România are nevoie de majorarea salariului minim

Următorul articol publicat de Ziarul Financiar cuprinde mai multe idei demne să fie reţinute, dar şi una care ne-a atras atenţia în mod deosebit, dată fiind preocuparea noastră pentru subiectul sindicalismului. Constată editorul Cristian Hostiuc (pentru care avem o consideraţie deosebită), că mişcările politice populiste care au apărut în Europa de est au preluat funcţiile sindicatelor, militând pentru creşterea salariilor şi îmbunătăţirea relaţiilor de muncă, întrucât sindicatele sunt slabe în această regiune.

Este o constatare pe care am făcut-o şi noi cu altă ocazie, observând discursul politic promovat de PSD şi implicit forma de naţionalism economic pe care a promovat-o în comunicarea publică până de curând, care aduce mai mult a activism sindical decât cu activismul politic. Din punctul nostru de vedere, diferenţa ar trebui să fie evidentă, politica fiind chemată să expună o viziune despre viitor în raport de revendicările imediate ale sindicalismului sau ale societăţii civile (ale civismului). Din nou, suntem nevoiţi să revenim la ideea sindicalismului şi civismului ca preocupări necesare ale oamenilor de condiţie mijlocie, prin care să fie sprijinită o politică înaltă.

În continuare campania electorală a PSD este axată pe subiectul „creşterii salariilor şi pensiilor” pe care îl opune contracandidaţilor care ar urmări „să taie salariile şi pensiile”. Iar aceasta se întâmplă în cadrul campaniei electorale pentru prezidenţiale (deşi preşedintele nu are atribuţii economice), etapă în care ar trebui, pe de o parte, să existe un bilanţ al mandatului prezidenţial care se încheie şi, totodată, să fie prezentate ideile în prelungirea obiectivelor deja atinse care să poarte ţara spre viitor. În lipsă, constatăm că obiectul atenţiei publice este reprezentat de chestiuni curente, de criza politică generată de mize politice mici, despre care se discută nesincer.

Meritul articolului de mai jos este că subliniază o direcţie pe care trebuie a o urma, a politicilor de stânga, de creştere consistentă a salariului minim şi de abandonarea ideii de ţară cu forţă de muncă ieftină. În aceeaşi idee care combate corelarea strictă a salariului minim cu indicele de productivitate, a se citi şi editorialului lui Ilie Şerbănescu scris cu un an în urmă în RomâniaLiberă.

Vă îndemnăm să parcurgeţi întregul editorial al lui Cristian Hostiuc, pe situl Ziarului Financiar, textul de mai jos fiind preluat parţial, în extras.


Sper că nu vom umple avioanele către Varşovia, aşa cum se întâmplă către Londra. Degeaba ai productivitate dacă nu mai ai oameni cu care să lucrezi. Când economiştii partidului spun că nu e bine, PNL trebuie să majoreze salariul minim mai mult decât a făcut-o PSD, altfel vor pleca şi mai mulţi români din ţară: de la 100 de lei, trebuie să crească cu minim 300 de lei în plus pe an

Opinie Cristian Hostiuc, director editorial ZF

De la 1 octombrie 2019, salariul minim pe economie ar fi trebuit să se majoreze de la 2.080 de lei brut (440 de euro), adică 1.286 de lei net (270 de euro), la 2.250 de lei brut, adică 1.390 de lei net, pentru cei fără studii superioare şi de la 2.350 de lei brut la 2.520 de lei brut, pentru cei cu studii superioare.

Din octombrie 2020, salariul minim ar trebui să crească de la 2.250 de lei brut la 2.430 de lei brut pentru cei fără studii superioare şi de la 2.520 de lei brut la 2.700 de lei brut pentru cei cu studii superioare.

În acest moment, salariul mediu în România este de 5.000 de lei brut, adică 3.100 de lei net (650 de euro).

Guvernul PSD a picat, iar PNL încearcă să formeze un nou guvern.

Suntem pe 20/21 octombrie şi în fiecare zi pleacă la muncă în străinătate peste 500 de români. Şi nu prea se întoarce multă lume.

Creşterea salariului minim cu 100 de lei net propusă de Comisia de Prognoză, aflată sub ordinea Guvernului, este mult prea redusă şi nu va reduce ritmul plecărilor.

România are nevoie de o creştere mai mare a salariului minim pentru a nu pierde şi mai mult din forţa de muncă, nu cea de mâine, ci cea de peste cinci ani, ca să nu mai vorbim de cea de peste 10 ani, când vor ieşi la pensie câteva milioane de decreţei.

Partidul de la putere din Polonia – care a câştigat din nou alegerile parlamentare, a propus/promis creşterea salariului minim în Polonia de la 520 de euro brut acum (2.250 de zloţi), adică 380 de euro net, la 900 de euro brut (4.000 de zloţi), adică 680 de euro net în 2023, o creştere de aproape 80%.

Credeţi că polonezii vor avea o creştere a productivităţii muncii cu 80% în următorii trei ani? Discuţia nu este de spre productivitate, ci despre cum îţi protejezi forţa de muncă. 

În Germania salariul minim brut este de 1.555 de euro, în Irlanda este de 1.656 de euro, în Marea Britanie este de 1.600 de euro, în Franţa este de 1.520 de euro, în Spania este de 1.050 de euro, în Cehia este de 522 de euro, iar în Ungaria este de 463 de euro.

Doar pentru a ţine pasul cu Polonia, nu cu ţările vestice, în trei ani România ar trebui să ajungă la un salariul minim net de 480 de euro, adică 2.200 de lei net, faţă de 270 de euro, adică 1.286 de lei, deci de trei ori mai mult decât se oferă în acest moment.

Repet, doar pentru a ţine pasul cu Polonia.

Chiar şi aşa, este prea puţin.

PNL vrea să preia guvernarea, dar nu are prea multe idei economice majore – cel puţin aşa se vede din declaraţiile publice de până acum (tot ce a făcut PSD-ul a fost prost sau nu a făcut nimic) -, dar nici nu are prea multă marjă de manevră. Deja taxele şi impozitele sunt prea jos şi statul nu colectează prea multe venituri, ci dimpotrivă.  

Şi nici economiştii din jurul PNL nu sunt fani ai creşterii salariului minim, aceasta fiind o măsură care aparţine mai mult PSD-ului, care a dublat în ultimii şapte ani salariul minim.

Dacă va ajunge la Palatul Victoria, singura măsură pe care poate şi trebuie neapărat să o ia PNL este de majorare a salariului minim nu cu 100 de lei net, ci cu 300 de lei net pe an, şi să menţină acest ritm mai mult de trei ani.

Aici nu este vorba de promisiuni electorale, ci de siguranţa naţională a României.

De unde să dai mai mult la educaţie, la sănătate, cu ce bani să construieşti autostrăzi şi cu cine, dacă nu ai forţă de muncă?

Polonia spune că majorează salariul minim cu 80% pentru că nu mai vrea să fie percepută ca o ţară cu forţă de muncă ieftină.

România trebuie să majoreze mai mult salariul minim, să-l dubleze în trei ani, pentru a încetini plecarea din ţară, pentru a nu ne trezi  că peste cinci ani vom mai pierde 1 milion de români pe lângă cei 5 milioane pe care i-am pierdut deja. La acest lucru se adaugă şi sporul natural negativ, adică numărul de români care mor este mai mare cu 70.000 pe an decât cei care se nasc.

Dacă tinerii continuă să plece la muncă în afară, nu numai că nu vom reduce sporul natural negativ, ci îl vom mări şi mai mult.

România are nevoie de autostrăzi, iar PNL, din opoziţie, a promis că va face mai mult decât a făcut PSD.

Doar în ultimii opt ani România a pierdut 200.000 de oameni care lucrau în construcţii, şi întrebarea este cu cine va mai face autostrăzi?

Creşterea salariului minim în construcţii la 3.000 de lei brut, adică 2.200 de lei net, aproape dublu faţă de salariul minim pe economie, creştere dată de celebra OUG 114 pe care PNL vrea să o anuleze din motive de bănci şi energie, a revigorat puţin piaţa construcţiilor şi a adus 500.000 de oameni în plus care să lucreze, dintre care cel puţin 10.000 de vietnamezi, nepalezi etc.

În România, o treime din forţa de muncă de 5 milioane de oameni este plătită cu salariul minim, şi cei de aici nu au prea multă marjă de manevră, depinzând de companii, pentru că nu au alternativă locală. Pentru ei, singura alternativă este să plece la muncă în afară.

Într-un articol din Bloomberg, editorialistul Leonid Bershidsky spune că politicile sociale lansate de guvernele populiste din regiune, indiferent ce se crede despre eficienţa lor, au scos oamenii din sărăcie, au redus inegalitatea şi au impulsionat cheltuielile.

Practic, aceste guverne au preluat funcţia sindicatelor, care sunt slabe în mare parte a Europei de Est, scrie acest editorialist.

Într-un articol din Financial Times, Ben Hall, editorul pe Europa al celui mai cunoscut ziar de business european, scrie că ţările din centrul Europei se confruntă cu scăderea numărului de muncitori din cauza ratei de natalitate scăzută şi a emigraţiei, iar acest lucru a devenit impedimentul principal în expansiunea businessului şi creşterea economică.

Cehia are un şomaj de numai 2%, deci nu mai are de unde să pună pe masă forţă de muncă în eventualitatea creşterii investiţiilor.

Chiar dacă productivitatea a crescut cu numai 1,5% în Cehia, salariile au crescut cu 8%, din lipsă de forţă de muncă.

Muncitorii de la Audi din Ungaria au obţinut o creştere de 18% a salariilor, fără ca productivitatea să crească cu acelaşi procent.

Deja se aduce în discuţie, scrie Ben Hall, faptul că multinaţionalele câştigă în Europa Centrală, din profit şi din dividende, mai mult decât oferă ca salarii, o situaţie care se va schimba.

Deci nu numai în România se pune din ce în ce mai mult în discuţie creşterea salariilor, ci şi în toată Europa Centrală şi de Est.

Într-un articol din Financial Times, Jean-Claude Trichet, fostul preşedinte al Băncii Centrale Europene, spune că BCE nu prea mai poate face multe lucruri, pentru că deja  a redus dobânzile, făcându-le negative, şi deja printarea de bani face mai mult rău decât bine.

În acest condiţii, creşterea salariilor în Europa, el vorbind de Europa Occidentală, este neapărat necesară.

Dacă economiştii români vor rămâne în paradigma că salariile trebuie să urmeze creşterea productivităţii, sigur vom rămâne fără bani pentru educaţie, pentru investiţii în sănătate sau infrastructură.

Chiar dacă asta va însemna închiderea unor companii şi un şomaj mai ridicat.

Vă îndemnăm să parcurgeţi întregul editorial al lui Cristian Hostiuc, pe situl Ziarului Financiar.

George Butunoiu: Intenţionat-proasta guvernanţă

Sursă imagine: declic.ro

Marea, imensă problemă legată de managementul companiilor şi instituţiilor de stat, prin care se sustrag direct sau se pierd miliarde prin proastă conducere intenţionată sau complice trecere cu vederea, e pur politică. Nu este de natură managerială, aşa cum cred foarte mulţi, nici socială, nici economică, de conjunctură sau de context. Ci este şi a fost tot timpul o decizie politică.

Lipsa totală a monitorizării şi controlului e o invitaţie la fraudă generalizată, la toate nivelurile. Şi marea fraudă, marea corupţie are tot interesul să menţină activă această mică fraudă generalizată, e cel mai eficient paravan. Cu atât mai mult cu cât pot da o aparenţă de legalitate, sau chiar să legalizeze corupţia, pur şi simplu.

Intenţionat-proasta guvernanţă şi complicitatea la ea sunt principalul canal de corupţie, mai ales în ultimii ani. Intenţia e aproape imposibil de probat în justiţie, iar managementul bun sau prost nu au definiţii şi criterii de evaluare operaţionale opozabile în sala de judecată.

