Legea Dării în plată – un subiect bogat în lecţii utile pentru credincioşii ortodocşi

Deşi este un subiect ce ţine de categoria celor economice, respingerea miilor de excepţii de neconstituţionalitate cu care sistemul bancar român a atacat Legea Dării în plată reprezintă mai degrabă o ştire politică, chiar una de importanţă deosebită.

Avem în faţa noastră probabil cea mai valoroasă izbândă civică pe care România a cunoscut-o după Revoluţie, atribut care se întemeiază caracterul unic în istoria societăţii româneşti al efortului asociativ, care a avut de înfruntat cel mai puternic adversar posibil, ce activează (mai ales ocult dar şi) la lumină sub forma oligopolului bancar.

Subiectul este relevant din multiple perspective:

Mai întâi, reprezintă un succes obţinut de două persoane publice, vârf de lance care s-au manifestat ca elite autentice: avocatul Gheorghe Piperea şi senatorul Daniel Cătălin Zamfir. Aceştia au fost  secondaţi de un grup de suport format din avocaţi, paralegali şi persoane interesate, într-un demers de reprezentare a câtorva zeci de mii de clienţi ai băncilor.

Apoi, reprezintă o confruntare juridică/politică/mediatică desfăşurată într-un mediu extrem de ostil, fără termeni de comparaţie, pe care trebuie să-l considerăm compus din mai multe planuri.

A. În plan juridic, deosebit de constrângătoare este generalizarea justiţiei defensive (asemeni medicinei defensive, care nu este interesată de vindecarea pacientului ci de evitarea culpei medicale), preocupată nu atât să facă dreptate cât să nu iasă din matca jurisprudenţială consolidată.

B. În plan politic, legea a răzbit cu greu, a fost întârziată, mutilată şi castrată oriunde s-a putut, iar promotorul ei principal a fost izolat şi, finalmente, exclus abuziv din PNL. Ca om politic a fost contestat în toate iniţiativele sale, menţinut la periferia vieţii politice şi a procedurilor şi mecanismului parlamentar.

C. În plan profesional-bancar, asociaţiile băncilor au făcut uz de toate instrumentele formale şi informale de influenţare a agendei şi conversaţiei publice şi, mai ales, guvernatorul Mugur Isărescu şi-a îndeplinit pe deplin rolul pentru care a fost impus şi păstrat în fruntea BNR, rol pentru care probabil că va fi dispreţuit în veac pe aceste plaiuri.

D. Din punct de vedere mediatic, subiectul a fost acoperit injust, fără analize pe fond, fără a se recunoaşte legitimitatea argumentelor celor păgubiţi de bănci, fără ca acestea să fie puse în valoare, presa mainstream sărbătorind ostentativ fiecare victorie a cartelului bancar astfel încât să se producă deznădejde şi abandon.

E. Mai departe, izbânda de astăzi reprezintă un exemplu de utilizare corectă a puţinelor avantaje reale aduse de integrarea europeană, întregul efort de emancipare de sub înrobirea bancară fiind sprijinit pe legislaţia europeană post-criză 2008, pe câteva hotărâri C.J.U.E. favorabile pronunţate în material protecţiei consumatorilor şi în materia serviciilor financiare, cât şi pe argumentele academice, vehiculate mai mult sau mai puţin ipocrit în spaţiul european, dintre care unele se află la baza noilor abordări politice în materia combaterii inegalităţilor (de pildă, stakeholder capitalism sau licenţierea socială a produselor financiar-bancare).

F. Mai trebuie reţinut că efortul a fost unul întins pe mai mulţi ani, fără să-şi piardă vitalitatea şi nici hotărârea, chiar în momentele când rezistenţa părea cu totul şi cu totul inutilă. Deosebit de important este faptul că nu s-a căzut în capcana formelor fără fond prin care s-a încercat mimarea succeselor aparente, prin promulgarea unor dispoziţii legale fără efect practic. Legislaţia a fost complicată în mod inutil, interpretările legale au fost făcute în sensul inaplicării lor, sarcina probei a fost impusă excesiv părţii prejudiciate.

***

Trebuie înţeles că dezechilibrul contractual în materie bancară este în continuare cultivat şi că sistemul bancar din România, în ansamblul său, este unul deosebit de ostil şi împovărător. Tragediile personale şi familiale produse de sistemul de îndatorare şi înrobire bancară sunt cutremurătoare. Ortodoxia nu cunoaşte alternativa similară sistemului financiar islamic, infinit mai echilibrat din perspectivă morală şi economică decât sistemul bancar actual, care a fost dezvoltat pe filieră talmudică şi funcţionează în acelaşi duh.

Este de aşteptat ca asaltul împotriva acestor acte de legislaţie să fie continuat de parlamentarii actuali, care servesc interesele ocult-corporatiste, însă momentul deciziei C.C.R. trebuie punctat ca atare şi, în ciuda conţinutul prolix al temei, trebuie desprinse lecţiile cu valoare de principiu. Ar fi păcat ca acest moment să nu fie fructificat într-o mişcare populară mai largă, inclusiv cu o componentă politică, dar drumul spre această destinaţie este unul foarte lung şi plin de obstacole.

Deşi nu priveşte în mod direct ortodoxia şi viaţa Bisericii, împrejurările despre care am scris sunt relevante şi pertinente pentru fiecare persoană care încă nu a plecat în pustie, pentru a se arăta nu numai că se poate, cât mai ales, cum şi cât se poate!

În completarea acestor rânduri, trimit la un articol publicat de ziarul Bursa pentru informaţii de fond şi preiau o relatare personală, publicată pe Facebook, despre epopeea Legii dării în plată.


Sursă imagine: Facebook

”Pe aripile francului elvețian” sau epopeea unei legi când puterea banului își spune cuvântul.

Cum orice poveste începe cu a fost odată, tot așa voi începe și eu.

Era în primăvara lui 2010 când un grup de vreo mie de împrumutați bancari, ”nepropagați” de nimeni cu privire la clauzele abuzive din contractele bancare, am început să întrebăm. Și să căutăm.

Băncile, pe atunci sfinte fecioare, își ”sertarizaseră” foarte bine clauzele în contracte, dar și în discurs.

Iar răspunsurile nicicum nu semănau unul cu altul. Și cum nu am reușit să aflăm nici de ce crește francul elvețian (nu francez!), nici de ce băncile măresc dobânda cu de la ele putere, am hotărât să întrebăm instanțele.

Că nu am conceput că într-o țară care alerga după democrație băncile pot face ce vor, e una.

Dar să concepem că nu ne-am putea găsi dreptatea în instanță, nici nu se punea problema!

Și cum în instanță nu prea ai ce căuta fără avocat decât dacă ești jurist, altfel, te duci degeaba, vreo 10 lideri bucureșteni, că doar la București se dă ora exactă 😉, au început să caute avocați. Ăla nu, ăla nu, ăla nu, … nimeni nu ne vrea!

”Cu banca nu te pui!”, ne spuneau ei.

Mă, și ajung la unu’, predestinat după nume că trebe’ să fie picant și iute, dulceag, dar înțepător. 🙃 Și-i expun problema. Și stă omul și-i ascultă, și studiază documente, și analizează, iar la final, Maestrul Gheorghe Piperea dă verdictul: Aveți dreptate, s-o căutăm în justiție, dacă altfel nu se poate!

Și uite așa, ne-am unit în ceea ce avea să fie primele 2 procese colective deschise până atunci în România. Și după noi, potopul! Bine, ploicica mai bine spus, că de era potop … altfel ar fi stat lucrurile astăzi! În fine. Vreo 6.000 de clienți ai unei singure bănci, și-au dat întâlnire în … instanțe. Și cum noi nu am tăcut și-am strigat în gura mare, i-am trezit și pe-alții din somnul ”fericirii”. Și valul lua amploare și mișca autoritățile din somnul frumuseții.

Și Europa fremăta. După ce o lovise criza în plin încă din 2008, băncile mamă se simțeau amenințate, iar directiva europeană 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori, nu fusese implementată și în România.

Și hai peste Parlament să rezolve problema! Și se face celebra ordonanță 50/2010 pt transpunerea actului normativ european, ordonanță ce trebuia să reprezinte garanția respectării drepturilor consumatorilor. Mai pe scurt, o lege pt protecția consumatorilor. Dar a ieșit o lege pt protecția băncilor! 😡

Și pt că reprezentanții noștri au fost tolerați în Parlament și au întâmpinat o mulțime de probleme cu privire la dreptul de reprezentare al consumatorilor, dreptul de a depune amendamente, etc., singura variantă ce rezulta era organizarea noastră într-o asociație pentru apărarea drepturilor noastre.

Așa a luat naștere PARAKLETOS în 2013!

Și pentru că deja scriam istorie cu procese câștigate împotriva băncii Volksbank România, am trezit instinctul de dreptate și debitorilor altor bănci. Dar și pe cel al celui de neînlocuit guvernator din lume, turnător la securitate declarat de CNSAS, Mugur Isărescu! 😡️

Și-n încercarea de a opri ”războiul clienți versus bănci”, patronul macroeconomiei românești decide să scoată la mezat Volksbank-ul pt a nu i se clătina scaunul. Pe atunci existau ceva mai mulți politicieni adevărați, nu ciocoi și măscărici precum în vremurile actuale. 🙆

Și pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, în 2014 avem alegeri prezidențiale, iese cine trebuie, și ca la un semn, practica în instanțe începe să se schimbe la 360 de grade. 😡

Comisionul de risc din comision abuziv devine parte a contractului, modificarea dobânzii după bunul plac al băncilor devine din ilegală legală, și, dintr-o dată, debitorii încep ”să moară cu dreptatea în mână”, pt că, nu-i așa, herr prezident încasa morman de la, întâmplător desigur, o bancă.

Ce a urmat din 2014 și până în prezent, nu mai are rost să enumăr pt că nu aș face decât să ”învârt cuțitu’n rană”. Însă povestea noastră a continuat.

Și pentru că vocea noastră la vremea aia se făcea auzită, ne-a auzit și domnul senator, pe atunci deputat, Daniel Catalin Zamfir.

Imediat ce ”a dat piept” cu poveștile noastre de debitori, fără să stea pe gânduri ni s-a alăturat pe câmpul de bătălie. Sau tărâmul mamuților? Sau al hingherilor de credite? În fine, nu mai contează orice denumire le-am da, toți sunt la fel – cămătari cu acte-n regulă.

Era prin mai 2015 dacă nu cumva încurc cronologia. ”Dai casa băncii și scapi de datorii” – mai țineți minte? De aici a început toată sarabanda a ceea ce avea să devină Legea dării în plată. Suntem în 2021? … 🤔🙆

6 ani de luptă, de stres, nervi, nopți nedormite, amenințări cu ANI, DNA – iubirea mea, și multe tone de jigniri nemeritate la adresa Maestrului Gheorghe Piperea și a domnului Daniel Catalin Zamfir.

Se omoară creditarea! Dispare programul Prima Casă! Derapaje economice, siguranța sistemului bancar, depozitele oamenilor, etc, etc. … Ce să mai, se dezlănțuise Iadul!

Ne voiau, nici mai mult nici mai puțin decât ”tăiați în bucăți ca-n Roma Antică” – Mirela Iovu, vicepreședintele CEC BanK, iunie 2015! N-am uitat, și nu voi uita vreodată!

În fine. Nu are rost să mai continui prezentarea diacronică a nașterii și ajungerii la maturitate a unei legi care nu face altceva decât să îndrepte Dreptul, pt că e déjà bine cunoscută.

Și pentru că pe 15 ianuarie 2015 a izbucnit criza francului elvețian față de leu, ca urmare a deciziei Băncii Naționale a Elveției de renunțare la plafonul cursului de schimb de minimum 1,2 franci pentru un euro (nu că până atunci nu crescuse francul constant, încă din 2008, de la 2 lei până la 3,8 lei!), tot atunci a luat naștere și Grupul Clienților cu Credite în CHF, un grup născut din nevoia oamenilor de a căuta dreptate și rezolvare a problemei CHF în România, un grup ce a adunat la un loc peste 8.000 de debitori în câteva zile, iar în prezent are în portofoliu peste 20.000 de clienți cu credite bancare cărora le apără interesele.

Tot atunci s-au alăturat în lupta noastră AURSF și ACCBAR. Pentru că lupta dintre clienți și bănci era grea, inegală și de anduranță, în urma încercărilor de negociere cu sistemul bancar, pentru că mulți debitori ajunseseră să nu-și mai poată plăti ratele la credit, am reușit să îi trezim pasiunea pentru Dreptul consumatorilor și doamnei avocat Alexandra Ianul, care s-a transformat dintr-o ”corporatistă pur sânge” 😂 în ”#MotherDIP”. 🙏

Și pentru că ”au vrut să ne îngroape, dar n-au știut că suntem semințe”, în urma ”condamnării” Asociației Parakletos la plata a peste 280.000 de lei (NOI) cu titlu de cheltuieli de judecată către băncile delicvente care au acordat credite toxice în CHF, a luat naștere Asociația CREDERE, o asociație care se implică activ în protecția consumatorilor de servicii financiar-bancare.

Cam asta e, pe scurt, povestea ”Pe aripile CHF”.

O poveste dureroasă, care a lăsat în urmă peste 40 de suflete plecate mult prea devreme și nemeritat, familii zdruncinate, familii destrămate, copii abandonați fizic, poate și sufletește, râuri de lacrimi, mulțime de nopți nedormite, și multe, multe diagnostice acute sau cronice.

Dar a mai lăsat ceva! A lăsat multe învățături pentru generațiile viitoare! A trezit o națiune la realitate și a obligat-o să învețe măcar minimul de cunoștințe de educație financiară.

Și a mai făcut ceva această poveste. A dezvelit în toată mizeria lui un sistem putred, canceros, pus doar pe jaf, care calcă pe cadavre pt a-și satisface pofta nemăsurată de înavuțire rapidă și fără stabiliment. – El poartă numele de sistemul bancar românesc!

Și poate cel mai grav lucru care rămâne în urma acestei povești este NEÎNCREDREA!

Neîncrederea în sistemul bancar, dar, mai ales, în sistemul de Justiție din România!

Pentru că Dreptul trebuie să fie arta binelui și a echității. Aceasta este misiunea ideală a dreptului – să asigure binele și echitatea între și pentru membrii societății!

Dacă ar trebui să dau un sfat, în urma acestei povești, acela ar fi: NU VĂ AMANETAȚI VIITORUL! Dar cum sunt ancorată în realitatea cruntă a zilelor noastre și știu că alte posibilități nu există, atunci, mă văd nevoită să vă spun că, cu banii de chirie mai bine plătiți rata pt casa voastră, DAR LUAȚI AMINTE CE VĂ SPUN CEI CARE S-AU ARS! NU SEMNAȚI NIMIC, PÂNĂ NU SUNTEȚI CONVINȘI CĂ AȚI ÎNȚELES TOT CONTRACTUL!!!

Dacă termenii contractuali vă depășesc, apelați la ajutor specializat, dar care prezintă încredere!

Și pt că lucrurile trebuie spuse până la capăt, să nu uitați niciodată că politicianul Daniel Catalin Zamfir și-a pus în joc cariera politică, pentru oameni! Am ajuns la sufletul domniei sale, fiecare cu poveștile noastre*, pe vremea când era în PNL. Din cauza noastră, a ajuns în PSD.

Da, acel PSD căruia mulți dintre voi i-ați împărțit multe ”opinii politice” și pe care-l doreați să dispară de pe scena politică. Acel PSD a votat legile de protecție a împrumutaților din România. De aceste legi, beneficiază oamenii, nu politicienii! Politicienii au bani, n-au nevoie de credite. Sau dacă au credite, nu reprezintă aceeași povară.

Gândiți-vă, pentru 30 de minute, ce se întâmpla dacă astăzi, această lege, pica la CCR! Mai trecea o altă variantă în următorii 4 ani? 🤔

Încercați să vă răspundeți sincer.

