Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe. Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
Înainte de a
prezenta câteva fragmente din mărturisirea Sf. Maxim, pentru o corectă
înțelegere a lor, este folositoare o trecere în revistă a vieții lui, făcută de
Păr. D. Stăniloae în introducerea de la vol. PSB 81:
„A plecat din Cyzic, din fața năvălirii perșilor, care au ajuns în 626 până la Constantinopol. După o scurtă trecere prin Cipru și Creta, apoi prin mănăstirea Eucrates de lângă Alexandria – unde era egumen Sofronie, viitorul Patriarh al Ierusalimului –, s-a așezat în jurul anului 632 în Cartagina, unde rămâne permanent până în 646, când pleacă la Roma cu fostul Patriarh monotelit Pyrrhus, pe care-l câștigase, la 645, într-o dispută, pentru ortodoxie. La Roma, Pyrrhus este scos de sub anatemă, dar, după scurtă vreme, el revine la monotelism și la scaunul de Patriarh monotelit din Constantinopol. Probabil înainte de a pleca Maxim cu Pyrrhus la Roma, s-au ținut în Africa, în 646, mai multe sinoade care au adoptat atitudinea lui Maxim contra monoteliților. La Roma, Maxim se pare că rămâne de aici înainte permanent, câștigând-o deplin pentru învățătura sa. La 649 se ține acolo, sub papa Martin I, Sinodul de la Lateran, care condamnă monotelismul și decretul Typos al Patriarhului Pavel din Constantinopol. «La pregătirea și desfășurarea acestui Sinod, Maxim și călugării greci din jurul lui au avut un rol important». Împăratul Constantin al II-lea trimite imediat la Roma slujitori să aresteze pe papa Martin I și pe Maxim. Dar ei nu pot aduce pe papă și pe Maxim la Constantinopol decât în 653. Martin I e condamnat imediat și trimis într-un exil, unde moare în septembrie 655. Maxim e condamnat de autorități în 655 mai mult pentru motive politice decât pentru erezie. E trimis și el într-un exil în Byzia din Tracia.
Două încercări de
a-l face pe Maxim să admită monotelismul nereușind, Maxim e trimis în 657
într-un nou exil la Perberis în Tracia, unde rămâne șase ani. În 662 e adus din
nou la Constantinopol împreună cu apocrisiarul roman Anastasie și cu ucenicul
său Anastasie, ce-l însoțea începând din 618. Aici sunt anatematizați de un
Sinod de episcopi deveniți, din porunca împăratului, monoteliți. Refuzând din
nou să accepte monotelismul, li se smulge limba din rădăcină și li se taie mâna
dreaptă și sunt trimiși în Lazia, pe partea de sud-est a Mării Negre, unde
Maxim, zdrobit de chinuri, moare la 13 august 662.”
Mai trebuie precizat că Sinodul Lateran (Roma) a fost considerat de organizatorii săi drept unul Ecumenic, chiar dacă nu a fost convocat de împărat, ci de autoritățile bisericești. La el au participat episcopi apuseni, dar și unul ierusalimitean. Restul Patriarhilor (Constantinopol, Alexandria și Antiohia) erau sub erezia monotelită și au fost dați anatemei.
Din Actele procesului Sf. Maxim (Audierea de la palat, din Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, traducere și prezentare de diac. Ioan I. Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2004):
«Dar nici un
împărat nu a reuşit să-i convingă pe de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi să
se împace prin expresii intermediare (de compromis) cu ereticii de pe vremea
lor , ci ei s-au folosit de
expresii clare, proprii şi corespunzătoare dogmei aflate în cercetare, spunând
deschis că preoţilor (episcopilor) le revine cercetarea şi definirea dogmelor
mântuitoare ale Bisericii universale“. Şi atunci tu ai zis: „Ce deci? Nu este
orice împărat creştin şi preot?“ Iar eu am zis: „Nu este, fiindcă nu stă în
preajma jertfelnicului, iar după sfinţirea Pâinii nu el o înalţă zicând:
«Sfintele Sfinţilor!», nici nu botează, nici nu săvârşeşte mirungerea, nici nu
hirotoneşte ori face episcopi, preoţi sau diaconi; nici nu sfinţeşte biserici,
nici nu poartă simbolurile preoţiei: omoforul şi Evanghelia, cum le poartă pe
cele ale împărăţiei: coroana şi purpura“. […]
– Zicând el
acestea, Mina a strigat:
– Spunând tu
aceste lucruri, ai făcut schismă în Biserică.
Atunci el i-a
spus:
– Dacă cel ce grăieşte
cuvintele Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi face «schismă» în
Biserică, atunci ce se va arăta făcând Bisericii cel ce se arată suprimând
dogmele sfinţilor, dat fiind că fără de ele nu este cu putinţă însuşi faptul de
a exista o Biserică? […]
– Nu eşti în
comuniune cu scaunul Constantinopolului?
– Nu sunt în
comuniune cu el, a zis el.
– Din ce motiv nu ești în comuniune?, au zis.
A răspuns:
– Pentru că au exclus cele patru Sinoade prin cele nouă capitole făcute în Alexandria și prin Ekthesisul făcut de Serghie în această cetate și prin Typosul edictat imediat după acesta în a șasea indicție și pentru că au osândit prin Ekthesis cele ce le-au dogmatizat prin cele nouă capitole și pe cele dogmatizate prin Ekthesis le-au anulat prin Typos și s-au anulat/distrus pe ei înșiși de atâtea ori. Așadar cei osândiți de ei înșiși și de romani și caterisiți de Sinodul ținut în a opta indicție, ce fel de slujbă (μυσταγωγίαν) vor săvârși sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?[1] […]
Atunci i-au spus:
– Aşadar, tu
singur te vei mântui şi toţi ceilalţi vor pieri?
