia nu este garantată, accesibilă și suverană.

Fără o reformă radicală a pieței energetice, România nu poate construi nimic. Nici parcuri industriale, nici lanțuri de valoare, nici capacitate militară. Energia este primul strat al suveranității economice. Fără el, totul se prăbușește.

***

Industria românească nu a murit din cauze naturale. A fost executată cu arma prețului energetic, cu complicitatea reglementatorilor și în numele unor principii ideologice străine de realitatea națională. Prețul energiei nu este o consecință a pieței, ci un instrument de disciplinare economică. Iar efectul său este confiscarea oricărui viitor economic suveran.

În următoarea secțiune vom analiza cum aceste realități sunt ocultate și deformate în discursul public: cine răspândește propaganda oficială, cum se fabrică minciuna despre beneficiile liberalizării și de ce mass-media a devenit complice.

IX. Mistificare și disciplinare: Minciunile oficiale despre piață, preț și concurență

Sistemul energetic românesc nu este doar disfuncțional. Este acoperit de o ceață ideologică densă, menținută intenţionat de guvernanți, reglementatori, consultanți, organizații „de specialitate” și jurnaliști conectați la centrele de putere.

Această ceață se manifestă sub forma unei propagande sofisticate, care repetă, cu aer de autoritate tehnocrată, o serie de minciuni consacrate. Ele nu explică nimic, nu rezolvă nimic, nu informează, nu edifică. Dar servesc un rol fundamental: să liniștească populația, să discrediteze orice critică și să prevină orice tentativă de recuperare a suveranității energetice.

Minciuna 1: „Prețul este dictat de piață, deci nu se poate interveni”

Aceasta este mantra principală a propagandei oficiale. Orice întrebare despre prețurile mari este întâmpinată cu o ridicare din umeri: „Așa e piața”. În realitate, aşa cum am tot arătat în numeroase materiale publicate pe blog şi pe canalul Telegram, piața nu este un fenomen natural, ci o construcție juridică, tehnică și politică.

Această construcție a fost reglată în favoarea intermediarilor, traderilor și furnizorilor, iar statul a fost scos în mod intenţionat din ecuație.

Faptul că România nu poate interveni asupra prețului – nici ca producător public, nici ca reglementator – nu este o realitate obiectivă, ci o alegere politică impusă prin reglementări europene și adoptată slugarnic de guvernele succesive. Alte țări (Franța, Ungaria) au intervenit. România a fost dresată să accepte pasiv dictatura prețului impersonal.

Minciuna 2: „Concurența între furnizori aduce prețuri mai bune”

În spațiul public este perpetuată ideea că „poți să-ți alegi furnizorul”, deci ești protejat de abuzuri. În realitate, furnizorii sunt interșanjabili, iar toți operează pe aceeași piață distorsionată, cu aceleași surse și aceleași tarife de transport.

Diferențele de preț sunt marginale, iar în criză toți ajustează simultan prețurile în sus. Nu există concurență reală. Există o iluzie de opțiune, care legitimează un sistem cartelizat.

Mai grav, niciun furnizor nu este obligat să publice marja aplicată, sursa exactă a energiei sau condițiile contractuale reale. Consumatorul nu are nici cunoaștere, nici pârghie reală de negociere. Concurența invocată este, în fapt, o disciplinare psihologică a consumatorului, care e învățat să-și asume vina pentru prețul mare – că „n-a ales bine.”

Minciuna 3: „Integrarea europeană ne protejează de crize”

Aceasta este o mistificare geopolitică. În realitate, integrarea în rețeaua europeană a amplificat crizele, nu le-a prevenit. România este acum expusă la fluctuațiile și deficitele altora. Când Germania are deficit, România plătește mai mult. Când Franța închide reactoare, România cumpără la preț de criză. Rețeaua nu protejează ci transmite criza mai repede și mai scump.

Înainte de liberalizare completă, România putea amortiza șocurile prin capacități clasice, prin stocuri, prin intervenție de stat. Acum, fiecare dezechilibru extern devine ocazie de speculă internă, iar prețul este impus prin algoritmi incontrolabili.

Minciuna 4: „Prețul ridicat stimulează investițiile în energie verde”

Aceasta este o justificare moralistă a jafului. Se spune că, dacă plătim mai mult, înseamnă că „investim în viitor”.

În realitate, prețurile mari nu duc automat la investiții durabile. În România, ele duc la profituri uriașe pentru traderi și la subdezvoltare pentru sistem. Marile investiții în regenerabile sunt făcute de companii străine, care exportă profiturile și controlează rețelele.

În plus, energia verde nu poate înlocui bazele sistemului fără stocare masivă și rețele dedicate. România nu are niciuna. Deci nu construiește viitorul. Doar acoperă un colaps prezent cu o promisiune abstractă.

Minciuna 5: „Statul nu poate livra direct energie, pentru că ar distorsiona piața”

Aceasta este o absurditate logică: statul nu are voie să servească propriul cetățean, pentru că asta ar „strica jocul concurenței”. În realitate, livrarea directă de energie de la Hidroelectrica către spitale sau familii nu distorsionează nimic. Reintroduce echilibrul. Înlătură intermediarul parazit. Dar tocmai de aceea este interzisă. Pentru că ar anula mecanismul de drenare. Minciuna concurenței este menținută pentru că funcționează ca baraj împotriva reformei.

Minciuna 6: „Prețul mediu scade, deci sistemul funcționează”

În realitate, nu media este problema, ci vârfurile. Dacă 5 luni ai energie la 200 lei/MWh, dar 2 luni ai la 2000 lei, costul pentru industrie sau populație este devastator. Această volatilitate este mortala pentru planificare economică. Dar propaganda invocă medii anuale, tocmai pentru a ascunde șocurile, pentru a disimula haosul în cifre rotunde.

Aceste minciuni statistice sunt repetate în buletine ANRE, în comunicate guvernamentale, în rapoarte „independente” ale unor ONG-uri sponsorizate. Ele formează un cortină de date inutile, care blochează orice analiză de fond.

Disciplinarea prin frică și vină

Propaganda energetică nu are doar rol informativ. Are și un rol psihologic: disciplinarea populației. Românii sunt învățați că prețurile mari sunt „inevitabile”, „raționale”, „meritate”. Că trebuie să consume mai puțin, să investească în panouri, să-și schimbe becurile, să accepte factura ca pe o cruce. Astfel, vina este pasată către consumator, iar mecanismul real de extracție este absolvit de răspundere.

Această moralizare a jafului este una dintre cele mai perfide forme de manipulare sistemică. În loc să întrebe „de ce producătorul public nu poate vinde direct?”, românul este învățat să-și întrebe vecinul: „Ți-ai pus panouri?” În loc să ceară preț corect, este antrenat să accepte resemnat „prețul pieței.”

***

Sistemul energetic din România nu funcționează în mod liber. Funcționează pe baza unei mitologii ideologice menținute cu precizie. Minciunile despre piață, preț și concurență au scopul de a neutraliza orice reacție publică, de a infantiliza opinia consumatorului și de a păstra neclintit sistemul de drenaj al valorii. Nu suntem într-o economie liberă. Suntem într-un regim de extracție mascată de limbaj tehnocrat.

X. Compensare fără control: un mecanism pervers de căpușare bugetară și disoluție fiscală

În absența unui sistem energetic reglementat în funcție de costuri reale și priorități naționale, România a operat în ultimii ani un model improvizat de intervenție guvernamentală, cunoscut public sub forma „compensării” facturilor.