Spre final, un mesaj pt toți compatrioții:

Cea mai mare glorie nu o dobândești atunci când nu ești doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut!

Și cum cheile mici deschid uși imense, cuvintele simple exprimă gânduri alese:

MULȚUMESC, Maestre Gheorghe Piperea!

Dumneavoastră trebuie să vă mulțumesc de 2 ori! Inclusiv pentru procesul la care am fost nevoită să renunț după alți 6 ani grei (sunt aceeași, dar emoțiile mele au jucat partidă dublă!) de așteptări!

MULȚUMESC, domnule senator Daniel Catalin Zamfir!

MULȚUMESC, doamna avocat Alexandra Ianul!

Mulțumesc, Asociația Credere, Asociația AURSF, GCCC, vouă tuturor și tuturor celor care au susținut această lege! Cunosc foarte mulți oameni, fără credite, care ne susțin din tot sufletul.*Poveștile noastre, le găsiți în cartea ”România sub teroare bancară”. Doar 100 dintre ele.

Restul, sute de mii sau, poate, milioane, sunt asemănătoare, sau mult mai dureroase. E suficient să citiți cartea și să trageți singuri concluziile …

PS – pt hateri: Băh, n-a fost impreviziunea lui Piperea și Zamfir în 2016, dar acum E! Și e piperată rău! 😂 (…)

Previziuni sumbre despre mersul economiei

Măsurile dispuse pentru limitarea îmbolnăvirilor cu coronavirus produc efecte dramatice în economie, şocul fiind deja resimţit la nivel local. Modalitatea în care autorităţile intervin în viaţa socială, economică şi religioasă a românilor stârneşte îngrijorări legitime întrucât, deşi măsurile par moderate, efectele acestora sunt percepute ca nerezonabile şi disproporţionate. De asemenea, pare că nu sunt luate în calcul consecinţele imediate ale izolării sociale iar percepţia că întreaga societate este orientată către un colaps devine din ce în ce mai întemeiată.

În acest context, preluăm un comentariu din ZiarulFinanciar care surprinde o imagine pesimistă asupra viitorului nostru economic, pesimistă dar realistă. Este previzibil că intrăm într-o perioadă de declin economic, statul român neavând capacitatea administrativă sau instrumentele financiare necesare să gestioneze şocul economic creat de măsurile luate pentru protejarea sănătăţii publice. Cele mai multe proiecţii realizate vorbesc despre cel puţin doi ani de criză de sănătate publică, cu efecte prelungite şi preschimbări economice ireversibile şi prevestesc o digitalizare forţată a spaţiului public şi a interacţiunilor sociale.

Pare că şocul economic sperie mai rău decât boala Covid-19 iar mijloacele de contra-reacţie la care pot apela cei credincioşi sunt limitate. Deocamdată ni se pretinde ascultare şi supunere, dar drumul pe care l-am apucat nu prevesteşte nimic bun.


ZiarulFinanciar.ro: Dacă Guvernul, BNR şi băncile nu acţionează financiar acum, se vor trezi în stradă cu 1 milion de şomeri şi zeci de mii de businessuri închise: avem nevoie de lichidităţi, de linii de credite, de garanţii, nu de amânarea taxelor sau a creditelor, pe care oricum nu aveam de unde să le plătim

Nimeni nu ştie de câţi bani este nevoie pentru a opri dominoul crizei economice adus de coronavirus. Dar marile economii ştiu că trebuie să pompeze atâţia bani cât este nevoie, pentru că altfel va fi un măcel politic, social şi demografic cum nu a mai fost niciodată.

Preşedintele american Donald Trump le-a promis americanilor că Trezoreria, adică Ministerul de Finanţe, le va trimite cecurile acasă, adică le va plăti salariile.

O bună parte din America se închide din cauza extinderii crizei coronavirus, iar oamenii au nevoie de bani pentru a supravieţui. În Franţa, preşedintele Macron a promis 300 de miliarde de euro.

În Uniunea Europeană nu se va mai ţine cont de deficitul bugetar, pentru că toate statele trebuie să injecteze zeci şi sute de miliarde de euro pentru a trece peste această criză. Dar cel mai important lucru este ca cineva să te împrumute, iar întrebarea tuturor este “Cine”?

În România, de marţi seară, 300-400 de mii de angajaţi din HoReCa nu vor mai avea un loc de muncă, în urma deciziei autorităţilor de a închide barurile, restaurantele, cafenelele.

Ford Craiova, care teoretic nu avea nicio treabă cu criza coronavirus, nu era un hotel, un restaurant, o cafenea, a anunţat că îi trimite în şomaj tehnic pe cei 6.000 de angajaţi, cu plata unui venit de 78% din salariu. Ford Craiova este în situaţia fericită că are bani.

În HoReCa poate doar McDonald’s are bani pentru a-şi susţine salariaţii care nu mai pot să vină la muncă în această perioadă.

Închiderea aceastei industrii, din motive de evitare a răspândirii şi mai mult a virusului, va însemna un gol şi pentru bugetul de stat.

Nu ştiu dacă ministrul Finanţelor a calculat bine cât va fi gaura pe care o va înregistra bugetul în urma apariţiei crizei coronavirus: primele estimări indică un minus de 20%, dar este o sumă optimistă.

Pentru că nimeni nu ştie cum vor evolua lucrurile, şi companiile care au bani să-şi plătească taxele şi impozitele vor prefera să le amâne, pentru că nu se ştie când ai nevoie de cash.

În mod cert, companiile româneşti care mai aveau nişte bani în conturi sigur nu se gândesc acum la bugetul de stat.

Nu cred că bancherii realizează ce impact va avea acest domino şi cum vor fi afectaţi toţi clienţii, indiferent că sunt persoane fizice sau juridice, şi indiferent dacă au legătură sau nu cu primele sectoare direct afectate.

Amânarea plăţii ratelor cu 3 luni pentru persoanele fizice cred că este doar o primă măsură, până când BNR va schimba regulamentele.

Amânarea pe 6 luni a plăţii creditelor pentru companiile direct afectate nu înseamnă nimic.

Nici în 3 luni şi nici în 6 luni nu se termină această nebunie, şi oricum, cine crede că piaţa va reveni la nivelul de dinainte, este extraoptimist. Panica care se instaurează în mintea tuturor va atinge cote maxime atunci când va fi vârful de cazuri infectate cu coronavirus în România.

La emisiunea Marius Tucă Show de pe Mediafax, Cătălin Apostolescu, medic primar boli infecţioase, a spus: Ne aşteptăm ca vârful să fie în jurul Paştelui. Simulările matematice dau cifre între 10.000 şi 20.000 de cazuri.

Dacă Ford nu a avut ce face şi a trebuit să închidă temporar fabrica de la Craiova, vă daţi seama cum este în alte companii, în special cele româneşti, slab capitalizate şi fără un business puternic în piaţă.

Guvernul Orban a promis că vine cu un pachet de măsuri pentru susţinerea companiilor şi a salariaţilor afectaţi de criza coronavirus.

Florin Cîţu, ministrul Finanţelor, vorbeşte de 2% din PIB, care în bani înseamnă aproape 5 miliarde de euro.

Nu va fi de ajuns.

Oricum, dacă pachetul care va fi prezentat miercuri nu va avea o componentă financiară, de lichiditate, nu va rezolva mare lucru.

Matei Ionescu, proprietarul restaurantului Gargantua din Bucureşti, spune: Noi avem nevoie de credite, de linii de finanţare, de garanţii, nu avem nevoie de amânarea plăţii taxelor şi impozitelor sau de stoparea controalelor. Unde să mai vină controalele, ce să mai controleze, restaurante închise?

BNR, guvernul şi băncile trebuie să facă front comun pentru că sunt singurele instituţii care au bani, pot printa bani şi să-i multiplice.

Banca Centrală a Ungariei a promis că va prelua toate creditele performante ale băncilor în garanţie, pentru asigurarea de lichidităţi, dar în schimb cere băncilor să ofere companiilor un moratoriu, adică să nu mai plătească creditele o perioadă de timp.

Într-un fel sau altul, aşa se va ajunge şi la noi. România are nevoie de cel puţin 100 de miliarde de lei, adică peste 20 de miliarde de euro, ca să treacă de această criză, şi are nevoie ca oamenii, deja furioşi pentru că au fost obligaţi să se autoizoleze în casă, să nu iasă în stradă.

Intern, România nu are aceşti bani, de aceea trebuie să se ducă către FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială.

Cât mai repede.

Prima luna va trece cum va trece, dar la un moment dat cineva trebuie să fie de vină pentru tot ce li se întâmplă: şi atunci toţi îşi vor îndrepta furia către guvern, bănci şi BNR.

Iar România nu are nevoie de asta.

update – Acţiunile Guvernului determină declanşarea procedurii de deficit bugetar excesiv

Update: Actualizăm prezentul material cu articolul domnului profesor Cristian Socol, în care acesta explică mecanismele prin care putea fi evitată intrarea în procedura de deficit bugetar excesiv. Constatăm totodată că opiniile acestuia, potrivit cărora deficitul bugetar excesiv este un simplu pretext pentru austeritate, opinii pe care noi le-am preluat într-un articol anterior, au fost pe deplin confirmate de realitatea acestor zile.

Articolul iniţial:

Publicăm, împreună cu câteva precizări proprii, scrisoarea deschisă semnată de domnul Bogdan Iuliu Hossu, Președinte CNS „Cartel ALFA”, în care atrage atenţia privitor la consecinţele nefaste ale politicilor economice adoptate de Guvernul PNL. Scrisoarea survine în contextul în care Comisia Europeană a declanşat procedura de deficit bugetar excesiv cu privire la România, consemnând în raportul publicat faptul că :

„Deficitul preconizat pentru 2019 este peste şi nu apropiat de valoarea de referinţă de 3% din PIB prevăzută în Tratat. Depăşirea nu este considerată a fi nici excepţională şi nici temporară”, se arată în raportul executivului comunitar.

Etapa imediat următoare în această procedură este formularea de către Comitetul Economic şi Financiar a unui aviz cu privire la raport, în următoarele două săptămâni. În esenţă, procedura de deficit excesiv implică o serie de măsuri de supraveghere şi control ale Comisiei Europene privind întregul spectru de politici economice ale Guvernului, după cum reiese din descrierea de mai jos:

PROCEDURA APLICABILĂ DEFICITELOR EXCESIVE (PDE)

Pactul de stabilitate și creștere (PSC) al UE este un ansamblu de norme care reglementează coordonarea politicilor fiscale ale țărilor UE. Obiectivul acestuia este de a proteja soliditatea finanțelor publice și are două componente. Componenta preventivă asigură că politica fiscală a țărilor UE se desfășoară într-o manieră durabilă. Componenta corectivă prevede măsurile pe care ar trebui să le ia țările în cazul în care se consideră că au o datorie publică sau un deficit de buget excesiv. Procedura de deficit excesiv (PDE) este reglementată de articolul 126 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Aceasta stă la baza componentei corective din SGP.

Țările UE trebuie să facă dovada unor finanțe publice sănătoase și să întrunească două criterii:

– deficitul lor de buget nu poate depăși 3 % din produsul intern brut (PIB);

– datoria publică (datoria guvernului și a agențiilor publice) nu poate depăși 60 % din PIB.

Un program de stabilitate sau de convergență trebuie să includă obiectivul bugetar pe termen mediu (OTM) al țării respective, precum și informații privind modul în care va fi realizat acesta. De asemenea, acesta conține o analiză a efectelor pe care le-ar putea avea asupra poziției fiscale a țării modificările ipotezelor economice principale aflate la baza programului. Programele sunt examinate de Comisie. Dacă nu sunt întrunite criteriile, Consiliul inițiază oprocedură aplicabilă deficitelor excesive (PDE) pe baza recomandărilor Comisiei.

PDE impune țării în cauză să prezinte un plan cu măsurile și politicile corective pe care le va aplica, precum și termenele pentru realizarea acestora. Țările din zona euro care nu respectă recomandările pot fi amendate.

Faţă de aceste împrejurări, considerăm că este salutară scrisoarea Preşedintelui Confederaţiei Naţionale Sindicale „Cartel ALFA”, în care sunt indicate concret câteva dintre iniţiativele discutabile care au fost adoptate de Guvernul PNL, fără consultarea partenerilor sociali.

Sursă imagine: Cartel-alfa.ro

Către: Guvernul României

Domnului Prim ministru, Ludovic Orban,

Ref: Declanșarea procedurii de deficit bugetar excesiv 

 Domnule Prim ministru,

Confederația Națională Sindicală “Cartel ALFA” își exprimă public îngrijorarea față de politica iresponsabilă a guvernului, respectiv guvernelor pe care partidul dumneavoastră și-a asumat să le formeze.

În urma acțiunilor întreprinse în timpul mandatului dumneavoastră, de către unii miniștri, precum Ministrul Finanțelor Publice, fără consultare și dezbatere cu partenerii sociali, România intră nejustificat în procedura de deficit bugetar excesiv.

Această situație este creată cu scopuri politice și nu se justifică în niciun fel prin situația economică a țării, care este în creștere accelerată în ultimii ani. Deficitul a fost împins în sus prin cheltuieli risipitoare sau inoportune (spre exemplu, avansul pentru achiziția de rachete, rambursarea de TVA fără verificare, decontări de plăți pentru PNDL, tot fără o verificare temeinică, plata despăgubirilor pentru frații Micula etc.), în același timp cu lipsa completă a acțiunilor de creștere a colectării și încasării veniturilor la bugetul de stat sau a schimbării politicii fiscale.

Conform Raportului privind situația macroeconomică, care stă la baza bugetului de stat, proiecția veniturilor bugetare pe anul 2020 și pe anii următori este menținută la nivelul de 31% din PIB[1], ceea ce indică faptul că guvernul nici măcar nu își propune să adune mai mulți bani, astfel încât să se ajungă la o proiecție a încasărilor apropiată de media țărilor UE. Pe lângă faptul că nu își propune să atragă mai mulți bani la buget, statul nu reușește să adune nici ceea ce are de colectat în baza legislației fiscale actuale. Încasările la buget din taxe în țara noastră reprezintă numai 27% din PIB, în timp ce în Franța acestea se ridică la 48% sau în Polonia la 31%[2]. (Sursa Eurostat)

Având în vedere că România are o foarte bună performanță în ceea ce privește creșterea reală a PIB, a exportului și a consumului din perioada 2000-2018, veniturile fiscale ar trebui să fie mai mari, nu mai mici.

Insistența pentru menținerea cotei unice, în condițiile în care aceasta și-a dovedit limitele, și care în realitate nu mai este demult “unică” (cu dividentele impozitate 5%, spre exemplu), menține statul în precaritate fiscală, încapabil să asigure finanțarea bunurilor publice de interes general, precum educația sau sănătatea.

Rolul distributiv al statului social, așa cum este prevăzut acesta de Constituția României, nu este realizat. În România, cheltuielile de protecție socială (care includ pensiile) se ridică la doar 11.7% din PIB în timp ce media europeană este de 18,8% din PIB. Deși pensiile reprezintă cea mai mare parte din această cheltuială, totuși în România, ea este mai mică (8,8% din PIB) decât media europeană (10,1% din PIB)[3]Sursa Eurostat

Finanțarea sistemelor publice de protecție socială a fost erodată constant. Spre exemplu, la sistemul de pensii, în ultimele două decenii, cota de contribuții, a fost scăzută cu 10 puncte procentuale (de la 35%, la 25%), din care o parte semnificativă este acum direcționată către sistemul de pensii administrat privat (pilonul II). Guvernul liberal dorește să direcționeze și mai mulți bani în pilonul II, din nou fără un studiu de impact și fără nicio consultare, erodând și mai mult sistemul public de pensii. 

Faptul că nici în al doilea program de guvernare nu apare obiectivul elaborării legii care stabilește mecanismul de plată al pensiilor administrate privat – după toate sesizările noastre privind lipsa de finalizare a construcției legislative a pilonului II – arată că nu interesul cetățeanului este în atenția guvernului, ci doar alimentarea business-ului privat, din contribuții publice.