Un exemplu dintre altele mii, şi nici măcar cu cifrele cele mai “spectaculoase”: mare companie de stat, angajează un mare “manager privat” ca director general. În contractul de mandat, cinci criterii de performanţă, pe baza cărora îi era calculat şi bonusul. Profitul, şi încă vreo câteva. Vreo doi ani, cât a stat acolo, marele manager privat nu a ieşit din birou. Toată ziua, de dimineaţă până seara, se uită la cele cinci cifre, să vadă cum cresc, şi îşi calcula bonusul.

Când ai o companie mare, un contabil şef chiar şi mediocru şi care nu vorbeşte bine nici limba română, darămite vreuna străină, poate să facă să crească orice cifră vrei tu să crească, luând de la altele: de la investiţii, de la reparaţii, din alte zeci de locuri. Şi o poate ţine aşa un an, doi ani, sau chiar mai mult. Aşa că firma a făcut în primul lui an de “management” cel mai mare profit pe care l-a avut vreodată. Toate ziarele au scris despre această “performanţă”. Şi managerul privat a luat un milion şi jumătate de Euro bonus în doi ani, după care şi-a dat singur demisia. Evident, nu va ajunge la închisoare, deşi a pus compania în pericol, şi ca existenţă, dar şi în pericol de accident şi vătămare fizică pentru angajaţi şi pe cetăţeni.

Intenţionat-proasta guvernanţă nu e ceva ce au descoperit angajaţii de la stat, şi nici măcar o “invenţie” românească nu este. E prezentă peste tot acolo unde i se permite să se instaleze. Din biroul meu de head-hunter, o văd zilnic şi în companii private, româneşti sau exemplare multinaţionale. E suficient ca sistemul de monitorizare şi control să aibă o gaură sau o găurică, şi intenţionat-proasta guvernanţă se strecoară imediat prin ea.

Chiar dacă intenţionat-proasta guvernanţă nu poate să fie pedepsită proporţional cu pagubele pe care le produce, şi nici măcar nu poate să fie demonstrată în justiţie, ea poate să fie îngrădită şi limitată oricât de mult se doreşte în companiile şi instituţiile de stat prin monitorizare şi control în timp real. Cel mai important este ca acest sistem să acopere simultan toate departamentele şi activităţile organizaţiei, în aşa fel încât nici măcar un contabil şef genial şi care vorbeşte engleză şi germană să nu mai poată muta cifrele dintr-o parte în alta, şi creşterea unui indicator să fie, de fapt, o simplă scădere a altuia care scapă monitorizării.

Aici, experienţa marilor companii private în materie de sisteme de monitorizare şi control la nivel de management executiv e mai mult decât suficientă, nu cred că mai este ceva semnificativ de inventat în această privinţă. Iată un exemplu de sistem de monitorizare de la o companie din industria cimentului, care poate să fie folosit în orice companie şi instituţie de stat cu câteva ajustări şi adaptări relativ simple, aproape toate în categoria de “core business”. Acesta are 11 clase mari şi un total de vreo 120 de indicatori sintetici pe care managementul executiv îi urmăreşte în timp real: pe unii zilnic, pe alţii săptămânal, lunar, trimestrial etc.

Operaţii (core): cuprinde indicatorii legaţi de activitatea de bază a companiei (core business)

Venituri: indicatori financiari, comerciali şi de altă natură: volum, structura veniturilor, tipuri de produse şi servicii, grad de colectare etc.

Cheltuieli: indicatori financiari şi de altă natură: execuţie bugetară, structura etc.

Productivitate: indicatori financiari, operaţionali şi de altă natură

Tehnic: indicatori legaţi de întreţinere, mentenanţă, nivel tehnologic, performanţe etc.

Operaţii (non-core): indicatori financiari şi nefinanciari legaţi de operaţiile care nu fac parte din core business: logistică, administraţie, filiale etc.

Dezvoltare & Investiţii: indicatori legaţi de planurile de extindere şi dezvoltare a companiei şi de execuţia investiţiilor în curs sau viitoare

Resurse umane: indicatori legaţi de managementul performanţei, dezvoltare organizaţională, disciplină, relaţii sociale etc.

Juridic: indicatori financiari şi operaţionali legaţi de activitatea departamenului juridic: numărul şi structura litigiilor, prevenţie, operare, costuri etc.

Risc: indicatori legaţi de managementul tuturor tipurilor de risc: operaţional, financiar, piaţă, fraudă etc.

Relaţii externe: indicatori legaţi de calitatea şi execuţia relaţiilor cu entităţile din afara companiei: clienţi, furnizori, autorităţi, parteneri interni şi externi etc.

Numărul de indicatori care trebuie urmăriţi simultan pentru a avea sub control permanent fiecare colţişor din companie şi pentru a prevesti eventualele probleme poate părea mare, însă nu e deloc aşa. În primul rând, mai mult de trei sferturi dintre aceştia sunt indicatori « de deviaţie » (smoke detectors), adică nu se urmăresc valorile absolute, ci doar abaterile. Or, dacă e bine condusă activitatea, aceste abateri sunt rare şi nu prea apar simultan, aşa că chiar un singur om se poate descurca bine cu urmărirea lor în timp real. Apoi, alţii sunt verificaţi la intervale mari de timp, aşa că monitorizarea strictă poate ajunge repede o activitate de aproape rutină.

Niciun consiliu de administraţie nu va face un astfel de sistem de monitorizare şi control din proprie iniţiativă. Şi niciun management executiv al unei companii sau instituţii de stat nu va avea vreodată interesul ca acesta să-i urmărească eficient şi în detaliu toată activitatea şi să-i limiteze marja de manevră frauduloasă. Aşa că guvernul e singurul care poate şi să decidă şi să-l construiască. Un avantaj enorm este că acest sistem poate să fie unitar, cu aproape trei sferturi dintre indicatori identici pentru orice entitate sub monitorizare. Ceilalţi, majoritatea legaţi de obiectele de activitate specifice, pot fi monitorizaţi separat cu uşurinţă şi ei, dacă principiile sunt clare şi instrumentele deja puse la punct.

În câteva luni şi cu câteva sute de mii de Euro, guvernul poate să facă un astfel de sistem funcţional cu toţi indicatorii relevanţi, modurile şi procedurile de culegere a informaţiilor, de prelucrare şi de prezentare a lor, de transmitere şi de raportare, sistemele de alerte (smoke detectors) şi mecanismele care se declanşează automat în fiecare situaţie, cine şi când este informat, cine şi ce autoritate de intervenţie şi de decizie are.

Să facă un departament propriu-zis de monitorizare şi control generalizat, fizic, adică, cu o clădire, oameni, birouri şi calculatoare, iarăşi e relativ simplu. Şi nu costă mult. Şi dacă ar vrea, guvernul ar putea să şi informatizeze şi să automatizeze sistemul. Măcar colectarea unitară şi prelucrarea centrală a informaţiilor, şi tot ar fi ceva.

Dacă ar exista, acest sistem ar scoate la lumină o realitate înfricoşătoare. Şi dacă s-ar lua şi decizii pe baza acestor informaţii, rezultatele s-ar măsura în miliarde. Ar fi, de departe, cea mai rentabilă investiţie pe care statul ar fi făcut-o vreodată, fără îndoială, dacă o legăm şi de realităţile zilei. Şi una dintre cele mai mari reparaţii morale care pot să fie imaginate.

Nota utzu: Continuăm seria articolelor în care publicăm opinii ale unor persoane publice de pe urma cărora noi ne-am folosit (şi pe care le apreciem în mod deschis), deşi nu au legătură directă cu ortodoxia sau cu civismul ortodox în mod explicit. În materialul de mai sus este vorba despre o sugestie de sistem de monitorizare a guvernanţei corporative din cadrul companiilor şi instituţiilor de stat, pe care domnul George Butunoiu o preia de la exemplul concret folosit de o companie din industria cimentului. Descrie domnul Butunoiu, în linii generale (şi imprecise), un sistem de monitorizare axat pe 11 clase şi spre 120 de indicatori sintetici prin care ar putea fi combătute fraude economice care nu pot fi sancţionate de justiţie, fraude pe care inspirat le califică sub denumirea de „intenţionat-proastă guvernanţă”. Are în vedere domnul Butunoiu situaţia managerilor care, pentru a obţine bonusuri sau avantaje materiale, ţintesc atingerea unor indicatori sintetici pe spezele dezvoltării viabile de mai târziu a companiilor/instituţiilor pe care le conduc.

De fapt, ceea ce propune autorul este o lărgire a plajei de indicatori de care managementul este ţinut, crezând că doar prin adăugirea altor criterii (de monitorizat) va fi eliminat pericolul produs de reaua-credinţă a persoanelor aflate în poziţii de conducere. Avem deci de-a face cu o sugestie pe care o întâlnim din ce în ce mai des, în mai toate domeniile, şi care se reduce, în esenţă, la creşterea gradului de supraveghere (a oamenilor, a procedurilor, a proceselor etc). Fireşte că dacă ne referim la îmbunătăţirea punctuală a unor proceduri operaţionale de monitorizare sau control, în cadrul unor anumite tipuri de companii sau instituţii specifice, argumentul domnului Butunoiu ar putea fi (oarecum) acceptabil, dar credem că în continuare ratează problema de fond (reaua-credinţă a titularului funcţiei de conducere) şi că se propune o falsă soluţie: un alt sistem de monitorizare, (prezumtiv) mai eficient. Asta fără a mai face referire la componenta crucială pe care autorul o expediază mult prea facil, a celor „câteva adaptări şi ajustrări relativ simple” care să aducă un astfel de panaceu la îndeplinire.

În răspuns, îndrăznim să insistăm că buna-credinţă a persoanelor de la vârf, dar şi a celor de condiţie medie, nu poate fi substituită de mijloace de monitorizare automată, oricât de transparente au devenit intenţiile noastre pentru algoritmii moderni şi oricât de cuprinzătoare va fi suma indicatorilor sintetici. Integritatea morală va rămâne şi pe mai departe garanţia îndeplinirii cu bună-credinţă a îndatoririlor de serviciu iar guvernanţa prin valori morale, la noi în ţară, este singura care mai păstrează o vocaţie firavă de a îndrepta lucrurile, mai ales acolo unde vorbim despre servicii publice, nu neapărat de produse comerciale. În prelungirea acestei idei, opinăm că doar o anumită formă de sindicalism ortodox poate crea mediul propice şi adaptabil în care să se dezvolte valorile specifice care sunt necesare pentru diferite activităţi comerciale sau pentru servicii de interes public. Considerăm că avem mare nevoie de sindicalism (ortodox) înţeles ca grijă pentru semeni şi pentru lucrul mântuitor, bine făcut, iar nu al lucrului făcut „de mântuială” şi pentru câştig facil.

Acest duh de jertfă poate fi lesne cuprins, chiar de acum, în procedurile şi în legislaţia muncii care deja există (care încă ar putea primi îmbunătăţiri evidente), dar pentru care nu mai e nevoie de alte „ajustări sau adaptări” (simple ori ba) pentru a fi aptă să elimine „intenţionat-proasta guvernanţă” şi celelalte plăgi care ne consumă.

Cum acţionează autorităţile maghiare când Electrolux anunţă disponibilizări

Sursă imagine: libertatea.ro

În primăvara acestui an greva organizată de lucrătorii de la Electrolux Satu Mare a ajuns în atenţia publică, inclusiv la nivel naţional, din pricina modului revoltător în care patronatul a înţeles să trateze pe angajaţii săi. Am preluat în acel moment inclusiv un comunicat al CartelAlfa care denunţa presiunile patronatului asupra membrilor sindicali. Alte relatări de presă preiau comunicate care descriu modul strict formal, provocator, în care patronatul a înţeles să mimeze îndeplinirea obligaţiilor legale de negociere cu partenerii sindicali.

Trebuie amintit că patronatul Electrolux a ameninţat inclusiv cu relocarea producţiei în Polonia şi cu închiderea unităţii din România, măsură represivă care nu poate fi justificată din punct de vedere economic şi care vizează în mod evident descurajarea iniţiativei sindicaliste. Modul brutal de desfăşurare a conflictului de muncă a determinat CartelAlfa să organizeze o caravană naţională “Electrolux – STOP exploatării lucrătorilor români” şi să facă apel public la autorităţi pentru a interveni şi a media o soluţionare echitabilă a conflictului de muncă.