Acest mecanism, în aparență menit să protejeze populația de explozia prețurilor, a fost în realitate un instrument de captură bugetară în favoarea unui număr restrâns de furnizori acreditați, majoritatea fără infrastructură proprie și cu o istorie de profituri bazate pe arbitrajul reglementărilor.

Compensarea, în forma aplicată, nu a plafonat prețurile de furnizare la sursă, ci a garantat statului obligația de a acoperi diferența dintre un preț maximal acceptat pentru consumator și orice preț decis de furnizor, indiferent de fundamentele economice ale acestuia. Cu alte cuvinte, sistemul a oficializat răspunderea fiscală a statului pentru adaosurile discreționare ale actorilor comerciali, generând un stimulent direct pentru umflarea prețurilor și pentru disimularea costurilor reale.

Lipsa unei plafonări ex-ante și absența oricărui control asupra marjelor reale au transformat măsura într-un automat bugetar de transfer de valoare.

Mai grav, statul nu a achitat la timp sumele promise furnizorilor, cumulând datorii de ordinul miliardelor de lei și generând penalități legale semnificative. Astfel, ceea ce a fost prezentat drept o măsură de protecție socială s-a transformat într-o bombă fiscală: pe de o parte, populația a rămas cu facturi mari și confuze; pe de altă parte, statul s-a trezit dator, cu titluri executorii potențiale, către entități care și-au construit întreaga „valoare economică” pe un cadru legal păgubos, dar acceptat politic.

Această anomalie de design nu este un accident, ci o expresie a unei ordini publice fragile, capturate, în care suveranitatea legislativă este subordonată intereselor combinatului furnizor–reglementator–consultant.

Aici nu mai funcționează criteriul de substanță economică, ci logica contractului parazitar, logica de căpuşare, în care „consultanții” sunt plătiți înainte să producă ceva, iar furnizorii sunt compensați pentru prețuri auto-decise.

Exemplul din sectorul energetic este emblematic pentru o boală fiscală și instituțională sistemică: statul român plătește pentru ceea ce nu controlează, plătește pentru ce nu primește și nu plătește la timp, dar rămâne dator cu penalități.

Este mecanismul perfect pentru externalizarea răspunderii și socializarea pierderii, în timp ce controlul valorii și deciziei rămâne în mâinile rețelelor de interese protejate politic și juridic.

Mai mult, în paralel cu această dezordine fiscală internă, România subvenționează indirect exportul de energie ieftină către piețe externe privilegiate (Ucraina, Moldova), în timp ce importă energie scumpă pentru consum propriu.

Această dublă distorsiune – externă și internă – este finanțată din fonduri europene care revin, în realitate, marilor corporații europene, prin contracte de „consultanță” și externalizări pseudo-tehnice. Se plătesc miliarde de euro pentru opinii viitoare despre posibile proiecte energetice, în timp ce prezentul sistemic se prăbușește sub greutatea propriilor incoerențe.

În acest cadru, compensarea facturilor nu este doar o problemă de fiscalitate, ci un simptom al unei disoluții mai ample: statul român nu mai acționează ca arbitru al valorii și garant al echilibrului bugetar, ci ca intermediar pasiv între decizii externe și poveri interne. Plătitorul final este întotdeauna același: cetățeanul român, suprataxat prin inflație, îndatorare și servicii publice degradate.

Soluția nu constă în ajustări contabile sau negocieri punctuale cu furnizorii, ci într-o reformă structurală a cadrului energetic: revenirea la plafonare administrativă în regim de criză, interzicerea compensării fără audit ex-ante al prețului real și retragerea licenței de furnizare pentru entitățile care nu dovedesc activitate efectivă și infrastructură proprie.

Mai mult, statul trebuie să își recupereze capacitatea de a furniza direct energie populației, prin entități de drept public sau parteneriate controlate, în afara lanțurilor de intermediere fictivă.

Fără aceste măsuri, fiecare criză de preț devine o nouă oportunitate de extracție pentru rețelele parazitare, iar fiecare încercare de protecție socială se transformă într-o factură suplimentară plătită de toți. Compensarea fără control este un mecanism de subminare a suveranității fiscale și economice. Iar dacă nu este corectat, va funcționa în continuare ca motor de dezintegrare bugetară și delegitimare politică.

XI. Prosumația ca iluzie: de la autonomie personală la integrare controlată

În discursul public contemporan, figura prosumatorului este prezentată ca un simbol al democratizării energetice, al autonomiei individuale și al tranziției verzi descentralizate. Retorica dominantă susține că, odată cu apariția cetățeanului-producător, monopolurile energetice ar pierde teren, iar energia ar deveni mai ieftină și mai corect distribuită.

În realitate, acest nou regim de producție individuală este absorbit rapid în logica infrastructurii dominante, fără ca raporturile de putere, valorificare și control să se fi modificat în favoarea cetățeanului. Dimpotrivă, ceea ce pare un pas spre independență este, în forma actuală de reglementare și funcționare, un instrument de integrare subordonată și de reconfigurare a dependenței într-o formă mai subtilă.

În esență, prosumatorul este încurajat să investească din fonduri proprii sau bancare într-o infrastructură de microproducție energetică (panouri, invertoare, baterii), cu promisiunea că va deveni „independent energetic”. Însă, în momentul conectării la rețea, această autonomie se dizolvă în arhitectura digitală, fiscală și tehnică a sistemului național.

Producția este contabilizată, direcționată, stocată virtual, și returnată, teoretic, tot sub controlul operatorului de distribuție. Această dinamică nu presupune un raport contractual liber între părți egale, ci o asimilare a energiei produse individual în logica de redistribuție reglementată și fiscalizată a sistemului energetic centralizat.

Acolo unde statul ar fi trebuit să creeze o rețea alternativă paralelă, în care energia prosumată să circule liber între prosumatori, consumatori direcți sau instituții publice (pe bază de drept de proprietate asupra valorii produse), autoritățile au preferat o integrare verticală în rețeaua dominantă, cu menținerea taxelor, tarifelor, și a controlului asupra fluxurilor.

Astfel, rețeaua rămâne un monopol de infrastructură, iar prosumatorul nu este decât un furnizor colateral, fără putere de negociere și fără capacitate reală de valorificare.

Mai mult, investițiile în infrastructură sunt suportate de cetățeni, dar întreținerea rețelei, pierderile și dezechilibrele de sistem rămân în sarcina operatorului, care își protejează marjele prin tarife de rețea din ce în ce mai impredictibile. Chiar dacă un prosumator produce, pe ansamblu, cât consumă, factura sa energetică rămâne supusă tarifelor reglementate de transport, distribuție, servicii de sistem și contribuții ecologice. Autonomia este, așadar, simulată contabil și confiscată prin reglementare.

În spatele promovării agresive a prosumatorului ca „soluție pentru reducerea prețurilor”, se află un calcul politic și ideologic specific noii economii energetice europene: transferul costurilor de tranziție către populație, cu pretextul implicării democratice.

În loc să modernizeze sistemul energetic din resurse publice, statul externalizează responsabilitatea înspre gospodării individuale, dar fără a le oferi nici control, nici recunoaștere juridică autentică asupra fluxului de energie generat. Prosumația devine, astfel, laboratorul perfect al unui nou regim de servitute voluntară.