Iar el le-a zis:
– Cei trei
tineri, care nu s-au închinat idolului la care s-au închinat toţi oamenii, n-au
osândit pe nimeni (Dn III, 18), fiindcă nu se uitau la cele ale altora, ci cum
să nu cadă ei înşişi din adevărata cinstire a lui Dumnezeu. Tot aşa şi Daniel,
aruncat în groapa cu lei (Dn VI, 16), n-a osândit pe nimeni din cei care nu se
rugau lui Dumnezeu potrivit decretului lui Darius, ci s-a uitat la el însuşi şi
cele ale lui preferând mai degrabă să moară decât să supere pe Dumnezeu şi să
fie biciuit de conştiinţa proprie pentru călcarea legilor firii. Să nu-mi dea
Dumnezeu nici mie să osândesc pe cineva sau să spun că numai eu mă voi mântui!
Prefer însă mai degrabă să mor decât să am conştiinţa tulburată că am alunecat
în vreun fel oarecare în ce priveşte credinţa.
7. Atunci i-au
spus:
– Şi ce vei face
dacă romanii se vor uni cu bizantinii? Căci iată că ieri au sosit apocrisiarii
(emisarii) Romei şi mâine se vor împărtăşi cu patriarhul; şi va fi evident
pentru toţi că tu i-ai întors de la credinţă pe romani; căci negreşit când ai fost
luat pe sus tu de acolo, ei s-au unit cu cei de aici.
El însă le-a zis:
– Chiar dacă cei
care au venit se vor împărtăşi, nu vor aduce nici un prejudiciu scaunului
Romei, pentru că n-au adus nici o scrisoare pentru patriarh; şi nu sunt deloc
convins că romanii se vor uni cu cei de aici dacă ei nu vor mărturisi că Domnul
şi Dumnezeul nostru vrea şi lucrează mântuirea noastră după fiecare din firile
din care, în care şi care este El.
Şi ei i-au spus:
– Dar dacă
romanii se împacă cu cei de aici, ce faci?
Şi el le-a zis:
– Duhul Sfânt îi anatemizează prin Apostolul Pavel chiar şi pe îngerii care ar inova ceva pe lângă ceea ce s-a propovăduit (Gal I, 18).
[1] Acest pasaj a fost redat după traducerea mai atentă a textului grecesc, în urma unor discuții purtate aici. Cu precizarea că trebuie urmărită fidelitatea față de textul original, nu propria interpretare.
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe. Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
Epistola 11 a Sf. Chiril al Alexandriei
Chiril către Preacuviosul și preaiubitorul de Dumnezeu Părinte Celestin,
bucurie!
Dacă ar fi fost posibil să tac și, fără să scriu evlaviei tale toate cele mișcate
(întâmplate), să fiu afară de reproș și să se poată evita ceea ce pare întristător
și mai ales lucruri așa de necesare, când chiar dreptatea credinței este
cutremurată de unii, aș fi zis în mine însumi: Mai bună și neprimejdioasă este
tăcerea și a fi calm decât a produce tulburare. Dar, deoarece chiar și Dumnezeu
cere de la noi sobrietate în unele ca acestea și obiceiurile de demult ale
Bisericilor ne înduplecă să vi le facem cunoscute Cuvioșiei Tale, scriu iarăși
de nevoie, arătând faptul că Satana le zăpăcește pe toate acum și se
înnebunește asupra Bisericilor lui Dumnezeu și se ispitește să răstoarne
popoarele de pretutindeni care pășesc corect în privința credinței. Căci nu se
potolește acea fiară foarte răutăcioasă și care poartă necredința. Deci am
tăcut în vremea care a trecut și nu am scris nimic defel despre cel care este
acum în Constantinopol și administrează Biserica nici evlaviei tale, nici altuia
dintre împreună-slujitori, crezând că nesăbuința din acestea nu se află în
afara reproșului. Dar, deoarece am
ajuns ca la un apogeu al răului, am
gândit că este necesar să slobozesc
limba și să zic toate cele petrecute.
Căci cel menționat este hirotonit și e dator, în cuvântările despre bine,
să folosească pe popoarele de acolo și pe străinii care sunt în trecere. Dar aceștia
sunt cei mai mulți, așa-zicând din orice oraș și sat. A depus sârguința să vorbească
lucruri nelalocul lor și fără de rațiune și care sunt departe de credința apostolică
și evanghelică, pe care au păstrat-o Părinții mereu și ne-au predat-o ca pe un
mărgăritar de mult preț. Și am trimis evlaviei tale ca o informație precisă cuvântările
pe care le-a rostit în biserici cel mai adesea și nu încetează să vorbească. Dar,
deși voiam să-l înfrunt deschis printr-o scrisoare sinodală, eu mărturisesc că nu
putem să avem comuniune cu cine spune și cugetă acestea. Nu am făcut aceasta. Dar,
gândind că trebuie să se întindă o mână celor ce alunecă și să-i ridic ca pe
niște frați căzuți, l-am rugat prin scrisori să se depărteze de o astfel de rea
credință. Însă nu am avut nici un câștig. Dar, deoarece a aflat că ne-am
revoltat așa de tare pentru cel care cugetă acestea, încât să-l și pedepsim ca
să abandoneze inovațiile lui, căci
nu le-aș numi dogme, a pus în mișcare toate modurile de complotare și nu
încetează să le stârnească. De
unde așteptam să se tămăduiască și să se abțină de la dogmele potrivnice lui Hristos,
am cunoscut că am fost înșelați în nădejdea noastră, petrecându-se ceva de
felul acesta.
Era în Constantinopol un episcop cu numele Dorotei, care cugeta aceleași
lucruri ca el, bărbat lingușitor și nesăbuit cu buzele, după cum este scris,
care, pe când preacinstitul Nestorie ședea pe tronul Bisericii din
Constantinopol în timpul slujbei, ridicându-se, a cutezat să spună cu glas
mare: Dacă spune cineva că Maria este Născătoare de Dumnezeu, acesta să fie
anatema! Și s-a făcut strigăt mare și îmbulzeală de la tot poporul. Căci nu
voiau să mai aibă comuniune cu cei ce cugetau acestea, încât și acum popoarele
din Constantinopol sunt despărțite (αποσυνακτους), afară de
puțini fără de minte și care-l măgulesc. Iar aproape toate mănăstirile și arhimandriții
lor și mulți din senat nu se adună (la slujbe), fiindu-le frică să nu fie
nedreptățiți în credință, în timp ce el și cei dimpreună cu el, pe care i-a
adus din Antiohia când a fost urcat (pe tron), toți vorbesc lucruri pervertite.