În concluzie, considerăm că deficitul bugetar creat artificial și politicile publice ale guvernului liberal urmăresc strict scopuri politice și populiste și nu interesul cetățeanului.

In acest sens, solicităm guvernului să înainteze de urgență parlamentului corecții la bugetul de stat pentru a se încadra în limitele impuse de regulile Uniunii Europene, pentru o repartizare rațională a cheltuielilor  publice, precum și măsuri concrete și urgente pentru îmbunătățirea colectării si schimbarii politicii fiscale.


Bogdan Iuliu Hossu

Președinte CNS „Cartel ALFA”

Cristian Socol: Lecţia de macroeconomie. Cum putea evita România intrarea în Procedura de Deficit Excesiv?

În prima parte vom analiza pe scurt ce înseamnă Procedura de Deficit Bugetar Excesiv, iar în ultima parte vom vedea ce se poate face pentru a minimiza costurile unui astfel de proces. În ipoteza în care raţiunea economică învingea raţiunea politică – strict electorală – România putea evita intrarea în Procedura de Deficit Bugetar Excesiv în anul 2020. Voi demonstra acest lucru în partea a doua a analizei.Partea întâi – să înţelegem ce înseamnă Procedura de Deficit Bugetar Excesiv

 Uniunea Europeană reprezintă o formă de integrare avansată a mai multor state eterogene. Pentru a evita problema „pasagerului clandestin” – situaţia în care una dintre ţări ar derapa fiscal bugetar încercând să-şi creeze beneficii aruncând asupra celorlalte ţări costurile, Uniunea Europeană vrea disciplină bugetară. De aceea a inventat Pactul de Stabilitate şi Creştere – un sistem de reguli incluse în două componente – una preventivă şi una corectivă. În partea corectivă, atunci când o anumită ţară membră iese din cadrul regulilor stabilite – de exemplu deficit bugetar efectiv > 3% din PIB şi/sau datorie guvernamentală > 60% din PIB, intră în vigoare Procedura de Deficit Bugetar Excesiv. Se încearcă corecţia abaterii de la regulile fiscal bugetare convenite.   

Etapele sunt simple. Pentru statul membru care nu îndeplineşte regulile, Comisia Europeană fundamentează un Raport de Evaluare privind lansarea Procedurii de Deficit Bugetar Excesiv, trimiţând o Notificare ţării în cauză dar şi Consiliului European, instituţie care trebuie să decidă cu majoritate calificată dacă se lansează sau nu Procedura. Se formulează recomandări statului membru şi se solicită ca în termen de şase luni să se prezinte măsuri concrete de reducere a abaterii de la regulile bugetare. Urmează ulterior un ping pong între Consiliu şi statul membru, primul trimite notificări periodice, statul membru răspunde cu raport de evaluare a efectelor măsurilor luate. Dacă statul membru nu ia măsurile convenite pot exista sancţiuni.

O mică paranteză. Trebuie spus că această Procedură de Deficit Bugetar Excesiv a fost iniţiată şi aplicată mai ales Statelor din Zona Euro pentru că acolo se pot manifesta mai puternic efectul de contagiune, problema pasagerului clandestin, externalizarea costurilor s.a.m.d Pentru ţările non euro din UE, Procedura se aplică prin extensie – adică dacă tot eşti în club şi pe termen mediu vrei să intri în Zona Euro trebuie să respecţi disciplina!

Să revenim. Dacă nu se reduce deficitul într-o perioadă de 1 până la 3 ani, sunt propuse Sancţiuni pentru statul membru. Pentru ţările din zona euro, aceste sancţiuni se impun gradual: garantie – în prima etapă se obligă statul membru să depună un depozit purtător de dobândă de 0,2% din PIB; în a doua etapă, se obligă statul membru la efectuarea unui depozit cu dobândă zero, de 0,2% din PIB. În ultima etapă, acest depozit este convertit într-o amendă ce poate ajunge la maximum 0,5% din PIB. În ultima perioadă, s-a mai propus o sancţiune – suspendarea unei părţi din fondurile structurale şi de coeziune europene.

De la iniţierea Procedurii de Deficit Bugetar Excesiv şi până în prezent, doar pentru două state membre nu a fost iniţiată o astfel de Procedură – Estonia şi Suedia. În rest toate celelalte state membre au încălcat regulile fiscale şi pentru fiecare dintre acestea a fost deschisă şi închisă ulterior Procedura de Deficit Bugetar Excesiv. Detalii aici. 

Din informaţiile publice, nu a fost cazul să se ajungă până la amendarea efectivă a vreunei ţări sau la suspendarea efectivă a fondurilor europene, deşi în cazul unor ţări procesul a fost destul de aproape. Încă ceva, sancţiunile dure din PDE trebuie luate cu unanimitate. România a avut PDE declansată în 2009 si închisă în 2013. Ultima ţară pentru care a fost închisă PDE este Spania, în iunie 2019. Mai adaug că în 2019 disciplina fiscal-bugetară suferă în UE. O singură ţară – Cipru – nu îndeplinea criteriul de deficit bugetar efectiv de 3% din PIB, 13 ţări din UE28 nu îndeplineau criteriul datoriei guvernamentale mai mici de 60% din PIB, 14 ţări din UE28 nu îndeplinesc regula fiscală privind deficitul structural în anii 2018 si 2019 cumulativ, 6 ţări nu îndeplineau criteriul reducerii datoriei guvernamentale spre ţinta de 60% din PIB (7 state membre au beneficiat de o perioadă de tranziţie de 3 ani) şi 16 ţări din UE 28 nu îndeplineau MTO în 2018 şi 2019 cumulativ, adică angajamentul făcut în faţa CE privind atingerea unor deficite bugetare pe termen mediu. Am scris aici. Partea a doua – cum a fost gonflat deficitul şi cum se putea evita depăşirea deficitului bugetar de 3% din PIB

Comisia Europeană evaluează deficitul bugetar pe metodologie ESA – compatibilă şi comparabilă la nivelul statelor UE. În dezbaterea publică internă însă, discuţiile se poartă mai ales asupra deficitului bugetar pe metodologie cash, irelevant dar convenabilă de multe ori din perspectiva comunicării politice. Iată un motiv care arată de ce după deficitul bugetar lăsat de guvernarea anterioară la 2,8% din PIB s-a ajuns la un deficit stabilit la 4,1%, 4,4% şi respectiv 4,6% din PIB – încă o dată, pe metodologie cash. Ce este mai comod din punctul de vedere al comunicării politice decât să împingi în sus deficitul prin risipă majoră pe cheltuieli şi zero acţiuni pe încasarea veniturilor la bugetul de stat şi ulterior să dai vina pe greaua moştenire? Mai ales că trebuia dus puternic în sus deficitul pentru ca în anul următor să dovedeşti „responsabilitatea” reducerii acestuia.

În sfârşit, să plecăm de la datele oficiale – deficitul bugetar pe metodologie cash în anul 2019 a ajuns la 4,6% din PIB. Estimarea privind deficitul bugetar pe metodologie ESA – în funcţie de care ne judecă Comisia Europeană – este de 4% din PIB în aceste condiţii, peste 3% din PIB cât prevede regula bugetară.

Cum putea fi ţinut deficitul bugetar sub 3% din PIB? Ce cheltuieli inoportune / excesive / nejustificate s-au făcut în ultimele 2 luni ale anului 2019? Ce măsuri puteau fi luate pentru colectarea veniturilor la bugetul de stat astfel încât să nu se depăşească deficitul bugetar de 3% din PIB atât pe cash cât şi pe ESA?

Pornim de la Deficit bugetar cash de 4,6% din PIB.

Pe partea de Cheltuieli bugetare scădem 9,5 miliarde lei adică 0,9% din PIB, cheltuieli efectuate în ultimele două luni ale anului 2019 şi care puteau fi raţionalizate / gradualizate / amânate: 1,5 miliarde de lei la capitolul Bunuri şi servicii (din cele 4,3 miliarde lei în plus dintre Rectificarea II şi Execuţia bugetară la 31 dec 2019, în doar două luni); 2 miliarde lei avans rachete (suma putea fi alocată şi în primele 2 luni din 2020); 0,9 miliarde lei despăgubiri proces fraţii Micula (suma putea fi acordată până la sfârşitul lunii februarie 2020); 1 miliard lei despăgubiri ANRP şi creşterea Fondului de Rezervă; 1,6 miliarde lei plăţi pentru PNDL neverificate integral (din totalul de 2,4 miliarde lei plăţi făcute în noiembrie si decembrie pentru acest program – aici chiar Ministrul Dezvoltării a afirmat public că au fost sesizate organele competente pentru plăţi efectuate pentru lucrări inexistente sau exagerate; aici fiecare plată trebuia făcută doar după verificarea drastică a lucrărilor efective); 2,5 miliarde lei din TVA rambursat (din cele 3,5 miliarde lei sume de TVA rambursate în nov si dec 2019 – din nou nu trebuia rambursat TVA fără verificare completă, mai ales în condiţiile în care România este campioană în UE la frauda la TVA).

Pe partea de Venituri Bugetare discutăm despre venituri neîncasate la bugetul de stat în sumă de 7 miliarde lei, adică 0,7% din PIB. Suma de 4,6 miliarde lei reprezintă diferenţa dintre Veniturile bugetare prognozate în data de 28 noiembrie 2019 (a doua Rectificare) şi execuţia bugetară efectivă din decembrie 2019. Mai mult, tot la venituri neîncasate vorbim despre cele din Licitatia 5G – unde conform datelor Consiliului Fiscal discutăm despre o sumă de 2,4 miliarde lei. Nu mai vorbim aici de acţiuni consistente de îmbunătăţire a colectării, reducerea evaziunii fiscale s.a.

Din 4,6% din PIB deficit scădem cheltuieli ce puteau fi amânate de 0,9% din PIB şi venituri neîncasate de 0,7% din PIB şi observăm că deficitul se putea menţine la / sub 3% din PIB.

Încă ceva. Argumentul „Am vrut să plătim toate facturile de la stat către mediul concurenţial” este valid atâta timp cât şi „Mediul concurenţial păteşte datoriile pe care le are la stat”. Ori aici vorbim de asimetrie crasă atâta timp cât arieratele de recuperat la bugetul de stat / BASS / Buget Sănătate / Bugetul de Somaj, de la mediul concurential erau de 20 miliarde lei (2% din PIB) – sunt ultimele cifre statistice publicate de ANAF în Raportul pe semestrul I 2019

Partea a treia – Ce este de făcut?

Problema există deja. Costurile economice si sociale se manifestă. Scăderea perspectivei de rating, împrumuturi pe bandă rulantă, probleme de lichiditate în Trezorerie, incertitudine şi neîncredere. Ne aşteaptă costuri suprapuse cu cele cauzate de criza politică. Încetinirea creşterii economice, potenţiala depreciere a leului, creşterea costurilor de finanţare şi blocarea administraţiei publice pot conduce la pierderi de venituri la bugetul de stat de minimum 10 miliarde lei în anul 2020.

Cum se poate stopa cercul vicios în care s-a intrat ?

La intern, finalizarea ping pong ului politic care aduce efecte negative consistente în economie, un plan de rationalizare a cheltuielilor publice şi măsuri rapide şi consistente de creştere a veniturilor la bugetul de stat.

În plan extern, România trebuie să invoce două lucruri. Primul, accesarea de către România a Clauzei de flexibilitate privind reformele structurale – conform Regulamentului 1466 / 1997 updatat statele membre care transferă de la buget sume către sisteme de pensii private (Pilonul 2 în România) pot beneficia de scoaterea acestor sume din calculul deficitului ESA, în anumite condiţii. României i-ar putea fi redus astfel deficitul ESA pentru 2019 de la 4% din PIB (care corespunde la 4,6% din PIB pe cash) la 3,2-3,5% din PIB. (începând din 2015, patru state membre au optat să facă apel la clauza privind reformele structurale: Italia, Letonia, Lituania şi Finlanda. Şi România a cerut activarea ei în anul 2016).

În plus, decidenţii români ar trebui să propună în cadrul instituţiilor europene următoarele teme de dezbatere: Cheltuielile suplimentare cu înzestrarea militară mai ales pentru ţările aflate la Granita de Est a UE ar trebui exceptate de la calculul deficitului si considerate într-un regim separat? Cheltuielile cu inovarea cercetarea dezvoltarea ar trebuie scoase din calculul îndeplinirii anumitor reguli fiscale? Ar trebui stabilite reguli fiscale separate pentru ţările dezvoltate şi pentru cele în dezvoltare din UE astfel încât să se flexibilizeze marja de investiţii pentru cele din urmă?

Am mai scris. Poate ar trebui implementată şi o reformă a regulilor fiscal-bugetare în UE (aşa cum au cerut cei 8 miniştri de finanţe din Zona Euro). Ar trebui gândită eliminarea actualului sistem de reguli şi introducerea unei noi reguli fiscale – rata de creştere a cheltuielilor primare nominale nu trebuie să depăşească rata de creştere a PIB nominal pe termen lung. Regula privind datoria publică la 60% din PIB şi reducerea ei până la acest procent trebuie să rămână. Rata de creştere a cheltuielilor trebuie să excludă, în afară de dobânzi şi clauza de investiţii, cheltuielile cu inovarea cercetarea dezvoltarea, cele cu sistemele de pensii private dar şi cheltuielile suplimentare cu înzestrarea militară mai ales pentru ţările aflate la Graniţa de Est a UE. Trebuie promovate Consilii Fiscale cu independente, care să colaboreze cu Comisiile de Buget Finanţe din Parlamentele Naţionale, aşa cum prevăd principiile OECD.

Concluzie. Cu un minimum de efort se putea evita intrarea României în Procedura de Deficit Bugetar Excesiv. Repararea daunelor va presupune un efort mai mare, cu costuri mai ridicate. Dar se poate face.

Despre oportunitatea sindicalismului

Sursă imagine: colaj Pinterest

Una dintre năzuinţele principale ale blogului nostru este promovarea sindicalismului în rândul creştinilor ortodocşi. Alături de civism şi de clericalism, sindicalismul reprezintă unul dintre cei trei piloni ai unui sistem de filosofie socială (pompos termen, dar totuşi sugestiv) pe care îndrăznim să-l propunem cititorilor, iar în subsidiar Bisericii şi societăţii.

Însă niciunul dintre cei trei termeni, sub umbrela cărora ne-am gândit activitatea, nu se bucură de simpatie, noţiunile respective fiind mai mult sau mai puţin compromise, neînţelese sau, uneori pe bună dreptate, ignorate de creştinii ortodocşi. Este aşadar un demers cu atât mai dificil să promovăm o anumită specie de sindicalism, câtă vreme noţiunea generală este vehiculată în mod impropriu iar activitatea socială concretă presupusă de sindicalism este privită cu antipatie.

Dacă mai adăugăm şi faptul că sindicalismul reprezintă un palier ideologic distinct pentru curentele politice de stânga şi mai ales al celor de extremă stânga, definitoriu ateiste şi anticlericaliste, străduinţa noastră apare a fi cu totul lipsită de speranţă.

Totuşi, stăruim în privinţa acestor idei pe care le-am verificat în viaţa reală, despre a căror eficienţă, viabilitate şi, mai cu seamă, caracter scalabil dăm mărturie fără înconjur şi pentru care alegem să milităm deschis în continuare.

Prin sindicalism noi înţelegem activitatea de susţinere şi promovare a intereselor profesionale, economice şi social-culturale ale salariaţilor care s-au organizat legal în formă sindicală. În rândul intereselor social-culturale legea şi jurisprudenţa fac vorbire şi despre libertatea de conştiinţă sau despre drepturile asociate profesării convingerilor religioase.