Chiar și ideea de „energie mai ieftină pentru toți” este o mistificare. Atâta vreme cât producția prosumatorilor este absorbită în rețea la un preț controlat, iar consumul altora este tarifat la valori dictate de furnizori și reglementatori, nu există nicio redistribuție efectivă de eficiență sau de valoare. Prosumatorii devin donatori de surplus energetic, în schimbul unei „compensări” opace, reglementate politic, fără acces direct la piață, fără drept de stabilire a prețului propriu și fără mecanisme de protecție împotriva abuzului reglementator.

În fond, discursul european despre prosumatori servește unei duble funcții: (1) oferă o poveste liniștitoare de autonomie într-un sistem tot mai opresiv, și (2) maschează incapacitatea statului de a-și moderniza propriile capacități energetice. Panourile pe casele oamenilor înlocuiesc investițiile publice, dar energia continuă să circule pe infrastructura controlată de monopoluri, în condițiile dictate de piață. Autonomia fără infrastructură proprie este o iluzie.

În concluzie, prosumatorul este mai puțin un agent liber al schimbării și mai degrabă un element voluntar într-o rețea de valorificare subordonată, în care capitalul inițial este personal, dar controlul este instituțional. Acest mecanism nu democratizează energia, ci disciplinează producția domestică în cadrul unei piețe închise, în care doar actorii mari decid regulile.

În forma sa actuală, prosumația nu este un drum spre suveranitate, ci o cotitură tehnologică spre o nouă formă de captură sistemică.

XII. Compensarea inversă: cum sistemul energetic absoarbe și monetizează surplusul prosumatorilor

În teoria oficială, sistemul de compensare aplicabil prosumatorilor ar trebui să funcționeze ca o formă echitabilă de echivalare: ceea ce introduci în rețea astăzi recuperezi mâine, într-un regim neutru de schimb.

În practică, însă, această „compensare” este un mecanism asimetric, contabil, reglementat exclusiv în favoarea operatorilor de sistem și a furnizorilor, prin care energia produsă de gospodării este preluată gratuit, convertită în marfă bursieră, și returnată parțial, fără transparență valorică, fiscală sau contractuală. Este un circuit economic în care energia particularilor este captată de sistem, valorificată de intermediari, și apoi reambalată spre populație cu adaosuri multiple. Astfel, energia livrată în rețea de prosumatori este monetizată, dar nu de cei care o produc.

În loc să funcționeze ca o piață liberă, în care prosumatorii își pot vinde direct surplusul către alți consumatori sau către stat, actualul regim îi reduce la un statut de furnizori anonimi, fără putere de negociere și fără drepturi comerciale.

Compensarea cantitativă funcționează în logica unei contorizări nete, dar în condiții prestabilite de sistemul energetic: energia introdusă în rețea este contabilizată la un raport 1:1, dar nu în unități valorice, ci în unități cantitative, fără a ține cont de momentul injectării, de prețul pieței sau de necesarul rețelei. Astfel, energia produsă la prânz, când prețurile sunt scăzute, este compensată cu energia consumată seara, când prețurile sunt mari, fără vreo ajustare valorică. Cine încasează diferența? Furnizorii și distribuitorii, nu prosumatorii.

Mai mult, energia injectată în rețea intră în circulația economică generală, fiind disponibilizată pentru vânzare, inclusiv pe piețele angro. Dacă aceasta este cumpărată de instituții publice sau de consumatori comerciali, profitul rezultat din diferența între costul de achiziție (zero) și prețul de vânzare (reglementat sau liber) revine furnizorilor, nu prosumatorilor.

În esență, prosumatorul devine producător de marfă energetică fără drept de vânzare, livrând materie primă valorificabilă altora. Este un regim de muncă energetică neplătită, sub masca participării democratice.

Pe lângă inechitatea valorică, prosumatorul suportă și o povară fiscală ascunsă: echipamentele sunt achiziționate cu TVA (nerecuperabil), costurile de instalare și mentenanță nu sunt deductibile, iar energia compensată este supusă în continuare tarifelor de rețea, serviciilor de sistem și, uneori, chiar accizelor.

Statul fiscalizează energia autoprodusă și autoconsumabilă, dar nu o recunoaște ca formă de capital energetic propriu. Prosumatorul este astfel simultan contribuabil, furnizor și consumator, dar fără niciunul dintre drepturile specifice acestor categorii.

În paralel, investițiile individuale sunt sprijinite artificial prin fonduri nerambursabile, dar acest sprijin funcționează ca o formă de captivitate strategică: cei care primesc ajutor financiar sunt obligați să rămână conectați la rețea un număr minim de ani, să respecte reguli impuse unilateral de distribuitor și să accepte formele de compensare stabilite politic.

Orice ieșire din sistem (vânzare directă, stocare locală, microrețele între prosumatori) este interzisă sau descurajată, sub pretextul „siguranței rețelei”. Nu există suveranitate energetică posibilă în afara rețelei centralizate, iar rețeaua funcționează ca un gard invizibil al valorii capturate.

De asemenea, compensarea nu permite acumularea de capital energetic real. Nu poți „economisi” energia în rețea pentru perioade lungi, nu o poți transfera altor consumatori, nu o poți vinde într-un moment favorabil. În schimb, orice surplus e „resetat” periodic, iar eventualele beneficii sunt dizolvate în calcule administrative.

Prosumatorul nu poate deveni investitor, doar cooperant dependent. I se oferă sentimentul de participare, dar i se refuză statutul de agent economic cu drepturi de piață.

Toate acestea arată că, în arhitectura actuală, prosumatorul este doar o piesă reglementată într-un angrenaj de extracție a valorii. Statul și actorii mari din energie au reușit să creeze un sistem prin care cetățeanul investește, produce, întreține și suportă riscurile, dar valoarea creată este redistribuită în sus, către aceiași furnizori care domină deja piața. Este un transfer energetic ascendent, mascat sub o retorică de „tranziție echitabilă”.

În concluzie, mecanismul de compensare aplicat prosumatorilor nu este un instrument de sprijin real, ci o metodă contabilă de extracție a valorii fără contraprestație. Prosumatorii nu sunt parteneri ai sistemului energetic, ci muncitori energetici voluntari, recrutați prin propaganda autonomiei, dar utilizați ca sursă de profit net.

Doar o reformă profundă a cadrului legal, care să permită vânzare directă, asociere liberă și control asupra propriei producții, ar putea transforma prosumația dintr-un instrument de captură într-un vector autentic de suveranitate energetică.

XIII. Autonomie simulată: prosumatorii ca vector de disciplinare digitală și integrare financiară

În vocabularul politic contemporan, autonomia energetică este prezentată ca o cucerire individuală posibilă, ca un drept tehnologic al cetățeanului modern și ca o soluție concretă pentru crizele succesive ale sistemului energetic global. Dar ceea ce se livrează prin politicile de susținere a prosumatorilor nu este o autonomie veritabilă, ci o autonomie simulată, construită pe baza unui regim de control digital, financiar și juridic în care libertatea aparentă este dependentă de infrastructura tehnică și normativă a sistemului centralizat.

În realitate, prosumatorul nu este un agent liber, ci un subiect energetic disciplinat, integrat complet într-un circuit de monitorizare, normare și valorificare controlată.

În primul rând, regimul prosumatorilor presupune dependență structurală de rețea. Chiar dacă energia este produsă la nivel local, autonomia de consum este iluzorie, deoarece orice absență de soare, dezechilibru sau fluctuație implică apelul imediat la energia din rețea. Mai mult, surplusul nu poate fi transferat între gospodării sau între cetățeni, ci doar către sistemul public, în condițiile stabilite de distribuitor și de reglementator. Așadar, orice formă de cooperare orizontală între prosumatori este interzisă, tocmai pentru a menține controlul asupra fluxurilor și pentru a evita constituirea unei piețe paralele de energie reală.