Din păcate răspunsul autorităţilor a fost de asemenea formal, excesiv de birocratic, obligând de pildă pe fiecare membru de sindicat să depună personal reclamaţii împotriva Electrolux, fiind obligaţi să se deplaseze cu sutele la sediul ITM, chestiune care neagă dreptul de reprezentare care ţine de esenţa structurii sindicaliste. Atitudinea generală de cauţionare a abuzurilor patronului demonstrată de către autorităţi, atât de cele locale cât şi de cele naţionale,  a determinat pe muncitorii de la Electrolux să organizere un miting de protest în faţa Inspectoratului Teritorial de Muncă Satu Mare, fiind astfel obligaţi să deschidă un nou front de luptă doar pentru a obţine concursul legal al autorităţilor de resort.

Pasivitatea autorităţilor române faţă de abuzul de putere flagrant pe care Electrolux a înţeles să-l demonstreze în raport de proprii săi angajaţi a obligat pe sindicalişti să se reorienteze şi să caute sprijin chiar la Ambasada Suediei, făcând apel la simţul dreptăţii sociale şi la valorile morale şi sociale europene. Aceasta în condiţiile în care legislaţia românească prevede suficiente instrumente prin care autorităţile să aducă la ordine pe angajatorii care încalcă dreptul la asociere şi negociere colectivă a angajaţilor din România.  

Apelul adresat Ambasadei Suediei de către sindicalişti este, din punctul nostru de vedere, înduioşător prin naivitatea cu care caută sprijin în bunele intenţii pe care speră să le găsească la autorităţile unui stat străin:

„Suntem conştienţi că Electrolux este o companie privată, iar Ambasada şi Statul suedez nu au prerogativa de a interveni în politicile unei companii private. (…) În condiţiile în care dialogul social între echipa de conducere de la Electrolux Romania şi sindicat este blocat, vă rugăm să faceţi eforturile necesare pentru deschiderea dialogului între Cartel ALFA şi reprezentanţii managementului grupului Electrolux, în Suedia sau la Bucureşti.”

Bineînţeles că reacţia Ambasadei a fost una deferentă dar fără efect concret, ceea ce oricum nu îi poate fi imputat, astfel cum constata liderul sindical Bogdan Hossu, preşedintele CartelAlfa:

“Doamna ambasador ne-a spus că sunt limitate competenţele domniei sale, pentru că nu se poate amesteca într-un conflict social între o companie privată şi un sindicat, dar va transmite către Electrolux ceea ce i-am transmis”.

Citeşte întreaga ştire: VIDEO/ „Vestele albastre” de la Electrolux Satu Mare au protestat în fața Ambasadei Suediei din București

În cele din urmă, greva s-a încheiat după 10 săptămâni, cu concesii minime din partea angajatorului, suficiente doar pentru a justifica în continuare campania de PR pozitiv a Electrolux, dar fără să îmbunătăţească semnificativ situaţia angajaţilor. Considerăm că Electrolux a obţinut o victorie zdrobitoare şi este de aşteptat să existe o campanie post-conflict de muncă în care demersurile sindicale ce au fost întreprinse în primăvară să fie demonizate, cu insinuarea că ceea ce s-a câştigat nu merită sacrificiul făcut. Apreciem că modul de desfăşurare a evenimentelor urmează întru totul reperele descrise în confesiunile spărgătorului de sindicate, despre care am scris anterior.  

Însă motivul pentru care subiectul Electrolux a revenit în atenţia noastră este reprezentat de reacţia imediată a autorităţilor maghiare faţă de intenţia unor disponibilizări la o unitate de producţie din Ungaria, similară celei din Satu Mare.

Subliniem că este vorba despre o exprimare a intenţiei pentru astfel de disponibilizări, aşadar intervenţia autorităţilor are caracter strict preventiv, înainte ca organizaţiile sindicale să fie chemate la consultări, înainte ca acestea să aibă motiv să ceară sprijinul statului sau să reclame abuzuri din partea angajatorului.

Mai constatăm totodată că externalizarea producţiei se face tot către unităţi din Ungaria (în care s-au realizat anterior investiţii de aproximativ o sută de milioane de euro), iar nu în altă ţară, nu în Polonia, aşa cum Electrolux a ameninţat pe angajaţii săi români.

Articolul preluat din Ziarul financiar este mai mult decât relevant în această privinţă şi mărturisim cu tristeţe că nouă ne oferă numeroase motive de invidie faţă de condiţia lucrătorilor maghiari:

Guvernul ungar intră în acţiune după ce Electrolux anunţă disponibilizări în masă

Ministerul finanţelor, dar şi biroul guvernamental din Ungaria au intervenit imediat după anunţul gigantului suedez Electrolux privitor la intenţia de a disponibiliza sute de angajaţi din această ţară, scrie Portfolio.

Biroul guvernamental a lansat o anchetă pentru a determina dacă Electrolux şi-a respectat obligaţiile legale privind concedierile. Acesta a indicat că este pregătit să intervină imediat pentru a clarifica disponibilizările anunţate.

Oficialii ungari au adăugat că se vor depune toate eforturile pentru promovarea cât mai curând posibil a angajării lucrătorilor în cauză, prin recalificare, recrutare, dar şi implicare în diverse programe de pe piaţa muncii.

Angajarea lucrătorilor disponibilizaţi poate fi facilitată de faptul că regiunea Jasz-Nagykun-Szolnok este una în care programul de reformă a pieţei muncii a fost deja lansat pentru a consolida eficienţa birourilor pentru ocuparea forţei de muncă şi a contactelor strânse cu companiile.

Subvenţiile guvernamentale pentru mobilitate pot de asemenea ajuta lucrătorii să revină la muncă, au indicat oficialii ungari. În urma unui proces de restructurare lansat la începutul acestui an, Electrolux a decis să iniţieze un plan de creştere a eficienţei la nivel de grup.

Compania a anunţat de asemenea un plan de a externaliza părţi din activităţile actuale de producţie din Ungaria şi de a investi în fabrica de frigidere din Nyiregyhaza, potrivit Daily News Hungary.

Electrolux a decis să investească aproximativ 100 milioane de euro în automatizarea, digitalizarea producţiei de frigidere high-end in Nyiregyhaza, Ungaria, dar şi să externalizeze producţia de aspiratoare de la unitatea din Jaszbereny şi o parte semnificativă din producţia de frigidere de acolo.

Planurile sunt aşteptate să afecteze aproximativ 800 de angajaţi din producţie. Consultări relevante cu sindicatele urmează să aibă loc. Compania a indicat că unul dintre motivele din spatele deciziilor recente au legătură cu costurile în creştere, scrie Budapest Business Journal.

Producţia din Jaszbereny va fi externalizată din 2020, iar investiţiile din Nyireghyhaza vor fi realizate în perioada 2020-2023.

Grupul Electrolux a achiziţionat fabrica de frigidere Lehel în 1991, a deschis o fabrică de aspiratoare la Jaszbereny în 1998, iar în 2005 a construit o fabrică de frigidere în Nyireghyhaza cu o investţie greenfield. Electrolux comercializează peste 60 de milioane de aparate electrocasnice şi profesionale în peste 150 de ţări anual. Grupul Electrolux a avut o cifră de afaceri de 12,4 miliarde de euro în 2018, cu 54.000 de angajaţi, potrivit Portfolio.hu.

Introducere în tactica luptei anti-sindicale

În anul 1993, în Statele Unite ale Americii a apărut o carte inedită, intitulată „Confesiunile unui spărgător de sindicate”, în engleză „Confessions of a Union Buster” scrisă de Martin Jay Levitt, un consultant în domeniul resurselor umane, astfel cum se recomanda, însă cu o activitate exclusivă în domeniul luptei anti-sindicale.

Deşi până în acel moment existaseră multe alte denunţări ale practicilor abuzive ale patronatelor desfăşurate împotriva muncitorilor, această carte, scrisă pe fondul unor probleme personale ale autorului care s-a prăbuşit sufleteşte sub greutatea răului făcut în anii săi de prodigioasă activitate, a reprezentat primul rechizitoriu public al numeroaselor instrumente tactice folosite de cei care doreau să păstreze controlul absolut asupra colectivităţii angajaţilor.

Cartea, care nu a fost tradusă în limba română, şi care a avut o circulaţie extrem de redusă, chiar şi în mediul sindical, a dezvăluit existenţa unei industrii negre în valoare de miliarde de dolari, constând în consultanţa oferită marilor companii multinaţionale pentru a împiedica orice iniţiativă de asociere sindicală. În timp, odată cu evoluţia legislaţiei, raporturile de muncă au evoluat, fiind eliminate unele instrumente vădit ilegale, din Vestul Sălbatic, în favoarea unor măsuri mai rafinate. Cu toate acestea, cartea rămâne extrem de importantă întrucât stabileşte unele legităţi pe care autorul le-a dedus din practică.

În cariera sa, Levitt face vorbire despre aproximativ 200 de campanii pe care le-a coordonat direct împotriva constituirii şi funcţionării sindicatelor şi peste 600 în care a oferit consultanţă şi la care a participat indirect. Dintre acestea, s-a declarat învins în doar 5 cazuri şi doar în 2 dintre acestea, sindicatul a continuat să existe în mod eficient după încheierea respectivelor campanii şi să încheie un acord colectiv de muncă.

Legităţile despre care am făcut vorbire anterior vizează relaţiile de muncă, însă, sunt în egală măsură valabile pentru orice raporturi de subordonare socială în care una dintre părţi doreşte să-şi menţină controlul absolut asupra colectivităţilor subordonate. Arată, înainte de toate, că nu raţiunile economice sunt cele care determină iniţiativele antisindicale ci nevoia de control absolut a angajaţilor. Nu este vorba despre bani ci despre control.

Aşa cum am arătat în pagina de năzuinţe şi în articolele precedente care au vizat subiecte sindicale, activitatea sindicală educă în sensul înţelegerii mecanismelor guvernării colectivităţilor umane într-un sens în care nicio altă activitate nu îl poate oferi.

Totodată, tactica anti-sindicală reprezintă, practic, singura lecţie accesibilă în mod direct publicului mare doritor să înţeleagă pe propria piele costurile neparticipării sociale, iluzia lui „scapă cine poate”, importanţa „cozilor de topor”, a oamenilor de paie, a falşilor reprezentanţi, a imperativului de a te afla mereu în ofensivă, imperativului de a specula în orice clipă ascendentul moral şi dinamica emotivităţii colective, specularea neputinţelor individuale şi colective.

Sub acest aspect, mărturisim că interesul nostru pentru sindicalism s-a născut în clipa în care a devenit evident că tarele pe care le acuzăm la nivel de societate, se reproduc la scară micro-socială în cadrul raporturilor de muncă. Lecţiile care decurg din această înfruntare, din acest război nevăzut purtat împotriva instinctului colectiv de unire a celor slabi sunt esenţiale pentru înţelegerea modului în care funcţionează relaţiile de putere crudă în domeniul politic, economic, cultural, social sau militar.

Pentru creştinii ortodocşi acest subiect este cu mult mai valoros, sindicalismul putând reprezenta un deosebit de valoros banc de teste a vieţuirii autentice, un cadru unic de verificare a discernământului duhovnicesc şi de jertfire spre folosul aproapelui. Mulţi dintre cei care au parcurs literatura mărturisitorilor temniţelor comuniste vor regăsi în seria de articole pe care urmează să o publicăm în legătură cu acest subiect multe dintre situaţiile de viaţă care au întunecat existenţa poporului în anii comunismului şi care se apropie de noi împreună cu noul ciclu istoric digital în care am intrat.

Deşi impropriu intitulat introducere în tactica anti-sindicală, acest articol are menirea de a semnala, de a aduce în atenţia publicului, această temă esenţială pentru civismul românesc. Vom intra efectiv în discutarea procedurilor de spargere a solidarităţii în colectivităţile umane în momentul în care vom completă seria articolelor de sprijin, care să ajute la o înţelegere mai clară a mecanismelor de control social folosite împotriva sindicalismului, în principal, dar şi împotriva iniţiativelor civice sau politice nedorite de cei aflaţi la putere.