Sindicatul este o formă de asociere recunoscută şi protejată de lege, constituită în scopul menţionat mai sus. Spre deosebire de ONG-uri, sindicatele sunt, prin puterea legii şi prin statut, nu doar învestite cu legitimitatea negocierii şi reprezentării interselor membrilor săi ci, mai ales, li se recunoaşte dreptul de împotrivire faţă de măsurile care contestă sau încalcă drepturile individuale sau colective ale membrilor. Dacă ONG-urile mizează pe o intervenţie din exteriorul activităţilor profesionale, sindicatele (şi parţial asociaţiile profesionale aferente), au legitimitate directă, sunt parteneri sociali direct interesaţi care acţionează în interiorul profesiilor sau serviciilor prestate către public.

Deşi evoluţia legislaţiei, atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional, ne este profund defavorabilă, în continuare, activitatea sindicală are vocaţia de a deveni foarte rapid extrem de dureroasă pentru puternicii zilei, fie că vorbim de organizaţii statale sau nestatale (organizaţii multinaţionale).

În articole anterioare am făcut vorbire şi am descris succint activitatea de union-busting (luptă contra-sindicală) despre care arătam că este o industrie complexă, o întrepătrundere de iniţiative de management, de psihologie organizaţională, de precedurizare şi juridicizare, al căror scop colateral este şi cel de a inhiba organizarea sindicală.

Subiectul lipseşte cu desăvârşire din atenţia publică deşi, după cum am arătat anterior, vorbim despre o industrie de consultanţă în valoare de miliarde de dolari, cu firme de „consultanţă de management resurse umane” cu adevărat prolifice, al căror profit este invers proporţional cu activitatea de asociere sindicală în cadrul firmelor/multinaţionalelor consiliate.

Fără a avea pretenţia că putem suplini sau combate în vreun fel acest tip de blocaj mediatic generalizat, pentru cititorii noştri care cunosc limba engleză, facem trimitere la unele articole recente care descriu eforturile Google de a combate organizarea sindicală (aici, aici şi aici), precum şi la un alt articol din care aflăm despre condamnarea la închisoare pentru 18 luni a unui director de la Samsung acuzat de activitate anti-sindicală nelegală. Recent am făcut trimitere la manuale şi proceduri anti-sindicale dezvoltate de Amazon.

Eforturile acestor companii care sunt vârful curentului tehnologic actual, riscurile şi cheltuielile ameţitoare pe care şi le asumă pentru a combate iniţiativele sindicale, dau vorbire de la sine despre vocaţia sindicalismului de a reprezenta un instrument extrem de eficient pentru apărarea şi promovarea drepturilor şi intereselor celor (aparent!) fără putere.

Contextul social-economic din România, capitularea definitivă şi incontestabilă în faţa capitalului străin, obligă pe cei care încă simt româneşte să reconsidere valoarea implicării în acţiuni de constituire sau de sprijin sindical. În egală măsură, sindicalismul românesc trebuie recuperat din mâinile celor care au ales să îşi însuşească în nume propriu această modalitate legitimă de participare la viaţa cetăţii. Dacă resursele şi capitalul au trecut deja de multă vreme sub control străin, prin firea lucrurilor, forţa de muncă rămâne preponderent românească. Plaja drepturilor şi intereselor ce pot fi apărate şi promovate prin sindicalism este, în mod ideal, nelimitată.

Din păcate, orientarea preponderent spre dreapta a intelectualilor creştini apropiaţi de Biserică face ca sindicalismul să fie privit cu extremă circumspecţie, iar demersurile noastre să fie privite ca o bizarerie complet inoportună. Însă valoarea practică a sindicalismului, împreună cu ideile de civism ortodox şi de clericalism asupra cărora vom reveni, pledează de la sine pentru o reconsiderare în tihnă, în liniştea propriului for deliberatoriu, cu privire la modalitatea concretă în care creştinii ortodocşi aleg să participe la viaţa publică.

În contextul în care Biserica şi-a păstrat şi reiterat în anii recenţi distanţa de zona activismului politic (în mod justificat, am zice), pariul pe care îl susţinem este acela că reconsiderarea (binecuvântarea) implicării mirenilor în activităţi de natură sindicală are vocaţia să reprezinte pentru naţiunea română ceea ce a reprezentat liturghisirea în limba română pentru fibra naţională românească. Recunoaştem că aceasta este o opinie îndrăzneaţă, greu de primit, promovat, dezbătut, însuşit în contextul social şi politic actual, dar pentru care dăm mărturie orişicum.

Îndemnăm aşadar pe cititorii noştri, acum la final de an şi la un moment firesc de bilanţ personal, către o reflecţie sinceră despre această sugestie a noastră, cu menţiunea că în perioada următoare vom completa acest articol cu o prezentare succintă a modalităţii concrete în care am ales să verificăm susţinerile noastre privitor la viabilitatea şi, mai ales, privitor la caracterul scalabil al activităţii sindicale.

Prin caracter scalabil, în cazul nostru, avem în vedere însuşirea unei acţiuni sau activităţi de a obţine rezultate corespondente, fie că este aplicată la o scară de zeci/sute de persoane sau că este aplicată la una de zeci sau sute de mii de persoane (mutatis mutandis).

Deşi nu reprezintă un panaceu ori o soluţie civică absolută pentru neajunsurile zilelor noastre, considerăm cu tărie că suntem datori măcar să luăm în calcul această cale de acţiune, reacţie, re-organizare. Considerăm că pasivitatea creştinilor ortodocşi şi lipsa de implicare în viaţa publică, socială sau profesională, sunt printre cauzele decredibilizării şi marginalizării noastre. Discuţia este în mod cert una mai largă şi mai nuanţată dar nădăjduim să fim motiv şi împrejurare de gândire şi judecare sincere.

Gâlceava deficitului bugetar pretext pentru austeritate?

Preluăm în continuare ideile principale expuse de ministrul finanţelor Florin Cîţu în conferinţa de presă vizând proiectul de rectificare bugetară (după ce anterior acesta denunţase existenţa unei contabilităţi duble în execuţia bugetului de stat, de tip Al Capone), după care vom adăuga o succesiune de expuneri publicate pe Facebook de către domnul profesor Cristian Socol privitor la acelaşi subiect.

În esenţă, reducând discursul specializat la termeni elementari, reies două imagini paralele: pe de o parte domnul ministru Florin Cîţu invocă caracterul neprocedural (ilegal?) de proiectare şi execuţie bugetară, în vreme ce domnul Cristian Socol argumentează (credibil?) că execuţia bugetară este una legitimă, legală şi, mai ales, una eficientă.

Reducând şi mai mult registrul acestei confruntări, observăm că se întâlnesc de fapt două viziuni concurente: cea a guvernului PSD, neprocedurală dar incontestabil eficientă, şi cea a guvernului PNL, deocamdată doar pretins procedurală. Ascultând pe susţinătorii guvernului, pare că se întâlnesc manualul generic al bunelor practici cu metoda concretă de lucru „las-o bă că merge-aşa!”.

Dincolo de hazul concluziei anterioare, credem că discuţia este totuşi importantă, chiar înţeleasă la un nivel rudimentar precum încercăm în acest articol, întrucât este reprezentativă pentru starea prezentă a societăţii noastre şi a dezbaterilor care o animă.

Avem pe de o parte rectificarea bugetară oficială şi argumentată de guvernul PNL în modalitatea arătată, care este contestată vehement de persoana care a gândit şi, în mare parte, contribuit la aplicarea programului de guvernare PSD. Cele două direcţii de discurs sunt paralele, adresate propriului public, cel oficial făcând uz de forţa autorităţii publice pentru a ignora acuzele deosebit de grave lansate de profesorul Socol.

Mai adăugăm faptul că deşi ne-am declarat anterior admiraţia pentru profesorul Cristian Socol, pare că registrul polemic pe care acesta îl foloseşte pe Facebook se face vinovat de aceeaşi tendinţă spre catastrofal şi exagerare despre care îi acuza pe cei pe care acum îi critică (cu ceva mai multe argumente, ce-i drept).

Sursă imagine: G4media.ro

Rectificarea bugetară prevede creșterea deficitului bugetar la 4,3% din PIB și încetinirea creșterii economice până la 4%

Ministerul Finanțelor a pus marți în dezbatere publică proiectul de OUG pentru rectificare bugetară. Proiectul prevede modificarea radicală a țintei de deficit bugetar de la 2.76% din PIB cu care operase guvernul PSD la 4,3% din PIB. Creșterea abruptă a deficitului, mult peste pragul de 3% asumat prin tratatul UE, e produsă de neîncasarea veniturilor prognozate, scăderea creșterii economice (4% față de 5,5% prognozată de PSD) și nerealizarea proiectelor cu fonduri europene.

Principalele informații făcute publice de Ministerul Finanțelor:

  • Deficitul bugetar estimat pe anul 2019 reprezintă 4,3% din PIB, față de ținta asumată de guvernul PSD de 2,76%.
  • Execuția bugetară pe primele zece luni scoate în evidență faptul că veniturile bugetului general consolidat sunt în sumă de 261,1 miliarde lei reprezentând 25,3% din PIB, cheltuielile bugetului general consolidat sunt în sumă de 289,9 miliarde lei, reprezentând 28,1% din PIB cu un deficit de 28,83 miliarde lei, respectiv 2,8% din PIB peste nivelul de 2,76% din PIB cât a fost estimat deficitul bugetar pentru tot anul 2019 la prima rectificare bugetară
  • Potrivit datelor operative înregistrate în primele 10 luni, veniturile bugetare colectate de ANAF prezintă o nerealizare de 8,3 miliarde lei față de program (grad de realizare de 96,5%)
  • Se estimează o creștere economică de 4,0%, față de o creștere economică de 5,5% avută în vedere la prima rectificare, pentru anul 2019

Principalele schimbări aduse

  • Cheltuielile bugetului general consolidat se diminuează, pe sold, cu suma de 2.090,6 milioane lei, iar deficitul bugetului general consolidat în termeni cash se majorează cu suma de 16.266,3 milioane lei
  • Cheltuielile cu asistența socială cresc cu 2,19 miliarde de lei, din care 2 miliarde lei sunt alocate Ministerului Muncii și Justiției Sociale pentru plata până la finele anului a drepturilor de asistență socială (pensii, alocații de stat pentru copii, indemnizații persoane cu handicap, indemnizații pentru persoanele aflate în concediu pentru creșterea copilului etc);
  • Primăriile și CJ-urile primesc în plus 6,5 miliarde de lei pentru plata facturilor din PNDL (1,8 miliarde de lei) și echilibrarea bugetului de asigurări sociale de stat și bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate
  • Bugetul alocat plății proiectelor cu finanțare UE scade masiv, cu 5,6 miliarde de lei, ca urmare a execuției pe primele zece luni ale anului precum și a estimărilor de plăți până la sfârșitul anului. Reducerea s-a realizat la propunerea ordonatorilor principali de credite
  • Sumele din fondul la dispoziția Consiliilor Județene încasate și nerepartizate primăriilor să se constituie venituri definitive ale bugetului de stat întrucât există situații în care Consiliul Județean refuză să repartizeze unităților administrativ-teritoriale fondul constituit la dispoziția sa, potrivit legii.

Continuarea articolului, pe G4media.ro


Sursă imagine: G4media.ro

Cristian Socol – 14 noiembrie la 09:49

Am aflat ce va spune Ministerul de Finanţe la 10.
Povestea “găurii” care nu există
1. “Gaura” nu este decât o justificare penibilă a măsurilor de austeritate ce vor fi implementate de la 1 decembrie încolo. De 30 de ani “greau moștenire” este invocată de guvernările de dreapta pentru a justifica măsurile de austeritate ce stau să vină. Pentru că, în viziunea lor, redistribuirea de jos in sus, de la săraki la bogați, reprezintă singura cale economică. Păi cum altfel decât prin tăieri de venituri, concedieri și eliminarea programelor de stimulare a economiei românești ai putea să transferi bani către marii jucători precum bănci, fonduri de pensii private, comunicaţii și energie – așa cum a promis noul guvern în “programul de guvernare”?
2. Ministerul de Finanţe vorbeşte despre venituri nerealizate de 21 miliarde lei dar uită să spună că s-a cheltuit – surpriză, tot cu 21 miliarde lei mai puţin decât programatul din perioada ian-sep 2019. Argumentul principal pentru care “gaura” este o iluzie este următorul – diferența dintre programat și realizat la venituri bugetare este aproximativ egală cu diferența dintre programat și realizat la cheltuieli bugetare = 21 miliarde lei. Este analogie cu situația în care dumneavoastră vă programați că în primele trei trimestre din anul 2019 veți avea venituri de 10.000 euro și vă stabiliți cheltuieli de 10.000 euro, dar din ianuarie până în septembrie aţi cheltuit efectiv 8000 euro pentru că nici veniturile nu s-au realizat decât în cuantum de 8000 euro. Deci aţi cheltuit cât s-a strâns ca venituri (plus deficitul oficial), deci unde-i gaura?! Ministerul de Finanţe nu vorbeşte de cheltuieli și nu spune că în fiecare an veniturile realizate au fost sub cele programate la 9 luni cam cu aceeaşi pondere din PIB cu care sunt şi în 2019. Deci, fake news. Iată date MFP în captura 1.
3. Văicăreala nu ține loc de soluții, vina pe greaua moștenire nu ține loc de politici publice. Ha ha. În 2017, guvernarea social democrată a preluat un buget proiectat cu venituri bugetare mai mici cu 10 miliarde lei – date oficiale pentru 2016, în comparație cu veniturile bugetare pe 2015 (223 miliarde lei față de 233 miliarde lei) (captura 2). Bașca măsuri de relaxare fiscală de la 1 ian 2017 – vă aduceți aminte de eliminarea taxei pe stâlp, a supraaccizei și reducerea TVA – măsuri prin care s-au transferat practic 7 miliarde lei din buget în mediul privat, fără niciun impact asupra bunăstării cetățenilor. Aceste pierderi de venituri nu erau prinse în bugetul conceput de noul guvern. Dacă mai adăugăm diverse cheltuieli amânate de 3 miliarde lei regăsim un impact bugetar de 20 miliarde lei. Nu am fost de acord să i se spună gaură nici atunci, nu sunt de acord nici acum. Dar dacă spunem acum spunem şi atunci, o gaură de 20 miliarde lei. Eh, cu toate acestea, anul 2017 s-a încheiat cu un deficit pe ESA de 2,7% din PIB (ultimele date de la Eurostat/ CE), cu o creștere economică record de 7,1% – prima din UE și cu un plus de venituri bugetare de 28 miliarde lei fata de 2016. Nu numai că s-a recuperat dar s-au adus în plus câteva miliarde de lei printr-un program de guvernare consistent.(captura 3)
4 întrebări:

Prima. Despre ce gaură vorbim în condițiile în care venituri nu s-au realizat în același cuantum cu cheltuieli care nu s-au realizat?

A doua. Cât estimați că au “mâncat” din creșterea economică, au mărit cheltuielile bugetare și au redus veniturile bugetare blocajul pe buget, declarațiile permanent catastrofice privind criza și iluzoriile dezechilibre din economie, blocarea oricăror proiecte economice prin sesizări la CCR / întoarceri în Parlament plus restricționarea puternică a creditării de la 1 ian 2019 prin plafonul restrictiv serviciul datoriei/venituri ?

A treia. Soluții? Noi aveam și avem soluții. Care sunt soluțiile concurenței?

A patra. De ce experții prestigioasei agenţii de rating Fitch – cu acces de acuratețe maximă la datele din buget – au declarat zilele trecute că prin măsuri inteligente România se poate încadra în 2019 în deficitul bugetar de 3% din PIB?