Când au ajuns cuvântările lui în Egipt, am aflat că unii foarte slabi în
cuget au fost răpiți și
ziceau cu îndoială între ei: Oare spune corect? Oare s-a rătăcit? Fiindu-mi
frică să nu se înrădăcineze boala în sufletele celor mai simpli, am scris
mănăstirilor din Egipt o scrisoare generală, întărindu-i în credința dreaptă. Apoi
unii au dus în Constantinopol unele copii și s-au folosit cei ce au citit
foarte mult, încât mulți din conducere (εν τελει) mi-au scris,
mulțumindu-mi. Dar acest fapt a devenit hrană de întristare asupra mea și se
luptă ca cu un vrăjmaș, fără să aibă altceva ce să-mi reproșeze decât numai că
nu suport să cuget aceleași lucruri cu el, ba am îndreptat pe mulți,
convingându-i să creadă că sunt drepte acelea pe care le-am învățat din
dumnezeiasca Scriptură și credința pe care am primit-o de la Părinți. Totuși am
scris iarăși celui pomenit o scrisoare, care conținea expunerea dreptei
credințe ca în rezumat, și îndemnându-l și dându-i mărturie să cugete și să
vorbească așa, fără să mă preocupe cele făcute de el împotriva mea, ci dându-le în seama lui Dumnezeu, Care pe toate le știe
și le poate. Dar iarăși nu am câștigat nimic. Se ține și acum de cele de la început și nu încetează
să vorbească lucruri pervertite.
Dar să cunoască și aceasta evlavia ta, că toți episcopii din Răsărit sunt
de acord cu cele spuse și toți sunt necăjiți și supărați și mai ales episcopii
evlavioși din Macedonia. Știind aceasta, i se pare că este mai înțelept decât
toți și el singur știe rostul (σκόπος) Scripturii
insuflate de Dumnezeu și taina lui Hristos. Cum nu ar fi trebuit mai degrabă să
se adapteze el, pentru că el singur rătăcește când tăgăduiește aceasta, pe când
toți episcopii și laicii ortodocși din toată lumea mărturisesc că Hristos a
fost și Dumnezeu, iar Fecioara care L-a născut a fost Născătoare de Dumnezeu? Dar
se face cocoș și i se pare că,
uneltind contra tuturor prin puterea scaunului, ne convinge și pe noi sau și pe
toți ceilalți să cugetăm la fel cu el.
Așadar cum vom proceda, fără să-l fi convins și fără să putem opri astfel
de cuvântări, în timp ce cei din Constantinopol sunt stricați zi de zi și sunt
necăjiți, așteptând întăriri de la învățătorii ortodocși? Cuvântul nostru nu
este despre ceva banal și nici tăcerea nu este fără de primejdie. Căci, dacă
este vorbit de rău Hristos, cum să tăcem noi, când scrie Pavel: «Dacă săvârșesc
aceasta de voie, am plată; iar dacă fără de voie, mi s-a încredințat o slujire»
(1Cor. 9:17)? Așadar cei cărora ni s-a încredințat
slujirea (iconomisirea) cuvântului și stabilitatea credinței ce vom spune în
ziua Judecății, când vom tăcea despre acestea?
Dar nu ne sustragem pe noi din comuniunea cu el cu îndrăzneală, înainte de a-ți fi comunicat evlaviei tale despre acestea. De aceea învrednicește-ne să ne exprimi ce ți se pare și dacă de cumva trebuie să avem comuniune cu el sau de acum să ne dezicem cu îndrăzneală pentru că nimeni nu are comuniune cu cel care cugetă și învață unele ca acestea. Observația evlaviei tale cu privire la acestea trebuie să devină vădită prin scrisori și episcopilor bine-credincioși și iubitori de Dumnezeu din Macedonia și tuturor celor din Răsărit. Căci doresc să le dăm prilejuri să stea toți cu un suflet și cu un cuget (γνώμη) și să se lupte pentru dreapta credință, care este războită.
În ce-l privește pe el, și Părinții noștri mari și minunați și renumiți au
hotărât (anatematizat), dar încă și noi cei vii împreună cu ei, spunând că Sfânta
Fecioară este Născătoare de Dumnezeu. Și, deoarece nu a vrut să facă aceasta cu
propriul lor glas, a pus pe altul, pomenitul Dorotei, și a pregătit să spună
aceasta în timp ce el ședea și asculta. Cu acesta s-a împărtășit imediat,
coborându-se de pe tron, după ce a săvârșit dumnezeieștile Taine.
Iar pentru ca Cuvioșia Ta să știi limpede care sunt cele pe care le spune
și le cugetă el și care sunt cele pe care [le cugetă] marii noștri Părinți, am trimis cărți
care au fragmente de capitole. Am aranjat să fie explicate după cum au fost
primite de cei din Alexandria și am dat scrisorile scrise de mine iubitului
Poseidoniu, poruncind să le aducă și pe acestea Cuvioșiei Tale.
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe. Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
Sf. Sofronie al Ierusalimului (†638), Despre mărturisirea păcatelor (PG 87c, 3369-3371):
„Dacă nu este cu
putință să aduci (Liturghie) în biserică, să faci adunare în casă, episcope, ca
să nu intre vreun bine-credincios în biserica celor necredincioși; căci nu
locul sfințește pe om, ci omul sfințește locul. Să-ți fie ție de ocolit pentru
că a fost pângărit de ei; căci, precum preoții cuvioși sfințesc, tot astfel cei
aflați sub blestem (ἐναγεῖς de la ἐναγής=vinovați, supuși unei osânde sau blestem) întinează. Iar dacă nici în casă, nici în biserică nu este posibil să vă
adunați, fiecare să cânte (psalmodieze), să citească, să se roage pentru sine
sau doi sau trei laolaltă, căci «unde sunt doi sau trei, zice Domnul, adunați
în numele Meu, acolo sunt, în mijlocul lor» (Mt. 18: 20).” […]
„Dacă vreun
prezbiter sau diacon s-ar depărta de comuniunea cu propriul Episcop și nu ar
pomeni numele lui, sancționându-l chipurile pentru vreo vinovăție, să fie
caterisit! Și, dacă ar cuteza același lucru un Episcop față de propriul
Mitropolit, să se caterisit! De asemenea, și dacă ar cuteza acestea un Episcop
sau Mitropolit față de Patriarh, să fie opriți de la preoție! Iar dacă unii
s-ar depărta de cineva nu sub pretext de vinovăție, ci pentru o erezie
sancționată de Sinod sau de Sfinții Părinți, sunt vrednici de cinste și
acceptare ca niște ortodocși.”