În al doilea rând, întreaga activitate a prosumatorului este digitalizată, contorizată și integrată într-o bază de date energetică națională, controlată de ANRE și operatorii de sistem. Prin contoarele inteligente, prin raportările lunare și prin contractele digitale de injectare și compensare, cetățeanul devine complet transparent energetic, iar datele sale sunt utilizate pentru previzionare, echilibrare și chiar valorificare bursieră de către terți.

Autonomia energetică este astfel canalizată într-un regim de supraveghere totală, care permite sistemului să știe cât produce, cât consumă și când variază activitatea fiecărui individ. Acesta nu este un act de eliberare, ci un nou tip de control microeconomic integrat în infrastructura digitală a statului.

Această supraveghere energetică este corelată, inevitabil, cu o integrare financiară forțată. Prosumatorii nu pot funcționa în afara sistemului bancar: accesul la sprijin nerambursabil se face doar prin instituții financiare, contractele de racordare și compensare implică conturi bancare, iar investițiile inițiale sunt adesea finanțate prin leasinguri, credite sau scheme de finanțare verzi. Astfel, autonomia energetică individuală este condiționată de angajamente financiare pe termen lung, care înrobesc cetățeanul în dublul circuit al datoriilor și al dependenței de rețea. Practic, el devine un actor economic dependent: produce energie pentru sistem și plătește sistemului pentru această oportunitate.

Mai mult, prin simpla apartenență la sistemul de prosumatori, cetățeanul este expus unui risc reglementator permanent: orice modificare de tarife, schimbare legislativă, sau reinterpretare a raportului de compensare îi poate afecta drastic rentabilitatea. Nu există garanții solide pentru stabilitatea condițiilor pe termen lung. Toate aceste incertitudini sunt mascate sub narațiunea de „contribuție activă la tranziția verde”, dar în realitate, ele indică un stat asimetric, care încurajează participarea, dar nu asigură protecția.

Pe termen lung, acest model conduce la un fenomen ideologic mai grav: internalizarea ideii că statul și rețeaua sunt singurele forme posibile de circulație a valorii energetice. Prosumatorii sunt încurajați să investească, dar nu sunt niciodată lăsați să tranzacționeze liber. Ei pot produce, dar nu pot decide cui și cum să vândă. Această disciplinare simbolică consolidează o ordine energetică centralizată, în care toți cetățenii sunt producători reglementați, iar piața rămâne rezervată marilor actori acreditați. Așa-numita „autonomie energetică” devine, astfel, o pedagogie a subordonării, în care libertatea este convertită într-o funcție a conformării tehnice și juridice.

În concluzie, regimul actual al prosumatorilor este o formă sofisticată de asimilare sistemică a inițiativei private, în care autonomia este tolerată doar dacă este perfect compatibilă cu sistemul de control energetic, fiscal și financiar al statului. Această realitate trebuie recunoscută ca atare. Adevărata suveranitate energetică începe abia când cetățeanul și comunitatea pot controla infrastructura, forma contractului, prețul și destinația energiei.

În absența acestor elemente, orice discurs despre autonomie este o formă de acoperire a unui mecanism de integrare forțată, supraveghere digitală și valorificare asimetrică. Iar statul care permite acest lucru nu mai este protectorul suveranității, ci arhitectul unei noi forme de dependență.

XIV. Reconstrucția contractuală suveranistă: alternative la avansul financiar și reactivarea circuitului public de energie

În logica actuală a sistemului energetic românesc, relația dintre stat, instituții și piață este modelată pe paradigma plătitorului anticipativ, nu pe cea a producătorului sau a beneficiarului legitim de resurse. Avansul impus de ANRE ca „garanție de seriozitate” este doar o expresie extremă a unui raport de subordonare financiară, în care chiar și entitățile statului sunt obligate să participe la propria subordonare în fața unei piețe care le absoarbe lichiditatea, le fragmentează autoritatea și le condiționează capacitatea operațională.

Această realitate poate fi inversată doar printr-o reconstrucție contractuală integrală, bazată pe patru principii suveraniste: (1) utilizare prioritară a producției interne publice, (2) eliminarea intermedierilor inutile, (3) decontarea în energie și nu în bani, (4) reconectarea instituțiilor la sistemul public energetic.

1. Garanții prin producție, nu prin lichiditate

Într-un sistem energetic suveran, contractele pe termen mediu și lung nu trebuie să fie garantate prin capital financiar blocat, ci prin producție alocată cu prioritate, în funcție de interesul național. De exemplu, instituțiile publice, sistemul de sănătate, educația, administrația locală, trebuie să aibă drept de rezervare prioritară asupra producției statului (Hidroelectrica, Nuclearelectrica, CE Oltenia), iar nu să fie forțate să liciteze în concurență cu traderi, exportatori sau fonduri speculative.

O astfel de rezervare poate fi formalizată prin contracte energetice administrative, care prevăd un calendar de furnizare și un preț plafonat, stabilit anual de autoritatea suverană (nu bursă). Această practică era frecventă în Europa până la începutul anilor 2000, și este în continuare aplicată în forme moderne în Franța, Polonia și Austria, sub formă de tarif reglementat diferențiat pe sector.

2. Excluderea intermediarilor din circuitul instituțional

Instituțiile publice nu trebuie să achiziționeze energie prin furnizori acreditați privați cu 2-3 angajați, care facturează adaosuri arbitrare. Este un nonsens ca școli, spitale și primării să cumpere energie produsă de stat, prin intermediari care nu fac decât să semneze contracte și să factureze diferențe. Aceste adaosuri – uneori de 100–200% – nu reflectă niciun risc real, ci doar un război fiscal camuflat.

Soluția este crearea unui furnizor public unic pentru instituțiile bugetare – o entitate de drept public, fără adaos, conectată direct la producătorii publici, care gestionează nevoile instituționale ale statului fără intermediere. Modelul este aplicabil imediat, având în vedere că 70% din capacitatea instalată este deja deținută de stat. Astfel, circuitul public al energiei ar fi închis în interiorul statului, fără drenaj de lichiditate spre firme-căpușă.

3. Decontarea în energie și compensarea în natură

În loc să creeze contracte bazate pe avansuri și penalități financiare, statul poate implementa sisteme de compensare energetică directă: dacă o instituție are un excedent energetic (de exemplu, prin panouri solare sau cogenerare proprie), aceasta poate injecta în rețea și primi, în schimb, energie din altă sursă, fără trecere printr-un mecanism financiar. Această compensare în natură este esențială în contextul digitalizării rețelei și permite supraviețuirea energetică locală.

În plus, pentru actorii economici locali – IMM-uri, asociații, cooperative – statul poate institui un mecanism de garanție suverană energetică: garanțiile se constituie nu în bani, ci în stocuri fizice, capacități alocate sau contracte reciproce. Astfel, economia locală nu mai este exclusă de pe piață din lipsă de cash, ci reintegrată prin valoare economică reală.

4. Reactivarea priorității publice în regimul energetic

În prezent, statul român cumpără la preț maxim energia produsă de el însuși. Aceasta este o anomalie fiscală și strategică, echivalentă cu un act de auto-căpuşare instituțională. Pentru a corecta acest circuit pervers, este necesară reactivarea unui regim de prioritate instituțională: instituțiile publice trebuie să beneficieze de un preț diferențiat în funcție de proveniență și destinație, stabilit în funcție de rolul strategic al consumatorului.