Cristian Socol – 14 noiembrie la 21:47

Cât costă zgomotul politic în economie? Cât costă pe fiecare român? Cine câștigă și cine pierde din declarațiile catastrofice neargumentate privind situația finanțelor publice?
Pierd toți românii. De când a picat guvernul social democrat prin moţiune și până azi costul de finanţare al României prin obligațiuni la 10 ani a crescut cu 7,5%. Dacă în 10 octombrie acesta era de 4,23% azi România are un cost de finanţare crescut la 4,55%. (captura 1)
Costurile de finanţare cresc şi pe termen scurt. Noul guvern s-a împrumutat pe piaţa internă, în lei, la 46 luni cu o dobândă de 3,86%, mai mare decât cea de 3,80% la care s-a împrumutat pentru aceeaşi maturitate în urmă cu două săptămâni (captura 2).
În plus astăzi cursul leu euro a ajuns la un record maxim istoric. Detalii aici https://www.economica.net/cel-mai-slab-leu-din-istorie-in-f…
Am mai spus. Creşterea cu 1 punct procentual a dobânzii medii la care se împrumută România va genera un cost anual pe buget de circa 1 miliard lei (circa 200 milioane euro), adică 10 euro luaţi din buzunarul fiecărui român. Mai punem şi creşterea ratelor bancare, a inflaţiei și scăderea puterii de cumpărare prin deprecierea cursului de schimb. Toţi aceşti bani îi câştigă băncile/ creditorii României.
Acesta este costul pentru zgomotul politic – ca să nu zic circul – din aceste zile. Vi se pare ieftin biletul la circ?

Cristian Socol – 19 noiembrie la 09:11

Karma.

1. Efect al neîncrederii generate de declaraţiile hazardate, cursul de schimb atinge 4.8 lei în această dimineață. Deja băncile comerciale vând euro cu 4.85 lei. Şeful analiştilor financiari vorbeşte la TVR despre continuarea deprecierii către 5 lei per euro.

2. Crește costul de finanțare al statului. Pe fondul haosului din ultimele zile, MFP s-a împrumutat ieri 858 milioane lei la dobândă de 4,09%, mai mare decât împrumutul la aceeaşi maturitate făcut în 23 oct, la 3,89%. Adică +1,7 milioane lei anual transferaţi către creditori anual numai de aici.

3. Din aceste două procese, câștigă băncile / creditorii și pierd românii care plătesc rate mai mari la bănci, suportă facturi mai mari și pierd putere de cumpărare.

Cristian Socol – 23 noiembrie la 10:41

Atomica. Tot ce am propus şi implementat în ultimii aproape 3 ani este validat chiar din centrul deciziei macroeconomice.
Iată ce scrie în ultimul Raport asupra Stabilității Financiare, BNR 2019 unde se recunoaște că România a avut cea mai mare creștere a productivității orare a muncii și că este loc pentru o distribuire mai echilibrată a valorii adăugate produse în economie, între muncă și capital. Adică, oameni buni, definiția #wageledgrowth. Pare că demersurile mele au avut succes.
“România a înregistrat performanțe bune și în ceea ce privește productivitatea orară a muncii (+3,8 la sută în anul 2018 față de anul 2017, comparativ cu o medie europeană de 0,7 la sută, Grafic 1.6). Această performanță se menține pe un interval mai lung: productivitatea orară a muncii din România (exprimată în prețurile din anul 2010) a fost în anul 2018 cu 46,3 la sută mai mare relativ la 2010 (media europeană fiind de 8,1 la sută), fiind cea mai mare creștere din UE. Aceste rezultate arată și că rămâne spațiu pentru o împărțire mai echilibrată între factorul muncă și factorul capital a valorii adăugate produse în economie, depinzând totodată de sustenabilitatea dinamicii ridicate a salariilor. Nu în ultimul rând, creșterile salariale trebuie să conducă și la schimbarea structurii economiei înspre sectoare generatoare de valoare adăugată mai ridicată, prin politici publice de susținere a companiilor inovatoare (knowledge intensive) și programe de perfecționare a forței de muncă. ” (pagina 20, RSF, BNR, 2019)
Graficul ataşat este din acelaşi raport, pagina 21. Pentru verificare detalii aici https://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx

Cristian Socol – 25 noiembrie la 16:43

Ziua și miliardul împrumutat la dobânzi în creștere. Declarațiile catastrofice sunt profitabile pentru unii, o povară pentru alții. MFP a împrumutat azi 1 miliard de lei, de peste 2,5 ori mai mult decât își propusese, la dobânzi în creștere. BNR ajută Guvernul făcând eforturi disperate pentru a calma cursul euro/leu şi dolar/leu şi a menţine dobânzile relativ stabile. Nu va mai putea să țină mult stavilă. Şi oricum, totul e pe banii românilor. Rate mai mari la credite, chirii mai mari şi facturi mai mari – la creşterea cursului şi un plus de cheltuieli bugetare – la creşterea dobânzilor dar şi un viitor amanetat. Economisiți, veți avea nevoie! https://www.economica.net/prima-zi-dupa-alegeri-ministerul-finantelor-a-imprumutat-peste-un-miliard-de-lei-de-la-banci_176782.html

Cristian Socol – 26 noiembrie la 10:46

Deficitul bugetar putea fi ţinut în jurul a 3% din PIB. Acum se face risipă în banul public pentru a se da vina ulterior pe greaua moştenire PSD. Despre rectificare. Deficitul acum este 2,8% din PIB. La rectificare, 1,8 miliarde lei merg către PNDL (acum nu mai sunt baroni, nu mai sunt registre duble?!), 3,4 miliarde lei merg către rambursări de TVA (a verificat cineva dosarele de rambursare?!), 0,3 miliarde lei pentru despăgubiri la ANRP şi 0,65 miliarde lei fonduri de rezervă – cheltuieli discreţionare. Plus 2 miliarde lei avans pentru înzestrare militară rachete. La venituri nu se încasează banii din Licitaţia 5G adică 2,4 miliarde lei. Adunaţi 1,8 cu 3,4 plus 0,3 plus 0,65 plus 2 plus 2,4 = 10.55 miliarde lei împărţit la PIB de 1022 mld lei pe cât a fost construit bugetul rezultă un plus de 1% din PIB la deficit. Într-o singură lună. În schimb se taie de la Educaţie, infrastructură şi investiţii. Şi se taie de la salariul minim.

Concluzionând.

Cheltuielile de mai sus puteau fi eşalonate. Veniturile de mai sus puteau fi realizate. Deficitul bugetar putea fi ţinut la 3.2-3.3% din PIB. Putea fi negociată cu Comisia Europeană activarea clauzei de investiţii şi/sau scoaterea în afara calculului de deficit a cheltuielilor de înzestrare militară suplimentare, de 0,7% din PIB că sunt excepţionale, că sunt one off. Cu un efort pe colectare nov şi dec, nu mai era nevoie de prea multă negociere cu CE. Deci, se putea. Cu voință și pricepere.

Dar nu e mai uşor să dai vina pe greaua moştenire? Deficitul de 4,3% din PIB nu este decât un pretext pentru austeritate.

Cristian Socol – 27 noiembrie la 10:11

Creşterea deficitului bugetar de la 3,3% din PIB la 4,3% din PIB are loc prin inacțiune / intenție. Prin acţiuni rapide / hotărâte, anul 2019 se putea închide la 3,3-3,5% din PIB.

Iată: 14 nov 2019 ora 10. Ministrul Finanțelor Publice-“Dacă nu facem nimic, deficitul va ajunge la 4% din PIB“. Un ministru de finanţe nu trebuie să contemple, să nu facă nimic! http://m.ziare.com/…/citu-deficitul-bugetar-pentru-2019-va-….

Peste 11 zile: 25 nov 2019 ora 10 La rectificare deficitul va ajunge la 4.3% din PIB. http://mobile.hotnews.ro/stire/23513388.

Mai mult, în această lună, Comisia Europeană – una dintre instituţiile care au acces complet la datele macro / fiscal – bugetare estima un deficit de 3,6% din PIB pentru 2019! https://www.g4media.ro/comisia-europeana-deficitul-bugetar-…

Și mai mult, Consiliul Fiscal, instituţie care prin lege are acces la informaţii complete cu privire la buget, estimează, tot în această lună, că deficitul bugetar va ajunge la 3,4% -3,7% din PIB în 2019 https://www.bursa.ro/daniel-daianu-presedintele-consiliului…

Nu se poate! FMI, altă instituţie care are acces permanent la datele bugetare, estimează un deficit de 3,7% din PIB în 2019.

Având în vedere datele rectificării bugetare şi aceste declaraţii / estimări publice:

1. Este corect să fie folosit deficitul bugetar mărit pentru a invoca greaua moștenire şi drept armă electorală?

2. Este corect să mărești deficitul bugetar intenţionat / prin inacţiune astfel încât să intri în Procedura de Deficit Bugetar Excesiv şi, ulterior, să invoci recomandările Comisiei Europene pentru măsurile de austeritate ce vor fi implementate?

3. Este corect ca marea masă a cetățenilor să plătească costurile unor dobânzi mai mari, rate mai mari la credite, taxe mai mari ş.a.m.d.?

Update: ce disonanţă – pe de o parte se invocă găuri şi deficite, pe de altă parte azi se anunţă anularea tuturor taxelor din OUG 114, scoaterea supraaccizei la carburanţi, eliminarea supraimpozitării contractelor part-time ş.a – impact negativ pe buget, circa 8 miliarde lei.

România are nevoie de majorarea salariului minim

Următorul articol publicat de Ziarul Financiar cuprinde mai multe idei demne să fie reţinute, dar şi una care ne-a atras atenţia în mod deosebit, dată fiind preocuparea noastră pentru subiectul sindicalismului. Constată editorul Cristian Hostiuc (pentru care avem o consideraţie deosebită), că mişcările politice populiste care au apărut în Europa de est au preluat funcţiile sindicatelor, militând pentru creşterea salariilor şi îmbunătăţirea relaţiilor de muncă, întrucât sindicatele sunt slabe în această regiune.

Este o constatare pe care am făcut-o şi noi cu altă ocazie, observând discursul politic promovat de PSD şi implicit forma de naţionalism economic pe care a promovat-o în comunicarea publică până de curând, care aduce mai mult a activism sindical decât cu activismul politic. Din punctul nostru de vedere, diferenţa ar trebui să fie evidentă, politica fiind chemată să expună o viziune despre viitor în raport de revendicările imediate ale sindicalismului sau ale societăţii civile (ale civismului). Din nou, suntem nevoiţi să revenim la ideea sindicalismului şi civismului ca preocupări necesare ale oamenilor de condiţie mijlocie, prin care să fie sprijinită o politică înaltă.

În continuare campania electorală a PSD este axată pe subiectul „creşterii salariilor şi pensiilor” pe care îl opune contracandidaţilor care ar urmări „să taie salariile şi pensiile”. Iar aceasta se întâmplă în cadrul campaniei electorale pentru prezidenţiale (deşi preşedintele nu are atribuţii economice), etapă în care ar trebui, pe de o parte, să existe un bilanţ al mandatului prezidenţial care se încheie şi, totodată, să fie prezentate ideile în prelungirea obiectivelor deja atinse care să poarte ţara spre viitor. În lipsă, constatăm că obiectul atenţiei publice este reprezentat de chestiuni curente, de criza politică generată de mize politice mici, despre care se discută nesincer.

Meritul articolului de mai jos este că subliniază o direcţie pe care trebuie a o urma, a politicilor de stânga, de creştere consistentă a salariului minim şi de abandonarea ideii de ţară cu forţă de muncă ieftină. În aceeaşi idee care combate corelarea strictă a salariului minim cu indicele de productivitate, a se citi şi editorialului lui Ilie Şerbănescu scris cu un an în urmă în RomâniaLiberă.

Vă îndemnăm să parcurgeţi întregul editorial al lui Cristian Hostiuc, pe situl Ziarului Financiar, textul de mai jos fiind preluat parţial, în extras.


Sper că nu vom umple avioanele către Varşovia, aşa cum se întâmplă către Londra. Degeaba ai productivitate dacă nu mai ai oameni cu care să lucrezi. Când economiştii partidului spun că nu e bine, PNL trebuie să majoreze salariul minim mai mult decât a făcut-o PSD, altfel vor pleca şi mai mulţi români din ţară: de la 100 de lei, trebuie să crească cu minim 300 de lei în plus pe an

Opinie Cristian Hostiuc, director editorial ZF

De la 1 octombrie 2019, salariul minim pe economie ar fi trebuit să se majoreze de la 2.080 de lei brut (440 de euro), adică 1.286 de lei net (270 de euro), la 2.250 de lei brut, adică 1.390 de lei net, pentru cei fără studii superioare şi de la 2.350 de lei brut la 2.520 de lei brut, pentru cei cu studii superioare.

Din octombrie 2020, salariul minim ar trebui să crească de la 2.250 de lei brut la 2.430 de lei brut pentru cei fără studii superioare şi de la 2.520 de lei brut la 2.700 de lei brut pentru cei cu studii superioare.

În acest moment, salariul mediu în România este de 5.000 de lei brut, adică 3.100 de lei net (650 de euro).

Guvernul PSD a picat, iar PNL încearcă să formeze un nou guvern.

Suntem pe 20/21 octombrie şi în fiecare zi pleacă la muncă în străinătate peste 500 de români. Şi nu prea se întoarce multă lume.

Creşterea salariului minim cu 100 de lei net propusă de Comisia de Prognoză, aflată sub ordinea Guvernului, este mult prea redusă şi nu va reduce ritmul plecărilor.

România are nevoie de o creştere mai mare a salariului minim pentru a nu pierde şi mai mult din forţa de muncă, nu cea de mâine, ci cea de peste cinci ani, ca să nu mai vorbim de cea de peste 10 ani, când vor ieşi la pensie câteva milioane de decreţei.

Partidul de la putere din Polonia – care a câştigat din nou alegerile parlamentare, a propus/promis creşterea salariului minim în Polonia de la 520 de euro brut acum (2.250 de zloţi), adică 380 de euro net, la 900 de euro brut (4.000 de zloţi), adică 680 de euro net în 2023, o creştere de aproape 80%.

Credeţi că polonezii vor avea o creştere a productivităţii muncii cu 80% în următorii trei ani? Discuţia nu este de spre productivitate, ci despre cum îţi protejezi forţa de muncă. 

În Germania salariul minim brut este de 1.555 de euro, în Irlanda este de 1.656 de euro, în Marea Britanie este de 1.600 de euro, în Franţa este de 1.520 de euro, în Spania este de 1.050 de euro, în Cehia este de 522 de euro, iar în Ungaria este de 463 de euro.

Doar pentru a ţine pasul cu Polonia, nu cu ţările vestice, în trei ani România ar trebui să ajungă la un salariul minim net de 480 de euro, adică 2.200 de lei net, faţă de 270 de euro, adică 1.286 de lei, deci de trei ori mai mult decât se oferă în acest moment.

Repet, doar pentru a ţine pasul cu Polonia.

Chiar şi aşa, este prea puţin.

PNL vrea să preia guvernarea, dar nu are prea multe idei economice majore – cel puţin aşa se vede din declaraţiile publice de până acum (tot ce a făcut PSD-ul a fost prost sau nu a făcut nimic) -, dar nici nu are prea multă marjă de manevră. Deja taxele şi impozitele sunt prea jos şi statul nu colectează prea multe venituri, ci dimpotrivă.  

Şi nici economiştii din jurul PNL nu sunt fani ai creşterii salariului minim, aceasta fiind o măsură care aparţine mai mult PSD-ului, care a dublat în ultimii şapte ani salariul minim.

Dacă va ajunge la Palatul Victoria, singura măsură pe care poate şi trebuie neapărat să o ia PNL este de majorare a salariului minim nu cu 100 de lei net, ci cu 300 de lei net pe an, şi să menţină acest ritm mai mult de trei ani.

Aici nu este vorba de promisiuni electorale, ci de siguranţa naţională a României.

De unde să dai mai mult la educaţie, la sănătate, cu ce bani să construieşti autostrăzi şi cu cine, dacă nu ai forţă de muncă?

Polonia spune că majorează salariul minim cu 80% pentru că nu mai vrea să fie percepută ca o ţară cu forţă de muncă ieftină.

România trebuie să majoreze mai mult salariul minim, să-l dubleze în trei ani, pentru a încetini plecarea din ţară, pentru a nu ne trezi  că peste cinci ani vom mai pierde 1 milion de români pe lângă cei 5 milioane pe care i-am pierdut deja. La acest lucru se adaugă şi sporul natural negativ, adică numărul de români care mor este mai mare cu 70.000 pe an decât cei care se nasc.