În prologul cărţii sale, Levitt povesteşte despre momentul în care a luat cuvântul într-o adunare sindicală şi a făcut o mărturisire a activităţii sale de până atunci. Sala întreagă a amuţit în timp ce pricepea întinderea şi consecinţele demersurilor pe care patronii le întreprinseră împotriva încercărilor de asociere sindicală, de instituţionalizare a solidarităţii şi a încrederii colective. Atunci când şi-a încheiat cuvântul, aşteptându-se la o reacţie de oprobriu sau mai rău, autorul a fost surprins de o reacţie emoţională profundă. Muncitorii erau înainte de toate recunoscători că ceea ce simţeau instinctual le-a fost confirmat în termenii cei mai categorici. Erau recunoscători că cineva făcuse lumină în starea de continuă confuzie, dezechilibru sufletesc şi tensiune în care fuseseră aduşi şi menţinuţi. Aşa cum mărturisea mai târziu autorul, cele trei înfrângeri ale sale au fost cauzate de faptul că activitatea sa a fost scoasă la lumină.

Jocul de oglinzi ţesut de acesta împreună cu patronii şi reprezentanţii lor a fost adus la un nivel de înţelegere şi anticipare accesibil chiar şi celor de condiţie medie. A existat aşadar un demers reciproc, liderii sindicali au reuşit să traducă pe înţelegea colectivului pe care îl reprezentau obiectivele şi acţiunile anti-sindicale din umbră, iar colectivitatea a reuşit să-şi păstreze coeziunea şi să asigure liderilor sprijinul calificat necesar. Unitatea (sindicală) nu reprezintă un bun câştigat, nu se rezumă la acordarea consimţământului de reprezentare sau de acţiune solidară punctuală ci, în toate cazurile, reprezintă o sforţare continuă a membrilor în direcţia asumată iniţial.

În cele ce urmează vom publica trei înregistrări succinte, în limba engleză, două cu M.J.Levitt vorbind despre experienţa sa de consultant de resurse umane, iar cea finală, cu o dezvăluire recentă, de anul trecut, care se referă la politica antisindicală a corporaţiei Amazon. După cum va fi lesne de observat, există diferenţe clare de abordare între tactica primitivă abordată de patroni în cazuri precum este cel de la ElectroAparataj, aflat de trei luni în grevă generală, şi tactica folosită de multinaţionale pentru a păstra sub căpăstru pe tinerii frumoşi şi liberi.

Îmi exprim pe acestă cale şi nemulţumirea profundă cu privire la activitatea pe care sindicaliştii de profesie de la noi din ţară au desfăşurat-o, asupra cărora vom fi nevoiţi să revenim atunci când vom face vorbire despre tactica falşilor reprezentanţi sindicali, a falselor iniţiative de asociere şi aşa mai departe, despre care Lewitt vorbeşte în cunoştinţă de cauză (un playlist cu doar câteva videoclipuri scurte poate fi accesat AICI).

Scriu sfinţii părinţi, şi Sfântul Paisie Aghiorâtul în special, despre faptul că apostazia vremurilor din urmă se va întâmpla din cauza fricii. Iată că şi aici se discută despre importanţa concretă a climatului de teamă pentru reuşita eforturilor de control antisindical. Generalizând însă, folosirea climatului de frică, de tensiune difuză de care este mai apoi acuzat chiar sindicatul, este o tactică pe care o întâlnim în prea multe dintre raporturile sociale individuale sau colective.

Şi, în final, un exemplu de ultima oră a tacticilor anti-sindicale folosit astăzi de multinaţionale, inclusiv de cele prezente la noi în ţară.

Andrei Marga: performanţele societăţii româneşti

Preluăm în cele ce urmează un articol al domnului profesor Andrei Marga publicat pe situl Cotidianul.ro, în care, plecând de la situaţia statistică reţinută în cartea Capitalul în România Postcomunistă (autor Florin Georgescu), acesta formulează consideraţii cu privire la performanţele per ansamblu ale societăţii româneşti.

Cu această ocazie ne manifestăm şi simpatia personală pentru domnul profesor Andrei Marga din ale cărui intervenţii publice am avut mereu (foarte multe) de învăţat, făcând cuvenita excepţie în privinţa articolelor în care tratează spiritualitatea ortodoxă prin lentilă catolică, tributar fiind, probabil, formaţiunii sale de filosof.

În orice caz, domnul profesor Andrei Marga este printre puţinii intelectuali publici care nu s-au autocenzurat în privinţa „subiectelor controversate” pe care intelectualii rasaţi ai ţării noastre le evită, deşi reprezintă probleme de esenţă ale societăţii noastre.

Nu de puţine ori, aşa cum se întâmplă şi în articolul de faţă, domnul profesor Andrei Marga face referire la controlul pe care serviciile secrete îl exercită strâns în societate, la implicarea ambasadelor în viaţa publică, cu referiri concrete la controlarea scenei politice prin oameni de paie, prin controlul procesului electoral, a accesului la spaţiul mediatic, la resurse bugetare şi aşa mai departe.

În articolul de astăzi, se fac aprecieri cu privire la parcursul economic al societăţii noastre prin raportare la lipsa unor elite veritabile, formate de educaţia românească, din care sistemul de învăţământ este doar o componentă. După cum arătam în descrierea proiectului nostru theodosie.ro, considerăm că elitele autentice trebuie să primească sprijin din partea noastră, a celor de condiţie medie, întrucât în lipsa acestui sprijin, promovarea şi fidelizarea elitelor se face pe căi indirecte, nedemocratice, de către actori străini de interesele majorităţii.

Într-un articol anterior care viza un subiect specializat, domnul profesor denunţa mediocritatea politică, însă cu argumente care, în opinia noastră, nu infirmă dezideratele noastre care vizează reconsiderarea utilităţii sociale a mediocrităţii. În general vorbind, considerăm că mediocritatea se apropie mai curând de ideea de followership despre care mai întâi a vorbit la noi un alt intelectual pe care îl stimăm în mod deosebit, respectiv domnul ambasador Theodor Paleologu, de ale cărui opinii despre spiritualitatea ortodoxă suntem, din nou, nevoiţi să ne disociem.


Întrucât în cele ce urmează preluăm integral articolul autorului, pentru a respecta sursa de informare,  vă îndemnăm să accesaţi spre lectură pagina sitului Cotidianul.


Cine-i de vină?

Analiză de Andrei Marga

Starea unei societăți nu este doar rezultatul educației. La ea concură numeroși factori: moștenirea istorică, cultura, organizarea, valoarea decidenților. Dar performanțele dintr-o societate depind de educație atât de profund, încât putem spune că se măsoară prin ele. De fapt, câte performanțe, atâta educație.

Nici nu există un criteriu mai profund de  evaluare a educației. Se poate vorbi de examene, de promovări, de durata școlarizării, de efectivul de universități și de studenți, de publicații, de mulți alți indicatori operaționali. Dar nici unul nu exprimă mai bine măsura în care s-a atins scopul educației decât performanțele pe care le obțin cei trecuți prin ea. În definitiv, poți avea din abundență profesori, publicații, titluri gonflate, institute, iar performanțele să fie mediocre.

Așa stând lucrurile, să luăm în considerare procesele majore pe care România, ca și alte țări din Europa Centrală și Răsăriteană, le-a parcurs în ultimele decenii – privatizarea în economie, utilizarea fondurilor europene și folosirea globalizării – în scopul propriei dezvoltări. Nu este realist să nu compari cu ceea ce au realizat țări aflate într-o situație analoagă. Așa cum nici în educație nu este evaluare mai bună a elevului, studentului sau profesorului decât să observi ce pot face elevul, studentul și profesorul din alte sisteme de învățământ!

Să ne adresăm, pentru a avea tabloul situației, unei surse de informații serioasă și adusă la zi. Aceasta este acum solida carte a lui Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei Române, București, 2019, 3 volume, 1018 pagini). Ce performanțe s-au atins în cele trei procese?

În România, privatizarea, „dacă nu a fost un eșec, în mod sigur a fost o nereușită”, cu prea puține excepții (p.657). Fondurile europene au mers mai ales în finanțări de cheltuieli curente ale programelor, în salarii, în achiziții de bunuri și servicii, în condițiile „lipsei strategiei și coordonării din partea statului” (p.734). De aceea, țara noastră poartă mai puțin decât țările vecine urmele resurselor europene. România a înfruntat globalizarea cu o „mai slabă capacitate instituțională comparativ cu alte state foste socialiste” (p.781-782) și prezintă puține produse în competițiile epocii. Să detaliem.

Economistul de referință al trecerii de la socialism la capitalism, Janos Kornai (1990),  spunea că scopul privatizării nu este schimbarea proprietății, ci găsirea unui proprietar mai bun. Nu oricum! Pentru a ține sub control pericolele – speculanții, indisciplina financiară, netransparența – și pentru a valorifica activele, era nevoie de stat clarvăzător și puternic.

În România, statul nu numai că s-a minimalizat, dar a devenit slab. FMI și BIRD au presat asupra privatizării, iar autoritățile s-au conformat fără a avea o perspectivă proprie. Ca rezultat, s-au făcut greșeli în șir: s-au permis prețuri sub nivelul pieței la vânzarea de active; cei care le-au cumpărat au adus adesea echipamente supraevaluate; ei au raportat pierderi, care au fost scoase  tot din ceea ce aveau de plătit; cumpărătorul a avut voie să facă orice, inclusiv să dezafecteze unități. Oricum, România a privatizat 8200 de unități de stat în 26 de ani și a încasat 7,1 miliarde de euro.  Media pe societate comercială (p.602)  a fost, cu 592 mii euro pe unitate, uimitor de mică.

Banii rezultați din privatizare ar fi trebuit să meargă în investiții, crearea de locuri de muncă, mărirea competitivității, sporirea veniturilor bugetare, creșterea PIB. În România,  ei au mers în finanțarea de cheltuieli bugetare și acoperirea de diferențe ale cursului valutar, răscumpărarea titlurilor de stat, reducerea datoriei interne – iar 49% din sumă se află în sold la Trezoreria Statului.

Cum se stă cu producția? Aceasta este mai mică în 2016 decât în  1989,  la cele mai multe produse. Numai la zece categorii de produse sunt creșteri – aspiratoare de praf, frigidere, anvelope, autoturisme, bere(+71%), cherestea (+44%), preparate din carne (+37%), carne (+14%), uleiuri comestibile (+13%), brânzeturi (+6%). Toate sunt produse cu grad mic de prelucrare. S-a prăbușit producția la produse cu grad mai ridicat de prelucrare: tractoare (este 1% față de 1989), locomotive (2%), păcură (3%), autobuze (3%), mașini de spălat (5%), țesături (7%), tricotaje (9%), îngrășăminte chimice (13%), fontă și oțel (22%).

În 2016, a continuat dezindustrializarea României. Agregată, producția industrială în 2016 era de 70% din nivelul anului 1989. Extracția este doar 40%, energia doar 50%, prelucrarea 80% din ceea ce era odinioară. S-a dublat importul de produse de tehnologie ridicată, de la 6% din importul total, la 12%, în vreme ce exportul de produse cu grad tehnologic ridicat este de numai 8% din exporturile României.

S-au format firme private mai ales în comerțul cu amănuntul, comerț cu ridicata, transporturi de persoane și mărfuri, construcții, restaurante – domenii cu valoare adăugată mică.  A crescut, însă, exportul de fier vechi. În ultimii 20 de ani România a exportat 35 milioane tone fier vechi, la preț de 0,21 euro pe kg. – echivalentul unui tren cu lungime de 42.000 km, mai mult decât circumferința Pământului.

Perspectiva nu este promițătoare. În 2016, capitalul firmelor era de 87 miliarde euro, dar numai 32% este capital ce constă în contribuția inițială a acționarilor și numai 17% sunt rezerve ale firmelor. Profitul nerepartizat este mare – ceea ce denotă ezitarea în a investi.