Aceste două fragmente se regăsesc și în alte texte patristice. Al doilea a fost preluat aproape integral în formularea canonului 15 al Sinodului I-II (861), iar primul pare a fi fost preluat, puțin diferit, din ConstituțiileApostolilor (cartea VIII, 34). Este mai de încredere varianta redată de Sf. Sofronie, care are în plus girul discernământului său sfințit, decât cea pe care o avem la ora actuală a scrierii apostolice pentru că aceasta nu s-a păstrat decât cu interpolări eretice și, deși este autentică, nu se cunoaște precis forma ei corectă. Totuși redăm, spre comparație și pentru a putea fi refăcut tabloul întreg, textul din Constituții (în traducerea Părintelui Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, p. 762):
„Dacă nu e
cu putință să veniți la biserică din pricina necredincioșilor, să faci adunări în case,
episcope, ca sa nu intre un drept-credincios într-o adunare de necredincioși [Ps. 25, 2]; căci nu locul sfințește pe om, ci omul sfințește locul. Iar dacă necredincioșii ocupă locul acela, trebuie să fugi din el, pentru că a
fost profanat de ei; căci așa cum
preoții cuvioși sfințesc,
tot așa cei
spurcați întinează. Iar dacă nu e cu putință să vă adunați nici în casă, nici în
biserică, fiecare să spună psalmii, să citească și să se roage la sine, ori împreună cu doi sau trei; căci
zice Domnul: „Unde vor fi doi sau trei adunați în numele Meu, acolo voi fi și Eu în mijlocul lor” [Mt 18, 20].”
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe. Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
Epistola celui între Sfinți Părintele nostru Atanasie către monahi[1]
Fraților iubiți și foarte doriți în Domnul, care se nevoiesc în viața singuratică și sunt întemeiați în credința în Dumnezeu, bucurie! Mulțumesc Domnului că v-a dat să credeți în El, pentru ca să aveți și voi, cu Sfinții, viață veșnică. Dar, deoarece sunt unii care cugetă cele ale lui Arie, care înconjoară mănăstirile fără alt motiv decât ca să-i amăgească pe cei nevinovați (simpli) ca și cum ar veni la voi și s-ar întoarce de la noi și mai sunt alții care dau asigurare că nu cugetă cele ale lui Arie, dar din pogorământ se roagă laolaltă cu ei, la porunca unor frați foarte sinceri, m-am sârguit să vă scriu neapărat ca, păzind fără întinare și fără vicleșug credința bine cinstitoare pe care o lucrează harul lui Dumnezeu în voi, să nu dați prilej de sminteală fraților. Căci, când ar vedea unii că voi, cei credincioși în Hristos, vă adunați și aveți comuniune cu ei, vor cădea în mocirla necredinței (nelegiuirii), presupunând că un lucru ca acesta este cu totul indiferent. Deci, ca să nu se întâmple aceasta, să vreți, iubiților, să vă întoarceți de la cei care cugetă vădit cele ale necredinței, iar de cei care socotesc că nu cugetă cele ale lui Arie, dar au comuniune cu necredincioșii să vă păziți. Și se cuvine mai ales să fugim de comuniunea cu cei care au o cugetare de la care noi ne întoarcem. Iar dacă cineva se preface că mărturisește credința cea dreaptă, dar se arată în comuniune (părtaș) cu aceia, pe unul ca acesta îndemnați-l să se abțină de la un astfel de obicei. Și, dacă făgăduiește, să-l aveți pe acesta ca pe un frate. Iar dacă stăruie cu iubire de ceartă, să-l evitați pe unul ca acesta. Făcând așa, veți păzi credința curată. Și aceia, văzându-vă pe voi, se vor folosi, temându-se nu cumva să fie socotiți ca niște necredincioși și ca cei care cugetă cele ale acelora.
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe. Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
O grupare de
monahi răspândise zvonul că bătrânul Grigorie nu mai este ortodox.
Nu erau de ajuns atâtea amărăciuni, venise și aceasta. Era adevărat că bătrânul Grigorie (tatăl Sf. Grigorie Teologul, n.n.) și bătrânul Dianios al Cezareii, pe la sfârșitul lui 361 sau începutul lui 362, semnaseră un act – o mărturisire – care nu era pe de-a-ntregul ortodoxă. Nu se zicea, adică, limpede, că Fiul este de-o-ființă (omousios) cu Tatăl după fire. Formularea aceasta o tâlcuiau în chip eretic. Una este să aibă Fiul fire asemănătoare și alta să aibă întocmai aceeași fire. Bătrânul Grigorie a semnat fără să priceapă această subtilă deosebire, crezând, desigur, că astfel ajută la împăcarea Bisericii.
A ieșit pe dos. A luat naștere la Nazianz o tulburare, o mică schismă. Manifestări, proteste, amenințări cu o nouă Biserică. Din fericire, când lucrurile au ajuns la punctul critic, a acționat Grigorie (Teologul). A alergat pretutindeni, a vorbit și a explicat în toate părțile, stăruind că bătrânul episcop a fost și este deplin ortodox, însă a fost pur și simplu păcălit de simplitatea sa și a semnat. A arătat limpede, în toate părțile, care este credința cea adevărată.
De altfel,
pentru nazienzieni, Grigorie explicase care este credința ortodoxă în Cuvântarea a 2-a (Despre preoție). Nu le
spusese doar despre aceeași fire a Fiului și a Tatălui, ci le zugrăvise încă și
de ce Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei Ipostasuri deosebite, Care, totuși,
alcătuiesc Dumnezeirea.