Dacă tinerii continuă să plece la muncă în afară, nu numai că nu vom reduce sporul natural negativ, ci îl vom mări şi mai mult.

România are nevoie de autostrăzi, iar PNL, din opoziţie, a promis că va face mai mult decât a făcut PSD.

Doar în ultimii opt ani România a pierdut 200.000 de oameni care lucrau în construcţii, şi întrebarea este cu cine va mai face autostrăzi?

Creşterea salariului minim în construcţii la 3.000 de lei brut, adică 2.200 de lei net, aproape dublu faţă de salariul minim pe economie, creştere dată de celebra OUG 114 pe care PNL vrea să o anuleze din motive de bănci şi energie, a revigorat puţin piaţa construcţiilor şi a adus 500.000 de oameni în plus care să lucreze, dintre care cel puţin 10.000 de vietnamezi, nepalezi etc.

În România, o treime din forţa de muncă de 5 milioane de oameni este plătită cu salariul minim, şi cei de aici nu au prea multă marjă de manevră, depinzând de companii, pentru că nu au alternativă locală. Pentru ei, singura alternativă este să plece la muncă în afară.

Într-un articol din Bloomberg, editorialistul Leonid Bershidsky spune că politicile sociale lansate de guvernele populiste din regiune, indiferent ce se crede despre eficienţa lor, au scos oamenii din sărăcie, au redus inegalitatea şi au impulsionat cheltuielile.

Practic, aceste guverne au preluat funcţia sindicatelor, care sunt slabe în mare parte a Europei de Est, scrie acest editorialist.

Într-un articol din Financial Times, Ben Hall, editorul pe Europa al celui mai cunoscut ziar de business european, scrie că ţările din centrul Europei se confruntă cu scăderea numărului de muncitori din cauza ratei de natalitate scăzută şi a emigraţiei, iar acest lucru a devenit impedimentul principal în expansiunea businessului şi creşterea economică.

Cehia are un şomaj de numai 2%, deci nu mai are de unde să pună pe masă forţă de muncă în eventualitatea creşterii investiţiilor.

Chiar dacă productivitatea a crescut cu numai 1,5% în Cehia, salariile au crescut cu 8%, din lipsă de forţă de muncă.

Muncitorii de la Audi din Ungaria au obţinut o creştere de 18% a salariilor, fără ca productivitatea să crească cu acelaşi procent.

Deja se aduce în discuţie, scrie Ben Hall, faptul că multinaţionalele câştigă în Europa Centrală, din profit şi din dividende, mai mult decât oferă ca salarii, o situaţie care se va schimba.

Deci nu numai în România se pune din ce în ce mai mult în discuţie creşterea salariilor, ci şi în toată Europa Centrală şi de Est.

Într-un articol din Financial Times, Jean-Claude Trichet, fostul preşedinte al Băncii Centrale Europene, spune că BCE nu prea mai poate face multe lucruri, pentru că deja  a redus dobânzile, făcându-le negative, şi deja printarea de bani face mai mult rău decât bine.

În acest condiţii, creşterea salariilor în Europa, el vorbind de Europa Occidentală, este neapărat necesară.

Dacă economiştii români vor rămâne în paradigma că salariile trebuie să urmeze creşterea productivităţii, sigur vom rămâne fără bani pentru educaţie, pentru investiţii în sănătate sau infrastructură.

Chiar dacă asta va însemna închiderea unor companii şi un şomaj mai ridicat.

Vă îndemnăm să parcurgeţi întregul editorial al lui Cristian Hostiuc, pe situl Ziarului Financiar.

George Butunoiu: Intenţionat-proasta guvernanţă

Sursă imagine: declic.ro

Marea, imensă problemă legată de managementul companiilor şi instituţiilor de stat, prin care se sustrag direct sau se pierd miliarde prin proastă conducere intenţionată sau complice trecere cu vederea, e pur politică. Nu este de natură managerială, aşa cum cred foarte mulţi, nici socială, nici economică, de conjunctură sau de context. Ci este şi a fost tot timpul o decizie politică.

Lipsa totală a monitorizării şi controlului e o invitaţie la fraudă generalizată, la toate nivelurile. Şi marea fraudă, marea corupţie are tot interesul să menţină activă această mică fraudă generalizată, e cel mai eficient paravan. Cu atât mai mult cu cât pot da o aparenţă de legalitate, sau chiar să legalizeze corupţia, pur şi simplu.

Intenţionat-proasta guvernanţă şi complicitatea la ea sunt principalul canal de corupţie, mai ales în ultimii ani. Intenţia e aproape imposibil de probat în justiţie, iar managementul bun sau prost nu au definiţii şi criterii de evaluare operaţionale opozabile în sala de judecată.

Un exemplu dintre altele mii, şi nici măcar cu cifrele cele mai “spectaculoase”: mare companie de stat, angajează un mare “manager privat” ca director general. În contractul de mandat, cinci criterii de performanţă, pe baza cărora îi era calculat şi bonusul. Profitul, şi încă vreo câteva. Vreo doi ani, cât a stat acolo, marele manager privat nu a ieşit din birou. Toată ziua, de dimineaţă până seara, se uită la cele cinci cifre, să vadă cum cresc, şi îşi calcula bonusul.

Când ai o companie mare, un contabil şef chiar şi mediocru şi care nu vorbeşte bine nici limba română, darămite vreuna străină, poate să facă să crească orice cifră vrei tu să crească, luând de la altele: de la investiţii, de la reparaţii, din alte zeci de locuri. Şi o poate ţine aşa un an, doi ani, sau chiar mai mult. Aşa că firma a făcut în primul lui an de “management” cel mai mare profit pe care l-a avut vreodată. Toate ziarele au scris despre această “performanţă”. Şi managerul privat a luat un milion şi jumătate de Euro bonus în doi ani, după care şi-a dat singur demisia. Evident, nu va ajunge la închisoare, deşi a pus compania în pericol, şi ca existenţă, dar şi în pericol de accident şi vătămare fizică pentru angajaţi şi pe cetăţeni.

Intenţionat-proasta guvernanţă nu e ceva ce au descoperit angajaţii de la stat, şi nici măcar o “invenţie” românească nu este. E prezentă peste tot acolo unde i se permite să se instaleze. Din biroul meu de head-hunter, o văd zilnic şi în companii private, româneşti sau exemplare multinaţionale. E suficient ca sistemul de monitorizare şi control să aibă o gaură sau o găurică, şi intenţionat-proasta guvernanţă se strecoară imediat prin ea.

Chiar dacă intenţionat-proasta guvernanţă nu poate să fie pedepsită proporţional cu pagubele pe care le produce, şi nici măcar nu poate să fie demonstrată în justiţie, ea poate să fie îngrădită şi limitată oricât de mult se doreşte în companiile şi instituţiile de stat prin monitorizare şi control în timp real. Cel mai important este ca acest sistem să acopere simultan toate departamentele şi activităţile organizaţiei, în aşa fel încât nici măcar un contabil şef genial şi care vorbeşte engleză şi germană să nu mai poată muta cifrele dintr-o parte în alta, şi creşterea unui indicator să fie, de fapt, o simplă scădere a altuia care scapă monitorizării.

Aici, experienţa marilor companii private în materie de sisteme de monitorizare şi control la nivel de management executiv e mai mult decât suficientă, nu cred că mai este ceva semnificativ de inventat în această privinţă. Iată un exemplu de sistem de monitorizare de la o companie din industria cimentului, care poate să fie folosit în orice companie şi instituţie de stat cu câteva ajustări şi adaptări relativ simple, aproape toate în categoria de “core business”. Acesta are 11 clase mari şi un total de vreo 120 de indicatori sintetici pe care managementul executiv îi urmăreşte în timp real: pe unii zilnic, pe alţii săptămânal, lunar, trimestrial etc.

Operaţii (core): cuprinde indicatorii legaţi de activitatea de bază a companiei (core business)

Venituri: indicatori financiari, comerciali şi de altă natură: volum, structura veniturilor, tipuri de produse şi servicii, grad de colectare etc.

Cheltuieli: indicatori financiari şi de altă natură: execuţie bugetară, structura etc.

Productivitate: indicatori financiari, operaţionali şi de altă natură

Tehnic: indicatori legaţi de întreţinere, mentenanţă, nivel tehnologic, performanţe etc.

Operaţii (non-core): indicatori financiari şi nefinanciari legaţi de operaţiile care nu fac parte din core business: logistică, administraţie, filiale etc.

Dezvoltare & Investiţii: indicatori legaţi de planurile de extindere şi dezvoltare a companiei şi de execuţia investiţiilor în curs sau viitoare

Resurse umane: indicatori legaţi de managementul performanţei, dezvoltare organizaţională, disciplină, relaţii sociale etc.

Juridic: indicatori financiari şi operaţionali legaţi de activitatea departamenului juridic: numărul şi structura litigiilor, prevenţie, operare, costuri etc.

Risc: indicatori legaţi de managementul tuturor tipurilor de risc: operaţional, financiar, piaţă, fraudă etc.

Relaţii externe: indicatori legaţi de calitatea şi execuţia relaţiilor cu entităţile din afara companiei: clienţi, furnizori, autorităţi, parteneri interni şi externi etc.

Numărul de indicatori care trebuie urmăriţi simultan pentru a avea sub control permanent fiecare colţişor din companie şi pentru a prevesti eventualele probleme poate părea mare, însă nu e deloc aşa. În primul rând, mai mult de trei sferturi dintre aceştia sunt indicatori « de deviaţie » (smoke detectors), adică nu se urmăresc valorile absolute, ci doar abaterile. Or, dacă e bine condusă activitatea, aceste abateri sunt rare şi nu prea apar simultan, aşa că chiar un singur om se poate descurca bine cu urmărirea lor în timp real. Apoi, alţii sunt verificaţi la intervale mari de timp, aşa că monitorizarea strictă poate ajunge repede o activitate de aproape rutină.

Niciun consiliu de administraţie nu va face un astfel de sistem de monitorizare şi control din proprie iniţiativă. Şi niciun management executiv al unei companii sau instituţii de stat nu va avea vreodată interesul ca acesta să-i urmărească eficient şi în detaliu toată activitatea şi să-i limiteze marja de manevră frauduloasă. Aşa că guvernul e singurul care poate şi să decidă şi să-l construiască. Un avantaj enorm este că acest sistem poate să fie unitar, cu aproape trei sferturi dintre indicatori identici pentru orice entitate sub monitorizare. Ceilalţi, majoritatea legaţi de obiectele de activitate specifice, pot fi monitorizaţi separat cu uşurinţă şi ei, dacă principiile sunt clare şi instrumentele deja puse la punct.

În câteva luni şi cu câteva sute de mii de Euro, guvernul poate să facă un astfel de sistem funcţional cu toţi indicatorii relevanţi, modurile şi procedurile de culegere a informaţiilor, de prelucrare şi de prezentare a lor, de transmitere şi de raportare, sistemele de alerte (smoke detectors) şi mecanismele care se declanşează automat în fiecare situaţie, cine şi când este informat, cine şi ce autoritate de intervenţie şi de decizie are.

Să facă un departament propriu-zis de monitorizare şi control generalizat, fizic, adică, cu o clădire, oameni, birouri şi calculatoare, iarăşi e relativ simplu. Şi nu costă mult. Şi dacă ar vrea, guvernul ar putea să şi informatizeze şi să automatizeze sistemul. Măcar colectarea unitară şi prelucrarea centrală a informaţiilor, şi tot ar fi ceva.

Dacă ar exista, acest sistem ar scoate la lumină o realitate înfricoşătoare. Şi dacă s-ar lua şi decizii pe baza acestor informaţii, rezultatele s-ar măsura în miliarde. Ar fi, de departe, cea mai rentabilă investiţie pe care statul ar fi făcut-o vreodată, fără îndoială, dacă o legăm şi de realităţile zilei. Şi una dintre cele mai mari reparaţii morale care pot să fie imaginate.

Nota utzu: Continuăm seria articolelor în care publicăm opinii ale unor persoane publice de pe urma cărora noi ne-am folosit (şi pe care le apreciem în mod deschis), deşi nu au legătură directă cu ortodoxia sau cu civismul ortodox în mod explicit. În materialul de mai sus este vorba despre o sugestie de sistem de monitorizare a guvernanţei corporative din cadrul companiilor şi instituţiilor de stat, pe care domnul George Butunoiu o preia de la exemplul concret folosit de o companie din industria cimentului. Descrie domnul Butunoiu, în linii generale (şi imprecise), un sistem de monitorizare axat pe 11 clase şi spre 120 de indicatori sintetici prin care ar putea fi combătute fraude economice care nu pot fi sancţionate de justiţie, fraude pe care inspirat le califică sub denumirea de „intenţionat-proastă guvernanţă”. Are în vedere domnul Butunoiu situaţia managerilor care, pentru a obţine bonusuri sau avantaje materiale, ţintesc atingerea unor indicatori sintetici pe spezele dezvoltării viabile de mai târziu a companiilor/instituţiilor pe care le conduc.

De fapt, ceea ce propune autorul este o lărgire a plajei de indicatori de care managementul este ţinut, crezând că doar prin adăugirea altor criterii (de monitorizat) va fi eliminat pericolul produs de reaua-credinţă a persoanelor aflate în poziţii de conducere. Avem deci de-a face cu o sugestie pe care o întâlnim din ce în ce mai des, în mai toate domeniile, şi care se reduce, în esenţă, la creşterea gradului de supraveghere (a oamenilor, a procedurilor, a proceselor etc). Fireşte că dacă ne referim la îmbunătăţirea punctuală a unor proceduri operaţionale de monitorizare sau control, în cadrul unor anumite tipuri de companii sau instituţii specifice, argumentul domnului Butunoiu ar putea fi (oarecum) acceptabil, dar credem că în continuare ratează problema de fond (reaua-credinţă a titularului funcţiei de conducere) şi că se propune o falsă soluţie: un alt sistem de monitorizare, (prezumtiv) mai eficient. Asta fără a mai face referire la componenta crucială pe care autorul o expediază mult prea facil, a celor „câteva adaptări şi ajustrări relativ simple” care să aducă un astfel de panaceu la îndeplinire.

În răspuns, îndrăznim să insistăm că buna-credinţă a persoanelor de la vârf, dar şi a celor de condiţie medie, nu poate fi substituită de mijloace de monitorizare automată, oricât de transparente au devenit intenţiile noastre pentru algoritmii moderni şi oricât de cuprinzătoare va fi suma indicatorilor sintetici. Integritatea morală va rămâne şi pe mai departe garanţia îndeplinirii cu bună-credinţă a îndatoririlor de serviciu iar guvernanţa prin valori morale, la noi în ţară, este singura care mai păstrează o vocaţie firavă de a îndrepta lucrurile, mai ales acolo unde vorbim despre servicii publice, nu neapărat de produse comerciale. În prelungirea acestei idei, opinăm că doar o anumită formă de sindicalism ortodox poate crea mediul propice şi adaptabil în care să se dezvolte valorile specifice care sunt necesare pentru diferite activităţi comerciale sau pentru servicii de interes public. Considerăm că avem mare nevoie de sindicalism (ortodox) înţeles ca grijă pentru semeni şi pentru lucrul mântuitor, bine făcut, iar nu al lucrului făcut „de mântuială” şi pentru câştig facil.

Acest duh de jertfă poate fi lesne cuprins, chiar de acum, în procedurile şi în legislaţia muncii care deja există (care încă ar putea primi îmbunătăţiri evidente), dar pentru care nu mai e nevoie de alte „ajustări sau adaptări” (simple ori ba) pentru a fi aptă să elimine „intenţionat-proasta guvernanţă” şi celelalte plăgi care ne consumă.