Fondurile europene au fost concepute ca mijloace pentru a realiza „creșterea economică inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii”. România a primit în 2007-2016 suma de 40,9 miliarde euro și a cotizat cu 13,8 miliarde euro, având deci un sold de 27,1 miliarde euro. Ce s-a făcut cu acești bani?

Politica de coeziune trebuia să ia 55% din fonduri. S-a optat pentru transport și mediu, programul privind creșterea competitivității beneficiind de doar 7% din fondurile nerambursabile. Dar, la transporturi, progresele au fost mici, ca urmare a slabei capacități instituționale din domeniu. La mediu se sesizează anevoie unde au mers banii. Programul pe resurse umane nu a folosit  deplin fondurile alocate, dar nici nu a făcut mare lucru în formarea continuă, în crearea celei de „a doua șanse” și în trecerea de la învățare, la viața activă.

Per total, absorbție necorespunzătoare și utilizare inadecvată a fondurilor europene! Cauzele au fost multiple. Statul nu s-a pregătit pentru absorbție și utilizare. S-a recurs la excesiva externalizare către firme, potențialii beneficiari au fost ținuți în neinformare, ghidurile au rămas exagerat de complicate. Numai 52% din fondurile europene absorbite s-au regăsit în România în formarea de capital fix.

Globalizarea a însemnat demontarea barierelor vamale și deschiderea țărilor pentru schimburi practic nelimitate de bunuri, servicii, persoane. Fructificarea avantajelor ei depinde de fiecare țară. Nici „guvernele invadante” și nici „guvernele debile”, cum spunea acum două decenii Joseph Stiglitz, nu mai sunt soluții. Dar cum a acționat România în condițiile globalizării?

Un fapt spune aproape totul: apelul României la instituții financiare internaționale pare să fie mai mare decât al oricărei alte țări din Europa Centrală și Răsăriteană. Ea a solicitat aceste instituții 22 de ani din cele trei decenii, Bulgaria 18 ani, Ungaria 11 ani, Polonia 7 ani, Slovacia 5 ani, Cehia 4 ani.

Niciuna dintre aceste țări nu a rambursat datoria externă până în 1989, preferând retehnologizarea internă. România și-a lichidat datoriile externe și avea, în decembrie 1989, un plus de 1,8 miliarde de dolari americani.

Reformele care s-au operat după 1989 au restructurat economia în vederea înfruntării globalizării, iar capitalul privat a preluat conducerea. În 2016, sectorul public mai deținea 12% din capital, iar acționarii români 46% din totalul capitalului privat. Societățile comerciale cu capital străin asigură acum în jur de 44 % din cifra de afaceri din România. Competitivitatea firmelor autohtone este însă în suferință. Cum spunea un economist, România  actuală exportă mai ales ce produc firme cu capital străin.

Efectivul de salariați s-a redus în acest timp cu 45%.  Cele mai multe ocupații din România presupun muncă slab calificată. Vârsta medie a pensionării este una dintre cele mai scăzute în Europa. România înregistrează cea mai amplă emigrație de cetățeni dintre țările globului, în condiții de pace.

Acestea sunt date precise, de neocolit, care ar trebui să alarmeze. Nici privatizarea, nici accesarea și utilizarea fondurilor europene și nici abordarea  globalizării  nu au dus la rezultatele dorite în România acestor decenii. Cine este de vină?

Unii pun nereușitele în seama „clasei politice”. Cu siguranță că aceasta are probleme grave în România, mai cu seamă după abandonarea fără perdea a meritocrației și intervenția tot mai pe față a noii Securități în selecția personalului de decizie, în ultimul mai bine de un deceniu. Nu are cum să dea rezultate un stat  dublat de organizări oculte și decidenți contrafăcuți.

Alții acuză transformarea țării într-un protectorat sau o colonie. Se poate discuta, numai că toate înțelegerile, inclusiv cele oneroase, sunt semnate de reprezentanți români. Ca nici o altă țară, România de azi are „reprezentanți” care înțeleg rudimentar politica și, sub pretextul „deschiderii”, vând orice – de la resurse subevaluate și decizii, trecând prin soarta copiilor, la integritate și onoare.

Unii acuză cultura moștenită. Numai că și alte țări au avut premise culturale nesincronizate, dar au demarat energic. Multe au avut curajul unei revizii culturale.

Autorul cărții din care am citat consideră că miezul explicativ este slăbiciunea statului: statul român, din varii motive, nu a reușit coordonarea activităților și a prilejuit pierderi mari de resurse. Este adevărat, dar acest stat a fost condus de cetățeni trecuți prin alegeri. Este adevărat, de asemenea, cum s-a observat din nou la  recentele alegeri europarlamentare: serviciul care numără voturile stabilește deznodământul.

Fiecare dintre răspunsuri are partea sa de adevăr. Eu cred, însă, că trebuie mers mai în adâncime și spus lucrurilor pe nume. În primul rând, și pe cei trecuți prin alegeri și pe ceilalți cineva i-a selectat. Ar fi de făcut o cercetare privind calibrul profesional, cultura civică și apucăturile celor care ajung să „reprezinte”. Vom fi îngroziți de gravitatea răsturnării valorilor din viața României actuale!  Apoi, pe toți cineva i-a și educat și le-a dat diplome.

Altfel spus, chestiunea privatizării pune în discuție pregătirea juriștilor, economiștilor, alături de cea a decidenților. În fapt, România a procedat la privatizare fără a avea o abordare proprie a economiei. La drept vorbind, nu prea o are nici acum.

În chestiunea accesului la fondurile europene și a utilizării lor, ar trebui pusă în discuție calificarea și atitudinea diverșilor „specialiști” și „experți” – ingineri, profesori, manageri. În fapt, România nu și-a clarificat ce vrea să facă. Și nici acum nu are o țintă limpezită.

În chestiunea înfruntării globalizării, ar trebui pusă în discuție prestația intelectualității, de la istorici și sociologi începând. În fapt, mulți intelectuali nu și-au lămurit implicațiile globalizării.

În pofida impresiilor, nici un sector al culturii nu este exonerat de răspundere pentru ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut. Sărăcia dezbaterilor, precaritatea informării și subiectivismul nu duc la performanțe. Nu este scuză faptul că este slabă conștiința că dezvoltarea instituțiilor, a societății, condiționează performanțele culturii, cum spunea John Adams.

Dar, trebuie spus, educația însăși a dat un examen la cele trei procese. Un examen pe care nu l-a trecut sau l-a trecut la nivel jos! Adâncirea lipsei de răspundere spune cam totul despre nivelul educației. Bunăoară, nu se plagiază neapărat, ci se scriu cărți de către alții. Se comercializează copii în scopuri dubioase, cum arată și cazul sărmanei fetițe din Baia de Aramă,  iar cei care au jurat pe Biblie să apere drepturile cetățenilor se ascund. Politica se înțelege nu ca o competiție de propuneri în interes public, ci ca vânare de rivali cu „justiția” și organizare de referendumuri șmecherești. Sunt doar câteva exemple ale degradării, inclusiv ale degradării educației.


Vă îndemnăm să parcurgeţi lista completă a articolelor publicate de domnul profesor Andrei Marga pe situl Cotidianul.ro

Se prefigurează o nouă înfrângere zdrobitoare: Respingerea propunerii legislative a dialogului social

Poporul român pierde în continuare lupte și înfruntări despre care ar părea că nici nu are habar că se desfăşoară, deși efectele acestor înfrângeri sunt zdrobitoare. După cum arătam mai devreme, ne găsim astăzi în situaţia în care demersurile electorale sunt reinterpretate pentru a fi legitimate acţiuni străine de obiectul oficial al alegerilor.

Deşi ignorate de opinia publică, chestiunile sindicale sunt de o importanţă crucială pentru viitorul poporului român şi tocmai acest lucru face ca înfrângerea care se prefigurează să fie cu atât mai gravă.

Sindicalismul nu are cea mai bună imagine în România zilelor noastre, uneori pe bună dreptate, însă niciun alt instrument social nu are o vocaţie mai mare de a reuni simultan interese comune la scară micro-locală sau naţională.

Această instituţie juridică esenţială pentru organizarea celor mici şi mulţi s-a aflat într-un continuu proces de dezagregare, confiscare şi de compromitere, asemenea tuturor celorlalte structuri de rezistenţă ale edificiului naţional. Însă dacă pentru Biserică, armată, justiţie, cultură naţională, mici producători locali şi alţii apar din ce în ce mai multe voci de sprijin, sindicalismul rămâne subiectul ignorat cu bună ştiinţă, lăsat în sarcina politicilor de stânga care, la noi, par a fi preocupate de chestiuni ideologice mai degrabă decât de obiectul lor principal de legitimare.

Aşa cum arătam în pagina de Năzuinţe, insistăm să promovăm sindicalismul în rândul publicului ortodox şi facem apel la întreaga blogosferă ortodoxă să repună în discuţie acest subiect într-atât de necesar participării noastre în societate. Deşi tematica sindicală a fost abandonată politicilor de stânga, considerăm că ortodocşii au motive temeinice să revendice un anumit tip de activitate sindicală bazat pe ajutorarea aproapelui lor imediat, având în acest sens exemplul unor personalităţi a căror sacrificii ne obligă: Vasile Paraschiv, Iulius Filip sau Virgil Săhleanu.

În săptămânile din urmă un comunicat al Coaliţiei pentru Dezvoltarea României adresa un avertisment publicului român cu privire la efectele nefaste pe care proiectul legii dialogului social le-ar putea produce. Să dăm citire comunicatului care a fost preluat de surse media precum: Hotnews, G4Media sau chiar Agerpres, printre mulţi alţii:

Modificarea Legii dialogului social nu trebuie să afecteze competitivitatea economică a României, nici interesele investitorilor și ale salariaților

Coaliția pentru Dezvoltarea României (CDR) își exprimă îngrijorarea cu privire la evoluția procesului legislativ de modificare a legii dialogului social. Proiectul de lege a fost respins de Senatul României în noiembrie 2018 și este în prezent înregistrat pentru dezbatere la Camera Deputaților.

Graba cu care se dorește adoptarea unui proiect de modificare a legii dialogului social este nejustificată, în condițiile în care amendamentele propuse la textul aflat în prezent în dezbatere încalcă principiul Organizației Internaționale a Muncii referitor la negocierile colective voluntare. Proiectul instituie un dezechilibru major între partenerii sociali și conține prevederi care anulează de facto conceptul de dialog social constructiv și echilibrat. Trebuie menționat că proiectul a primit aviz negativ de la Consiliul Economic și Social.

CDR consideră că procesul de modificare a legii dialogului social trebuie să urmeze toate etapele procesului legislativ și anume: studiu de impact, punctul de vedere al Guvernului și consultare reală a patronatelor și sindicatelor care să țină cont de toate argumentele subliniate de părțile implicate. Mai mult, CDR consideră că, în multe dintre aspectele prevăzute în proiect și Consiliul Concurenței trebuie să exprime o opinie.

Coaliția pentru Dezvoltarea României consideră că unul dintre pilonii de bază ai competitivității economiei României îl constituie piața muncii, care întâmpină în prezent probleme majore, în mod special din cauza deficitului forței de muncă. O reglementare care ar dezechilibra dialogul social nu poate fi nici în interesul salariaților și nici în cel al investitorilor.

CDR solicită Parlamentului României să nu adopte aceste modificări în grabă, fără o amplă consultare cu toate părțile implicate. Pentru a avea o legislație stabilă care să nu deterioreze suplimentar piața muncii, Parlamentul ar trebui să caute un acord al patronatelor și sindicatelor reprezentative la nivel național pe schimbările propuse.

În sprijinul considerațiilor de mai sus precizăm că proiectul de modificare a legii dialogului social cuprinde câteva propuneri criticabile, dintre care:

1. Aplicabilitatea erga omnes a contractului colectiv de muncă la nivel de sector de activitate (CCM). În prezent, CCM se aplică părților semnatare. Extinderea automată a efectelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel sectorial asupra tuturor unităților în care organizațiile sindicale semnatare au membri sau membri prin afiliere, reprezintă o încălcare neconstituțională a principiului libertății de a contracta și a caracterului voluntar al negocierii colective la nivel sectorial. Acest aspect naște și serioase îngrijorări legate de păstrarea unui mediu concurențial sănătos.