Acest punct al
teologiei este de mare însemnătate. Pentru prima oară în viața Bisericii se
vorbește atât de limpede despre trei Ipostasuri, ce au o unică dumnezeire. Este
întâia dintre marile străfulgerări teologice ale lui Grigorie, care a vorbit
despre Sfânta Treime luminat fiind de Duhul Sfânt. Puțin după aceea, Vasile va
dezvolta și mai mult acest adevăr sfânt, care va deveni fundamentul întregii
noastre teologii.
Schisma fusese înlăturată. Credincioșii se liniștiseră. Înaintea tuturor, Grigorie rostise o cuvântare minunată (De pace 3, n.n.) și prăznuiră Învierea cu bucurie și împăcare.
Din cartea Vulturul rănit. Viața Sfântului Grigorie
Teologul, scrisă de Stelianos Papadopulos.
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect
exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare
sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt
elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii,
prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim
diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie
scoasă în evidență importanța dreptei credințe. Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
Sf. Cuv. Varsanufie și Ioan
Filocalia 11:
536. Întrebare:Dacă cineva e bănuit ca eretic, dar mărturiseşte dreapta credinţă, oare trebuie crezut sau nu? Răspuns: Părinţii n-au cerut decât dreapta mărturisire a credinţei. Dacă, deci, cineva se arată hulind cu adevărat pe Hristos cu gura lui, trăind în afara Lui, acesta trebuie ocolit şi nu trebuie să te apropii de el. Dar trebuie să privim şi inima lui. Căci tot cel ce nu păzeşte poruncile lui Hristos este eretic. Şi, dacă omul nu crede în inima lui, cuvintele nu-i folosesc la nimic[1].
537. Întrebare: Dacă un Avă oarecare se află susţinând o erezie, oare un frate trebuie să plece de la el?[2] Răspuns: Dacă se dovedeşte sigur că susţine o erezie,
trebuie să plece de la el. Dacă e numai o bănuială, nu trebuie să plece, nici
să pornească o cercetare în privinţa lui. Căci cele ascunse sunt cunoscute
numai lui Dumnezeu, iar cele arătate, oamenilor.
538. Întrebare: Dacă Ava crede drept, dar se aşteaptă să se stârnească în locul acela vreo erezie şi se naşte frica să nu se calce dreapta credinţă, iar Ava nu voieşte să se mute şi de aceea fratele, cunoscându-şi slăbiciunea sa, voieşte să plece în alt loc, oare face bine sau rău?[3] Răspuns: Înainte de a se arăta că erezia se impune cu sila,
nu trebuie să plece cineva, ca nu cumva să se plinească cu el cuvântul: „Fuge
necredinciosul, negonindu-l nimenea” (Prov. 28, 1). Iar de se va arăta că se
impune, trebuie să o facă aceasta cu sfatul Părinţilor duhovniceşti, în frica
lui Dumnezeu.
[1] Cine are credinţa în Hristos ca o teorie şi
nu trage din ea nici o concluzie pentru viaţa lui, deci are o credinţă lipsită
de spiritualitate de viaţă duhovnicească, are o credinţă lipsită de miezul ei
viu, roditor, deci e tot un eretic, după Varsanufie, mai mult compromiţând
credinţa decât slujind-o şi apărând-o.
[2] Ε vorba de un bătrân căruia îi slujeşte un
frate.
[3] În mânăstirile din Palestina din acea vreme
se iveau certuri origeniste şi uneori în câte o mânăstire origenismul cucerea
majoritatea.
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe. Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
CAPITOLUL 29. MINUNEA SFINTEI EUHARISTII
Cam la 30 de mile de oraşul Aigeae din Cilicia trăiau doi călugări stâlpnici depărtaţi unul de altul cam la 6 mile. Unul dintre ei făcea parte din Sfânta Biserică sobornicească şi apostolică. Celălalt, deşi se urcase de mai mult timp pe stâlp în apropiere de satul Casidora, aparţinea totuşi ereziei lui Sever. Ereticul învinuia în multe chipuri pe ortodox, încercând şi voind să-l atragă spre erezia lui. După ce i-a trimis multe cuvinte, părea că l-a biruit şi i-a condamnat credinţa. Ortodoxul, însă, inspirat de către Dumnezeu, a cerut să-i trimită o părticică din Sfânta Împărtăşanie săvârşită de el. Acesta, crezând că s-a rătăcit, i-a trimis îndată cu bucurie, fără să mai stea la îndoială. Când a primit-o, ortodoxul a luat părticica trimisă lui de către eretic, adică de către severian, a fiert în faţa lui apă într-o oală şi a aruncat în ea părticica pe care a primit-o. Părticica s-a descompus îndată în fiertura oalei. A luat apoi o părticică din Sfânta Împărtăşanie a Bisericii Ortodoxe, a băgat-o în oală şi îndată apa fiartă din oală s-a răcit, iar Sfânta Împărtăşanie a rămas întreagă şi neudată. Această părticică a păstrat-o şi ne-a arătat-o şi nouă când am trecut pe la el.
CAPITOLUL 30. VIAŢA LUI ISIDOR, MONAHUL DIN MELITENE ŞI ALTĂ MINUNE DESPRE SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE
Dade este un târg din insula Cipru. În acest târg este o mănăstire numită Filoxenu. Când ne-am dus acolo, am găsit în acea mănăstire un monah, de fel din Melitene, cu numele Isidor. Pe acest călugăr îl vedeam că plânge necontenit cu suspine. Deşi era rugat de către toţi să-şi contenească puţin plânsul, totuşi nu voia, ci spunea tuturor: – Sunt foarte păcătos, cum n-a mai fost om de la Adam până astăzi! – Într-adevăr, avvo, nimeni nu-i fără păcat, afară de Dumnezeu. – Credeţi-mă, fraţilor, ne-a răspuns el, nu-i păcat omenesc, cunoscut sau necunoscut, pe care să nu-l fi săvârşit eu. Iar dacă socotiţi că mă învinuiesc pe nedrept pe mine însumi, ascultaţi-mi păcatul ca să vă rugaţi şi voi pentru mine. – Eu, a început el să povestească, pe când eram în lume, eram căsătorit. Şi eu, şi nevastă-mea făceam parte din erezia lui Sever. Într-o zi, când am venit acasă, n-am găsit-o acasă pe nevastă-mea, ci am auzit că s-a dus la o vecină să se împărtăşească. Femeia aceea aparţinea Bisericii celei sfinte şi soborniceşti. Îndată am plecat să o opresc. Când am intrat în casa vecinei, nevastă-mea tocmai lua sfânta părticică şi se împărtăşea. Am apucat-o deci de gât, făcând-o să arunce afară acea sfântă părticică. Apăsând-o pe gât de jos în sus, a aruncat Sfânta Împărtăşanie, care a căzut la pământ. Îndată însă am văzut un fulger pogorându-se pe locul unde căzuse şi a luat Sfânta Împărtăşanie. Peste două zile, văd un etiopian îmbrăcat în zdrenţe care mi-a spus: – Și eu, şi tu suntem osândiţi cu aceeaşi pedeapsă. – Dar cine eşti tu?, l-am întrebat. – Eu, răspunse etiopianul, sunt cel care L-a lovit peste obraz pe Făcătorul tuturor, pe Domnul nostru Iisus Hristos, în timpul Pătimirilor. De asta, deci, a terminat monahul povestirea sa, nu pot înceta din plâns.