Cum acţionează autorităţile maghiare când Electrolux anunţă disponibilizări

Sursă imagine: libertatea.ro

În primăvara acestui an greva organizată de lucrătorii de la Electrolux Satu Mare a ajuns în atenţia publică, inclusiv la nivel naţional, din pricina modului revoltător în care patronatul a înţeles să trateze pe angajaţii săi. Am preluat în acel moment inclusiv un comunicat al CartelAlfa care denunţa presiunile patronatului asupra membrilor sindicali. Alte relatări de presă preiau comunicate care descriu modul strict formal, provocator, în care patronatul a înţeles să mimeze îndeplinirea obligaţiilor legale de negociere cu partenerii sindicali.

Trebuie amintit că patronatul Electrolux a ameninţat inclusiv cu relocarea producţiei în Polonia şi cu închiderea unităţii din România, măsură represivă care nu poate fi justificată din punct de vedere economic şi care vizează în mod evident descurajarea iniţiativei sindicaliste. Modul brutal de desfăşurare a conflictului de muncă a determinat CartelAlfa să organizeze o caravană naţională “Electrolux – STOP exploatării lucrătorilor români” şi să facă apel public la autorităţi pentru a interveni şi a media o soluţionare echitabilă a conflictului de muncă.

Din păcate răspunsul autorităţilor a fost de asemenea formal, excesiv de birocratic, obligând de pildă pe fiecare membru de sindicat să depună personal reclamaţii împotriva Electrolux, fiind obligaţi să se deplaseze cu sutele la sediul ITM, chestiune care neagă dreptul de reprezentare care ţine de esenţa structurii sindicaliste. Atitudinea generală de cauţionare a abuzurilor patronului demonstrată de către autorităţi, atât de cele locale cât şi de cele naţionale,  a determinat pe muncitorii de la Electrolux să organizere un miting de protest în faţa Inspectoratului Teritorial de Muncă Satu Mare, fiind astfel obligaţi să deschidă un nou front de luptă doar pentru a obţine concursul legal al autorităţilor de resort.

Pasivitatea autorităţilor române faţă de abuzul de putere flagrant pe care Electrolux a înţeles să-l demonstreze în raport de proprii săi angajaţi a obligat pe sindicalişti să se reorienteze şi să caute sprijin chiar la Ambasada Suediei, făcând apel la simţul dreptăţii sociale şi la valorile morale şi sociale europene. Aceasta în condiţiile în care legislaţia românească prevede suficiente instrumente prin care autorităţile să aducă la ordine pe angajatorii care încalcă dreptul la asociere şi negociere colectivă a angajaţilor din România.  

Apelul adresat Ambasadei Suediei de către sindicalişti este, din punctul nostru de vedere, înduioşător prin naivitatea cu care caută sprijin în bunele intenţii pe care speră să le găsească la autorităţile unui stat străin:

„Suntem conştienţi că Electrolux este o companie privată, iar Ambasada şi Statul suedez nu au prerogativa de a interveni în politicile unei companii private. (…) În condiţiile în care dialogul social între echipa de conducere de la Electrolux Romania şi sindicat este blocat, vă rugăm să faceţi eforturile necesare pentru deschiderea dialogului între Cartel ALFA şi reprezentanţii managementului grupului Electrolux, în Suedia sau la Bucureşti.”

Bineînţeles că reacţia Ambasadei a fost una deferentă dar fără efect concret, ceea ce oricum nu îi poate fi imputat, astfel cum constata liderul sindical Bogdan Hossu, preşedintele CartelAlfa:

“Doamna ambasador ne-a spus că sunt limitate competenţele domniei sale, pentru că nu se poate amesteca într-un conflict social între o companie privată şi un sindicat, dar va transmite către Electrolux ceea ce i-am transmis”.

Citeşte întreaga ştire: VIDEO/ „Vestele albastre” de la Electrolux Satu Mare au protestat în fața Ambasadei Suediei din București

În cele din urmă, greva s-a încheiat după 10 săptămâni, cu concesii minime din partea angajatorului, suficiente doar pentru a justifica în continuare campania de PR pozitiv a Electrolux, dar fără să îmbunătăţească semnificativ situaţia angajaţilor. Considerăm că Electrolux a obţinut o victorie zdrobitoare şi este de aşteptat să existe o campanie post-conflict de muncă în care demersurile sindicale ce au fost întreprinse în primăvară să fie demonizate, cu insinuarea că ceea ce s-a câştigat nu merită sacrificiul făcut. Apreciem că modul de desfăşurare a evenimentelor urmează întru totul reperele descrise în confesiunile spărgătorului de sindicate, despre care am scris anterior.  

Însă motivul pentru care subiectul Electrolux a revenit în atenţia noastră este reprezentat de reacţia imediată a autorităţilor maghiare faţă de intenţia unor disponibilizări la o unitate de producţie din Ungaria, similară celei din Satu Mare.

Subliniem că este vorba despre o exprimare a intenţiei pentru astfel de disponibilizări, aşadar intervenţia autorităţilor are caracter strict preventiv, înainte ca organizaţiile sindicale să fie chemate la consultări, înainte ca acestea să aibă motiv să ceară sprijinul statului sau să reclame abuzuri din partea angajatorului.

Mai constatăm totodată că externalizarea producţiei se face tot către unităţi din Ungaria (în care s-au realizat anterior investiţii de aproximativ o sută de milioane de euro), iar nu în altă ţară, nu în Polonia, aşa cum Electrolux a ameninţat pe angajaţii săi români.

Articolul preluat din Ziarul financiar este mai mult decât relevant în această privinţă şi mărturisim cu tristeţe că nouă ne oferă numeroase motive de invidie faţă de condiţia lucrătorilor maghiari:

Guvernul ungar intră în acţiune după ce Electrolux anunţă disponibilizări în masă

Ministerul finanţelor, dar şi biroul guvernamental din Ungaria au intervenit imediat după anunţul gigantului suedez Electrolux privitor la intenţia de a disponibiliza sute de angajaţi din această ţară, scrie Portfolio.

Biroul guvernamental a lansat o anchetă pentru a determina dacă Electrolux şi-a respectat obligaţiile legale privind concedierile. Acesta a indicat că este pregătit să intervină imediat pentru a clarifica disponibilizările anunţate.

Oficialii ungari au adăugat că se vor depune toate eforturile pentru promovarea cât mai curând posibil a angajării lucrătorilor în cauză, prin recalificare, recrutare, dar şi implicare în diverse programe de pe piaţa muncii.

Angajarea lucrătorilor disponibilizaţi poate fi facilitată de faptul că regiunea Jasz-Nagykun-Szolnok este una în care programul de reformă a pieţei muncii a fost deja lansat pentru a consolida eficienţa birourilor pentru ocuparea forţei de muncă şi a contactelor strânse cu companiile.

Subvenţiile guvernamentale pentru mobilitate pot de asemenea ajuta lucrătorii să revină la muncă, au indicat oficialii ungari. În urma unui proces de restructurare lansat la începutul acestui an, Electrolux a decis să iniţieze un plan de creştere a eficienţei la nivel de grup.

Compania a anunţat de asemenea un plan de a externaliza părţi din activităţile actuale de producţie din Ungaria şi de a investi în fabrica de frigidere din Nyiregyhaza, potrivit Daily News Hungary.

Electrolux a decis să investească aproximativ 100 milioane de euro în automatizarea, digitalizarea producţiei de frigidere high-end in Nyiregyhaza, Ungaria, dar şi să externalizeze producţia de aspiratoare de la unitatea din Jaszbereny şi o parte semnificativă din producţia de frigidere de acolo.

Planurile sunt aşteptate să afecteze aproximativ 800 de angajaţi din producţie. Consultări relevante cu sindicatele urmează să aibă loc. Compania a indicat că unul dintre motivele din spatele deciziilor recente au legătură cu costurile în creştere, scrie Budapest Business Journal.

Producţia din Jaszbereny va fi externalizată din 2020, iar investiţiile din Nyireghyhaza vor fi realizate în perioada 2020-2023.

Grupul Electrolux a achiziţionat fabrica de frigidere Lehel în 1991, a deschis o fabrică de aspiratoare la Jaszbereny în 1998, iar în 2005 a construit o fabrică de frigidere în Nyireghyhaza cu o investţie greenfield. Electrolux comercializează peste 60 de milioane de aparate electrocasnice şi profesionale în peste 150 de ţări anual. Grupul Electrolux a avut o cifră de afaceri de 12,4 miliarde de euro în 2018, cu 54.000 de angajaţi, potrivit Portfolio.hu.

Introducere în tactica luptei anti-sindicale

În anul 1993, în Statele Unite ale Americii a apărut o carte inedită, intitulată „Confesiunile unui spărgător de sindicate”, în engleză „Confessions of a Union Buster” scrisă de Martin Jay Levitt, un consultant în domeniul resurselor umane, astfel cum se recomanda, însă cu o activitate exclusivă în domeniul luptei anti-sindicale.

Deşi până în acel moment existaseră multe alte denunţări ale practicilor abuzive ale patronatelor desfăşurate împotriva muncitorilor, această carte, scrisă pe fondul unor probleme personale ale autorului care s-a prăbuşit sufleteşte sub greutatea răului făcut în anii săi de prodigioasă activitate, a reprezentat primul rechizitoriu public al numeroaselor instrumente tactice folosite de cei care doreau să păstreze controlul absolut asupra colectivităţii angajaţilor.

Cartea, care nu a fost tradusă în limba română, şi care a avut o circulaţie extrem de redusă, chiar şi în mediul sindical, a dezvăluit existenţa unei industrii negre în valoare de miliarde de dolari, constând în consultanţa oferită marilor companii multinaţionale pentru a împiedica orice iniţiativă de asociere sindicală. În timp, odată cu evoluţia legislaţiei, raporturile de muncă au evoluat, fiind eliminate unele instrumente vădit ilegale, din Vestul Sălbatic, în favoarea unor măsuri mai rafinate. Cu toate acestea, cartea rămâne extrem de importantă întrucât stabileşte unele legităţi pe care autorul le-a dedus din practică.

În cariera sa, Levitt face vorbire despre aproximativ 200 de campanii pe care le-a coordonat direct împotriva constituirii şi funcţionării sindicatelor şi peste 600 în care a oferit consultanţă şi la care a participat indirect. Dintre acestea, s-a declarat învins în doar 5 cazuri şi doar în 2 dintre acestea, sindicatul a continuat să existe în mod eficient după încheierea respectivelor campanii şi să încheie un acord colectiv de muncă.

Legităţile despre care am făcut vorbire anterior vizează relaţiile de muncă, însă, sunt în egală măsură valabile pentru orice raporturi de subordonare socială în care una dintre părţi doreşte să-şi menţină controlul absolut asupra colectivităţilor subordonate. Arată, înainte de toate, că nu raţiunile economice sunt cele care determină iniţiativele antisindicale ci nevoia de control absolut a angajaţilor. Nu este vorba despre bani ci despre control.

Aşa cum am arătat în pagina de năzuinţe şi în articolele precedente care au vizat subiecte sindicale, activitatea sindicală educă în sensul înţelegerii mecanismelor guvernării colectivităţilor umane într-un sens în care nicio altă activitate nu îl poate oferi.

Totodată, tactica anti-sindicală reprezintă, practic, singura lecţie accesibilă în mod direct publicului mare doritor să înţeleagă pe propria piele costurile neparticipării sociale, iluzia lui „scapă cine poate”, importanţa „cozilor de topor”, a oamenilor de paie, a falşilor reprezentanţi, a imperativului de a te afla mereu în ofensivă, imperativului de a specula în orice clipă ascendentul moral şi dinamica emotivităţii colective, specularea neputinţelor individuale şi colective.

Sub acest aspect, mărturisim că interesul nostru pentru sindicalism s-a născut în clipa în care a devenit evident că tarele pe care le acuzăm la nivel de societate, se reproduc la scară micro-socială în cadrul raporturilor de muncă. Lecţiile care decurg din această înfruntare, din acest război nevăzut purtat împotriva instinctului colectiv de unire a celor slabi sunt esenţiale pentru înţelegerea modului în care funcţionează relaţiile de putere crudă în domeniul politic, economic, cultural, social sau militar.

Pentru creştinii ortodocşi acest subiect este cu mult mai valoros, sindicalismul putând reprezenta un deosebit de valoros banc de teste a vieţuirii autentice, un cadru unic de verificare a discernământului duhovnicesc şi de jertfire spre folosul aproapelui. Mulţi dintre cei care au parcurs literatura mărturisitorilor temniţelor comuniste vor regăsi în seria de articole pe care urmează să o publicăm în legătură cu acest subiect multe dintre situaţiile de viaţă care au întunecat existenţa poporului în anii comunismului şi care se apropie de noi împreună cu noul ciclu istoric digital în care am intrat.

Deşi impropriu intitulat introducere în tactica anti-sindicală, acest articol are menirea de a semnala, de a aduce în atenţia publicului, această temă esenţială pentru civismul românesc. Vom intra efectiv în discutarea procedurilor de spargere a solidarităţii în colectivităţile umane în momentul în care vom completă seria articolelor de sprijin, care să ajute la o înţelegere mai clară a mecanismelor de control social folosite împotriva sindicalismului, în principal, dar şi împotriva iniţiativelor civice sau politice nedorite de cei aflaţi la putere.

În prologul cărţii sale, Levitt povesteşte despre momentul în care a luat cuvântul într-o adunare sindicală şi a făcut o mărturisire a activităţii sale de până atunci. Sala întreagă a amuţit în timp ce pricepea întinderea şi consecinţele demersurilor pe care patronii le întreprinseră împotriva încercărilor de asociere sindicală, de instituţionalizare a solidarităţii şi a încrederii colective. Atunci când şi-a încheiat cuvântul, aşteptându-se la o reacţie de oprobriu sau mai rău, autorul a fost surprins de o reacţie emoţională profundă. Muncitorii erau înainte de toate recunoscători că ceea ce simţeau instinctual le-a fost confirmat în termenii cei mai categorici. Erau recunoscători că cineva făcuse lumină în starea de continuă confuzie, dezechilibru sufletesc şi tensiune în care fuseseră aduşi şi menţinuţi. Aşa cum mărturisea mai târziu autorul, cele trei înfrângeri ale sale au fost cauzate de faptul că activitatea sa a fost scoasă la lumină.

Jocul de oglinzi ţesut de acesta împreună cu patronii şi reprezentanţii lor a fost adus la un nivel de înţelegere şi anticipare accesibil chiar şi celor de condiţie medie. A existat aşadar un demers reciproc, liderii sindicali au reuşit să traducă pe înţelegea colectivului pe care îl reprezentau obiectivele şi acţiunile anti-sindicale din umbră, iar colectivitatea a reuşit să-şi păstreze coeziunea şi să asigure liderilor sprijinul calificat necesar. Unitatea (sindicală) nu reprezintă un bun câştigat, nu se rezumă la acordarea consimţământului de reprezentare sau de acţiune solidară punctuală ci, în toate cazurile, reprezintă o sforţare continuă a membrilor în direcţia asumată iniţial.

În cele ce urmează vom publica trei înregistrări succinte, în limba engleză, două cu M.J.Levitt vorbind despre experienţa sa de consultant de resurse umane, iar cea finală, cu o dezvăluire recentă, de anul trecut, care se referă la politica antisindicală a corporaţiei Amazon. După cum va fi lesne de observat, există diferenţe clare de abordare între tactica primitivă abordată de patroni în cazuri precum este cel de la ElectroAparataj, aflat de trei luni în grevă generală, şi tactica folosită de multinaţionale pentru a păstra sub căpăstru pe tinerii frumoşi şi liberi.

Îmi exprim pe acestă cale şi nemulţumirea profundă cu privire la activitatea pe care sindicaliştii de profesie de la noi din ţară au desfăşurat-o, asupra cărora vom fi nevoiţi să revenim atunci când vom face vorbire despre tactica falşilor reprezentanţi sindicali, a falselor iniţiative de asociere şi aşa mai departe, despre care Lewitt vorbeşte în cunoştinţă de cauză (un playlist cu doar câteva videoclipuri scurte poate fi accesat AICI).