De exemplu:

• Administrațiile locale pot primi energie la prețul de producție + distribuție + 2% cost de sistem.
• Spitalele, școlile și unitățile militare pot beneficia de un regim tarifar de tip industrial-național, fără TVA, fără accize și fără certificate verzi.
• Industria alimentară și a materialelor de construcții de bază poate fi racordată la regimuri speciale de sprijin energetic în schimbul angajamentului de aprovizionare internă.

***

Plata avansului este expresia unei ordini energetice capturate de interese speculative și de intermediere parazitară. Reconstrucția suveranității energetice nu presupune o întoarcere în timp, ci o redefinire a circuitelor energetice pe criterii de interes public, eficiență reală și acces echitabil.

Statul nu trebuie să joace cu regulile pieței – ci să rescrie regulile jocului, în funcție de nevoile sale, de capacitatea sa și de misiunea sa constituțională. Iar în centrul acestor reguli trebuie să stea cetățeanul, instituția publică și economia reală – nu furnizorul cu avans, nu traderul cu algoritm, nu consultantul cu „expertiză” importată.

XV. Piața publică paralelă: reconstrucția unui circuit energetic în afara bursei, pentru interesul național

Sistemul energetic românesc este capturat de logica bursei de energie (OPCOM), unde tranzacționarea se face după reguli stabilite la nivel european, indiferent de particularitățile economiei naționale, ale infrastructurii, ale nevoilor sociale sau ale realităților instituționale interne.

În numele „pieței libere”, s-a creat un mecanism de abstractizare completă a valorii: producătorii români sunt forțați să vândă energia în același circuit cu traderii internaționali, iar statul cumpără înapoi ceea ce a produs, la prețul cel mai mare al zilei.

Această distorsiune – numită „funcționarea pieței concurențiale” – este în fapt un mecanism de drenare a valorii din sectorul public în sectorul privat, apoi în afara țării.

Pentru a rupe această spirală, este necesară instituirea unei piețe publice paralele, în interiorul căreia statul și instituțiile naționale să poată opera în afara bursei, după reguli proprii. Această piață nu este „în afara legii”, ci este expresia dreptului constituțional al statului de a-și organiza resursele strategice în favoarea interesului general.

1. Definirea pieței paralele: regim juridic și cadre instituționale

Piața publică paralelă este un mecanism contractual administrativ, prin care:

• energia produsă de companiile de stat (Hidroelectrica, Nuclearelectrica, CE Oltenia, Romgaz etc.) este alocată direct către instituții publice, întreprinderi strategice și infrastructuri vitale;
• prețul este stabilit prin metodologie internă, nu prin licitație bursieră;
• furnizarea se face prin operatori dedicați, fără intermediere privată, fără traderi, fără mecanisme speculative;
• plata se face la termen, cu sprijin bugetar sau în compensare, nu cu avans.

Juridic, acest sistem poate funcționa prin derogare parțială de la reglementările europene, în baza articolelor care permit excepții pentru securitate națională, protecția serviciilor esențiale sau situații de criză. Precedente există: Franța aplică un regim diferențiat numit „tarif reglementat al accesului la energie nucleară istorică” (ARENH); Polonia susține o piață reglementată paralelă pentru IMM-uri și populație. România poate construi un model echivalent, folosind infrastructura deja existentă.

2. Categorii de participanți eligibili pe piața publică

Accesul la această piață nu este deschis oricui, ci limitat prin criterii suveraniste:

• Instituții publice: administrații locale, spitale, școli, universități, instituții de apărare, cultură, justiție etc.;
• Sectoare economice strategice: agricultura, industria alimentară, construcțiile de bază, transportul național;
• Consumatori vulnerabili: gospodării cu venituri reduse, familii numeroase, locuințe sociale;
• Producători energetici publici: aceștia furnizează în circuitul paralel la cost de producție + marjă reglementată.

Astfel, energia produsă de stat nu mai este expusă pieței bursiere, ci se întoarce în economie prin circuit administrativ, acolo unde statul are responsabilitate constituțională.

3. Avantajele sistemice ale pieței paralele

Implementarea unei piețe publice în paralel cu cea bursieră ar genera o triplă reechilibrare:

• Fiscale: instituțiile statului nu mai consumă buget pentru a plăti prețuri speculative impuse de traderi. Se economisesc miliarde anual.
• Sociale: populația vulnerabilă nu mai este prizonieră într-un sistem de compensări ineficiente și de „sprijin” post-factum, ci primește energie la preț corect, fără poveri fiscale.
• Naționale: economia românească își recapătă predictibilitatea energetică. Firmele românești pot planifica producția și investițiile în funcție de costuri stabile.

Mai mult, piața paralelă poate deveni un instrument de politică industrială: energia poate fi folosită ca avantaj competitiv pentru industriile-cheie românești, inclusiv cele care doresc relocarea sau repatrierea producției.

4. Mecanisme de protecție împotriva conflictelor cu Bruxelles

Există riscul ca o astfel de piață să fie interpretată ca încălcare a regulilor pieței unice. Însă:

• cadrul european permite măsuri temporare în situații excepționale (art. 122 TFUE);
• se pot folosi contracte de tip „contracte pentru diferență” în care prețul stabilit este just, dar în afara OPCOM;
• statul poate invoca necesitatea asigurării serviciilor esențiale, care prevalează față de libera concurență.

Un argument cheie este că România produce intern energie din surse ieftine, dar o cumpără scump din „piață” – fapt care justifică retragerea controlată din mecanismele speculative.

5. Construcția tehnico-instituțională a acestei piețe

Piața paralelă nu necesită investiții masive:

• infrastructura există (rețea, producători, consumatori, contracte);
• trebuie creat doar un cadru legislativ dedicat (lege specială sau secțiune distinctă în Legea Energiei);
• se poate folosi o platformă digitală simplificată, independentă de OPCOM, gestionată de un operator public non-profit, care să asigure transparență și acces securizat.

Această platformă poate fi conectată și la sistemele contabile ale instituțiilor publice, permițând decontarea automată, fără birocrație, fără blocaje, fără întârzieri.

***

Piața publică paralelă nu este un capriciu naționalist, ci o necesitate de supraviețuire economică și o expresie legitimă a dreptului suveran al statului de a-și proteja infrastructurile esențiale.

România are energie ieftină, dar o vinde scump și o cumpără de la sine însuși cu profit privat intermediat. Această situație trebuie demontată prin construcție, nu prin revoltă. Iar construcția începe cu o piață paralelă în care statul își tratează propriii cetățeni ca beneficiari, nu ca speculatori.

XVI. Tăierea verigii parazitare: controlul intermedierii prin substanță economică și audituri inverse

Unul dintre cele mai perfide mecanisme de drenare a valorii din sectorul energetic românesc constă în proliferarea intermediarilor lipsiți de funcție productivă reală, acreditați totuși de ANRE drept „furnizori” sau „traderi”.

În realitate, aceștia nu sunt altceva decât căpușe instituționalizate, care facturează adaosuri sub forma prețului final de livrare, fără a contribui nici la producție, nici la stocare, nici la echilibrare, nici măcar la distribuție fizică.

Activitatea lor este strict contabilă și oportunistă, dar perfect legalizată prin carențele sistemului de reglementare.