2. Reprezentativitatea prin afiliere care instituie posibilitatea ca un contract colectiv la nivel de unitate să fie negociat de un sindicat care să nu fie reprezentativ deci fără a avea legitimitatea reprezentării majorității salariaților cum este în prezent, lăsând o minoritate să decidă.

3. Reducerea extremă, până aproape de anulare, a rolului reprezentanților salariaților, aceștia nemaiputându-se în ipoteza în care ar exista cel puțin un salariat membru de sindicat în cadrul unei companii. (SIC! Nota theodosie.ro)

4. Posibilitatea declanșării grevei în orice moment, inclusiv pe durata de valabilitate a unui CCM valabil negociat și încheiat, este de natură să afecteze grav pacea socială și cadrul normal și predictibil de desfășurare a activităților economice.

5. Crearea de privilegii și imunități pentru liderii sindicali, inclusiv atenuarea răspunderii juridice a acestora în cazul unor greve nelegale, nu doar că încalcă principiile constituționale, ci afectează grav climatul de pacea socială ce se dorește a exista la nivelul angajatorilor.

6. Obligativitatea negocierii CCM la toate nivelurile, în condițiile în care principiul negocierilor voluntare este statuat de Organizația Internațională a Muncii (OIM) prin art. 4 din Convenția nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare și negociere colectivă. Această Convenție a fost ratificată și este aplicabilă și în România. Statele care au implementat corect aceste principii au în mod clar accentul pus pe un nivel de negociere, pentru o eficiență a dialogului social. Totodată, reintroducerea unui CCM la nivel național (CCMUN), fapt ce poate genera în cascadă dezechilibre economice prin aplicarea sa tuturor agenților economici, indiferent de domeniul de activitate. Nu toate companiile pot respecta prevederile unui CCMUN într-un context economic în evoluție, în care adaptarea trebuie să fie rapidă.

7. Participarea obligatorie a sindicatului la ședințele consiliului de administrație. Măsura reprezintă o imixtiune inutilă în organizarea afacerilor, cu un impact major asupra autonomiei decizionale, si aduce o tensionare fără sens a dialogului social la nivel de unitate. De asemenea, o astfel de soluție este contrară dreptului angajatorului de a deține anumite informații confidențiale, informații ”apărate” în cuprinsul tuturor reglementărilor europene privind dreptul la informare a salariaților. În plus, în prezent, obligațiile de informare și consultare a angajaților sunt deja reglementate de Legea 467/2006 privind stabilirea cadrului general de informare și consultare a angajaților. De asemenea, Legea Societăților Comerciale impune drepturi și obligații clare pentru administratorii unei companii fără să facă referire la cele ale reprezentaților sindicatelor. Mai mult, în unele industrii reglementate, calitatea de membru în CA este dobândită ca urmare a unei validări a autorității de reglementare (de exemplu BNR sau ASF).
Atragem atenția asupra situației IMM-urilor și a societăților cu un Administrator unic, unde această prevedere ar fi aproape imposibil de îndeplinit.

8. Constituirea sindicate. În forma propusă prin amendamente, este suficient ca un singur salariat dintr-o societate să fie membru de sindicat (alături de alți 14 din alte unități), pentru ca acel sindicat să participe în mod legitim la negocierile colective. Orice aspect al unei concurențe loiale în cadrul aceluiași sector dispare, fără să existe nicio prevedere legală care să impună obligații participanților la negocieri.

9. Zile libere plătite pentru activități sindicale. În prezent, zilele libere plătite pentru desfășurarea de activități sindicale se pot negocia prin CCM la nivel de unitate. Or, propunerea de stabilire unilaterală de către sindicat a acestor zile reprezintă încălcarea dreptului suveran al angajatorului de a-și desfășura activitatea, fiind contrar si oricăror principii de non-discriminare față de ceilalți salariați.

Cele de mai sus sunt doar câteva exemple care ilustrează faptul că impactul unei asemenea modificări asupra oricărei activități economice va fi major și că, prin urmare nu se justifică finalizarea în grabă a procesului legislativ, cu atât mai mult cu cât de la adoptarea actualei legi a dialogului social numărul de salariați din România a crescut cu 20%, de la 4.13 milioane în 2011 la 4.98 de milioane anul acesta și că astăzi România înregistrează o rată foarte mică a șomajului de 4%.

În măsura în care va exista interes, vom dezvolta o critică punctuală a comunicatului în secţiunea de comentarii, mulţumindu-ne deocamdată să-l denunţăm ca fiind, în opinia noastră, un text lipsit de onestitate, care ignoră realităţile sociale din România şi care decontextualizează şi chiar falsifică semnificaţia modificărilor legislative propuse de iniţiator. În acest scop, considerăm necesar să precizăm că, de fapt, Coaliţia pentru Dezvoltarea României, persoană juridică ce se bucură de sprijin şi legitimare de la cel mai înalt nivel al statului român, reunește organizații cum sunt:

Camera Americană de Comerț în România (AmCham),

Camera Franceză de Comerț în România (CCIFER),

Camera de Comerț și Industrie Română-Germană (AHK),

Consiliul Investitorilor Străini (FIC),

Asociația Oamenilor de Afaceri din România (AOAR),

Romanian Business Leaders (RBL),

Consiliul Național al Întreprinderilor Mici și Mijlocii din România (CNIPMMR)

Confederația Patronală Concordia (CPC).

Şi întrucât ne-am propus să promovăm politicieni care au iniţiative e care le considerăm de interes strategic pentru poporul român, semnalăm că propunerea legislativă privind dialogul social aparţine deputatului Adrian-Octavian DOHOTARU, fost membru USR, astăzi neafiliat. Proiectul a fost deja respins la Senat şi pare că va avea aceeaşi soartă şi la Camera deputaţilor.

Adrian-Octavian DOHOTARU

Reproducem însă expunerea de motive publicată de iniţiator întrucât răspunde de la sine comunicatului Coaliţiei „pentru Dezvoltarea României”.

EXPUNERE DE MOTIVE

Lege privind dialogul social

Prezenta iniţiativă legislativă are ca obiect de reglementare dialogul social în România şi îşi propune să restabilească bazele unui dialog social real în România, cu respectarea drepturilor lucrătorilor recunoscute prin documentele internaţionale în materie.

1. Descrierea situaţiei actuale

În cei şapte ani de la adoptarea prin asumarea răspunderii în Parlament a Legii Dialogului Social nr. 62/2011, situaţia lucrătorilor din România s-a deteriorat.

Practic, deşi România a înregistrat constant în această perioadă un nivel de creştere economică peste media europeană, în principal prin efortul oamenilor muncii, de această creştere nu au beneficiat tocmai cei care au contribuit cel mai mult la ea, lucrătorii.

Negocierea colectivă, unul dintre principalele mecanisme de redistribuire echitabilă a rezultatelor economice, a fost distrusă prin efectele acestei legi. Acest lucru se poate vedea prin:

1. Concentrarea salariilor în jurul salariului minim în momentul actual, peste o treime din totalul salariaţilor cu normă întreagă sunt încadraţi la nivelul salariului minim pe economie.

Lipsa negocierilor reale care să împingă creşterile de salarii pe grilă în sus a făcut ca de la an la an, cu fiecare creştere a salariului minim, numărul celor plătiţi la acest nivel să crească. În 2011, înainte de adoptarea legii nr. 62/2011, la salariul minim erau încadraţi aproximativ 8% dintre angajaţi, cam aceeaşi proporţie care este în prezent în Germania. intre timp, numărul acestora a devenit de 5 ori mai mare (40%).

Acest lucru are consecinţe nu doar în prezent, prin lipsa posibilităţii de a asigura un trai decent, ci şi pentru viitor:

• Pensii mici la finalul perioadei active, care de multe ori nu depăşesc pensia socială;

• Distrugerea sănătăţii şi afectarea vieţii personale şi/sau de familie pentru că de multe ori insuficienţa veniturilor obligă mulţi lucrători să muncească în plus, prin ore suplimentare, în timpul sărbătorilor legale sau alte activităţi aducătoare de venit;

• Lipsa perspectivelor de dezvoltare economică, deoarece în aceste condiţii are loc o migraţie continuă, în special a personalului calificat.

2. Dispariţia coeficienţilor şi aplatizarea grilelor de salarizare

Dacă în sistemul public, prin efectul legislaţiei, s-au putut menţine totuşi ierarhizările salariale în funcție de diferite criterii — experienţă, nivel de pregătire, responsabilităţi — în sectorul privat, acest lucru nu se poate realiza în lipsa instrumentelor negocierii colective care să asigure o creştere măcar echitabilă, dacă nu proporţională, a celorlalte salarii, odată cu creşterea salariului minim.

Astfel, în sectorul privat, peste jumătate din contractele individuale de muncă sunt încadrate cu salariul minim sau mai mic. În acelaşi timp, 8 din 10 români au un salariu de bază net de sub 2050 de lei.

Concret, avem de-a face cu egalizarea salariilor în cazul multor salariaţi care au calificări şi nivel de experienţă diferite şi care ocupă posturi cu cerinţe foarte diferite. Acest lucru are loc practic automat, odată cu eliminarea coeficienţilor de salarizare din contractual colectiv de muncă la nivel naţional și din contractele colective de muncă sectoriale din mediul privat. În mod firesc, această egalizare produce nemulțumire de partea salariaţilor mai calificaţi, alimentând şi mai mult fluctuaţia de personal cu care se confruntă întreprinderile.

3. Distribuţia inechitabilă a rezultatelor economice între capital şi muncă

Ponderea remunerării salariaţilor în PIB a scăzut semnificativ după 2008 şi a rămas până în prezent la un nivel mult inferior perioadei pre-criză. Uşoara revenire în 2017, în special ca efect al creşterii salariilor din sectorul bugetar, nu schimbă semnificativ această situaţie. Nicio altă ţară din Europa Centrală şi de Est nu a înregistrat o traiectorie atât de puternic descendentă a ponderii remunerării salariaților în PIB în ultimul deceniu. Acesta este un indicator relevant pentru a înţelege în ce măsură salariaţii beneficiază de pe urma creșterii economice la care contribuie în mod direct şi arată modul profund inechitabil al distribuţiei rezultatelor creşterii economice între cei care muncesc şi reprezentanţii capitalului, acţionarii.

Companiile păstrează o proporție mai mare de venituri, ca profit, în detrimentul salariilor şi este necesară reînnoirea negocierilor colective pentru a obţine salarii mai echitabile.

Aceştia sunt câţiva dintre indicatorii care arată deteriorarea situaţiei salariaţilor din România. Mai sunt şi alţii: nivelul sărăciei în muncă, inegalităţile sociale, creşterea ratei de profitabilitate pe unitatea orară de muncă.

Recomandările Comisiei Europene, Consiliului Europei, Organizaţiei Internaţionale a Muncii sunt toate în sensul modificării Legii nr. 62/2011 a dialogului social pentru eliminarea obstacolelor care împiedică funcţionarea negocierilor colective:

– Recomandările specifice de ţară ale Comisiei Europene: (13) În România, cadrul pentru negocierile colective nu favorizează funcţionarea armonioasă a sistemului de relaţii de muncă. Dialogul social este caracterizat de un nivel scăzut de negociere colectivă, în special la nivel de sector, şi de o participare redusă a sindicatelor şi a organizaţiilor patronale. Pragurile ridicate de reprezentativitate şi definirea vagă a sectoarelor se numără printre principalele obstacole în calea unui dialog social mai eficient. S-au înregistrat puţine progrese până în prezent în privinţa modificărilor legislative care vizează îmbunătăţirea cadrului instituţional.”