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe. Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
Sfântul vedea încă şi tainele gândurilor inimilor omeneşti, care lucru s-a arătat astfel: Aproape de cetate era o mănăstire, în care, vorbind doi părinţi, făceau cercetare despre Origen: de ce un înţelept ca acela a căzut în eres şi a pierit? Deci unul zicea că înţelepciunea lui Origen nu era de la Dumnezeu, ci din învăţătură şi din multa citire a cărţilor, iar celălalt zicea că este cu neputinţă omului ca fără darul lui Dumnezeu să vorbească şi să scrie unele ca acelea, dintre care câteva şi până astăzi se primesc de cei dreptcredincioşi. Astfel pricindu-se ei mult şi neînţelegându-se, au zis unul altuia: „Se aude că pustia Iordanului are mari sfinţi părinţi înţelepţiţi de Dumnezeu. Deci să mergem acolo, doar vom găsi pe unul ca acela ca să ne dezlege îndoiala noastră”. Astfel sfătuindu-se ei, au mers mai întâi în Sfânta Cetate a Ierusalimului şi, după ce s-au închinat la Sfintele Locuri, s-au dus în pustiul Mării Moarte. Acolo, după rânduiala lui Dumnezeu, Care n-a defăimat ostenelile lor, au găsit pe Cuviosul Ioan, ce era prieten şi împreună pustnic cu Simeon; însă acum ajunsese şi Ioan în măsura cea desăvârşită a sfinţeniei şi avea darul proorociei. Deci, văzând pe părinţii care veniseră la dânsul, a zis către dânşii: „Bine aţi venit, voi care aţi lăsat marea şi voiţi să scoateţi apă din iezerul cel uscat”. Deci, făcându-se între dânşii multă vorbire duhovnicească şi pomenindu-se pricina cea despre Origen, Cuviosul Ioan a zis către cei ce veniseră: „O, părinţilor, eu încă n-am luat de la Dumnezeu un dar ca acesta, ca să pot socoti pe cele neştiute, dar să mergeţi la nebunul Simeon, cel din cetatea voastră. Acela vă va spune vouă despre toate câte îl veţi întreba”. Iar ei, întorcându-se la locul lor, s-au dus în cetatea Emesei şi întrebau: „Unde este Simeon, stareţul cel nebun?” Unii le-au răspuns, râzând: „Ce voiţi să auziţi de la un nebun, care pe toţi îi sminteşte şi îi ocărăşte, iar mai ales pe monahi îi dosădeşte?” Iar ei nebăgând de seamă acele cuvinte, căutau pe bătrân şi l-au găsit în casa unui vânzător de legume, zăcând pe bob şi mâncând din acela ca un urs. Atunci unul dintr-înşii, smintindu-se, a zis singur în sine, râzând: „Cu adevărat mare înţelept am venit să vedem! Mult ne va învăţa acesta!” Apoi, apropiindu-se de dânsul, a zis: „Binecuvintează, părinte!” Iar el, uitându-se la dânşii cu mânie, le-a zis: „Rău aţi venit şi cel ce v-a trimis pe voi la mine este nebun!” Apoi, sculându-se, a lovit tare peste obraz pe cel ce se smintise şi i-a zis: „Pentru ce huleşti bobul? El este înmuiat de 40 de zile. Origen n-a mâncat din acesta şi intrând în mare, n-a putut să iasă dintr-însa, ci s-a înecat în adânc! Duceţi-vă de aici! Duceţi-vă, că veţi fi bătuţi!” Iar ei s-au dus, minunându-se de mai înainte-vederea stareţului; căci, mai înainte de întrebarea lor despre Origen, el le-a răspuns, pomenind de cel ce i-a trimis la dânsul şi vădind gândul inimii lor. Dar nu puteau să spună la nimeni nimic de dânsul. Iar că a zis despre bob că este muiat de patruzeci de zile însemna că a petrecut atâtea zile fără de hrană, precum a spus singur de aceasta mai pe urmă prietenului său, diaconul Ioan.
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe.
Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
Despre cererea lui Gaïna șidespre răspunsul episcopului loan Gură de Aur
1. Un oarecare Gaïna, de neam scit (got)
și barbar în ce privește mintea, folosind cuget
tiranic, era conducător de oaste (magister millitum) în acea vreme și avea mulți subalterni (soldați) de același neam
Cu el (adică goți). Cu acștia conducea el însuși armata călare și pe cea pedestră a romanilor.
S-au temut de el nu numai
toți ceilalți, ci chiar și împăratul, văzând tirania pe care o exercita.
2. Împărtășind pustiirea (erezia) lui
Arie, Gaïna a cerut ca împăratul să-i dea unul din dumnezeieștile locașuri, dar acesta a spus că va chibzui și i-a făgăduit că va avea grijă.
Împăratul a chemat apoi pe dumnezeiescul Ioan și i-a spus despre această cerere. I-a amintit
și de puterea lui Gaïna; a făcut aluzie la tirania pe care
el o exercita și I-a rugat ca să domolească prin dărnicie
furia barbarului.