Problema acestor actori nu este doar morală sau economică – este o problemă de fond suveran, pentru că:

• transferă controlul efectiv al resursei către entități private cu loialitate incertă;
• distorsionează piața în favoarea speculei și împotriva nevoii sociale;
• generează o pătură de rentieri acreditați oficial, care trăiesc exclusiv din valoarea extrasă prin prețuri reglementate artificial.

Pentru eliminarea sau reducerea drastică a acestui fenomen, este necesar un dublu mecanism: (1) impunerea unor standardelor minime de substanță economică și (2) introducerea sistematică a auditurilor inverse.

1. Substanța economică – filtru instituțional și doctrinar împotriva ficțiunilor de piață

Noțiunea de substanță economică (economic substance) provine inițial din dreptul fiscal internațional, dar este perfect aplicabilă și în domeniul energetic. În esență, o entitate are substanță economică dacă:

• desfășoară activitate reală, în mod repetitiv și cu utilitate concretă;
• are infrastructură, personal, echipamente și capacitate operațională proprii;
• își asumă riscuri reale (tehnice, financiare, juridice) și contribuie efectiv la livrarea valorii.

Aplicată domeniului furnizorilor de energie, substanța economică devine o condiție sine qua non pentru:

• acreditare și licențiere ANRE;
• dreptul de a semna contracte cu instituții publice sau clienți casnici;
• participarea pe platformele de tranzacționare reglementate (PZU, PCCB, etc).

Astfel, un furnizor care are:

• doar un birou cu 3 angajați,
• nicio linie de furnizare proprie,
• nicio capacitate de echilibrare,
• doar contracte de intermediere cu alți furnizori,

…nu ar mai putea fi recunoscut ca actor valid în piață. Ar fi descalificat ex ante, pe criteriul lipsei de substanță economică.

Acest filtru trebuie legiferat explicit, iar verificarea conformității să fie anuală, printr-un registru public auditat de Curtea de Conturi.

2. Auditul invers – instrument de control al valorii extrase prin intermediere

Un instrument esențial în diagnosticarea drenajului financiar este auditul invers: un proces de control nu asupra activității contabile proprii, ci asupra justificării valorii facturate în raport cu valoarea adăugată reală. El pornește de la întrebarea:

Ce a făcut efectiv acest actor pentru a merita 100% din valoarea înscrisă în factură?

Auditul invers presupune patru etape:

• descompunerea prețului final în componente verificabile (producție, transport, echilibrare, TVA, marjă);
• identificarea contribuției proprii a furnizorului intermediar;
• compararea marjei încasate cu aportul real (valoare livrată / valoare generată);
• indexarea marjei acceptabile la contribuția reală – tot ce depășește este tratat ca „valoare parazitară”.

Această analiză este relevantă mai ales în contractele de tip „consorțiu energetic” sau în situații în care furnizorii „revând” energie achiziționată tot de la producători de stat. În prezent, un astfel de revânzător poate adăuga 50–100% marjă fără justificare, pur și simplu pentru că reglementarea nu-i cere nicio explicație.

Auditul invers ar face:

• publică și vizibilă extracția nejustificată de valoare;
• ar oferi baza juridică pentru interdicția contractării publice cu astfel de actori;
• ar permite recuperarea valorii prin mecanisme compensatorii (reducerea tarifelor, returnarea sumelor, sancțiuni de excludere).

3. Filtrarea furnizorilor prin grilă suverană de valoare livrată

Pe baza celor două instrumente (substanță economică + audit invers), poate fi instituită o grilă de clasificare a furnizorilor, cu efecte juridice și financiare:

Această grilă ar fi operată de ANRE și Curtea de Conturi, cu revizuire semestrială, și publicată într-un registru național al legitimității comerciale.

4. Impact doctrinar: de la piață abstractă la ordine de valoare reală

Această reformă nu este pur tehnocratică. Ea reflectă o viziune doctrinară de revenire la ordinea reală a valorii. În locul ficțiunii conform căreia „piața reglează totul”, se impune o axiomă clară:

Nimeni nu are dreptul să extragă valoare dintr-un sistem public fără a produce valoare verificabilă pentru acel sistem.

Acest principiu este compatibil cu economia de piață autentică, dar incompatibil cu parazitismul autorizat. Statul devine din nou paznicul interesului public și garantul echității în distribuția valorii – începând cu energie, dar aplicabil și în sănătate, apă, educație sau transport.

***

Intermedierea parazitară în energie poate fi combătută eficient doar prin impunerea substanței economice ca filtru juridic și auditul invers ca instrument de măsurare a legitimității comerciale.

Aceste două mecanisme, aplicate în mod regulat și cu caracter de sancțiune, ar curăța lanțul de livrare energetică și ar deschide calea pentru un sistem în care valoarea circulă în interesul național, nu în buzunarele celor care nu o produc.

XVII. Regimul fiscal ca instrument de sabotaj economic: cum drenajul fiscal penalizează exact energia publică și consumul esențial

În arhitectura actuală a sistemului energetic românesc, regimul de taxare funcționează ca o penalitate aplicată exact asupra celor care susțin interesul public: producătorii publici și instituțiile esențiale ale statului.

În loc să stimuleze livrarea de energie accesibilă și sigură către infrastructura de bază a națiunii, legislația fiscală amplifică artificial prețul energiei, printr-un cumul de taxe, accize, parafiscalități și obligații ecologice care nu reflectă realitatea economică, ci doar o logică de drenaj bugetar și aliniere ideologică.

1. Triada fiscală parazitară: TVA, accize, certificate verzi

Costul final al energiei electrice suportat de instituții publice și consumatori strategici nu este determinat în principal de costul de producție sau de transport, ci de o încărcare fiscală disproporționată, care include:

• TVA la energie (21%) – aplicat inclusiv spitalelor, școlilor și autorităților publice, deși acestea nu sunt entități comerciale;
• Accize pe energie – ca și cum energia ar fi un viciu, nu o necesitate economică;
• Certificate verzi și contribuții pentru cogenerare – transferate automat în factura finală, fără legătură cu decizia consumatorului sau cu mixul energetic propriu;
• Contracte pentru diferență și alte mecanisme speculative – impuse preventiv, în numele tranziției verzi, deși nu sunt încă operaționale sau transparente.

Această suprataxare generează o realitate absurdă: statul român, prin instituțiile sale, cumpără energie de la propriile sale companii, dar plătește un preț mărit de propriile sale taxe. Este o autofagie fiscală care duce la subfinanțare, ineficiență și instabilitate.

2. Fiscalitatea în energie ca armă împotriva suveranității

Regimul actual de taxare nu este un simplu rezultat al neglijenței administrative, ci reflectă o viziune doctrinară liberal-globalistă, în care:

• energia trebuie să aibă preț de piață, nu reglementat;
• statul trebuie să fie consumator, nu planificator;
• „poluatorul plătește” se transformă în „toți plătesc, indiferent dacă poluează sau nu”;
• taxarea nu urmărește echilibrarea bugetară, ci controlul indirect al consumului prin preț.

Această abordare a fost impusă sub pretextul alinierii la politicile UE, dar realitatea este că niciun stat european nu aplică aceste măsuri cu atâta rigiditate și lipsă de discernământ ca România.

3. O propunere suveranistă: regim fiscal diferențiat în funcție de scopul consumului

Pentru a restaura funcția socială și economică a energiei, este necesară instituirea unui regim fiscal diferențiat și finalistic, care să distingă:

• între consumul strategic (instituții publice, producție națională, infrastructură critică) și consumul speculativ (revânzători, traderi);
• între producția publică (care trebuie stimulată) și producția parazitară sau importată (care trebuie reglementată);
• între consumatorii reali și intermediarii artificiali.