– Avizul Consiliului privind Programul de convergenţă al României pentru 2018: Consiliul RECOMANDĂ ca, în perioada 2018-2019, România să întreprindă acțiuni astfel încât:

  • să finalizeze reforma venitului minim de incluziune;
  • să îmbunătăţească funcționarea dialogului social;
  • să se asigure că salariul minim se stabileşte pe baza unor criterii obiective;
  • să îmbunătăţească programele de actualizare a competenţelor şi oferirea unui învățământ general de calitate, în special pentru romi şi pentru copiii din zonele rurale;
  • să îmbunătăţească accesul la asistenţă medicală, inclusiv prin favorizarea tratamentului ambulatoriu.

– România a ratificat Convenţia nr. 87 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea de asociere și protecția dreptului de organizare, cât şi Convenţia nr. 98 privind dreptul de organizare şi negociere colectivă. De asemenea, Convenţia privind Reprezentarea lucrătorilor (nr. 135) şi Convenţia de negociere colectivă (nr. 154). Conform Constituţiei României, acestea au prioritate în aplicare faţă de legislaţia internă.

În Memorandumurile de comentarii tehnice din 2011, 2012, 2015 și aprilie 2018, Biroul Internaţional al Muncii oferă asistenţă şi expertiză pentru modificarea legislaţiei în acord cu Recomandările şi Convenţiile internaţionale privind munca.

4. Realitatea statistică arată o diluare semnificativă a dialogului social în România

Secţiunea sintetizează blocajele majore în desfăşurarea negocierilor colective la nivel de unitate-companie, sector sau naţional şi deficienţele actualei legislații, precum şi principalele propuneri pentru deblocare, în conformitate şi cu orientările cuprinse în Memorandumurile tehnice ale Biroului Internaţional al Muncii.

După adoptarea Legii nr. 62/2011 putem constata o înrăutăţire a dialogului social şi o scădere semnificativă a numărului contractelor la toate nivelurile, în special la nivel de sector de activitate, unde nu mai există, practic, contracte colective de muncă.

Toate eforturile partenerilor sociali în toţi aceşti şapte ani de a încheia un contract de muncă la nivel de sector de activitate au avut ca rezultat, în cel mai bun caz, un contract de grup de unităţi.

În acelaşi timp, Legea nr. 62/2011 a fost adoptată prin asumarea răspunderii și fără ca proiectul să fie supus dezbaterilor parlamentare şi să fie discutat în mod real cu partenerii sociali îndreptăţiţi, cărora li se adresează. Au existat, ulterior adoptării, mai multe documente care au atras atenţia cu privire la potenţialul impact negativ asupra dialogului social din România.

Realitatea oferită în cifre arată un declin evident al dialogului social, locul unui dialog real sau al acţiunilor de protest organizate în mod legal de sindicate fiind adeseori luat de mişcări spontane de protest ale lucrătorilor. Astfel, dacă în 2010 existau 17 ramuri de activitate acoperite de contracte colective, astăzi nu mai există niciun sector în care să se fi încheiat contract colectiv de muncă.

Mai mult, în şapte sectoare de activitate din economia naţională nu există nicio federaţie sindicală şi nicio federaţie a angajatorilor care să-şi fi dobândit reprezentativitatea, în timp ce în 10 sectoare există doar federaţii sindicale reprezentative, iar în alte trei doar federaţii ale angajatorilor reprezentative.

Aşadar, în cel puţin 20 de sectoare de activitate nu există astăzi parteneri legitimi care ar putea începe negocierea unui contract colectiv la nivel de sector, nefiind îndeplinite nici măcar premisele negocierii sectoriale.

La nivel de unitate, constatăm, în egală măsură, o scădere semnificativă a numărului de contracte colective de muncă încheiate cu sindicate, preponderente fiind contractele colective de munca încheiate cu reprezentanţii salariaţilor.

Astfel, în 2016, doar 15% din contracte erau încheiate cu o organizaţie sindicală reprezentativă. În egală măsură, situaţia a fost şi este creată şi prin reglementarea unui procent de reprezentativitate la nivel de unitate mult prea ridicat (50% plus unu), dar şi de excluderea reprezentanţilor lucrătorilor ce fac parte din altă organizaţie sindicală decât sindicatul reprezentativ, de la negocierea colectivă.

Mai mult, prin modalitatea de reglementare a reprezentării la negociere a lucrătorilor, în situația în care nu există sindicat reprezentativ, este afectat principiul reglementat de art. 5 din Convenţia OIM nr. 135/1971, privind protecţia reprezentanţilor lucrătorilor în întreprinderi şi înlesnirile ce se acordă acestora.

Totodată, am asistat la o restrângere a conflictelor colective legal organizate (de la 73 în 2010, la doar 30 în 2016). Fenomenul la care asistăm este însă acela al înlocuirii acţiunilor legale de protest cu conflicte spontane iniţiate de lucrători, conflicte ce se dezvolta într-un cadru nereglementat şi neorganizat.

Impactul acestei stări de fapt a dialogului social este acela că în lipsa unor contracte colective, asistăm la o aplatizare în mod excesiv a ierarhiilor salariale în sectorul concurenţial. La 3 martie 2018, aproximativ 41% din contractele individuale de muncă cu timp complet erau încheiate cu un salariu de bază egal cu salariul minim.

În ce priveşte libera asociere a lucrătorilor constatăm faptul că:

Legea actuală impune unele restricţii în ce priveşte libera asociere sindicală, prin limitarea categoriilor de lucrători care au dreptul să se asocieze în sindicat, pe de o parte, iar pe de altă parte prin condiţionările impuse la constituirea sindicatelor, prevedere ce restrânge libertatea de constituire a unui sindicat pentru peste 1,2 milioane de lucrători, în special de la unităţile cu sub 15 angajaţi.

Legea limitează dreptul de asociere, deoarece un sindicat poate fi înfiinţat numai de cel puţin 15 salariaţi, care trebuie să fie angajaţi ai aceleiaşi întreprinderi.

Având în vedere că economia României se bazează predominant pe întreprinderile mici şi mijlocii – 92,5% din întreprinderile active din România au sub 15 salariaţi, iar 95% dintre companiile înregistrate în România au mai puţin de 10 salariaţi — pentru aproximativ un sfert dintre salariaţi, legea interzice exercitarea dreptului fundamental de asociere, garantat de Constituţia României şi tratatele internaţionale ratificate.

Este de notat faptul că există diferenţe semnificative la nivel sectorial: spre exemplu, între industria textilă (unde 68,2% dintre întreprinderi au sub 15 salariaţi) şi comerţ (unde 95,1% dintre întreprinderi au sub 15 salariaţi). Tuturor acestor angajaţi, legislaţia adoptată în 2011 le restrânge libertatea de a constitui organizaţii la alegerea lor, lipsindu-i de o protecţie minimă a drepturilor ce izvorăsc din raporturile de muncă pe angajaţii care lucrează în astfel de entităţi.

Avocatul Poporului a apreciat că prevederea care impune un număr de cel puţin 15 angajaţi din aceeaşi unitate pentru constituirea unui sindicat „conduce la suprimarea dreptului la asociere sau ar fi sinonimă cu o asemenea suprimare”.

Mai mult, prin faptul că doar angajaţii cu contract de muncă au dreptul să fie reprezentanţi de sindicat, legea interzice acest drept altor categorii de lucrători, precum zilierii (care activează în 14 sectoare de activitate), lucrătorii pe cont propriu sau cei angajaţi în noi! tipuri de relaţii de muncă (spre ex. platforme digitale). Sunt aproximativ 1.500.000 de lucrători pe cont propriu, iar aproape jumătate dintre aceste persoane sunt în afara sistemului de protecţie socială, fiind şi categoria socială cea mai puţin protejată şi cea mai expusă riscului de sărăcie.

Astfel, prin prevederile sale, actuala Lege nr. 62/2011 împiedică o mare parte dintre lucrători să formeze sau să adere la un sindicat pentru a-şi promova drepturile colectiv.

În ce priveşte libertatea părţilor de a negocia la nivel naţional:

Legea interzice încheierea contractului colectiv de muncă la nivel naţional. Ultimul contract naţional a fost eliminat abuziv în 2011, prin voinţa guvernului, fără a prelua însă în legislaţia naţională prevederile sale, rezultatul unui îndelungat proces de dialog social bipartit a partenerilor naţionali.

În ce priveşte negocierea contractelor colective la nivel de sector de activitate:

Pentru a avea un contract colectiv la nivel de sector, organizaţiile sindicale care participă la masa negocierilor trebuie să reprezinte peste 50% dintre salariaţii din întregul sector. În acelaşi timp, şi organizaţiile de angajatori participante la negociere trebuie să aibă 50% +1 dintre salariaţii din întregul sector.

Astfel, condiţiile impuse de lege pentru încheierea de contracte colective la nivel de sector/ramură de activitate sunt exagerate şi nerealiste.

Practic, la acest nivel, contractele colective de muncă au dispărut complet, atât din sectorul privat, cât şi din cel public, numărul scăzând brusc de la 47 de contracte semnate între 2005 şi 2010 (o medie anuală de 8 contracte) la 0 între 2011 şi 2017.

În ce priveşte reprezentarea lucrătorilor de către organizațiile legal constituite:

Pentru a negocia contractul colectiv de muncă la nivel de unitate-companie, şi, în cazul în care negocierea se blochează, să poată declanşa conflictul de muncă, un sindicat trebuie să aibă membri peste 50%+1 dintre lucrători. Pragul este dificil de atins, iar dintre lucrătorii care pot fi membri de sindicat este de ajuns un număr mic să se retragă la presiunile (directe sau indirecte) ale angajatorului pentru ca sindicatul să nu atingă sau să îşi piardă statutul de reprezentativ (s.n. theodosie.ro).

În plus, actuala Lege nr. 62/2011 limitează posibilitatea de acţiune a sindicatului nereprezentativ: acesta poate negocia contractul colectiv numai dacă este afiliat la o federaţie reprezentativă în sectorul de activitate, iar la negociere participă şi reprezentanţii salariaţilor. Dacă însă nu se ajunge la un acord cu angajatorul, sindicatul nu are dreptul să declanşeze conflictul de muncă (greva), fiind astfel lipsit de principalul instrument pentru promovarea intereselor colective ale membrilor. În schimb, chiar dacă sindicatul nu este de acord, contractul colectiv poate fi înregistrat oricum, doar cu semnătura reprezentanţilor salariaţilor.

Astfel, legea favorizează reprezentanţii salariaţilor în raport cu sindicatele. În absenţa unei proceduri clare, transparente și validate pentru alegerea lor — spre deosebire de sindicate care trebuie să parcurgă un traseu anevoios pentru a obţine personalitatea juridică — reprezentanţii angajaţilor sunt de cele mai multe ori persoane apropiate de conducere, care semnează contracte colective de muncă fără să aibă loc o negociere reală. Ceea ce este îngrijorător este că aceste contracte preiau în general prevederi legale sau stipulează drepturi ipotetice (spre exemplu, cu formulări de tipul “salariaţii pot beneficia de…”, fără a include şi condiţiile în care se concretizează presupusul beneficiu).

Constatam că 9 din 10 contracte colective de muncă încheiate în ultimii ani au fost înregistrate cu semnătura reprezentanţilor salariaţilor, fiind instrumente lipsite de conţinut în ceea ce priveşte beneficiile pentru lucrători. Principala lor funcţie este în schimb aceea de a asigura aşa-zisa pace socială pentru angajator, pentru a da bine în faţa finanţatorilor şi partenerilor de afaceri și pentru a împiedica o negociere reală cu salariaţii.

Comitetul de experți al OIM, în observaţiile din 2012 şi 2015, a exprimat îngrijorare cu privire la tratamentul legislativ general al discriminării, în special în ceea ce priveşte absenţa sancţiunilor pentru discriminarea anti-sindicală în noua legislaţie. Experții au remarcat absenţa unor proceduri eficiente şi rapide de remediere în materie de drept şi de practică, disponibile victimelor discriminării anti-sindicale. Totodată, România s-a angajat să respecte libertatea de asociere şi obligaţiile de negociere colectivă în conformitate cu Statutul OIM, Declaraţia de la Philadelphia şi Convenţiile 57, 154, 98 şi 135 ale OIM.