3. Însă acest nobil bărbat a răspuns: «Să nu făgăduiești așa ceva, o, împărate, și nici să nu poruncești sau să dai cele sfinte
câinilor (Mt
7:6). Eu nu voi suferi ca cei care lămuresc cuvântul
lui Dumnezeu si ÎI slăvesc să iasă și să dau, astfel,
dumnezeiescul lor templu celor care-L blasfemiază.
4. Nicidecum să nu te temi de acest barbar, o, împărate, ci să ne chemi pe amândoi,
pe mine și pe acesta, iar tu să asculți in liniștit cele ce se vor discuta. Eu însă voi înfrunta limba
acestuia și-l voi convinge să nu ceară nicidecum ceea ce nu se cuvine să i se dea».
Auzind acestea împăratul, s-a bucurat și a doua zi i-a chemat pe amândoi.
5. Gaïna cerea îndeplinirea
făgăduinței împăratului, iar Ioan răspundea, zicând că nu este îngăduit împăratului,
care este ales să aibă dreapta credință, ca să îndrăznească ceva contra celor
dumnezeiești. Când acesta (Gaïna) a zis
că și el trebuie să aibă o casă de rugăciune, marele Ioan i-a răspuns: «Orice casă
a lui Dumnezeu îți este deschisă și nimeni nu te oprește să te rogi, dacă
vrei».
6. Dar eu, a zis Gaïna, sunt din altă comunitate (sectă). Cu aceștia cer să
avem un locaș de închinare și cu mai mare drept
cer aceasta, fiindcă am susținut multe acțiuni războinice pentru romani».
«Tu însa, a zis Ioan, ai primit răsplăți mai mari decât ostenelile tale, căci
ești comandant de oaste (magister millitum) și ai fost învrednicit și de mantia consulară.
7. Așa că trebuie să te gândești ce-ai fost mai înainte și ce ai devenit acum; care era sărăcia
ta dinainte și care este bogăția ta de acum? Ce fel de îmbrăcăminte foloseai înainte
de a trece Dunărea și pe care o îmbraci acum? Gândește-te că ostenelile tale sunt puține, iar recompensele foarte
mari și nu fi nemulțumit pentru cele cu care ai fost onorat».
8. Folosind astfel de cuvinte, învățătorul lumii (Ioan Gura de Aur) a astupat gura lui Gaïna și l-a silit să tacă.
După câtăva vreme, Gaïna și-a dat pe față tirania pe care o avea în inima
sa de multă vreme, căci, ducând armata în Tracia, prăda și jefuia cât mai multe
localități.
9. Auzind despre acestea, s-au înspăimântat toți, și conducătorii, și cei conduși
– și nimeni nu voia să pună oștirea în linie de
luptă contra acestuia și nici nu se gândea să meargă
în solie la el fără teamă,
căci fiecare privea cu neîncredere ceea ce era barbar în cugetul lui.
Despre solia Sf. Ioan Gură de Aur la Gaïna
1. Atunci, lăsând pe toți ceilalți cărora le era teamă, au convins pe acest bărbat foarte curajos (Ioan Gură de Aur) să meargă în solie la Gaïna. lar Ioan Gură de Aur nu a ținut seama nici de opoziția ce i-o făcuse și nici de dușmănia ce se iscase din această cauză și a plecat în grabă spre Tracia.
2. Cunoscând pe acest solitor și aducându-și aminte de curajul pe care i-l arătase pentru dreapta credință, Gaïna l-a întâmpinat de departe cu respect; dreapta lui a pus-o pe fața sa și încă și pe copiii săi i-a adus la picioarele sfinte ale acestuia. Astfel, atitudinea demnă (virtutea) a reușit să rușineze și să minuneze chiar și pe dușmanii cei mai înverșunați.
(Din cartea Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, Cartea a 5-a, PSB 44, p. 238-239.)
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe.
„Într-acea vreme tulbura Biserica lui Hristos Valens (364-378), împăratul cel orbit cu eresul arian, care, pe mulţi episcopi drept-credincioşi izgonindu-i din scaunele lor, a ridicat pe arieni în locurile acelora; iar pe alţii mici la suflet şi fricoşi i-a silit ca să se învoiască cu eresul lui. Deci se mînia şi se tulbura văzând pe Sfântul Vasile pe scaunul său fiind fără temere şi în credinţa sa fiind nemişcat ca un stâlp şi pe alţii sprijinindu-i şi sfătuindu-i să se depărteze de eresul arian ca de un lucru urât de Dumnezeu. Împăratul, străbătând stăpânirea sa, şi pe cei dreptcredincioşi pretutindeni chinuindu-i mult, a mers la Antiohia şi în Cezareea Capadociei, îngrijindu-se cu dinadinsul să aducă pe Vasile la unirea ariană. Deci a îndemnat pe voievozii săi, pe boieri şi pe sfetnici cu rugăminte, cu făgăduinţe şi cu îngroziri să sfătuiască pe Vasile spre a face voia lui.
De aceea supărau foarte mult pe sfântul cei de un gînd cu împăratul; dar încă şi femeile cele de neam mare şi care aveau cunoştinţă cu împăratul trimiteau pe eunucii lor la sfântul, sfătuindu-l şi îndemnându-l să vină la unirea gîndului împărătesc; dar nimic n-au sporit, pentru că n-au găsit un om slab la inimă, ci un om hotărât.
După aceea, Modest, eparhul, cu mai multă îndârjire s-a sculat asupra lui; deoarece chemîndu-l la sine şi neputînd să-l înduplece cu momeli la credinţa împărătească, îl îngrozea cu mânie. Iar sfântul, la îngrozirile lui, cu îndrăzneală a răspuns: „Averile mele voieşti să le iei? Pe tine nu te vei îmbogăţi, iar pe mine nu mă vei sărăci. Dar socotesc că aceste haine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi, în care este toată bogăţia mea, nu-ţi trebuiesc; de izgonire nu mă tem, pentru că al meu este tot pământul, sau mai bine să zic al lui Dumnezeu. De chinuri nu mă îngrijesc, care mă vor duce la doritul sfârşit şi cu acestea bine îmi vei face, căci mai degrabă mă vei trimite la Dumnezeul meu”.