Aceasta presupune:

• eliminarea TVA și a accizelor pentru energia livrată direct instituțiilor publice și întreprinderilor strategice;
• suspendarea obligației de certificate verzi pentru energia produsă din surse hidro și nuclear (care nu generează emisii);
• taxare simbolică pentru energia furnizată prin contracte directe suverane;
• reinstaurarea unui mecanism de compensare bugetară pentru autoritățile locale care nu au acces la contracte directe.

4. Impactul imediat: scăderea reală a prețului și refacerea echilibrului instituțional

Aplicarea acestor măsuri nu ar însemna „pierderi” pentru buget, ci reorganizarea fluxurilor financiare în favoarea funcției publice. Prin scăderea poverii fiscale:

• spitalele și școlile pot redirecționa fondurile economisite spre infrastructură, salarii și servicii;
• producătorii publici pot semna contracte directe sustenabile, fără dependență de bursă;
• instituțiile locale pot deveni capabile să investească în infrastructură, fără să fie strangulate de facturi energetice speculative.

În plus, presiunea asupra bugetului central scade, întrucât se reduc cererile de subvenții, ajutoare și scheme de compensare.

5. Contra-argumente și demistificări

„Dar nu putem elimina TVA – este impus de legislația UE.”
Fals. Codul Fiscal permite deja cote reduse și scutiri pentru categorii sociale sau de interes public. UE cere convergență, nu uniformitate oarbă. Orice stat poate justifica tratamente fiscale diferențiate.

„Dar se pierd venituri bugetare.”
Fals. Se evită cheltuieli mai mari prin intermediari. În plus, eficiența instituțională crește. Ceea ce azi statul încasează ca taxă, mâine plătește ca deficit.

„Dar e greu de aplicat.”
Nu e greu, doar necesită voință politică. Toate aceste măsuri pot fi reglementate printr-o Lege a regimului strategic al energiei, cu normare simplă: CINE PRODUCE PENTRU STAT, CINE CONSUMĂ PENTRU STAT = NU PLĂTEȘTE IMPOZIT PE ENERGIA NAȚIONALĂ.

6. Final: energia națională nu trebuie taxată ca un lux – este un drept de infrastructură

Energia produsă de stat, pentru stat, nu este obiect de profit, ci de stabilitate națională.

Taxarea ei excesivă echivalează cu sabotaj administrativ. O economie națională nu poate înflori sub greutatea unei fiscalități autiste, care transformă o resursă strategică în produs de lux.

Suveranitatea fiscală nu se măsoară doar în cote de TVA, ci în capacitatea de a modela realitatea economică în funcție de interesul colectiv. Orice stat care nu își poate proteja instituțiile de facturile pe care tot el le creează este, de fapt, captiv într-un mecanism de autofalimentare.

XVIII. Rețelele ca suveranitate tăcută: de la monopol reglementat la taxare paralelă și arbitrar redistributiv

Rețelele de transport și distribuție a energiei constituie coloana vertebrală tăcută a oricărei economii moderne. Ele nu sunt infrastructură neutră, ci instrumente geopolitice interne care determină cine poate funcționa și cine este exclus.

În România actuală, această infrastructură – aflată teoretic sub autoritate publică – este în realitate gestionată ca o afacere privată cu caracter de monopol, dar fără răspundere publică, devenind un obstacol în calea accesului echitabil la energie.

1. Rețelele nu sunt piețe – sunt sisteme de servire publică

Distribuția de energie presupune infrastructuri fizice unice (rețele locale și naționale) care nu pot fi dublate sau concurate în mod eficient. Din acest motiv, rețelele au fost întotdeauna considerate monopoluri naturale și au fost supuse, istoric, regimului public.

În România, acest principiu a fost abandonat sub impulsul liberalizării și „dezagregării verticale” impuse de politicile europene.

În practică, rețelele au fost fragmentate, externalizate și privatizate, dar păstrând garanțiile statului și accesul exclusiv la consumatorul final. Această combinație de capitalism privat și risc public a generat o realitate paradoxală: statul nu mai controlează fluxul fizic al energiei, dar garantează profitul celor care îl controlează.

2. Tariful de rețea ca formă ascunsă de taxare regresivă

Tarifele de distribuție și transport nu reflectă costuri reale, ci sunt stabilite administrativ, cu marje aprobate de ANRE, fără transparență și fără mecanism de corecție în favoarea consumatorului. Aceste tarife:

• nu se negociază, ci se impun, indiferent de consum sau proveniența energiei;
• nu scad odată cu amortizarea rețelei sau cu reducerea pierderilor, ci cresc continuu;
• se aplică inclusiv în contractele între producătorii publici și consumatorii publici, deși energia circulă pe rețele deținute (sau cofinanțate) de stat.

În consecință, rețelele au devenit un instrument de drenaj fiscal paralel, care funcționează ca o taxă mascată pe infrastructură. Fără a contribui la producția de energie, distribuitorii încasează până la 30–40% din prețul final, fără să răspundă pentru echitate, siguranță sau interes strategic.

3. Efectele dezechilibrului: capturarea dezvoltării locale și împiedicarea suveranității energetice

Sistemul actual împiedică:

• instituțiile publice (spitale, școli, primării) să acceseze energia produsă de stat la cost real – tariful de rețea anulează orice economie;
• prosumatorii comunitari (școli cu panouri solare, unități militare sau industriale) să utilizeze energia produsă local – pentru că trebuie să „traverseze” rețeaua și să o plătească;
• contractele directe între entități publice – pentru că rețeaua nu este disponibilă în regim echitabil sau compensatoriu.

Prin acest mecanism, distribuitorii devin centre de putere economică extrajudiciară, capabile să saboteze orice politică publică energetică suverană, prin simpla impunere a unui tarif.

4. Propunere suveranistă: re-instituționalizarea rețelei ca monopol strategic

Restabilirea funcției publice a infrastructurii de distribuție presupune:

• redefinirea juridică a rețelei ca bun strategic de interes național;
• instituirea unui tarif zero sau simbolic pentru tranzitul între producătorii publici și instituțiile publice;
• crearea unui regim public de acces prioritar la rețea pentru energie produsă de stat sau în regim comunitar;
• separarea clară între rețeaua de interes general (sub control public) și rețelele comerciale (liberalizate), pentru a evita contaminarea interesului public de interese speculative.

Aceasta nu înseamnă revenirea la centralismul administrativ, ci protejarea circuitelor esențiale de livrare a energiei, exact așa cum sunt protejate rețelele de apă, canalizare sau comunicații în caz de război.

5. Contra-argumente și demontarea miturilor

„Rețelele sunt private, nu le putem controla.”
Fals. Rețelele sunt concesionate pe bază de licență, nu de proprietate absolută. Statul are dreptul de a modifica condițiile de concesiune dacă interesul public o impune.

„Tarifele sunt aprobate de ANRE, deci sunt reglementate.”
Fals. Reglementarea nu este suficientă dacă lipsește obiectivul strategic. ANRE aprobă tarife în funcție de „costuri justificate”, nu în funcție de funcționalitatea națională a rețelei.

„Nu putem discrimina între clienți.”
Fals. Orice stat suveran poate institui tratament diferențiat în favoarea funcției publice – școlile nu sunt clienți, ci instituții fundamentale.