2. Schimbări preconizate

Prezentul proiect de act normativ îşi propune să restabilească bazele unui dialog social real în România, cu respectarea drepturilor lucrătorilor recunoscute prin documentele internaţionale în materie.

Proiectul de act normativ vizează în principal:

  • Reducerea numărului de membri necesari pentru ca un sindicat să fie înfiinţat, de la 15 la 3 membri din aceeaşi unitate sau 10 membri din unităţi din acelaşi domeniu de activitate, cu scopul de a da cât mai multe şanse salariaţilor de a se organiza în sindicate pentru a-şi apăra mai bine şi mai eficient drepturile şi interesele economice şi sociale.
  • Includerea unei prevederi astfel încât dreptul de a forma şi/sau adera la un sindicat să fie recunoscut tuturor categoriilor de lucrători, nu doar strict celor angajaţi cu contract de muncă.
  • Includerea posibilităţii ca negocierea colectivă să se poată desfăşura şi la nivel naţional, dacă părţile doresc.
  • Includerea posibilităţii de a declanşa conflicte de muncă și la nivel naţional.
  • Modificarea condiţiilor pentru încheierea contractelor colective la nivel de sector, astfel încât să reflecte situaţia reală şi să fie posibil de îndeplinit.
  • Recunoaşterea dreptului organizaţiilor sindicale de a iniţia conflict de muncă la nivel de sector şi grup de unităţi.
  • Aplicarea erga omens a contractului colectiv de muncă sectorial dacă federaţiile sindicale şi federaţia angajatorilor participante la negociere au reprezentativitate.
  • Modificarea prevederilor legii astfel încât reprezentanţii salariaţilor să poată fi parteneri la negocierea colectivă numai în unităţile unde nu există sindicate constituite.
  • Includerea unor prevederi clare de interzicere a oricărui tip de ingerinţă în activitatea organizaţiilor sindicale şi a oricărui tip de măsură de discriminare pe criteriul apartenenţei sindicale sau activităţilor sindicale, împreună cu sancţiuni eficiente.
  • Reducerea pragului pentru reprezentativitate la nivel de unitate la 35%, conform recomandărilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
  • Modificări în reglementarea conflictelor colective pentru a asigura, pe de o parte, o uniformizare terminologică, apărând probleme de interpretare în acest sens în practică, iar pe de altă parte, de a asigura cadrul legislativ pentru desfăşurarea conflictelor colective şi de a descuraja în acest fel acţiunile spontane de protest ale lucrătorilor.

Prezenta reglementare este menită să contribuie la flexibilizarea constituirii partenerilor sociali, la dezvoltarea dialogului social, la deblocarea negocierii colective la nivel de sector de activitate şi naţional şi la asigurarea dreptului de a declanşa conflicte de muncă organizaţiilor sindicale îndreptăţite să participe la negocierea colectivă. Apreciem ca modul de reglementare propus de actualul proiect va avea drept consecinţă dezvoltarea unui dialog real, transparent şi constructiv, precum şi creşterea nivelului de trai şi asigurarea păcii sociale.

3. Alte informaţii

Având în vedere cele prezentate, supunem Parlamentului spre dezbatere şi adoptare prezenta propunere legislativă, în regim de urgenţă.

INIŢIATOR,

Miting pentru susţinerea greviştilor de la Electroaparataj. Evoluţia conflictului colectiv de muncă

În data de 30 mai a.c. va avea loc în fața Prefecturii Dâmbovița un miting de susținere a angajaților de la Electroaparataj, care se află în grevă de aproximativ o lună. Situația acestora este deosebită prin aceea că societatea este deținută de un fond de investiții american offshore care amenință cu dizolvarea voluntară și cu lichidarea patrimoniului societăţii. În acest context, filiala locală a C.N.S. Cartel Alfa a comunicat următoarele:

Obiectivul acţiunii publice: susţinerea salariaţilor SC Electroaparataj SA, aflaţi în grevă generală din 30 aprilie; protestăm pentru lipsa de norme juridice din sectorul privat ce duce la un tratament discriminatoriu pentru salariaţii din privat, comparativ cu salariaţii din sectorul bugetar, în lipsa mecanismelor de negociere colectivă, blocate prin Legea nr. 62 / 2011 – Legea Dialogului Social; protestăm pentru a atrage atenţia decidenţilor politici şi instituţiilor de control ale statului asupra legislaţiei din România care este extrem de permisivă cu interesele firmelor offshore, în detrimentul interesului statului român” se arată în comunicatul sindical.

Deşi greva salariaţilor de la Electroaparataj vizează revendicări materiale, mitingul de joi îşi propune totodată să atragă atenţia şi asupra cadrului deficitar în care sunt constrânse sindicatele să funcţioneze şi să apere drepturile individuale şi colective ale membrilor:

Protestăm pentru a ne apăra dreptul de asociere în sindicat şi acţiune colectivă, fără îngrădiri instituite prin lege; cerem parlamentarilor români să revizuiască de urgenţă cadrul legislativ existent cu privire la Legea dialogului social precum şi normele juridice incidente în activitatea firmelor offshore“, mai precizează acelaşi comunicat sindical.

Reamintim că în data de 10 mai, într-o reacţie la un comunicat al angajatorului, survenit în fazele iniţiale ale conflictului colectiv de muncă, se arătau următoarele:

Referitor la comunicatul de presă transmis de Electroaparataj SA Târgoviste și publicat pe site-ul Bursei de Valori București, ca drept la replică, în numele și pentru Sindicatul Valahia – membru afiliat al CNS Cartel ALFA, facem următoarele precizări:

Grupul Broadhurst, care controlează pe verticală SC Electroaparataj și multe alte firme din România (Vel Pitar, Romarta, Winmarkt, Valmetex, Elpreco, Electroaparataj, Unirea Shopping Center, Cocor Bucureşti, Antibiotice SA, Asirom, Otelinox Târgovişte, Turbomecanica, Rafinăria Astra Română Ploieşti, Ring Afaceri Sa, Metex Big SA, Bil  Portofolio SA, SPV Invest Imob, SA etc), și care, potrivit situațiilor financiare depuse în 2018, a înregistrat un profit net de 98 822 963 lei (cca. 21 milioane de euro), trebuie să înțeleagă că salariații de la Electroaparataj SA Târgoviște nu mai pot accepta să lucreze pe salariul minim, care înseamnă cca. 1280 lei/luna, în condițiile în care prin introducerea în salariul de bază a sporurilor salariale avute anterior și creșterea progresivă a salariului minim la nivel național, au realizat venituri din ce în ce mai mici, nivelul de trai scăzând dramatic pentru salariați;

Confederația Națională Sindicală “Cartel ALFA” atrage atenția decidenților politici și instituțiilor de control ale statului asupra legislației din România care este extrem de permisivă cu interesele firmelor offshore, în detrimentul interesului statului român. Solicităm acest lucru în contextul în care Societatea Electroaparataj SA Târgoviște a publicat un comunicat de presă și un anunț pe site-ul Bursei de Valori București prin care arată intenția de dizolvare voluntară a unității. Compania învinovățește pentru această situație sindicatul salariaților din unitate, care a declanșat greva generală pentru a crește  salariile lucrătorilor si pentru a institui condiții de muncă mai bune.

Potrivit declarațiilor reprezentantului permanent al grupului Broadhurst, 90% din producția realizată de societate este destinată pentru export. Un calcul simplu arată că numai din diferența de curs valutar ar asigura o mare parte din creșterea salarială solicitată de salariați și putem prezuma că intenția declarată de dizolvare voluntară este motivată de alte elemente, iar contextul este folosit nu numai pentru a pune presiune pe salariați, dar și pentru a ascunde alte motive.

Asocierea salariaților în sindicat și acțiunea lor colectivă este un drept legal, prevăzut de legislația din România, Convențiile Organizației Internaționale a Muncii nr. 87 și 98 și Carta socială europeană revizuită, ratificate. Exercitarea acestui drept legal a fost împiedicată de Societate prin refuzul reținerii cotizației sindicale și refuzul de a elibera o simplă adeverință cu numărul de salariați, necesară pentru constatarea reprezentativității sindicale și negocierea Contractului Colectiv de Muncă (Dosar nr. 3016/120/2018, Dosar nr. 10216/315/2018 etc.);

Conducerea Societății SC Electroaparataj SA a refuzat permanent dialogul și l-a înlocuit cu autoritatea excesivă, pedepsirea exemplară a salariaților pentru presupuse încălcări de disciplina muncii, ca reacție la hotărârea salariaților de a declanșa conflictul de muncă. Susținerea greviștilor pe perioada grevei din fondurile proprii ale sindicatului, agonisite din cotizațiile de sindicat ale membrilor, este legală și arată responsabilitatea sindicatului, fiind singurul mod în care salariații au o șansă reală la o negociere colectivă corectă, de pe poziții egale;

Nimic nu a împiedicat și nu împiedică conducerea societății să se așeze la masa negocierii și să caute, împreună cu Sindicatul Valahia, soluții pentru ieșirea din conflict, cu bună credință, fără amenințări, cu respect pentru salariați și fără atitudinea de superioritate, afișată ostentativ până acum;

Refuzul dialogului social și dificultățile societății generate de greva salariaților nu poate fi imputată Sindicatului. Dacă societatea alege dizolvarea societății sau intrarea în insolvență în locul dialogului și a unei salarizări corecte a salariaților, este doar alegerea societății. Sindicatul a parcurs toți pașii necesari, care presupun o perioadă lungă de timp, în care compania nu a arătat niciun moment că este preocupată de a găsi soluții pentru problemele salariaților.

Din nefericire, apreciem că situaţii precum cele semnalate mai sus nu sunt singulare. Abuzul de putere al angajatorilor, în cadrul demersurilor sindicale, s-a generalizat în întreaga ţară, inclusiv în sistemul bugetar, chiar şi acolo unde se presupune totuşi că lucrurile ar trebui să stea mai bine. Este nevoie nu doar de o intervenţie legislativă care să completeze cadrul legal ci şi de o activitate reală a inspectoratelor teritoriale de muncă şi a inspecţiei muncii în general şi, nu în ultimul rând, de sprijin public pentru soluţionarea conflictelor de muncă.

Dată fiind disproporţia de putere între angajator şi salariaţi, primii sunt rareori interesaţi să se angajeze în negocieri de substanţă, menţinând raporturi de muncă nedemne, nesigure, derizorii, efectul direct fiind cel al demotivării şi deprofesionalizării angajaţilor, împinşi să-şi caute rostul în zări străine, acolo unde uzanţele şi cadrul legal le asigură un statut social şi profesional sensibil mai bun.

Sursa imagine: CNS Cartel Alfa

Lucrătorii de la Electrolux cer companiei să înceteze presiunile şi ameninţările

În contextul în care greva în desfăşurare la compania Electrolux Satu Mare a intrat în a zecea săptămână, Confederația Națională Sindicală „Cartel Alfa” a dat publicităţii un comunicat de presă în care denunţă practicile neloiale ale companiei.

Aceasta, printr-o scrisoare deschisă pretins semnată de cei aproximativ 100 de lucrători care nu s-au alăturat protestului sindical, ameninţă cu relocarea producţiei în Polonia, după ce, anterior, timp de şase săptămâni, compania Electrolux a blocat orice formă de dialog cu sindicatul.

Într-un articol din presa locală, liderul de sindicat Sorin Faur a acuzat o amplă campanie de dezinformare, menită să destabilizeze forma de protest, arătând că de la deschiderea conflictului de muncă şi până în acest moment doar 7 persoane din cei 540 de membri de sindicat au ales să renunţe la grevă, sindicaliştii arătându-şi în continuare disponibilitatea pentru negocieri în săptămâna ce urmează.

Pe de altă parte, acelaşi articol de presă locală reţine că mai mulţi sindicalişti şi-au exprimat deschis intenţia de a renunţa la grevă, în săptămâna următoare, în condiţiile în care obiectivele sindicale nu au fost atinse, nu s-au bucurat de solidarizarea celorlalte sindicate şi nu au fost resurse disponibile pentru asigurarea unui fond de grevă.