Modest a zis: „Nimeni n-a vorbit cu mine cu aşa îndrăzneală”. Iar sfântul i-a răspuns: „Căci nu ţi s-a întîmplat să vorbeşti cu vreun episcop. Noi întru celelalte arătăm smerenie şi blândeţe, însă cînd cineva voieşte să ia de la noi pe Dumnezeu şi dreptatea Lui, apoi nu ne îngrijim de nici unul”. La sfîrşit Modest a zis: „Să te gândeşti până dimineaţă, căci la pierzare te voi da”. Iar el a răspuns: „Eu dimineaţă acelaşi voi fi; însă voiesc ca şi tu să fii neschimbat în cuvîntul tău”. Nişte cuvinte îndrăzneţe ca acestea ale Sfîntului Vasile le-a spus Modest împăratului, iar el i-a poruncit să nu-l supere mai mult.
Sosind praznicul Arătării Domnului (Botezul), împăratul, ca şi cum vrând să placă puţin lui Vasile, a intrat în biserica lui şi, privind la buna podoabă şi la rânduiala bisericii, la cântarea şi la rugăciunea credincioşilor luând aminte, se uimea; căci n-a văzut niciodată într-ale sale biserici ariene o rânduială şi bună podoabă ca aceea. Acolo, Sfântul Vasile, apropiindu-se de împărat, grăia către el cuvinte dumnezeieşti, iar nu omeneşti, pe care le-a auzit şi Grigorie de Nazianz – fiindcă se întâmplase atunci acolo, care a şi scris despre aceea. De atunci împăratul a început a fi mai bun către Vasile.
Însă, ducându-se în Antiohia, iarăşi s-a schimbat spre mînie împotriva lui Vasile, fiind învăţat de oamenii cei răi; la clevetirea acestora plecîndu-se, a judecat să izgonească pe Vasile. Când voia să iscălească hotărârea, scaunul pe care şedea împăratul s-a mişcat, iar condeiul cu care voia să scrie i s-a stricat. A luat al doilea condei, dar şi acela s-a stricat, la fel şi al treilea, apoi mâna i-a tremurat şi frica a căzut peste dânsul; iar el, cunoscând puterea lui Dumnezeu, a rupt hârtia.
Atunci vrăjmaşii dreptei credinţe, arienii, stăruiau la împărat ca să-i facă rău lui Vasile. Deci s-a trimis de împărat un senator, Anastasie, ca să aducă pe Vasile în Antiohia. Ajungând în cetatea Cezareea şi spunând lui Vasile porunca împăratului, sfântul a răspuns: „Eu, fiule, mai înainte cu puţine zile m-am înştiinţat că împăratul, supunându-se sfatului nepricepuţilor oameni, trei condeie a sfărâmat, vrând să iscălească hotărârea mea pentru surghiun şi să întunece adevărul. Dar condeiele cele nesimţitoare au oprit pornirea lui, preferând să se strice decât să slujească la nedreapta lui judecată”.
Fiind adus în Antiohia, a stat înaintea judecăţii eparhului, care l-a întrebat de ce nu se ţine de credinţa împăratului. Sfântul Vasile a răspuns: „Să nu fie aceea ca, abătându-mă de la dreapta credinţă creştinească, să urmez necuratei învăţături ariene; căci credinţa în Unul Dumnezeu am primit-o de la părinţi spre a o slăvi”. Judecătorul îl îngrozea cu moartea. Însă el a răspuns: „Să-mi fie mie ca pentru adevăr să pătimesc şi din legăturile trupeşti să mă dezleg; pentru că aceasta de multă vreme o doresc, dar voi să nu vă schimbaţi făgăduinţa voastră”. Eparhul a vestit despre aceasta împăratului, spunându-i că bărbatul acela este mai presus de îngrozire, căci este neschimbată credinţa lui, nemişcată şi neslăbită inima lui. Iar împăratul, umplîndu-se de mînie, se gîndea cum ar putea să piardă pe Vasile.
Într-acea vreme, Galatie, fiul împăratului, s-a îmbolnăvit de o durere mare şi, deznădăjduindu-se, era aproape de moarte. Maica aceluia, venind la împărat, se certa cu dânsul, zicând: „Pentru că ai nedreaptă credinţă în Dumnezeu şi faci rău arhiereului lui Dumnezeu, pentru aceea moare fiul meu”.
Auzind acestea Valens, a chemat pe Vasile şi i-a zis: „Dacă sunt plăcute lui Dumnezeu dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu cu rugăciunile tale”. Răspuns-a sfântul: „De te vei uni, împărate, cu credinţa cea dreaptă şi vei dărui pace Bisericilor, apoi fiul tău va fi viu”.
Împăratul, făgăduind să împlinească aceasta, îndată Sfântul Vasile, rugându-se lui Dumnezeu pentru viaţa fiului împăratului, l-a făcut sănătos. Apoi a liberat pe Vasile cu cinste la scaunul său. Arienii auzind şi văzînd acestea, cârteau în inimile lor pline de zavistie şi de răutate şi ziceau împăratului: „Şi noi putem să facem aceasta”. După aceea au înşelat pe împăratul, încât a îngăduit a se boteza fiul său.
După ce arienii l-au botezat, îndată a murit în mîinile lor. Aceasta văzând-o cu ochii săi cel mai sus pomenit Anastasie, a spus-o împăratului Valentinian (364-375), care împărăţea în Apus, adică fratelui lui Valens, împăratul Răsăritului. El, mirându-se de o minune ca aceea, a preamărit pe Dumnezeu. Apoi Sfântului Vasile i-a trimis multă avere prin mîinile lui Anastasie, pe care Vasile luînd-o, a zidit prin cetăţi spitale în eparhia sa şi a miluit mulţime de săraci şi de neputincioşi.
Sfîntul Grigorie de Nazianz povesteşte că Sfântul Vasile a tămăduit şi pe Modest eparhul, acel care era vrăjmaş sfântului, pe cînd acela se îmbolnăvise foarte rău şi căuta ajutor cu smerenie în boala sa la sfintele lui rugăciuni.” (Din Viețile Sfinților pe luna Ianuarie)