6. Concluzie: cine stăpânește rețeaua, stăpânește realitatea

Orice politică energetică este iluzorie dacă statul nu controlează rețeaua. Independența energetică nu se obține doar prin capacități de producție, ci prin libertatea de a livra energia acolo unde este nevoie, fără condiționări speculative.

Rețelele sunt granița internă a suveranității. Lăsate în mâna unor entități interesate doar de profit, ele devin instrumente de segregare energetică. Reintegrate în viziunea strategică a statului, ele pot deveni coloana vertebrală a reconstrucției industriale, a solidarității interinstituționale și a justiției economice.

***

În următoarea și ultima secțiune a studiului vom contura un plan realist și radical de recâștigare a suveranității energetice, cu propuneri clare pentru restructurarea pieței interne și pentru reinstituirea controlului public asupra valorii energetice.

XIX. Drumul înapoi spre suveranitate: Reconstrucția unei piețe naționale și a controlului public asupra energiei

Energia este coloana vertebrală a oricărei economii suverane. Fără control asupra surselor, fluxurilor și prețurilor de energie, niciun stat nu poate planifica, proteja sau construi nimic durabil.

România trebuie să abandoneze mitul pieței concurențiale ca ideal suprem și să își reconfigureze sistemul energetic ca instrument de interes public și de dezvoltare națională. Această reconstrucție nu se poate face cu cârpeli. Ea cere voință politică, ruptură instituțională și reîntoarcere la logicile economiei reale.

1. Reînființarea unei piețe naționale reglementate pentru producătorii de stat

Primul pas este reconfigurarea unei piețe interne naționale, în care producătorii publici (Hidroelectrica, Nuclearelectrica, CE Oltenia) pot vinde direct către instituții publice, IMM-uri strategice și populație. Această piață trebuie să funcționeze în paralel cu piața PZU, dar să fie separată de ea. Prețurile pot fi stabilite prin formule transparente, bazate pe costul real de producție + marjă administrativă rezonabilă.

Este nevoie de cadru legal special – derogatoriu față de reglementările actuale – care să permită acest tip de contractare directă. Pentru populație, acest mecanism poate asigura un tarif public de bază – diferențiat pe consumuri esențiale – care să reflecte capacitatea de producție ieftină a statului.

2. Eliminarea furnizorilor paraziți din relația stat–stat

Instituțiile publice trebuie să poată contracta direct de la producătorii publici. Spitalele, școlile, universitățile și armata nu au nevoie de intermediere de tip „furnizor cu 7 angajați”. Statul nu trebuie să cumpere scump de la sine. Prin modificarea legislației achizițiilor publice și prin crearea unei platforme de tranzacționare publică, instituțiile pot încheia contracte multianuale direct cu Hidroelectrica sau Nuclearelectrica, pe prețuri transparente și stabile.

Acest mecanism ar reduce cheltuielile bugetare, ar stabiliza rețelele publice și ar elimina drenajul bugetar din actualul sistem auto-parazitar.

3. Introducerea unui standard de „substanță economică” pentru orice actor de pe piață

Furnizorii de energie trebuie reacreditați pe criterii stricte de substanță economică: infrastructură proprie, capacitate de echilibrare, personal specializat, capital minim. Furnizorii-fantomă, fără infrastructură și cu marje abuzive, trebuie excluși din piață. Statul are datoria de a impune standardul de competență și răspundere, nu doar de autorizare formală.

Aceasta înseamnă audituri periodice, plafonare temporară a marjelor și posibilitatea revocării licenței pentru practici abuzive.

4. Dezvoltarea unei infrastructuri publice de furnizare directă

Statul poate înființa, prin Hidroelectrica sau o nouă entitate energetică, un operator public de furnizare, care să deservească direct cetățenii, instituțiile și întreprinderile strategice. Acest operator ar avea acces prioritar la energia produsă de companiile de stat și ar funcționa cu transparență totală asupra structurii de cost.

Această entitate nu ar avea scop de profit, ci de reconectare între producția publică și consumul public, ca în orice stat normal.

5. Contracte de furnizare pe termen lung pentru industrie

Reindustrializarea nu este posibilă fără contracte de energie pe termen lung, cu prețuri stabile. Producătorii de stat trebuie autorizați să încheie astfel de contracte direct cu întreprinderi industriale naționale, în baza unor criterii de valoare adăugată, locuri de muncă și investiții în economie reală. Aceste contracte pot fi garantate prin convenții suverane, în afara pieței spot.

Aceasta ar oferi predictibilitate și avantaj competitiv investitorilor autohtoni și ar încuraja relocalizarea producției.

6. Controlul valorii, nu doar al fluxului fizic

Reforma energetică trebuie să însemne și control asupra fluxurilor de valoare, nu doar asupra fluxurilor fizice de curent. Aceasta presupune:

• trasabilitate completă a MWh din producție până la utilizator;
• obligativitatea publicării marjei comerciale pe fiecare factură;
• interzicerea contractelor opace sau bilaterale speculative;
• auditori publici de preț care să verifice lunar corelația între cost, adaos și tarif final.

7. Recuperarea capacităților strategice închise

Este necesară reactivarea capacităților clasice închise, în special grupuri pe cărbune și gaze care pot funcționa ca rezervă de echilibrare. Nu e nevoie de 10.000 MW, ci de 1500–2000 MW bine poziționați, întreținuți și disponibili în criză. România nu poate funcționa doar cu eolian și import. Trebuie refăcută o coloană vertebrală energetică națională, funcțională și suverană.

Aceasta nu înseamnă negarea tranziției energetice, ci reconstrucția unei baze reale pentru ea.

8. Revizuirea statutului ANRE și a reglementatorului pieței

ANRE trebuie transformată dintr-o autoritate de validare a status-quo-ului într-o autonomie funcțională în slujba interesului național. Asta presupune:

• comisii independente de etică și audit;
• depolitizarea conducerii;
• separarea de directivele impuse automat de Comisia Europeană;
• dreptul explicit de a reglementa adaosuri, contracte și accesul la piață.

În lipsa acestui pas, orice reformă va fi neutralizată „din interior”.

9. Reanalizarea regimului de interconectare și a exporturilor

România trebuie să poată prioritiza consumul intern în situații de criză, fără a încălca contracte impuse de sistemul european. Aceasta presupune reanalizarea condițiilor ENTSO-E, revizuirea algoritmilor de dispecerizare și introducerea clauzelor de interes național în fluxurile de export.

Nu poți accepta ca, în plin vârf de consum, să exporți energie ieftină și să imporți la preț de panică. Asta nu este piață. Este deposedare pe proprie semnătură.

10. Reformarea discursului public: de la mit la realitate

Nicio reformă reală nu e posibilă fără demistificarea completă a limbajului energetic oficial. Este nevoie de:

• rapoarte alternative de audit și preț;
• campanii de informare publică despre costuri și fluxuri;
• implicarea universităților și a think tank-urilor naționale în construirea unui narrativ energetic suveranist.

Românii trebuie să înțeleagă că nu prețul e natural, ci abuzul e normat. Iar reconstrucția începe cu adevărul spus clar.

***

România nu este condamnată la dependență energetică. A fost adusă acolo printr-o combinație de reglementare toxică, slugărnicie politică, complicitate administrativă și mistificare ideologică. Dar această stare nu este ireversibilă. Drumul înapoi spre suveranitate energetică începe cu un act de voință. Cu refuzul de a mai accepta că piața e un dat, că prețul e inevitabil, că intermediarul e necesar. Și cu construcția – lucidă, rece și fermă – a unui sistem național, public, funcțional, al energiei românești în slujba românilor.