Scriu sfinţii părinţi, şi Sfântul Paisie Aghiorâtul în special, despre faptul că apostazia vremurilor din urmă se va întâmpla din cauza fricii. Iată că şi aici se discută despre importanţa concretă a climatului de teamă pentru reuşita eforturilor de control antisindical. Generalizând însă, folosirea climatului de frică, de tensiune difuză de care este mai apoi acuzat chiar sindicatul, este o tactică pe care o întâlnim în prea multe dintre raporturile sociale individuale sau colective.

Şi, în final, un exemplu de ultima oră a tacticilor anti-sindicale folosit astăzi de multinaţionale, inclusiv de cele prezente la noi în ţară.

Andrei Marga: performanţele societăţii româneşti

Preluăm în cele ce urmează un articol al domnului profesor Andrei Marga publicat pe situl Cotidianul.ro, în care, plecând de la situaţia statistică reţinută în cartea Capitalul în România Postcomunistă (autor Florin Georgescu), acesta formulează consideraţii cu privire la performanţele per ansamblu ale societăţii româneşti.

Cu această ocazie ne manifestăm şi simpatia personală pentru domnul profesor Andrei Marga din ale cărui intervenţii publice am avut mereu (foarte multe) de învăţat, făcând cuvenita excepţie în privinţa articolelor în care tratează spiritualitatea ortodoxă prin lentilă catolică, tributar fiind, probabil, formaţiunii sale de filosof.

În orice caz, domnul profesor Andrei Marga este printre puţinii intelectuali publici care nu s-au autocenzurat în privinţa „subiectelor controversate” pe care intelectualii rasaţi ai ţării noastre le evită, deşi reprezintă probleme de esenţă ale societăţii noastre.

Nu de puţine ori, aşa cum se întâmplă şi în articolul de faţă, domnul profesor Andrei Marga face referire la controlul pe care serviciile secrete îl exercită strâns în societate, la implicarea ambasadelor în viaţa publică, cu referiri concrete la controlarea scenei politice prin oameni de paie, prin controlul procesului electoral, a accesului la spaţiul mediatic, la resurse bugetare şi aşa mai departe.

În articolul de astăzi, se fac aprecieri cu privire la parcursul economic al societăţii noastre prin raportare la lipsa unor elite veritabile, formate de educaţia românească, din care sistemul de învăţământ este doar o componentă. După cum arătam în descrierea proiectului nostru theodosie.ro, considerăm că elitele autentice trebuie să primească sprijin din partea noastră, a celor de condiţie medie, întrucât în lipsa acestui sprijin, promovarea şi fidelizarea elitelor se face pe căi indirecte, nedemocratice, de către actori străini de interesele majorităţii.

Într-un articol anterior care viza un subiect specializat, domnul profesor denunţa mediocritatea politică, însă cu argumente care, în opinia noastră, nu infirmă dezideratele noastre care vizează reconsiderarea utilităţii sociale a mediocrităţii. În general vorbind, considerăm că mediocritatea se apropie mai curând de ideea de followership despre care mai întâi a vorbit la noi un alt intelectual pe care îl stimăm în mod deosebit, respectiv domnul ambasador Theodor Paleologu, de ale cărui opinii despre spiritualitatea ortodoxă suntem, din nou, nevoiţi să ne disociem.


Întrucât în cele ce urmează preluăm integral articolul autorului, pentru a respecta sursa de informare,  vă îndemnăm să accesaţi spre lectură pagina sitului Cotidianul.


Cine-i de vină?

Analiză de Andrei Marga

Starea unei societăți nu este doar rezultatul educației. La ea concură numeroși factori: moștenirea istorică, cultura, organizarea, valoarea decidenților. Dar performanțele dintr-o societate depind de educație atât de profund, încât putem spune că se măsoară prin ele. De fapt, câte performanțe, atâta educație.

Nici nu există un criteriu mai profund de  evaluare a educației. Se poate vorbi de examene, de promovări, de durata școlarizării, de efectivul de universități și de studenți, de publicații, de mulți alți indicatori operaționali. Dar nici unul nu exprimă mai bine măsura în care s-a atins scopul educației decât performanțele pe care le obțin cei trecuți prin ea. În definitiv, poți avea din abundență profesori, publicații, titluri gonflate, institute, iar performanțele să fie mediocre.

Așa stând lucrurile, să luăm în considerare procesele majore pe care România, ca și alte țări din Europa Centrală și Răsăriteană, le-a parcurs în ultimele decenii – privatizarea în economie, utilizarea fondurilor europene și folosirea globalizării – în scopul propriei dezvoltări. Nu este realist să nu compari cu ceea ce au realizat țări aflate într-o situație analoagă. Așa cum nici în educație nu este evaluare mai bună a elevului, studentului sau profesorului decât să observi ce pot face elevul, studentul și profesorul din alte sisteme de învățământ!

Să ne adresăm, pentru a avea tabloul situației, unei surse de informații serioasă și adusă la zi. Aceasta este acum solida carte a lui Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei Române, București, 2019, 3 volume, 1018 pagini). Ce performanțe s-au atins în cele trei procese?

În România, privatizarea, „dacă nu a fost un eșec, în mod sigur a fost o nereușită”, cu prea puține excepții (p.657). Fondurile europene au mers mai ales în finanțări de cheltuieli curente ale programelor, în salarii, în achiziții de bunuri și servicii, în condițiile „lipsei strategiei și coordonării din partea statului” (p.734). De aceea, țara noastră poartă mai puțin decât țările vecine urmele resurselor europene. România a înfruntat globalizarea cu o „mai slabă capacitate instituțională comparativ cu alte state foste socialiste” (p.781-782) și prezintă puține produse în competițiile epocii. Să detaliem.

Economistul de referință al trecerii de la socialism la capitalism, Janos Kornai (1990),  spunea că scopul privatizării nu este schimbarea proprietății, ci găsirea unui proprietar mai bun. Nu oricum! Pentru a ține sub control pericolele – speculanții, indisciplina financiară, netransparența – și pentru a valorifica activele, era nevoie de stat clarvăzător și puternic.

În România, statul nu numai că s-a minimalizat, dar a devenit slab. FMI și BIRD au presat asupra privatizării, iar autoritățile s-au conformat fără a avea o perspectivă proprie. Ca rezultat, s-au făcut greșeli în șir: s-au permis prețuri sub nivelul pieței la vânzarea de active; cei care le-au cumpărat au adus adesea echipamente supraevaluate; ei au raportat pierderi, care au fost scoase  tot din ceea ce aveau de plătit; cumpărătorul a avut voie să facă orice, inclusiv să dezafecteze unități. Oricum, România a privatizat 8200 de unități de stat în 26 de ani și a încasat 7,1 miliarde de euro.  Media pe societate comercială (p.602)  a fost, cu 592 mii euro pe unitate, uimitor de mică.

Banii rezultați din privatizare ar fi trebuit să meargă în investiții, crearea de locuri de muncă, mărirea competitivității, sporirea veniturilor bugetare, creșterea PIB. În România,  ei au mers în finanțarea de cheltuieli bugetare și acoperirea de diferențe ale cursului valutar, răscumpărarea titlurilor de stat, reducerea datoriei interne – iar 49% din sumă se află în sold la Trezoreria Statului.

Cum se stă cu producția? Aceasta este mai mică în 2016 decât în  1989,  la cele mai multe produse. Numai la zece categorii de produse sunt creșteri – aspiratoare de praf, frigidere, anvelope, autoturisme, bere(+71%), cherestea (+44%), preparate din carne (+37%), carne (+14%), uleiuri comestibile (+13%), brânzeturi (+6%). Toate sunt produse cu grad mic de prelucrare. S-a prăbușit producția la produse cu grad mai ridicat de prelucrare: tractoare (este 1% față de 1989), locomotive (2%), păcură (3%), autobuze (3%), mașini de spălat (5%), țesături (7%), tricotaje (9%), îngrășăminte chimice (13%), fontă și oțel (22%).

În 2016, a continuat dezindustrializarea României. Agregată, producția industrială în 2016 era de 70% din nivelul anului 1989. Extracția este doar 40%, energia doar 50%, prelucrarea 80% din ceea ce era odinioară. S-a dublat importul de produse de tehnologie ridicată, de la 6% din importul total, la 12%, în vreme ce exportul de produse cu grad tehnologic ridicat este de numai 8% din exporturile României.

S-au format firme private mai ales în comerțul cu amănuntul, comerț cu ridicata, transporturi de persoane și mărfuri, construcții, restaurante – domenii cu valoare adăugată mică.  A crescut, însă, exportul de fier vechi. În ultimii 20 de ani România a exportat 35 milioane tone fier vechi, la preț de 0,21 euro pe kg. – echivalentul unui tren cu lungime de 42.000 km, mai mult decât circumferința Pământului.

Perspectiva nu este promițătoare. În 2016, capitalul firmelor era de 87 miliarde euro, dar numai 32% este capital ce constă în contribuția inițială a acționarilor și numai 17% sunt rezerve ale firmelor. Profitul nerepartizat este mare – ceea ce denotă ezitarea în a investi.

Fondurile europene au fost concepute ca mijloace pentru a realiza „creșterea economică inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii”. România a primit în 2007-2016 suma de 40,9 miliarde euro și a cotizat cu 13,8 miliarde euro, având deci un sold de 27,1 miliarde euro. Ce s-a făcut cu acești bani?

Politica de coeziune trebuia să ia 55% din fonduri. S-a optat pentru transport și mediu, programul privind creșterea competitivității beneficiind de doar 7% din fondurile nerambursabile. Dar, la transporturi, progresele au fost mici, ca urmare a slabei capacități instituționale din domeniu. La mediu se sesizează anevoie unde au mers banii. Programul pe resurse umane nu a folosit  deplin fondurile alocate, dar nici nu a făcut mare lucru în formarea continuă, în crearea celei de „a doua șanse” și în trecerea de la învățare, la viața activă.

Per total, absorbție necorespunzătoare și utilizare inadecvată a fondurilor europene! Cauzele au fost multiple. Statul nu s-a pregătit pentru absorbție și utilizare. S-a recurs la excesiva externalizare către firme, potențialii beneficiari au fost ținuți în neinformare, ghidurile au rămas exagerat de complicate. Numai 52% din fondurile europene absorbite s-au regăsit în România în formarea de capital fix.

Globalizarea a însemnat demontarea barierelor vamale și deschiderea țărilor pentru schimburi practic nelimitate de bunuri, servicii, persoane. Fructificarea avantajelor ei depinde de fiecare țară. Nici „guvernele invadante” și nici „guvernele debile”, cum spunea acum două decenii Joseph Stiglitz, nu mai sunt soluții. Dar cum a acționat România în condițiile globalizării?

Un fapt spune aproape totul: apelul României la instituții financiare internaționale pare să fie mai mare decât al oricărei alte țări din Europa Centrală și Răsăriteană. Ea a solicitat aceste instituții 22 de ani din cele trei decenii, Bulgaria 18 ani, Ungaria 11 ani, Polonia 7 ani, Slovacia 5 ani, Cehia 4 ani.

Niciuna dintre aceste țări nu a rambursat datoria externă până în 1989, preferând retehnologizarea internă. România și-a lichidat datoriile externe și avea, în decembrie 1989, un plus de 1,8 miliarde de dolari americani.

Reformele care s-au operat după 1989 au restructurat economia în vederea înfruntării globalizării, iar capitalul privat a preluat conducerea. În 2016, sectorul public mai deținea 12% din capital, iar acționarii români 46% din totalul capitalului privat. Societățile comerciale cu capital străin asigură acum în jur de 44 % din cifra de afaceri din România. Competitivitatea firmelor autohtone este însă în suferință. Cum spunea un economist, România  actuală exportă mai ales ce produc firme cu capital străin.

Efectivul de salariați s-a redus în acest timp cu 45%.  Cele mai multe ocupații din România presupun muncă slab calificată. Vârsta medie a pensionării este una dintre cele mai scăzute în Europa. România înregistrează cea mai amplă emigrație de cetățeni dintre țările globului, în condiții de pace.

Acestea sunt date precise, de neocolit, care ar trebui să alarmeze. Nici privatizarea, nici accesarea și utilizarea fondurilor europene și nici abordarea  globalizării  nu au dus la rezultatele dorite în România acestor decenii. Cine este de vină?

Unii pun nereușitele în seama „clasei politice”. Cu siguranță că aceasta are probleme grave în România, mai cu seamă după abandonarea fără perdea a meritocrației și intervenția tot mai pe față a noii Securități în selecția personalului de decizie, în ultimul mai bine de un deceniu. Nu are cum să dea rezultate un stat  dublat de organizări oculte și decidenți contrafăcuți.

Alții acuză transformarea țării într-un protectorat sau o colonie. Se poate discuta, numai că toate înțelegerile, inclusiv cele oneroase, sunt semnate de reprezentanți români. Ca nici o altă țară, România de azi are „reprezentanți” care înțeleg rudimentar politica și, sub pretextul „deschiderii”, vând orice – de la resurse subevaluate și decizii, trecând prin soarta copiilor, la integritate și onoare.

Unii acuză cultura moștenită. Numai că și alte țări au avut premise culturale nesincronizate, dar au demarat energic. Multe au avut curajul unei revizii culturale.

Autorul cărții din care am citat consideră că miezul explicativ este slăbiciunea statului: statul român, din varii motive, nu a reușit coordonarea activităților și a prilejuit pierderi mari de resurse. Este adevărat, dar acest stat a fost condus de cetățeni trecuți prin alegeri. Este adevărat, de asemenea, cum s-a observat din nou la  recentele alegeri europarlamentare: serviciul care numără voturile stabilește deznodământul.

Fiecare dintre răspunsuri are partea sa de adevăr. Eu cred, însă, că trebuie mers mai în adâncime și spus lucrurilor pe nume. În primul rând, și pe cei trecuți prin alegeri și pe ceilalți cineva i-a selectat. Ar fi de făcut o cercetare privind calibrul profesional, cultura civică și apucăturile celor care ajung să „reprezinte”. Vom fi îngroziți de gravitatea răsturnării valorilor din viața României actuale!  Apoi, pe toți cineva i-a și educat și le-a dat diplome.

Altfel spus, chestiunea privatizării pune în discuție pregătirea juriștilor, economiștilor, alături de cea a decidenților. În fapt, România a procedat la privatizare fără a avea o abordare proprie a economiei. La drept vorbind, nu prea o are nici acum.

În chestiunea accesului la fondurile europene și a utilizării lor, ar trebui pusă în discuție calificarea și atitudinea diverșilor „specialiști” și „experți” – ingineri, profesori, manageri. În fapt, România nu și-a clarificat ce vrea să facă. Și nici acum nu are o țintă limpezită.

În chestiunea înfruntării globalizării, ar trebui pusă în discuție prestația intelectualității, de la istorici și sociologi începând. În fapt, mulți intelectuali nu și-au lămurit implicațiile globalizării.

În pofida impresiilor, nici un sector al culturii nu este exonerat de răspundere pentru ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut. Sărăcia dezbaterilor, precaritatea informării și subiectivismul nu duc la performanțe. Nu este scuză faptul că este slabă conștiința că dezvoltarea instituțiilor, a societății, condiționează performanțele culturii, cum spunea John Adams.

Dar, trebuie spus, educația însăși a dat un examen la cele trei procese. Un examen pe care nu l-a trecut sau l-a trecut la nivel jos! Adâncirea lipsei de răspundere spune cam totul despre nivelul educației. Bunăoară, nu se plagiază neapărat, ci se scriu cărți de către alții. Se comercializează copii în scopuri dubioase, cum arată și cazul sărmanei fetițe din Baia de Aramă,  iar cei care au jurat pe Biblie să apere drepturile cetățenilor se ascund. Politica se înțelege nu ca o competiție de propuneri în interes public, ci ca vânare de rivali cu „justiția” și organizare de referendumuri șmecherești. Sunt doar câteva exemple ale degradării, inclusiv ale degradării educației.


Vă îndemnăm să parcurgeţi lista completă a articolelor publicate de domnul profesor Andrei Marga pe situl Cotidianul.ro

Translate page >>